Cuventul, ianuarie 1933 (Anul 9, nr. 2763-2791)

1933-01-14 / nr. 2774

ANUL AL IX-lea. — No. 2774 nepacta şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 4», etajul l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Direcţia TELEFON I­­ 378/10 Redacţia I 378/09 Administraţia Fondator: , Director­­ TITUS ENACOVICI ___________ ANUNCU1RILE S PI­BLICATIVE se primesc la ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI“ și prin toate agențiile de publicitate Taxa de francare plătită innumerar conform apr­imei Dir. Gan. Ho. 69.196/932 1­1 P. T. 1• Dedesubturile revizionismului O arestare de oarecare sensaţie operată de siguranţa franceză la Biarritz, pare să fi dus la descope­rirea a unora din mijloacele pe care campionii mişcării revizioniste le utilizau pentru atingerea ţelurilor lor. Presa franceză, publică în legătură cu peripeţiile arestării şi expulzării princepesei de Hohenlohe-Schilling­fürst un adevărat scenariu de cine­matograf. Nobila germană, obişnui­ta celor mai severe saloane şi a tu­turor staţiunilor de vogă europeană, îşi făcea printre distracţii monde­ne şi flirturi politice meseria mai puţin avuabilă de spioană. De cât timp îşi îndeplineşte misiunea acea­sta primejdioasă şi urâtă totodată şi ce servicii a putut în acest răs­timp să aducă politicii şi spionaju­lui german, e greu de ştiut. Dar ju­decând după marile ch­eltueli som­p­­tuoare pe care prinţesa le făcea pre­tutindeni pe unde îşi plimba farme­cele şi-şi întindea plasa tenebroase­lor operaţii ea trebuie să fi fost una din cele mai periculoase, mai abile şi mai de seamă unelte a spio­najului german. Gerace nu e de mi­rare, dacă ne gândim că un fost spion al Rerihului din timpul răz­boiului, d. von Papen, a putut a­­junge chiar cancelar al Republicei lui Hindenburg. Dar mai interesant decât toată acţiunea principesei de Holenlohe- Schillingfurst, este amănuntul, des­coperit tot cu prilejul unei indiscre­te cercetări a poliţiei franceze, des­pre legăturile foarte strânse cari au existat între spioană şi celebrul lord Bothermere- Intr’adevăr, ziarul «Aux Ecoutes» a dat publicităţii documente cari vădesc pe deo parte relaţiile de afaceri dintre agenţii spionajului şi matadorii revizionis­mului, iar pe de altă parte mijloa­cele şi sumele întrebuinţate de gu­vernele cari încurajează, patronea­ză şi finanţează campania pentru modificarea statului european ac­tual.­Lordul Rothermere avea grija să telegrafieze principesei de Hohen­lohe - Schillingsfurst tot ce privea acţiunea revizionistă. Din Paris, unde se găsea, candidatul la tro­nul Ungariei depeşa spioanei că «potrivit dorinţei acesteia un articol favorabil Budapestei va apare în zia­rele sale». Iar altă dată îi scria: «Nu voi sosi decât la 3. Voi rămâ­ne 12 zile, afară dacă nu preferaţi să veniţi aci. Ce-aţi hotărât asu­pra amicului ? Aurul soseşte. Fiţi binecuvântată, Girlie». Lăsând la o parte savuroasa for­mulă preoţească de încheere, amă­nuntele sunt foarte interesante: e vorba de un «amic» misterios şi de o sumă de bani pe care lordul o ve­steşte cu un delicios eufemism: «au­rul» soseşte. Se pare că prinţul Lichtenstein ca şi fostul cancelar al Austriei Schober, erau amestecaţi în aceste afaceri de spionaj şi de revizio­nism. Pe de altă parte ziare de ma­re tiraj din diferite ţări ca şi oa­meni politici au fost câştigaţi miş­cării de revizuire graţie generozi­tăţii guvernelor interesate, gra­ţie talentului în materie al prin­cipesei de Hohenlohe-Schillings­­furst ca şi altor sirene mai puţin a­­ristocratice, graţie