Cuventul, septembrie 1932 (Anul 8, nr. 2644-2673)

1932-09-15 / nr. 2658

AVUL AI, VHMea. Ro» 2658 Redacia şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul I 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administra/ia Fondator: Director : TITUS ENACOVICj_____.___________NAE_IONj£SCU ANHNC1DKILE $1 PliDUCAUUE se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită in nmerar conform aprobărei Dir. Gen. P. T. T. to. 69.196/932 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) „SFÂRŞITUL CRIZEI “ ! Ni se vorbeşte de câteva zile de sfârşitul crizei. Plecând de la faptul că pe deo parte au început să crească pe pieţele străine preţurile materiei prime, iar pe de alta s-a animat şi bursa de efecte. Nu ştiu ce e adevărat, şi mai ales ce e durabil din toată această înviorare; deja Sâmbătă veştile din străinătate arătau o tendinţă din nou slabă. Cred să pot afirma însă că, în ceea ce ne priveşte pe noi, înviorarea e factice ; — şi nu poate in nici tun caz fi vorba de un sfârşit al crizei. Intr’un regim capitalist, cum e cel sub care încă stă astăzi creditul, sfârşitul crizelor se caracterizează întotdeauna prin ipletoră de capital adunat în bănci şi prin eftinătatea acestui capital. Cel puţin aşa se întâmpla înainte vreme. Criza reducea consumaţia— şi deci producţia. Ceea ce provocă lichidări. Lichidările adunau bani în bănci şi coborau prin chiar acest fapt dobânzile. De unde, şi dorinţa de plasament a capitalurilor şi posibilitatea de lucru a producătorului. Se întâmplă astăzi la noi aşa ceva! Nu. Criza este aşa de puternică, încât lichidări nu se mai pot face. Este adevărat că operaţiile de lichidare au fost făcute mai dificile încă prin legislaţia excepţională sub care trăim de câţiva ani. Dar asta nu însemnează prea mult. Căci dacă statul a recurs la această legiferare excepţională care împiedecă lichidările, este tocmai pentru că lichidările nu se mai puteau face — din cauza gravităţii crizei şi a aspectelor ei anormale — decât cu atacarea substanţei avuţiei naţionale, ameninţând, în afară de aceasta, şi cu răsturnări sociale. Prin urmare, lichidări nu s’au făcut şi nu se fac. Investiţiunile rămân îngheţate acolo tinde sunt şi neproductive. Sunt, totuş, bani în ţara românească ! Sunt. Dar nu în forma şi în împrejurările cari prevestesc încetarea crizei. Ci tocmaidimpotrivă, încetarea crizei e prevestită, precum alătarări, de lichidări, mobilizare de capitaluri, coborîre de dobânzi. La noi lichidări nu se fac, dobânzile nu coboară, iar capitalurile mobile disponibile provin din... retragerea depozitelor din bănci. Renaşterea spiritului de întreprindere! Nu-l vedem nicăieri. Plasamente noui? Da. Dar într’o formă care, departe de a declanşa o nouă viaţă, nu face decât să imobilizeze pentru totdeauna, în investiţii neproductive şi bruma de disponibil care mai există. In Bucureşti se clădeşte ! Este, desigur, o aberaţie. Puterea de absorbţie a Bucureştilor a fost de mult depăşită. Pe toate străzile oraşului stau casele goale. Şi totuş se clădeşte mereu. Rentabilitatea? La asta nu se mai gândeşte nimeni. Chiriile scad vertiginos. Cunosc cazul unei case care din Octombrie 1930 şi până astăzi a scăzut de la 100 la 45. Şi dacă totuş se clădeşte, faptul are o explicaţie. Simplă: oamenii nu mai au încredere în bănci, — deci retrag depozitele; oamenii nu mai au încredere în ban ( se tem de o eventuală devalorizare), — deci plasează banii în bunuri reale, respectiv în clădiri. Şi asta numiţi dv. sfârşitul crizei ? Cum adică, pentru că gangsterii din America — hotărîţi a sprijini candidatura lui Hoover la preşedinţie pentru a-şi asigura mai departe exercitarea meseriei sub regimul prohibiţionist — provoacă cumpărări şi urcări deci la bursa din New York, şi pentru că ne-am apucat să maimuţărim la Bucureşti ■aeeastă operaţie, să credem că s’a sfârşit criza? Chiar aşa de naivi să fim? Iar