Cuventul, iulie 1933 (Anul 9, nr. 2938-2968)
1933-07-01 / nr. 2938
ANUL AL IX-lea — No. 1938. Redacta şi Adimnistraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 4», etajul l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Directia TELEFON : 378/10 378/09 Fondator : TITUS ENACOVICI Redacta Administraţia Director : NAE IONESCU ANUNCIHIIlLE ŞI PUBLICAŢIILE .Hm., i. ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI" se primesc ia prin toate agențiile de publicitate taxa de trantare plătită in numerar conform aprimei Cir. Gen. P. T. T* •0. 69.193/932 • ..\^:yțr+ " -V?: ...... . Preopinentul meu în discuţia dintre noi şi «Dreptatea» pe tema radicalismului «de dreapta sau de stânga», se cheamă Pavel Pavel. Ne-o spune el însuş, semnând cu acest nume ultima întâmpinare pe care ne-o adresează. Mărturisesc că nu o bănuiam Mai întâiu, pentru că articolele «Dreptăţii» afectau pe alocurea un ton de uşoară impertinenţă, peste care eu, găsindu-mă în ţara în care unii îşi îngădue a fi impertinenţi chiar cu un Neculai Iorga, am crezut că pot trece, dar care puteau pleca de la oricine afară de d. Pavel Pavel, care aşa tinerel şi puţintel cum e, ar avea ca primă îndatorire respectarea unui ton de bunăcuviinţă — singurul început de înţelepciune pentru un tânăr ce încearcă să sboare. Al doilea, pentru că preopinentul meu avea anumite dificultăţi în mânuirea «radicalelor», ceea ce eu nu puteam bănui la un tânăr care, cât de cât, a fost şi prin şcoli înalte şi prin străinătăţi. N’aş fi crezut-o deci. Dar de îndată ce semneasă Pavel Pavel, constat şi eu, cu regret pentru d-sa, că e Pavel Pavel, — şi trec mai departe. Adică la chestie-Chestia asta eu aş vrea cu tot dinadinsul să o lămuresc- Numai că, să binevoiască a concede d. Pavel Pavel — de îndată ce d-sa e, precum se vede, preopinentul meu — pentru lămurirea acestei chestiuni, d-sa nu a vrut până acum să-mi dea niciun fel de ajutor. D-sa nu vrea cu nici un preţ să consimtă a reduce discuţia la momentele ei esenţiale, a căror precisă delimitare singură poate aduce lămurirea In schimb, d-sa introduce elemente noi, anexe, cam mai mult complică, şi complică cu atât mai supărător şi mai inutil, cu cât elementele acestea de discuţiune sunt false. Aşa a fost, de pildă, afacerea aia, cu totul nefericită, în care eu trebuia să fiu — pentru că aşa vrea d. Pavel — idealist în filosofii; şi tot aşa e, acum în urmă, afirmaţia cu «ezitările» mele. Scrie, anume, d. Pavel Pavel: «D-sa (adică eu) este prizonierul spiritului secolului XIX... Directorul «Cuvântului» încearcă să scape de sub teroarea acestui spirit ce se prelungeşte din veacul trecut fără să reuşească — decât parţial şi intermitent...» Eu, ezitant, pentru că prizonier al spiritului veacului al XIX? Preopinentul meu se înşală fundamental. Nu mă ştiu ezitant. Cât despre spiritul veacului al XIX, — am impresia că d. Pavel Pavel nu cunoaşte nici a. b. c-ul a ceea ce constitue gândirea mea, multă-puţină câtă e; şi nu gândirea mea ca să zic aşa filozofică, ci nici măcar gândirea mea politică, aşa cum e înfăţişată ea în această foaie, zi de de zi, de şapte ani. Căci dacă ar cunoaşte-o, şi-ar da seama că nimic nu-mi e mai străin, structural vorbind, decât tocmai spiritul veacului XIXSe vede deci din toate astea, că în adevăr preopinentul meu camprin îndeletnicirea lor, să salveze plică inutil discuţia. Şi aşa fiind, eu măcar