Cuventul, ianuarie 1933 (Anul 9, nr. 2763-2791)
1933-01-14 / nr. 2774
ANUL AL IX-lea. — No. 2774 nepacta şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 4», etajul l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Direcţia TELEFON I 378/10 Redacţia I 378/09 Administraţia Fondator: , Director TITUS ENACOVICI ___________ ANUNCU1RILE S PIBLICATIVE se primesc la ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI“ și prin toate agențiile de publicitate Taxa de francare plătită innumerar conform aprimei Dir. Gan. Ho. 69.196/932 11 P. T. 1• Dedesubturile revizionismului O arestare de oarecare sensaţie operată de siguranţa franceză la Biarritz, pare să fi dus la descoperirea a unora din mijloacele pe care campionii mişcării revizioniste le utilizau pentru atingerea ţelurilor lor. Presa franceză, publică în legătură cu peripeţiile arestării şi expulzării princepesei de Hohenlohe-Schillingfürst un adevărat scenariu de cinematograf. Nobila germană, obişnuita celor mai severe saloane şi a tuturor staţiunilor de vogă europeană, îşi făcea printre distracţii mondene şi flirturi politice meseria mai puţin avuabilă de spioană. De cât timp îşi îndeplineşte misiunea aceasta primejdioasă şi urâtă totodată şi ce servicii a putut în acest răstimp să aducă politicii şi spionajului german, e greu de ştiut. Dar judecând după marile cheltueli somptuoare pe care prinţesa le făcea pretutindeni pe unde îşi plimba farmecele şi-şi întindea plasa tenebroaselor operaţii ea trebuie să fi fost una din cele mai periculoase, mai abile şi mai de seamă unelte a spionajului german. Gerace nu e de mirare, dacă ne gândim că un fost spion al Rerihului din timpul războiului, d. von Papen, a putut ajunge chiar cancelar al Republicei lui Hindenburg. Dar mai interesant decât toată acţiunea principesei de Holenlohe- Schillingfurst, este amănuntul, descoperit tot cu prilejul unei indiscrete cercetări a poliţiei franceze, despre legăturile foarte strânse cari au existat între spioană şi celebrul lord Bothermere- Intr’adevăr, ziarul «Aux Ecoutes» a dat publicităţii documente cari vădesc pe deo parte relaţiile de afaceri dintre agenţii spionajului şi matadorii revizionismului, iar pe de altă parte mijloacele şi sumele întrebuinţate de guvernele cari încurajează, patronează şi finanţează campania pentru modificarea statului european actual.Lordul Rothermere avea grija să telegrafieze principesei de Hohenlohe - Schillingsfurst tot ce privea acţiunea revizionistă. Din Paris, unde se găsea, candidatul la tronul Ungariei depeşa spioanei că «potrivit dorinţei acesteia un articol favorabil Budapestei va apare în ziarele sale». Iar altă dată îi scria: «Nu voi sosi decât la 3. Voi rămâne 12 zile, afară dacă nu preferaţi să veniţi aci. Ce-aţi hotărât asupra amicului ? Aurul soseşte. Fiţi binecuvântată, Girlie». Lăsând la o parte savuroasa formulă preoţească de încheere, amănuntele sunt foarte interesante: e vorba de un «amic» misterios şi de o sumă de bani pe care lordul o vesteşte cu un delicios eufemism: «aurul» soseşte. Se pare că prinţul Lichtenstein ca şi fostul cancelar al Austriei Schober, erau amestecaţi în aceste afaceri de spionaj şi de revizionism. Pe de altă parte ziare de mare tiraj din diferite ţări ca şi oameni politici au fost câştigaţi mişcării de revizuire graţie generozităţii guvernelor interesate, graţie talentului în materie al principesei de Hohenlohe-Schillingsfurst ca şi altor sirene mai puţin aristocratice, graţie