unui mijlocitor foarte suplu ca prinţul Lichten­stein sau unui om politic de mare răspundere şi autoritate precum ră­posatul cancelar Schober, campion el însuşi al Anschlussa.hu. Evident, surprize prea mari nu pot produce asemenea descoperiri. Senzaţionalul faptului stă doar în calitatea deosebită a unora dintre persoanele cari se găsesc amesteca­te în uneltirile pe cari centralele de spionaj de la Budapesta şi Berlin le-au utilizat pentru ca politica gu­vernelor respective să-şi vadă pro­movate scopurile şi interesele. Un lung şir de publicaţii post-belice au desvăluit cu lux de amănunte şi de date ingeniozitatea planurilor şi uneltirilor câte au imaginat şi au pus în aplicare agenţiile de spio­naj ale diverselor guverne. Dar, darea în vileag­ a dedesub­turilor tăinuite de revizionişti, a­­şează această mişcare într’o oribilă postură. Căci domnii aceştia cari agitau lumea în numele unor prin­cipii de justiţie internaţională, în numele unor­ realităţi a căror com­primare constituia un act de ine­chitate şi de res umanitate, domnii aceştia cari făceau apel la­ mărini­mia învingătorilor, cari se bateau patetic cu pumnii în piept pentru drepturile etnice călcate în picioa­re, domnii aceştia cari voiau să se înfăţişeze drept nouii cruciaţi ai u­nei cauze de înaltă moralitate in­ternaţională, domnii aceştia s© do­vediră a nu fi decât instrumentele conştiente sau inconştiente ale u­­nor biurouri de spionaj, ale unor a­­genţii de cumpărări de suflete şi de condeie ale unei politici care nu dispreţuieşte nici cele mai josnice, mai puturoase şi mai respingătoa­re mijloace atunci când e vorba să-şi organizeze acţiunile şi să-şi promoveze ţintele. Ce autoritate morală, ce prestigiu ce nobleţe, mai pot încununa acest revizionism care de aproape 15 ani face ravagii în spirite, primejdueş­­te opera păcii şi ridică în fiece cli­pă sumbra ameninţare a războiu­lui? Au fost pretutindeni oameni cari impresionaţi tocmai de ceea ce pă­rea că este în campania revizionis­tă un principiu de justiţie şi de su­perioară ordine morală, s'au lăsat seduşi de ea. Ce vor spune aceşti naivi în faţa unei descoperiri cari ridică vălul pentru ca dincolo de el să apară maşinaţiunile şi mijloacele imorale, respingătoare ale unei o­pere revizioniste pusă la cale, spri­jinită, construită, dirijată de ofici­­nile spionajului? Un revizionism aşezat astfel subt semnul corupţiei şi spionajului, pierde orie putere de seducţie şi orice putinţă de a mai invoca splen­doarea unor idealuri de dreptate şi omenie. Masca a căzut. Vladimir Ion­es­cu -----==*›==----­Altă dată şi acum ••• „Demnitate, i si hum noi Răsfoind modestul meu carnet po­litic, am dat de acea­stă însemnare — era din gura lui Lascar Catar­­ifiu. Cu ce ocazie ? In 1895 fusese detronat mitropolitul Ghenadie, pe motive pe care încă nu le pot da la lumină, mai fiind actori din acele vremuri. Doctorul N. Niţulescu, naşul meu, decanul facultăţii de Teologie şi prieten al fostului mitropolit Gh­e­­nadie, dusese petiţia-protest la fo­s­­tul Repe Carol I. Cu această ocazie, eu fusesem­­secretarul comisiei de pro­test, al cărei prezident era Lascăr Catargiu. Cei cari mai citesc lucruri vechi ştiu ce­­s'au petrecut atunci, întruniri la «Dacia», memorabilul discurs al lui Alexandru Lahovari, etc., etc. A urmat reîntoarcerea mitropoli­­tului, dar fără să păşească dealul mitropoliei şi fără să jignească pe Vodă. Văd ca acum pe Lascăr Ca­­targiu venind în casa lui Niţulescu, strada Minervei, 9, unde fusese che­mat de mine, ca­­să