ne agăţăm de un paiu? Iar ne închipuim că va veni la noi străinătatea să ne scoată din necaz? Iar ne întoarcem la erezia că criza noastră e mai întâiu mondială şi numai în al doilea rând românească . Iar umblăm după cârpeli, din lipsă de curaj şi din lipsă de claritate, şi amânăm ceea ce avem de făcut, ceea ce în orice caz trebue să facem, chiar dacă nu ar fi criză în lume. Până când? Nu. Criza noastră nu s’a sfârşit, şi nici nu se va sfârşi atâta vreme cât noi nu vom face ceva pentru înlăturarea ei. Căci criza noastră, spre deosebire de cea mondială, este în primul rând o criză de organizaţie lăuntrică. Aiurea, statul intră în dificultăţi pentru că e în criză economică naţională. La noi, în afară de proasta conjonctură mondială, economia naţională a intrat în dificultăţi pentru că forma defectuoasă a statului, pe care bogăţia ,excepţională a ţlirii şi lipsa de conştiinţă cetăţenească au putut-o suporta peste trei sferturi de veac, a ajuns la scadenţă. Au venit la noi experţi. Ce au stabilit experţii ? Ceea ce ştim cu toţii. Ceea ce spunem noi ani de ani de zile. Că economia naţională are un fond sănătos. Că refacerea în acest domeniu nu e de loc o problemă prea grea. Dar că, în schimb, statul stă prost. Sunt, vă pot asigura, concluziunile experţilor. Cu asta pleacă ei de aci. Asta vor spune la Geneva şi în lumea întreagă. Aşa fiind este zadarnic să aşteptăm rezolvarea dificultăţilor noastre de la aşa zisul «automatism al regimului capitalist» graţie căruia crizele se depăşesc oarecum singure. Mai întâiu, pentru că ne îndoim că astăzi acest automatism ar mai funcţiona astăzi. Dar chiar dacă ar fi aşa, asta încă nu ar însemna prea mult. Căci, de altă natură decât strict economică, criza noastră nu se poate rezolva în chip automat, el are nevoe de intervenţia noastră omenească. Suntem în domeniul politicei, nu în cel al fenomenelor «naturale». Sfârşitul crizei deci? Atunci când ne vom hotărî să procedem la reforma statului. Mae Ionescu Ildinoil Se miră unii că tineretul naţional-ţărănist de sub preşedinţia d-lui Nestor Badea a luat în sfârşit atitudine. Atitudine opoziţionistă, critică faţă de conducere. Domnul Nestor Badea care este şi deputat, e întrebat de ce nu cutează, de ce nu a cutezat să critice conducerea în Parlament. Nu noi vom răspunde în numele d-lui Badea. Dealtminteri, d-sa are o scuză formală: a fost până acum grav bolnav şi nici n’a frecventat şedinţele Camerei ca să ia atitudine, acolo unde îi se cere. Şi de bună seamă că nici nu era nevoie. Problema tineretului nu este o problemă care interesează, trebuie să intereseze parlamentul. Se presupune că tineretul politic, chiar dacă este condus de tineri cari au intrat în parlament, se compune mai ales din acei cari nu au încă dreptul de a fi aleşi. Deci, nu în faţa parlamentului şi a oamenilor cari au depăşit vârsta celei dintâi tinereţi au a-şi pleda cauza. Dar nu despre aceasta e vorba. D. Nistor Badea care face parte din tineretul ţărănist înainte de năvala tuturor ariviştilor şi a acelor cari caută un plasament sigur, a criticat, într-o întrunire, atitudinea conducerii faţă de tineret. Arătănd că în fruntea partidului au ajuns oameni cari n’au nici o legătură cu ideologia, cu mentalitatea țărănistă, d. Badea a afirmat că atât în guvernarea trecută,cât și în cea de azi, conducerea partidului a neglijat cu totul tineretul. In sensul că, tineretul n’a fost îngăduit să se afirme ca forţă reală de critică, de informaţie şi control moral. Prin urmare, nu s’a pus problema în raport cu tinerii cari n’au fost aleşi deputaţi şi n’au fost gratificaţi cu posturi. Ci, în raport cu tineretul care are dreptul la succesiunea bătrânilor. Şi având acest drept, cată să-l valorifice printr’o ■nnribuţie reală. Tineretul ţărănist nu pretinde situaţii, acele situaţii cari se oferă ca o compensaţie a tăcerii şi a perfectului mamelucism. Pretinde