unui mijlocitor foarte suplu ca prinţul Lichtenstein sau unui om politic de mare răspundere şi autoritate precum răposatul cancelar Schober, campion el însuşi al Anschlussa.hu. Evident, surprize prea mari nu pot produce asemenea descoperiri. Senzaţionalul faptului stă doar în calitatea deosebită a unora dintre persoanele cari se găsesc amestecate în uneltirile pe cari centralele de spionaj de la Budapesta şi Berlin le-au utilizat pentru ca politica guvernelor respective să-şi vadă promovate scopurile şi interesele. Un lung şir de publicaţii post-belice au desvăluit cu lux de amănunte şi de date ingeniozitatea planurilor şi uneltirilor câte au imaginat şi au pus în aplicare agenţiile de spionaj ale diverselor guverne. Dar, darea în vileag a dedesubturilor tăinuite de revizionişti, aşează această mişcare într’o oribilă postură. Căci domnii aceştia cari agitau lumea în numele unor principii de justiţie internaţională, în numele unor realităţi a căror comprimare constituia un act de inechitate şi de res umanitate, domnii aceştia cari făceau apel la mărinimia învingătorilor, cari se bateau patetic cu pumnii în piept pentru drepturile etnice călcate în picioare, domnii aceştia cari voiau să se înfăţişeze drept nouii cruciaţi ai unei cauze de înaltă moralitate internaţională, domnii aceştia s© dovediră a nu fi decât instrumentele conştiente sau inconştiente ale unor biurouri de spionaj, ale unor agenţii de cumpărări de suflete şi de condeie ale unei politici care nu dispreţuieşte nici cele mai josnice, mai puturoase şi mai respingătoare mijloace atunci când e vorba să-şi organizeze acţiunile şi să-şi promoveze ţintele. Ce autoritate morală, ce prestigiu ce nobleţe, mai pot încununa acest revizionism care de aproape 15 ani face ravagii în spirite, primejdueşte opera păcii şi ridică în fiece clipă sumbra ameninţare a războiului? Au fost pretutindeni oameni cari impresionaţi tocmai de ceea ce părea că este în campania revizionistă un principiu de justiţie şi de superioară ordine morală, s'au lăsat seduşi de ea. Ce vor spune aceşti naivi în faţa unei descoperiri cari ridică vălul pentru ca dincolo de el să apară maşinaţiunile şi mijloacele imorale, respingătoare ale unei opere revizioniste pusă la cale, sprijinită, construită, dirijată de oficinile spionajului? Un revizionism aşezat astfel subt semnul corupţiei şi spionajului, pierde orie putere de seducţie şi orice putinţă de a mai invoca splendoarea unor idealuri de dreptate şi omenie. Masca a căzut. Vladimir Ionescu -----==*›==----Altă dată şi acum ••• „Demnitate, i si hum noi Răsfoind modestul meu carnet politic, am dat de această însemnare — era din gura lui Lascar Catarifiu. Cu ce ocazie ? In 1895 fusese detronat mitropolitul Ghenadie, pe motive pe care încă nu le pot da la lumină, mai fiind actori din acele vremuri. Doctorul N. Niţulescu, naşul meu, decanul facultăţii de Teologie şi prieten al fostului mitropolit Ghenadie, dusese petiţia-protest la fostul Repe Carol I. Cu această ocazie, eu fusesemsecretarul comisiei de protest, al cărei prezident era Lascăr Catargiu. Cei cari mai citesc lucruri vechi ştiu ces'au petrecut atunci, întruniri la «Dacia», memorabilul discurs al lui Alexandru Lahovari, etc., etc. A urmat reîntoarcerea mitropolitului, dar fără să păşească dealul mitropoliei şi fără să jignească pe Vodă. Văd ca acum pe Lascăr Catargiu venind în casa lui Niţulescu, strada Minervei, 9, unde fusese chemat de mine, casă iea demisia