iea demisia fos­tului mitropolit Ghenadie, i-o pre­zintă, dar îl văd pe bătrân că îmi porunceşte: «Buchile, trage o copie după aiasta, fiindcă nu pot da ori­ginalul lui Vodă, căci poate să-mi spună: «las-o aci, şi eu nu am încă semnate condiţiile semnate de Vasi­le Lascăr şi Aurelian, şi în urmă voiu da şi originalul». Imediat a ve­nit mult regretatul N. Filipescu şi foarte enervat a spus: «Cucoane Lascăr, trebue să dărâmăm guvernul fiindcă Vodă trebue să cedeze». Atunci bătrânul om politic a adăo­­gat: «Bre Nicule, pă mine nu mă interesează mult certurile politice, eu, vreau să păstrez demnitatea par.­tdului din punct de vedere naţional şi bisericesc, dar nu vreau să în­josesc şi să îngenuchi Coroana — Vodă întâiu şi pe urmă vom vedea. Badea Mangâru 8 PACINI 3 LEI SAMBATA 14 IANUARIE 1933 IN PAG. VII­­-a: Guvernul Plénin a demisionat Criza In medalion: Palatul Regal. In stânga: d. Mihalac­h­e venindi la Palat. In dreapta: d. Titulescu plecând de la Palat. Era să isbutească Când sinodul a hotărât, în sesiu­nea trecută, ca soluţionarea încur­catei probleme a alegerilor epar­hiale, din iarna trecută, să fie amâ­nată pentru sesiunea lui din Fe­bruarie, noi am spus aci că părin­ţii episcopi — şi părintele patriarh în special —­ contează cu eventuale accidente ce s’ar putea ivi în calea vieţii guvernului, care părea a fi hotărât să vină cu legea pentru disolvarea adunărilor eparhiale, al­cătuite aşa cum au fost alcătuite. Şi iată că socotelile sinodului erau, cât p’aci, să se dovedească a fi fost excelente. Guvernul, încă în viaţă în clipa în care scriu acestea, va de­misiona, după toate probabilităţile, astăzi. Ce guvern îi va urma, nu se poate încă şti. De aceia am spus că socotelile părintelui Miron I, nu sânt chiar excelente. Fiindcă dacă acestui guvern i ar urma unul care şi el ar cere sinodului să se plece în chestiunea dizolvării adunărilor, a­­mânarea nu va fi folosit la nimic. Scadenţa nu va putea fi evitată S-ar putea însă ca lucrurile să stea şi astfel. Şi văzându-şi planul is­­butit, părintele Miron I să râdă, i­­telighent, în barbă. Chestiunea asta a dizolvării pe noi ne-a interesat numai intru atât întru cât printr’o astfel de măsură, legală, biserica putea fi scoasă din clubul politic. Deaceia am privit cu simpatic spre munca — începută încă de pe vremea guvernului Hor­ga — pentru stricarea unor cuiburi politice, chemate, după lege, să a­­leagă pe episcopii bisericii şi să ho­tărască în toate chestiunile, dela mucurile şi fitilul lumânărilor ar­­hiepiscopeşti, până la chestiuni de natură prin excelenţă canonică. (Cum s’a putut constata cu prilejul desbaterilor din congresul naţional bisericesc din toamna trecută). Ori­ce acţiune, deci, de deparazitare a acestor adunări nu ne putea decât bucura. Pus în faţa încercărilor acestora, sinodul a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă, spre a-şi menţine adunările bisericeşti actuale. A ri­dicat tonul, în discuţiile avute cu oamenii guvernelor, a dus cu Ior­­danu’, când a fost cazul, a amenin­ţat. Când --wi -A niciuna din a­­ceste atitudini nu dau roadele dori­te, au recurs la tactica amânării. Au acceptat comisiuni mixte de an­chetă, s-au arătat dispuşi să facă tot ce face dreptatea, bunul simţ şi interesele superioare ale neamului vor cere. Anchete s’au ordonat şi au fost făcute. Materialul a fost strâns, pus în ordine. Rezultatele 2 au fost, surprinzătoare, chiar pen­tru părinţii episcopi. Ordinele lor fuseseră executate cu fanatism. Subalternii săriseră chiar dincolo de