însă ca partidul să se folosească de forţa lui, reală. Adică , ştiind că tineretul stă într’un nemijlocit contact cu massele, să ţină seama de informaţiile tineretului; aceasta pentru a nu despărţi nici un moment partidul de masse. Mai pretinde tineretul ca partidul să se radicalizeze — nu în sensul papagalicesc în care se întrebuinţează azi cuvântul. Ci, să se radicalizeze, clarificându-şi programul, purificăndu-şi cadrele şi statornicindu-şi puncte de vedere care să fie de acord cu principiile de bază ale programului. Atitudinea dârză pe care a luat-o tineretul ţărănist va fi însă fecundă, numai dacă nu va rămâne o simplă atitudine de consfătuire. Conducerea partidului n are nici un interes să ţină seama de revendicările tinerilor dacă aceştia nu vor şti să le impună... i. cg. -------oooxxooo----- In pag. illi Ce mănâncă brucureștenii Reacţiunea ţărănismului Pentru toţi câţi s’au străduit să scoată viaţa noastră politică din formele sale artificiale pentru a o face să trăiască din substanţa realităţilor româneşti a fost o profundă bucurie ascultând acum vreo câteva luni, în timpul campaniei electorale, angajamentele pe care diferiţi fruntaşi ai partidului naţional-ţărănesc şi le luau în sensul luptei bărbăteşti pentru triumful ţărănismului, adică a acelei mişcări şi a acelei doctrine mai organic legate ca oricare altele deadevărurile societăţii noastre. Am asistat atunci la o manifestare de credinţă, de fidelitate şi de voinţă întru împlinirea idealurilor ţărăniste cum nu s’au cunoscut multe în politica românească Accentul impresionant din cuvintele de atunci ale d-lui Mihalache, afirmaţiunile îndeajuns de categorice pe cari sobrietatea prudentă a d-lui Maniu nu le-a evitat totuşi, mărturisirile de curajoasă francheţe ale d-lui Iunian, creiaseră impresiunea că de data asta partidul naţionalţărănesc va fi la guvernare instrumentul de realizări al unei politici hotărâtă să se desvolte pe linia indicată de fiinţa şi de ideologia ţărănistă. De la o vagă formulare s doctrinară, «statul ţărănesc» păru că trece pe planul faptelor- Adversarii ţărănismului declanşară chiar o violentă campanie de presă împotriva acestei formule care de astă dată părea să aibă greutatea unei programatice expuneri guvernamentale. Crezurăm deci cu toţii că la cea dintâi problemă care i se va pune guvernul, angajat astfel de către partid, va ţine să purceadă la soluţionarea ei potrivit ideologiei ţărăniste. Fiindcă un guvern de partid este obligat ca opera sa să nu fie străină de credinţa lui, de fiinţa şi de substanţa lui doctrinară. Ce deosebire ar fi altminteri între un guvern liberal şi unul ţărănist, dacă în acţiunea lor ele nu se păstrează fiecare pe direcţia pe care le-o comandă caracterul esenţial al partidului? Ţărănişti unii, liberali ceilalţi, ei sunt în chip firesc chemaţi să se realizeze ca atare în opera de guvernare. N’a fost oare una din pricinile de căpetenie ale prăbuşirii primei guvernări naţional-ţărăniste dezerţiunea diferitelor cabinete dintre anii 1928—1931 dela menirea partidului? In loc să îndeplinească o operă de guvernare străbătută de spiritul şi de doctrina partidului, cele câteva ministere cari s’au perindat dela 1928 şi până în primăvara anului trecut s’au irosit zadarnic într’o acțiune fără noimă şi fără a doua zi, disparată și contradictorie, în care nimic din ce fusese lupta, idealurile şi chemarea partidului nu subsistase. Şi, iată, că pentru a doua oară un guvern naţional-ţărănist este pe cale să ofere acelaş dezolant spectacol. Ai zice că un blestem apasă partidul acesta şi-l sileşte la o continuă abdicare. Căci de aproape trei luni la putere şi pus în faţa unei probleme care constitue o piatră de încercare pentru posibilităţile de a se realiza potrivit ideologiei tale, el balotează incert între soluţii diametral opuse fiinţei sale şi realităţilor sociale, politice şi spirituale a