fostului mitropolit Ghenadie, i-o prezintă, dar îl văd pe bătrân că îmi porunceşte: «Buchile, trage o copie după aiasta, fiindcă nu pot da originalul lui Vodă, căci poate să-mi spună: «las-o aci, şi eu nu am încă semnate condiţiile semnate de Vasile Lascăr şi Aurelian, şi în urmă voiu da şi originalul». Imediat a venit mult regretatul N. Filipescu şi foarte enervat a spus: «Cucoane Lascăr, trebue să dărâmăm guvernul fiindcă Vodă trebue să cedeze». Atunci bătrânul om politic a adăogat: «Bre Nicule, pă mine nu mă interesează mult certurile politice, eu, vreau să păstrez demnitatea par.tdului din punct de vedere naţional şi bisericesc, dar nu vreau să înjosesc şi să îngenuchi Coroana — Vodă întâiu şi pe urmă vom vedea. Badea Mangâru 8 PACINI 3 LEI SAMBATA 14 IANUARIE 1933 IN PAG. VII-a: Guvernul Plénin a demisionat Criza In medalion: Palatul Regal. In stânga: d. Mihalache venindi la Palat. In dreapta: d. Titulescu plecând de la Palat. Era să isbutească Când sinodul a hotărât, în sesiunea trecută, ca soluţionarea încurcatei probleme a alegerilor eparhiale, din iarna trecută, să fie amânată pentru sesiunea lui din Februarie, noi am spus aci că părinţii episcopi — şi părintele patriarh în special — contează cu eventuale accidente ce s’ar putea ivi în calea vieţii guvernului, care părea a fi hotărât să vină cu legea pentru disolvarea adunărilor eparhiale, alcătuite aşa cum au fost alcătuite. Şi iată că socotelile sinodului erau, cât p’aci, să se dovedească a fi fost excelente. Guvernul, încă în viaţă în clipa în care scriu acestea, va demisiona, după toate probabilităţile, astăzi. Ce guvern îi va urma, nu se poate încă şti. De aceia am spus că socotelile părintelui Miron I, nu sânt chiar excelente. Fiindcă dacă acestui guvern i ar urma unul care şi el ar cere sinodului să se plece în chestiunea dizolvării adunărilor, amânarea nu va fi folosit la nimic. Scadenţa nu va putea fi evitată S-ar putea însă ca lucrurile să stea şi astfel. Şi văzându-şi planul isbutit, părintele Miron I să râdă, itelighent, în barbă. Chestiunea asta a dizolvării pe noi ne-a interesat numai intru atât întru cât printr’o astfel de măsură, legală, biserica putea fi scoasă din clubul politic. Deaceia am privit cu simpatic spre munca — începută încă de pe vremea guvernului Horga — pentru stricarea unor cuiburi politice, chemate, după lege, să aleagă pe episcopii bisericii şi să hotărască în toate chestiunile, dela mucurile şi fitilul lumânărilor arhiepiscopeşti, până la chestiuni de natură prin excelenţă canonică. (Cum s’a putut constata cu prilejul desbaterilor din congresul naţional bisericesc din toamna trecută). Orice acţiune, deci, de deparazitare a acestor adunări nu ne putea decât bucura. Pus în faţa încercărilor acestora, sinodul a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă, spre a-şi menţine adunările bisericeşti actuale. A ridicat tonul, în discuţiile avute cu oamenii guvernelor, a dus cu Iordanu’, când a fost cazul, a ameninţat. Când --wi -A niciuna din aceste atitudini nu dau roadele dorite, au recurs la tactica amânării. Au acceptat comisiuni mixte de anchetă, s-au arătat dispuşi să facă tot ce face dreptatea, bunul simţ şi interesele superioare ale neamului vor cere. Anchete s’au ordonat şi au fost făcute. Materialul a fost strâns, pus în ordine. Rezultatele 2 au fost, surprinzătoare, chiar pentru părinţii episcopi. Ordinele lor fuseseră executate cu fanatism. Subalternii săriseră chiar dincolo de