cal. Guvernul a înaintat sinodu­lui dosarele. Sinodul le-a dat în stu­diu la trei membri ai săi. Aceştia au depus raport. Raportul a fost dat, spre referire nouă, unei comi­­siuni, care a opinat că e de lipsă o nouă cercetare. Că în tot cazul o hotărâre nu se va putea lua decât în sesiunea din Fevruarie 1833. Şi aşa, ne găsim în ianuarie 1933, cu guvern ce trage să moară şi ches­tiunea rămasă baltă. Din cauza acestor tărăgăneli, însă, cineva suferă. Cine suferă? In nici un caz părinţii episcopi. Prea sfin­ţiile lor hălăduesc prin Bucureşti- Sânt doar senatori. Şi sânt, unii dintr’ânşii, oameni subţiri. In e­­parhie se duc pentru încasarea ve­niturilor. Pentru chivernisirea ave­­rii mănăstirilor. Pentru pedepsirea subalternilor. A fost bun Dumnezeu cu părinţii episcopi, cel puţin recu­noscători. Tărăgănelile astea nu pot, n’au cum să aducă vreo pagu­bă pungii părinţilor episcopi. Guvernelor, iarăş, ele nu le pot păgubi cu ceva. O hotărâre şi o ati­tudine fermă poate, adesea, da naş­tere la conflicte grave, la compli­caţii dezagreabile. Pe câtă vreme amânarea, cea care dă putinţa chib­­zuelii mai îndelungate, nu poate strica în vreun fel. Cine are de pierdut în chestia asta, este doar biserica. întâi, ca prestigiu: lumea toată vede că pă­rinţii episcopi sunt oameni de club; că în tot cazul, ei refuză să privea­scă drept în faţă lucrul de ruşine; că deşi ştiu bine cu toţii că e lucru de­­ ruşine, totuşi vor să-­, studieze, —să mai studieze (ah! pasiunea lor pen­tru studiu!) chestia, ca să vadă cam cum stă. Pe lângă asta, apoi, de atâta vre­me avem două vacanțe în episco­pat. Două eparhii sunt văduvite. Legea cere ca în termen de cel mult trei luni de la vacantarea unui scaun de episcop să se facă, neapă­rat, alegere pentru complect­area lui. Asta o cere chiar legea din 1925. Pentru care motiv binecuvân­tat, eparhia Huşilor şi a Cetăţii-Al­­be sunt lăsate fără păstor. Motivul? Se cunoaşte: clubul vrea să-şi asi­gure cele două locuri. Ca să aibă, prin episcopi, biserica în mână- Toată lupta se dă, astăzi, numai în jurul celor două locuri vacante. A­­totputernicia clubului politic în a­­legerea episcopilor este atât de e­­videntă astăzi, încât nimeni din cei buni, nu mai încearcă să se gân­dească la episcopie. Se gândesc la asta doar oamenii de club. Și nu­mai ei isbutesc să se aleagă. Şi toate astea numai din vina ce­lor ce alcătuesc astăzi sinodul- Oa­­meni cari trebue, neapărat, «să moară în pustie» ca biserica româ­­nească ortodoxă să poată a se găti pentru trecerea în pământul făgă­­d­uinţii. G. Racoveanuu nedliatic în iarnă hilt­imii Mihail Sebastian că au făcut mult pentru reducerea experienţelor noastre animale, e­­senţiale. Dar, între timp, scrie în gazetă, că au murit 14 oameni de îngheţ. Ceea ce ne aduce aminte că, în ciu­da confortului, rămânem încă în le­gătură cu fenomenele naturale­­lor, a automobilelor încălzite cred Iarna s’a deslănţuit din senin o­­dată cu criza de guvern. N­u mai aştepta nimeni şi cerul de primăva­ră din ajunul Bobotezei (cer atmos­feric, nu politic) părea să promită un ianuarie amabil. In mai puţin de câteva ceasuri, viscolul a măturat ţara dela un ho­­tr la altul, aducând în această Ro­mânie certăreaţă, câteva ceasuri de tăcere. Trenurile au stat, firele de telefon s’au rupt, lupii, au ieşit la plimbare. Puţină pace pe întinderea acestui pământ amărît. Trebue să fie unde­va, în fundul Moldovei, sau mai jos în inima Bărăganului, sau sus, pe podişul transilvănean, unele nopţi sticloase, reci, sterile, ca nişte