aparenţele morale, aş propune «să ne întoarcem la Producătorul nu-şi poate plăti berbecii noştri»- pentru că chestiu- i datoriile. Fiindcă bunurile sale sau nea tot trebue lămurită; şi, o spun eu, se poate lămuri. Deci dacă la cererea «Dreptăţii» de-a spune precis ce fel de radicalism reprezint eu, de dreapta sau de stânga, eu am răspuns : 1. că este inutil a răspunde la această întrebare, ea fiind irevelantă pentru discuţia noastră; 2. că este imposibil a răspunde la această întrebare. Este inutil, pentru că noi purtând o discuţie politică, şi încercând a lămuri politic şi nu filosofie istoric o iitutaţie, nu avem a ne îngriji de etichetarea situaţiilor, afirmaţie cu atât mai adevărată, cu cât un om politic, fiind nu un cugetător impersonal, ci un om de acţiune, nu este ţinut a şti din ce categorie face parte. Este imposibil, pentru că «dreapta» şi «stânga» nu sunt — chiar, dacă ar fi să facem istorie politică sau filosofie istorică —, nu sunt termeni univoci, perfect definiţi, corespunzând unor situaţiuni perfect diferenţiate. Eu lucrurile astea le-am spus cât se poate de lămurit. Şi cu exemple- Pentru că să poată judeca lumea singură dacă am sau nu dreptate. D. Pavel Pavel nu a vrut să accepte discuţia aşa cum am încadrat-o eu. Nu a vrut nici să creeze d-sa un alt cadru al disucţiei. Ci a continuat să mă întrebe: eşti de dreapta sau de stânga? Dacă sunt de dreapta sau de stânga? Eu spun. Numai că, pentru ca să răspund, eu trebue să ştiu de ce e vorba. E un obiceiu mai vechiu al meu, de care nu mă pot desbăra. Aşadar, iată, declar aci, mă voiu supune bucuros somaţiei preopinentului meu, care e, precum se ştie astăzi, d. Pavel Pavel. Am însă o rugăminte, care nu e nici măcar aşa de mare, şi pe care, eu o socotesc justificată. Să mi se spună: 1- Ce e aia «dreaptă» şi «stângă», pentru că eu nu ştiu. (Şi asta nu e glumă, ci purul adevăr; nu ştiu, cu toate că m’am gândit adesea la treaba asta). 2. La ce e bună lămurirea chestiunii dacă eu sunt de dreapta sau de stânga. Când preopinentul meu — fie el chiar de Pavel Pavel — îmi va da aceste preciziuni, voiu continua discuția. Altfel, e inutil- Fiecare din noi având și altceva de făcut, — ca să ne mai pierdem vremea zadarnic. Nae lonescu --------0X0-------- MICI FARSE COMERCIALE Un fapt mai mult decât divers a fost publicat de o gazetă ieşană. Un comerciant din Târgul Frumos a fost reclamat parchetului că, primind în consignaţie nişte mărfuri, le-a vândut, dar a binevoit să oprească pentru sine contravaloare plus câştigul. Am mai scris noi, acum vreo doi ani, despre un ciudat caz comercial. Un negustor a cerut concordat preventiv pe motiv că n'a îmbolnăvit de o boală venerică și nu se mai poate ocupa de afaceri. Arătăm atunci că numai într’o epocă impudică, precum este a noastră se pot petrece astfel de neverosimile întâmplări. Era la urma urmei, un moment umoristic, într’un domeniu de activitate, unde farsa trebuie să fie gravă, solemnă. Negustorul venerizat din Roman — căci la Roman s’a petrecut faptul — depăşise regulile jocului. Renunţase la ipocrizie şi mărturisia, în public, ceiace alţii de seama lui, n’avuseseră curajul s’o facă. Isprava micului negustor din Tg. Frumos, n'are însă aspectul umoristic al romanului de dragoste, al romaşcanului. Are doar atâta înrttodircr viX o*r:z ttOT Tn“t’ fTCtxyTtOTT“ mite secrete care se ţin, deobicei, ascunse. Ca să se facă