cal. Guvernul a înaintat sinodului dosarele. Sinodul le-a dat în studiu la trei membri ai săi. Aceştia au depus raport. Raportul a fost dat, spre referire nouă, unei comisiuni, care a opinat că e de lipsă o nouă cercetare. Că în tot cazul o hotărâre nu se va putea lua decât în sesiunea din Fevruarie 1833. Şi aşa, ne găsim în ianuarie 1933, cu guvern ce trage să moară şi chestiunea rămasă baltă. Din cauza acestor tărăgăneli, însă, cineva suferă. Cine suferă? In nici un caz părinţii episcopi. Prea sfinţiile lor hălăduesc prin Bucureşti- Sânt doar senatori. Şi sânt, unii dintr’ânşii, oameni subţiri. In eparhie se duc pentru încasarea veniturilor. Pentru chivernisirea averii mănăstirilor. Pentru pedepsirea subalternilor. A fost bun Dumnezeu cu părinţii episcopi, cel puţin recunoscători. Tărăgănelile astea nu pot, n’au cum să aducă vreo pagubă pungii părinţilor episcopi. Guvernelor, iarăş, ele nu le pot păgubi cu ceva. O hotărâre şi o atitudine fermă poate, adesea, da naştere la conflicte grave, la complicaţii dezagreabile. Pe câtă vreme amânarea, cea care dă putinţa chibzuelii mai îndelungate, nu poate strica în vreun fel. Cine are de pierdut în chestia asta, este doar biserica. întâi, ca prestigiu: lumea toată vede că părinţii episcopi sunt oameni de club; că în tot cazul, ei refuză să privească drept în faţă lucrul de ruşine; că deşi ştiu bine cu toţii că e lucru de ruşine, totuşi vor să-, studieze, —să mai studieze (ah! pasiunea lor pentru studiu!) chestia, ca să vadă cam cum stă. Pe lângă asta, apoi, de atâta vreme avem două vacanțe în episcopat. Două eparhii sunt văduvite. Legea cere ca în termen de cel mult trei luni de la vacantarea unui scaun de episcop să se facă, neapărat, alegere pentru complectarea lui. Asta o cere chiar legea din 1925. Pentru care motiv binecuvântat, eparhia Huşilor şi a Cetăţii-Albe sunt lăsate fără păstor. Motivul? Se cunoaşte: clubul vrea să-şi asigure cele două locuri. Ca să aibă, prin episcopi, biserica în mână- Toată lupta se dă, astăzi, numai în jurul celor două locuri vacante. Atotputernicia clubului politic în alegerea episcopilor este atât de evidentă astăzi, încât nimeni din cei buni, nu mai încearcă să se gândească la episcopie. Se gândesc la asta doar oamenii de club. Și numai ei isbutesc să se aleagă. Şi toate astea numai din vina celor ce alcătuesc astăzi sinodul- Oameni cari trebue, neapărat, «să moară în pustie» ca biserica românească ortodoxă să poată a se găti pentru trecerea în pământul făgăduinţii. G. Racoveanuu nedliatic în iarnă hiltimii Mihail Sebastian că au făcut mult pentru reducerea experienţelor noastre animale, esenţiale. Dar, între timp, scrie în gazetă, că au murit 14 oameni de îngheţ. Ceea ce ne aduce aminte că, în ciuda confortului, rămânem încă în legătură cu fenomenele naturalelor, a automobilelor încălzite cred Iarna s’a deslănţuit din senin odată cu criza de guvern. Nu mai aştepta nimeni şi cerul de primăvară din ajunul Bobotezei (cer atmosferic, nu politic) părea să promită un ianuarie amabil. In mai puţin de câteva ceasuri, viscolul a măturat ţara dela un hotr la altul, aducând în această Românie certăreaţă, câteva ceasuri de tăcere. Trenurile au stat, firele de telefon s’au rupt, lupii, au ieşit la plimbare. Puţină pace pe întinderea acestui pământ amărît. Trebue să fie undeva, în fundul Moldovei, sau mai jos în inima Bărăganului, sau sus, pe podişul transilvănean, unele nopţi sticloase, reci, sterile, ca nişte imense clopote