căror expresie se voeşte a fi. Este o constatare tristă, decepţionantă pe care n’o fac numai spectatorii, ci pe care o formulează poate mai categoric înşişi membrii partidului. Unii în surdină, alţii public Deunăzi, într’o adunare la club a tineretului naţional-ţărănist, s’a vestejit în termeni vehemenţi această a doua dezertare a unui guvern naţional-ţărănist de la cele mai elementare postulate ale ţărănismului. «Avem o guvernare cu totul opusă ţărănismului» a strigat unul dintre exponenţii tineretului partidului. Oameni străini cu totul de duhul şi simţirea mişcării sunt la conducerea partidului ,i a guvernului. De aceia a adăugat acelaş vorbitor , «se încearcă apărarea băncilor ca şi cum ţărănismul ar putea fi fie esenţă bancară». Sunt în aceste cuvinte un protest, o îngrijorare şi o indignare de care conducerea partidului a trebui să ţină seamă. Deopotrivă în interesul acestui organism cât şi al guvernării. Căci, dacă şi de data asta, partidul naţional-ţărănesc se va dovedi incapabil să iniţieze o operă inspirată de realităţile pe cari le înfăţişează, el se osândeşte, cine ştie pentru câtă vreme, sterilităţii. In acest sens manifestarea de deunăzi a tineretului poate şi ar fi de dorit să constitue o reacţiune salutară şi fecundă a puterilor de viaţă a ţărănismului. înţelege partidul să fie realmente şi efectiv în slujba acestei mişcări ? Atunci el va fi obligat fie să impună guvernului metode şi directive izvornnd din doctrina, din sensibilitatea şi din structura ţărănistă, fie să-şi creeze cu elemente cari-l reprezintă cu adevărat în ce are el esenţial un instrument de guvernare credincios firii şi mistinei sale. Vladimir Iconescu D. ION MIHALACHE xoxox Suveranul celui mai mic Stat din lume, dar în schimb păstorul celui mai vast popor de suflete şi-a serbat, anul acesta, a 75-a aniversare dela naştere, şi a 10-a dela încoronare. Cel mai mic Stat din lume! «Dar când un teritoriu se poate mândri cu cocoanele lui Bernini, cu cupola lui Michelangelo, cu tezaurele de ştiinţă şi de artă din arhivele, bibliotecile, muzeele şi galeriile Vaticanului, când un teritoriu acoperă şi păzeşte mormântul Prinţului Apostolilor», atunci pe bună dreptate Papa Pius al XI-lea poate afirma «că nu există pe lume un alt teritoriu mai mare şi mai preţios» decât Cetatea Vaticanului. Ahile Ratti, Papa care, sub numele de Pius al XI-lea păstoreşte azi de pe tronul Sfântului Petru sufletele a 500 milioane de credincioşi, s’a născut în anul 1857, la Desid (Lombardia), al patrulea copil al unei familii ce’şi are originile pe la începutul veacului al 17-lea. Studiile teologice şi filosofice superioare şi le-a făcut la Roma, între anii 1879 — 1881, în acea perioadă atât de frământată şi de interesantă a vicisitudinilor politice ale Sfântului Scaun. Abatele Ratti ia parte, ca martor ocular, la luptele intestine dintre Biserică şi Statul italian, şi cu toate că are durerea sufletească să asiste la tragica noapte de 13 iulie 1881, — când furia dezlănţuită a poporului roman, aţâţat de sectele politice, era cât pe aci să arunce în Tibru resturile pământeşti ale defunctului Papă Pius al IX-lea, — nu se lasă învins de sentimentele-i rănite, ci cumpănind rânduiala evenimentelor nestatornice, înţelege că în ambele câmpuri adverse există touşi o minoritate de italieni cinstiţi, curaţi la suflet, devoltaţi deo potrivă şi Bisericei şi Statului italian, şi a căror unică nădejde era consolidarea unităţii italiene. De-atunci şi până în memorabila zi de 11 Februarie 1929, data semnării Tratatului de la Lateran, abatele, mai târziu, monseniorul, apoi cardinalul şi în sfârşit Vicarul lui Cristos, Ahile Ratti, — mare istoric şi mare cărturar, cercetător de hrisoave şi studiou de bibliotecă, mecenat al culturii şi pios al credinţii, temperament mândru şi combativ, spirit autoritar şi totuşi versatil — Abile Ratti îşi impune să păstreze, în