imen­se clopote de cleştar. Câţiva kilome­tri pătraţi, pe care nu se întâmplă nimic, absolut nimic şi unde aerul se înţepeneşte ca un mineral trans­parent şi pur. Cred că aceşti câţiva kilometri de stagnare ideală răscumpără triviala noastră agitaţie de fiecare zi şi că pământul acesta pe care îl jignim zilnic cu prezenţa noastră vorbă­reaţă, îşi recapătă acolo demnita­tea lui, de la început, dinainte de biblie. Iarna este altceva decât un ano­timp. Este probabil exerciţiul meta­fizic al pământului. Odată pe an o fi vrând şi el să cugete la moarte — singurul gând care odihneşte cu adevărat. Şi atunci se face iarnă. Mă gândesc, pentru întărirea a­­cestei prezumţii, la imaginea Dună­rii îngheţate, bolovănoasă cum este, crâncenă, învălmăşită, tragică, atât de tumultoasă în înţepenirea ei, în­cât nu se poate ca acel îngheţ să fie un simplu fenomen fizic şi să nu închidă în ridicarea şi prăvălirea lui, o dramă mai înaltă decât ca­petele noastre. Şi mă mai gândesc la o imagine mai veche (care n’ar avea ce căuta aici, în gazetă, dacă nu m’aşi fi ho­­tărît să scriu un articol cu desăvâr­şire inactual), la iarna lui 1917, a­­tât de zdravănă încât anulase răz­boiul, tunurile ce se auziau la mar­ginea Brăilei, fiind simple ecouri dintr’o altă lume, singurul lucru stăpânitor şi mare rămânând nu­mai iarna, cu geruri şi zăpezi de le­gendă. Treceau în fiecare zi, pe Bule­vard, care cu boi, ducând stive înal­te, cenuşii de trupuri îngheţate. La început, păreau să fie arbori rete­zaţi, butuci negri, despuiaţi de coa­jă. Nu. Erau soldaţi turci, înlem­niţi în posturi, cu mâna pe puşcă, acoperiţi de zăpadă şi ucişi de ger- Privi­am spectacolul cu oarecare cu­riozitate, complect netulburat de defilarea aceea a morţii. Pentru că nu era o moarte adevărată în acele corpuri ţepene. Ci mai de­grabă o trecere la mineral, o transformare în piatră şi lemn, de unde ideia de suferinţă sau de agonie era exclu­să. De multe ori am auzit platitudi­nea asta că «natura este neîndură­toare». In amintire, tabloul acelor trupuri aruncate cu lopata din viaţă, într’o grămadă dela marginea ei, confirmă această, nu neîndurare, dar perfectă indiferenţă a pămân­tului, care ne poartă şi ne rabdă, dar ne ignorează în aceeaşi măsură. Ceea ce este un sentiment tragic, dar viril. Să te ştii, măcar odată într-un an, într’o zi de iarnă, în adversitate cu pământul, să ai conştiinţa că forţele intime ale globului se strâng în ele şi se îndârjesc în ele, uitând cu desăvârşire de tine şi să rămâi în sfârşit singur, de cea mai întrea­gă singurătate, iată un lucru ce nu poate trece peste tine, fără urme adânci, care nu se uită. Inventarea caloriferului, a şoşeni­i. cg. -n*r.. Ministerul de finanţe a dat unele instrucţiuni în vederea determinării numirilor şi avansărilor ilegale în funcţiile publice. De bună seamă că, atunci când toate partidele sunt de acord în ce priveşte simplificarea a­­paratului de stat, când presa nu face alta, în ultimele luni, decât să pre­gătească atmosfera, când aşa zisa opinie publică este de acord că tre­buie concediaţi funcţionari, minis­terul de f­inanţe are dreptul şi da­toria să fixeze criteriile după care se vor face concedierile. Numai că există criterii între criterii. Statul are nevoie de braţe de mun­că, de elemente pregătite ca să asi­gure bunul mers al administraţiei. Statul are nevoie de un slujbaş ager, sprinten şi desintoxicat de otră­vuri biurocratice. Cu­ alte cuvinte de un om desgheţat, isteţ, deloc me­tafizic care să ştie însă că este plătit ftă să