de cleştar. Câţiva kilometri pătraţi, pe care nu se întâmplă nimic, absolut nimic şi unde aerul se înţepeneşte ca un mineral transparent şi pur. Cred că aceşti câţiva kilometri de stagnare ideală răscumpără triviala noastră agitaţie de fiecare zi şi că pământul acesta pe care îl jignim zilnic cu prezenţa noastră vorbăreaţă, îşi recapătă acolo demnitatea lui, de la început, dinainte de biblie. Iarna este altceva decât un anotimp. Este probabil exerciţiul metafizic al pământului. Odată pe an o fi vrând şi el să cugete la moarte — singurul gând care odihneşte cu adevărat. Şi atunci se face iarnă. Mă gândesc, pentru întărirea acestei prezumţii, la imaginea Dunării îngheţate, bolovănoasă cum este, crâncenă, învălmăşită, tragică, atât de tumultoasă în înţepenirea ei, încât nu se poate ca acel îngheţ să fie un simplu fenomen fizic şi să nu închidă în ridicarea şi prăvălirea lui, o dramă mai înaltă decât capetele noastre. Şi mă mai gândesc la o imagine mai veche (care n’ar avea ce căuta aici, în gazetă, dacă nu m’aşi fi hotărît să scriu un articol cu desăvârşire inactual), la iarna lui 1917, atât de zdravănă încât anulase războiul, tunurile ce se auziau la marginea Brăilei, fiind simple ecouri dintr’o altă lume, singurul lucru stăpânitor şi mare rămânând numai iarna, cu geruri şi zăpezi de legendă. Treceau în fiecare zi, pe Bulevard, care cu boi, ducând stive înalte, cenuşii de trupuri îngheţate. La început, păreau să fie arbori retezaţi, butuci negri, despuiaţi de coajă. Nu. Erau soldaţi turci, înlemniţi în posturi, cu mâna pe puşcă, acoperiţi de zăpadă şi ucişi de ger- Priviam spectacolul cu oarecare curiozitate, complect netulburat de defilarea aceea a morţii. Pentru că nu era o moarte adevărată în acele corpuri ţepene. Ci mai degrabă o trecere la mineral, o transformare în piatră şi lemn, de unde ideia de suferinţă sau de agonie era exclusă. De multe ori am auzit platitudinea asta că «natura este neîndurătoare». In amintire, tabloul acelor trupuri aruncate cu lopata din viaţă, într’o grămadă dela marginea ei, confirmă această, nu neîndurare, dar perfectă indiferenţă a pământului, care ne poartă şi ne rabdă, dar ne ignorează în aceeaşi măsură. Ceea ce este un sentiment tragic, dar viril. Să te ştii, măcar odată într-un an, într’o zi de iarnă, în adversitate cu pământul, să ai conştiinţa că forţele intime ale globului se strâng în ele şi se îndârjesc în ele, uitând cu desăvârşire de tine şi să rămâi în sfârşit singur, de cea mai întreagă singurătate, iată un lucru ce nu poate trece peste tine, fără urme adânci, care nu se uită. Inventarea caloriferului, a şoşenii. cg. -n*r.. Ministerul de finanţe a dat unele instrucţiuni în vederea determinării numirilor şi avansărilor ilegale în funcţiile publice. De bună seamă că, atunci când toate partidele sunt de acord în ce priveşte simplificarea aparatului de stat, când presa nu face alta, în ultimele luni, decât să pregătească atmosfera, când aşa zisa opinie publică este de acord că trebuie concediaţi funcţionari, ministerul de finanţe are dreptul şi datoria să fixeze criteriile după care se vor face concedierile. Numai că există criterii între criterii. Statul are nevoie de braţe de muncă, de elemente pregătite ca să asigure bunul mers al administraţiei. Statul are nevoie de un slujbaş ager, sprinten şi desintoxicat de otrăvuri biurocratice. Cu alte cuvinte de un om desgheţat, isteţ, deloc metafizic care să ştie însă că este plătit ftă să servească. Nu