lunga şi penibila controversă a «chestiunii romane» care sfâşie fraţi intru aceiaşi credinţă, o atitudine cumpănită, înţeleaptă, departe şi tendinţele catolicilor intransigenţi, dar şi de acelea ale catollicilor liberali. Cei dintâi aspirau la restaurarea integrală a trecutului , ţipând din ce in ce mai adânc prăpastia dintre cele două puteri, ceilalţi doreau un compromis între (Citiţi continuarea im pag. 6-a) . Scrisori din Italia „Un Papă cu adevărat italian“, Pius al Xl-lea de TH. SOLACOLO In Germania , . i s . •v on Papen, cancelarul Reichului, trecând in revistă, pe câmpul de la Tempalhof, 150.000 «Căşti da oțel» IN PAGINA VIII : Guvernul și conversiunea datoriilor agricolă DISCUȚII Suggest» pentru bacalaureat Examen de maturitate, adică dovada pe care o face un absolvent după şapte ani de pregătire, că şi-a asimilat suficiente cunoştinţe din toate domeniile produsului intelectului, faptelor şi gândirei omeneşti, sau din cel al aşezărilor creiate de natură şi legile după care aceste aşezări sunt făurite şi se guvernează şi că asimilarea acestor cunoştinţe a desvoltat suficient intelectul, ca să-şi poată da seama de evoluţia a tot ce-l înconjoară, devenind un element suficient de apreciabil pentru receptivitatea cunoştinţelor mai aprofundate ale unei ştiinţi oarecare. Despre defectuozităţile şi lacunele acestui examen, s’au spus şi scris atâtea şi îndreptarea nu a venit. Nu a venit şi nici nu va putea veni, pentru că nu se are ce îndrepta, forma şi fondul acestui examen, fiind negaţia lui însuşi şi iată de ce. Ca formă este o imposibilitate tehnică a oricărei comisiuni pentru aceste examene, să poată constata gradul de pregătire sau nepregătire al candidaţilor, de unde şi frecvenţa cazurilor când absolvenţi sub mediocri, prezentaţi la examen «într’un noroc» cum se zice, iau examenul şi absolvenţi mult mai bine pregătiţi, sunt respinşi. Absolvenţii eminenţi sau foarte buni nu intră în discuţie, întrucât aceştia oricât de neadecvată ar fi forma în care se face un examen, tot pot face faţă lucrurilor, dar într’o serie de absolvenţi ai unui liceu, aceşti înzestraţi, sunt unul sau doi. Pentru ceilalţi însă, comisiunea este totdeauna în imposibilitate săşi formeze o părere justă şi bine motivată, din care cauză fiecare îşi zice că mai bine decât să greşească condamnând un nevinovat, mai logic este să scape câţiva vinovaţi, iar rezultatul, un număr mare de bacalaureaţi nepregătiţi, dacă profesorul nu este prea sever, în care caz se resping şi elemente care, în alte condiţiuni de examinare, ar fi putut promova-Nu cred să se găsească nici un pedagog care să socotască suficient timpul de 4 minute ca să-şi facă o convingere că absolventul liceului şi-a însuşit materia obiectului respectiv, vastă cât încape în şapte ani de studiu şi că această însuşire a contribuit suficient la dezvoltarea intelectului canditatului. In adevăr, faptic, timpul pe care un profesor examinator îl are pntru aceasta, îl dă regulamentul însuşi, când fixează numărul de 15 examinaţi pe zi. O comisiune lucrează obişnuit, de la 8—12 şi 3—6, adică 7 ore pe zi şi nici nu se poate pretinde mai îndelungat timp, cele 7 ore de examinare sau asistare zilnică fiind suficient de istovitoare şi pedagogul trebueşte păzit în mod absolut de plictiseală. Cei 15 candidaţi zilnic, trebuesc examinaţi la 6 studii ceea ce face un total de 90 examinări pe zi. Ori, din cele 420 minute cât fac 7 ore, scăzând 20 pentru evacuarea sălei, introducerea candidaţilor noui şi conferinţa obligatorie după regulament şi logică la fiecare serie examinată, rămân câte 4 minute pentru examinarea unui studiu de fiecare candidat, la care timpul nici nu şi poate reveni din emoţia inerentă examenelor. Ameliorarea care s’a crezut că se aduce acestui neajuns, deja semnalat, prin dispoziţiunea ca să se dea subiectul candidatului cu câtva timp mai înainte de a fi examinat, pentru