servească. Nu să fie servit, nici să-şi îngăduie toate capriciile, să-şi descarce nervii încărcaţi aiu­rea decât în slujbă. Este vorba prin urmare ca statul să-şi selecţioneze elemente cinstite, în stare să cores­pundă disciplinei interioare de corp constituit, dar să se prezinte şi alt­fel decât s-a prezintat până acum şi toleraţia faţă de cetăţeanul peti­ţionar. Mai intervine şi alt factor. Trebuiesc realizate economii cu ori­ce preţ. Deci, selecţia se va face cu mare asprime. Nu e vorba să se facă selecţia pentru viitor, ci e vor­ba să se deparaziteze actualul sis­tem biroucratic. Se poate susţine că pretextul eco­nomiilor este bine venit. Fiindcă, dacă în alte circumstanţe, nici un guvern nu cuteza să se apropie de problema funcţionarilor, acum, orice guvern, este obligat să se ocupe de acastă problemă. Numai că instrucţiile pe­ care le-a dat Ministerul de finanţe în ceia ce­ priveşte numirile au un cusur. Li­­mitează problema în cadrul legali­tăţii. Adică, nu priveşte pe funcţio­nar din punctul de vedere al utilită­ţii, al capacităţii, ci dacă legea a fost respectată sau nu. Sunt func­ţionari cu diplome, cu examene sa­tisfăcute, cei mai destonici dintre funcţionari! Ne îndoim. Statul a găsit, în sfârşit, momen­tul prielnic când poate cu multă u­­şurinţă scoate din slujbă pe func­ţionarii corupţi, cari au cultivat arbitrarul, şperţul, incorectitudinea şi tabietul biroucratic. Normele f­ixate ele ministerul de fi­nanţe nu ating măcar această lătu­re. Indiferent de capacitate sau uti­litate vor fi concediaţi din slujbă numai cei cari au fost numiţi ilegal. Ce înseamnă legal şi ilegal este greu de precizat. Şi nici n’ar fi de vreun folos. Ceia ce este vădit pentru orice om de bun simţ este că nor­mele fixate de Ministerul de finan­ţe, dacă sunt menite să salveze o seamă de partizani politici, cu pre­gătire universitară, nu corespund tuturor nevoilor statului, nici celor ale populaţiei. Şi nici nu satisfac cele mai elementare cerinţe etice. A (Continuare în pag. II a) Scrisori către un provincia! De ce faci filozofie? -pooo­de MIRCEA ELIAI Din ultima d-tale scrisoare am să te rog să-mi îngădui să citez­i­­aceste rânduri: «Mi-a plăcut întot­deauna să compar pe filosof cu a­­cel om care, pus în faţa unui căţel, să se joace, îl ţine inert pe genuchi, întrebându-se : prin ce minune, oa­re, am ajuns eu faţă în faţă cu a­­cest căţel ? oare simţurile nu mă înşeală ? Şi chiar dacă simţurile nu m’ar înşela, tare aşi vrea să ştiu descendenţa acestui căţel, aşi vrea să ştiu dacă şi el are suflet ca şi mine, dacă e rău sau blând, dacă are crize de conştiinţă, dacă cunoa­şte liberul arbitru. Prins deodată în această fascinantă problematică, omul lasă căţelul jos şi începe să mediteze. Mai nainte nu ştiu. Poa-Jte căţelul a ajuns câine, şi a plecat de lângă el fără ca omul meu să bage de seamă...» S’a întâmplat ca, chiar în ziua când am cetit şi savurat această scrisoare a d-tale, să mă întâlnesc pe stradă cu unul dintre prietenii mei, filozof. Tam spus aşa, într’o doară. Gânditorii s’au trudit până acum să înţeleagă lumea dintr’un alt punct de vedere decât cel al cu­noaşterii imediate. Au creiat o pro­blematică a existenţii şi apoi şi-au petrecut timpul în rezolvir­ea ei. De ce nu se acceptă lumea ca fiind de la sine înţeleasă, şi apoi să se trea­că mai departe, să o întregească prin gândire ? De ce au căutat ei sensul gândirii numai în reluarea şi reac­tualizarea dialectică a Creaţiei, când gândirea putea conduce şi la alte lucruri ? (de pildă, la coinci­denţa