să fie servit, nici să-şi îngăduie toate capriciile, să-şi descarce nervii încărcaţi aiurea decât în slujbă. Este vorba prin urmare ca statul să-şi selecţioneze elemente cinstite, în stare să corespundă disciplinei interioare de corp constituit, dar să se prezinte şi altfel decât s-a prezintat până acum şi toleraţia faţă de cetăţeanul petiţionar. Mai intervine şi alt factor. Trebuiesc realizate economii cu orice preţ. Deci, selecţia se va face cu mare asprime. Nu e vorba să se facă selecţia pentru viitor, ci e vorba să se deparaziteze actualul sistem biroucratic. Se poate susţine că pretextul economiilor este bine venit. Fiindcă, dacă în alte circumstanţe, nici un guvern nu cuteza să se apropie de problema funcţionarilor, acum, orice guvern, este obligat să se ocupe de acastă problemă. Numai că instrucţiile pe care le-a dat Ministerul de finanţe în ceia ce priveşte numirile au un cusur. Limitează problema în cadrul legalităţii. Adică, nu priveşte pe funcţionar din punctul de vedere al utilităţii, al capacităţii, ci dacă legea a fost respectată sau nu. Sunt funcţionari cu diplome, cu examene satisfăcute, cei mai destonici dintre funcţionari! Ne îndoim. Statul a găsit, în sfârşit, momentul prielnic când poate cu multă uşurinţă scoate din slujbă pe funcţionarii corupţi, cari au cultivat arbitrarul, şperţul, incorectitudinea şi tabietul biroucratic. Normele fixate ele ministerul de finanţe nu ating măcar această lăture. Indiferent de capacitate sau utilitate vor fi concediaţi din slujbă numai cei cari au fost numiţi ilegal. Ce înseamnă legal şi ilegal este greu de precizat. Şi nici n’ar fi de vreun folos. Ceia ce este vădit pentru orice om de bun simţ este că normele fixate de Ministerul de finanţe, dacă sunt menite să salveze o seamă de partizani politici, cu pregătire universitară, nu corespund tuturor nevoilor statului, nici celor ale populaţiei. Şi nici nu satisfac cele mai elementare cerinţe etice. A (Continuare în pag. II a) Scrisori către un provincia! De ce faci filozofie? -pooode MIRCEA ELIAI Din ultima d-tale scrisoare am să te rog să-mi îngădui să citeziaceste rânduri: «Mi-a plăcut întotdeauna să compar pe filosof cu acel om care, pus în faţa unui căţel, să se joace, îl ţine inert pe genuchi, întrebându-se : prin ce minune, oare, am ajuns eu faţă în faţă cu acest căţel ? oare simţurile nu mă înşeală ? Şi chiar dacă simţurile nu m’ar înşela, tare aşi vrea să ştiu descendenţa acestui căţel, aşi vrea să ştiu dacă şi el are suflet ca şi mine, dacă e rău sau blând, dacă are crize de conştiinţă, dacă cunoaşte liberul arbitru. Prins deodată în această fascinantă problematică, omul lasă căţelul jos şi începe să mediteze. Mai nainte nu ştiu. Poa-Jte căţelul a ajuns câine, şi a plecat de lângă el fără ca omul meu să bage de seamă...» S’a întâmplat ca, chiar în ziua când am cetit şi savurat această scrisoare a d-tale, să mă întâlnesc pe stradă cu unul dintre prietenii mei, filozof. Tam spus aşa, într’o doară. Gânditorii s’au trudit până acum să înţeleagă lumea dintr’un alt punct de vedere decât cel al cunoaşterii imediate. Au creiat o problematică a existenţii şi apoi şi-au petrecut timpul în rezolvirea ei. De ce nu se acceptă lumea ca fiind de la sine înţeleasă, şi apoi să se treacă mai departe, să o întregească prin gândire ? De ce au căutat ei sensul gândirii numai în reluarea şi reactualizarea dialectică a Creaţiei, când gândirea putea conduce şi la alte lucruri ? (de pildă, la coincidenţa