ca el să aibă timpul necesar să mediteze asupra întrebărei puse, strică şi mai mult şi iată de ce. Mai întâi despre o meditare a candidatului în timp ce se face examinarea altui candidat — căci numai aşa se poate proceda — adică în timp ce vorbesc cel puţin doi, un examinat şi un profesor in imediata lui vecinătate, nici nu poate fi vorba, neavând liniştea necesară. Mai mult încă, sistemul predărei subiectului de mai înainte, implică o fiţuică pe care examinatorul scrie un singur subiect, — cei mai generoşi pun două sau trei — din cele câteva sute câte conţine materia obiectului parcursă în 7 ani şi care se poate nimeri să nu fie cunoscut candidatului în suficientă măsură. Atunci candidatul obsedat de ideia căderea la examen, lăsat singur cu gândurile lui, are tot timpul necesar până să-i vină rândul la examinare să treacă prin toate gradele de emotivitate, pentru a se pierde cu desăvârşire şi în zadar vei mai încerca să scoţi din această stare prin îndrumări asupra subiectului, sau schimbarea lui, căci cele 4 minute au trecut demult, până să-i poţi restabili echilibrul sufletesc. Al Mănciuiescu Profesor, Ploeşti ! PUSTII Cetăţeanul care urmăreşte tot ce se scrie la pagina literară a ziarelor, şi revistelor din Capitală nu se poate să nu fi constatat existenţa imei.„ societăţi de lansare. Membrii societăţii sunt, toţi, băeţi sub vârstă de 22 de ani. Toţi sunt literaţi şi artişti. Şi sunt absolut toţi, geniali- In sertare, au începute, câte 2 — 3„oape geniale, de căciulă. Şi sunt trişti şi scârbă imensă au pentru neamul ăsta, rumânesc, — neam de imbecili şi de măgari, incapabil să-şi dea seama de valoarea pe care ei, băeţii o reprezintă, în mijlocul acestei faune rumăneşti. Băeţii ăştia — te asigură — că... ţipă geniul în ei. Şi nimeni nu se oferă să-i ajute ca să înregistreze, fie chiar pe cilindri de ceară, glasul geniului, ameninţat să răsune în pustiu lăuntric. Necăjiţi de lipsa de înţelegere a societăţii romăneşti, băeţii — până una alta — caută să atragă acestei societăţi atenţia că tineri de geniu există, aci, printre noi. Şi aşa, zilnic cetim în foaia A laude la adresa tânărului X, la ziarul B, tămâieri la adresa băiatului Y, şi aşa mai departe. Toate astea însoţite, de cele mai multe ori de mutra geniului ameninţat să rămâie cu sămănţa în el. Toţi aceşti băeţi, constituiţi în socieţele de lansare, sunt redactori pe la diverse reviste, foi şi foiţe. Şi se rămâie unii pe alţii, la organele la care scriu. Nu ştiu cum, dar sunt unele nume pe care astăzi le cunoaşte... ţara românească. Şi le cunoaşte nu din cine ştie ce operă a lor. Nu. Le cunoaşte din reclama, americană, pe care singuri o pun la cale. Mă rog: ce pretind băeţii ăştia de la noi, ca să ne lase în pace? Vor să înţelegem, odată, că sunt băeţi cu geniu ’n ei. Bun! Dacă tec, o recunoaştem.Dar nu. Nu se mulţumesc cu asta. Mai vor ceva; vor ca să li se tipărească operele, pe care sunt gata să le scrie, dacă se oferă cineva să le tipărească. Fiindcă ei le au, deocamdată, numai în cap. Nu înţeleg să muncească degeaba. Vor să fie, mai întâi, asiguraţi. Nene... prea mult pretindeţi! Dacă s'a cuibărit geniu ’n voi, fiţi pe pace, odată şi odată iese el din voi■ Dacă aveţi 8 clase de liceu şi geniu, apoi nu mai muriţi cu geniu ’n voi- Ţâşneşte el, la vremea lui. Căutaţi doar să munciţi. Şi ţara de imbecili n’o mai înjuraţi. Că, de!... are şi ea dreptatea ei, îşi face şi ea socoteala, ca să dai un op genial îţi trebue, pe lângă scânteia din tine, ceva cultură, ceva experienţă sufletească. Marafeturi* deci, cari vin după 22 de ani. Dea*ceia puştii nu sunt luaţi în serios. Şi mai e ceva: prea multe genii, mă tatăl Daţi-o dracului de treabă! Lăsaţi-o mai domol cu pretenţia asta. Şi siliţi-vă să nu mai scrieţi: «aeropag», «metereologic» și alte asemenea chestii. Fiindcă., asta turteşte fesul opului de geniu. ■, ■ -si: . . r ■ Ger» -