cu creaţia, la creaţie propriu zisă, la o colaborare eficientă cu viaţa). Prietenul meu m’a avertizat că asemenea întrebări şi le-a mai pus şi Hăberlin, care acceptă şi el lu­mea ca fiind de la sine înţeleasă (Selbstverständlichkeit)- Vezi dara, că mai ai de cetit înainte de a te încumeta să renegi filosofia. Un răspuns, însă, la întrebările d-tale, pe cari eu le rezumasem cum m’am priceput mai bine — nu mi-a dat. Cu atât mai puţin mă voi încume­ta să ţi-l dau eu. Dacă îţi scriu scrisoarea aceasta, o fac numai pen­­tru ca îndoelile d-tale mi-au iscodit câteva reflecţii cari, poate, te vor interesa. Nu ştiu cum îţi pui d-ta proble­ma, dar pentru mine întreaga dra­mă a filosofiei se rezumă în acest conflict: pe deoparte setea, setea a­­ceea aproape organică a gândirii de a da seama de tot, de a înlănţui totul printr’un singur principiu consistent, a cosmiza înţelegerea noastră (adică de a găsi axa în ju­rul căreia toate se vor armoniza în sufletul nostru, după cum totul se armonizează în Cosmos în jurul u­­nei axe ideale — iar pe de altă parte, sentimentul morţii, intuiţia aceia terifiantă că alergăm spre moarte, că suntem deja morţi în fiecare clipă, că moartea e o «ex­perienţă nediferenţiată» în tot tim­pul vieţii, dar că se poate transfor­ma oricând în experienţă finală, absolută. Ori­cum ai privi filosofia, ea se reduce la una din aceste ati­tudini (general omeneşti, dealtfel), sau la amândouă deodată, în con­tinuă şi ursită agonie. Ţi s’ar părea că instinctul fun­damental al oricărei filosofii — ce­iace am numit mai sus setea dătă­toare de seamă, dorinţa de a te ar­moniza cu totul din jurul tău, de a nu mai trăi inert ,dezacordat, ci a te pătrunde de acelaş ritm care străbate totul — ţi s’ar părea că dorinţa aceasta de acordare prin înţelegere conduce la o eternă via­ţă şi rămâne etern vie. Totuşi, nu este aşa. Orice filosof trebue să moară , nu ca individ, în carne, ci ca gândire, în înţelegere. In clipa când e perfect armonizat cu totul, în clipa când înţelegerea lui e de­finitivă (pentru el, fireşte), când gândirea lui a ajuns sistem — a­­tunci se închide vieţii, i se rup ră­dăcinile, moare. Tragedia poate este destul de impresionantă: să cauţi o viaţă întreagă să te armonizezi cu viaţa din jurul tău, înţelegân­­d’o, iar când ai biruit munca a­­ce­asta de Sisif să mori. E un des­tin, ancorarea a­c­e­asta supre­mă a tuturor filosofi­ilor în moarte. Căci este o adevăra­tă moarte să înţelegi totul, să poţi integra totul într’un sistem închis, să poţi încadra în sistemul tău chiar ceia ce nu se poate încadra nicăieri, numindu-te «ireductibil», «iraţional», «elan vital» şi mai ştiu eu cum- Când chiar aceste elemen­te insurgente, cari se refuză înţe­legerii, sunt arbitrate de înţelegere şi distribuite fiecare la locul său — nu e această moarte, sistem, filo­­sofie ? împăcarea aceasta supremă, in­trarea aceasta eroică sub piatra mormântului, este fără îndoială frumoasă; deşi sistemele la cari au ajuns alţi gânditori sunt bune şi valabile numai pentru ei, reprezin­tă formula armonizării lor proprii, cosmizării lumii lor interioare, şi nu ajută întru nmic pe cei cari vin în urmă, şi cari vor fi nevoiţi să ia totul dela capăt, dacă vor într’a­­devăr să facă filozofie iar nu cărţi de filosof­ie. Dar dacă mori mai înainte? Dacă mori pe drum, ca un câine? Nu se poate să nu fi simţit şi d-ta cel puţin în anumite ceasuri, alergarea aceasta către moarte; intrarea a­­ceasta sigură şi «vie» şi imediată, şi inpronunciabilă în neant. Dacă —— ——— ssms

Next