cu creaţia, la creaţie propriu zisă, la o colaborare eficientă cu viaţa). Prietenul meu m’a avertizat că asemenea întrebări şi le-a mai pus şi Hăberlin, care acceptă şi el lumea ca fiind de la sine înţeleasă (Selbstverständlichkeit)- Vezi dara, că mai ai de cetit înainte de a te încumeta să renegi filosofia. Un răspuns, însă, la întrebările d-tale, pe cari eu le rezumasem cum m’am priceput mai bine — nu mi-a dat. Cu atât mai puţin mă voi încumeta să ţi-l dau eu. Dacă îţi scriu scrisoarea aceasta, o fac numai pentru ca îndoelile d-tale mi-au iscodit câteva reflecţii cari, poate, te vor interesa. Nu ştiu cum îţi pui d-ta problema, dar pentru mine întreaga dramă a filosofiei se rezumă în acest conflict: pe deoparte setea, setea aceea aproape organică a gândirii de a da seama de tot, de a înlănţui totul printr’un singur principiu consistent, a cosmiza înţelegerea noastră (adică de a găsi axa în jurul căreia toate se vor armoniza în sufletul nostru, după cum totul se armonizează în Cosmos în jurul unei axe ideale — iar pe de altă parte, sentimentul morţii, intuiţia aceia terifiantă că alergăm spre moarte, că suntem deja morţi în fiecare clipă, că moartea e o «experienţă nediferenţiată» în tot timpul vieţii, dar că se poate transforma oricând în experienţă finală, absolută. Oricum ai privi filosofia, ea se reduce la una din aceste atitudini (general omeneşti, dealtfel), sau la amândouă deodată, în continuă şi ursită agonie. Ţi s’ar părea că instinctul fundamental al oricărei filosofii — ceiace am numit mai sus setea dătătoare de seamă, dorinţa de a te armoniza cu totul din jurul tău, de a nu mai trăi inert ,dezacordat, ci a te pătrunde de acelaş ritm care străbate totul — ţi s’ar părea că dorinţa aceasta de acordare prin înţelegere conduce la o eternă viaţă şi rămâne etern vie. Totuşi, nu este aşa. Orice filosof trebue să moară , nu ca individ, în carne, ci ca gândire, în înţelegere. In clipa când e perfect armonizat cu totul, în clipa când înţelegerea lui e definitivă (pentru el, fireşte), când gândirea lui a ajuns sistem — atunci se închide vieţii, i se rup rădăcinile, moare. Tragedia poate este destul de impresionantă: să cauţi o viaţă întreagă să te armonizezi cu viaţa din jurul tău, înţelegând’o, iar când ai biruit munca aceasta de Sisif să mori. E un destin, ancorarea aceasta supremă a tuturor filosofiilor în moarte. Căci este o adevărată moarte să înţelegi totul, să poţi integra totul într’un sistem închis, să poţi încadra în sistemul tău chiar ceia ce nu se poate încadra nicăieri, numindu-te «ireductibil», «iraţional», «elan vital» şi mai ştiu eu cum- Când chiar aceste elemente insurgente, cari se refuză înţelegerii, sunt arbitrate de înţelegere şi distribuite fiecare la locul său — nu e această moarte, sistem, filosofie ? împăcarea aceasta supremă, intrarea aceasta eroică sub piatra mormântului, este fără îndoială frumoasă; deşi sistemele la cari au ajuns alţi gânditori sunt bune şi valabile numai pentru ei, reprezintă formula armonizării lor proprii, cosmizării lumii lor interioare, şi nu ajută întru nmic pe cei cari vin în urmă, şi cari vor fi nevoiţi să ia totul dela capăt, dacă vor într’adevăr să facă filozofie iar nu cărţi de filosofie. Dar dacă mori mai înainte? Dacă mori pe drum, ca un câine? Nu se poate să nu fi simţit şi d-ta cel puţin în anumite ceasuri, alergarea aceasta către moarte; intrarea aceasta sigură şi «vie» şi imediată, şi inpronunciabilă în neant. Dacă —— ——— ssms