publicitate în jurul necinstei unui negustor, înseamnă ruina lui. Comerciantul detailist preferă să jupoaie pe consumator — mai cu seamă pe micul consumator — decât să-l atingă pe marele producător. Ca să-şi opriasscă însă sumele încasate de pe marfa în consignaţie, vândută şi să admită ca să se facă şi publicitate în jurul cazului său, înseamnă că nu mai are ce pierde. Un mare negustor, dintr-un oraş mare, să poată îngădui acest lux. Dar ca un negustor din Tg. Frumos — unde toată lumea îl cunoaşte, înrădăcinat în mizeria măruntă, cotidiană, să-şi permită luxul de a nu plăti marfa dată în consignaţie şi vândută, înseamnă că s-a creiat o nouă mentalitate în comerţ. Ştim: comercianţii nu sunt, îndeobşte, sfinţi. Da? sunt datori, devalorat, în ultimii ani. De această stare neclară, sporită prin legislaţiile recente, prin jumătăţile de măsură, din ultimii ani, cată să profite, ma ales, speculatorii. Şi negustorul, de la Tg. Frumos, a luat pildă de la mai marii săi însă înşelăciune, din oraşele mari. Dacă alţii, mai bine văzuţi, nu plătesc, de ce ar plăti dânsul! Prin această trăsătură cazul de la Tg. Frumos, devine semnificativ. In alt timp, un negustorar fi admis, pentru nimic în lume, ca obrazul său, să fie feștelit. Acum, are aerul că se bucură de publicitate... Ion Călugăru . ■ Actualitaţi. Am primit la redacţie un apel, către «fraţii români». II semnează părintele Ni Ionescu-Jilava, strănepotul lui Cloşca. Apelul conţine o spovedanie şi un îndemn. Spovedania: «Toată acţiunea mea patriotică, toate suferinţele, toate sacrificiile mele materiale şi sufleteşti, iubirea de neam, rege, ţară, armată şi credinţă strămoşească, din cari mi-am făcut o religie, au fost considerate de cei mai mulţi, cu pretenţii de conducători ai ţării şi de oameni culţi, ca nişte prostii. «Deşi am făcut sacrificii cu preţul vieţii, nedormit şi nemâncat zile întregi, căzând pe patul morţii la spital pentru patrie, fără a urmări vreo recompensă, cu toate acestea nu mă înfricoşez nici de moarte şi voesc să-mi dau viaţa pentru fericirea ţării şi a omenirii. Doresc din toată inima ca opera de patriotism, începută de mine, să se desăvârşească şi să fie vie în veci de veci, în sufletul neamului românesc». * îndemnul: «Să murim mai bine în luptă sfântă ca şi până acum, decât să ni se răpească din ţara noastră îşi din ţarile aliaţilor noştri, măcar o palmă de pământ, pe care l-am scăpat de sub jugul strein, împreună cu moşii, strămoşii noştri şi cei 800.000 de eroi, cu atâtea suferinţe, lacrimi şi sânge... Pentru ca să dăm dovezi duşmanilor şi lumii întregi, că ne iubim neamul, ţara şi eroii ei cu adevărat, să contribuim cu toţi românii, pentru ridicarea celui mai frumos monument din câte s’au făcut până acum în centrul Capitalei Bucureşti, celor mai mari eroi ai Ardealului: Horia, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, chinuiţi şi spânzuraţi pe roată de Unguri şi va fi cel mai mare stimulent patriotic, pentru cei ce vor trece pe lângă el». Impresionantă spovedania omului care «dar. rubrica de neam, rege, ţară şi armată şi-a făcut o religie». Şi foarte binevenit apelul pentru ridicarea unui monument eroilor noştri naţionali (chiar dacă nu toţi au murit pe roată). Vorba e: cine le spune toate astea? Un preot al bisericii lui Hristos. Un preot care are... două religii. In cel mai bun caz. Şi una singură (neamul, tara, armata), în cel mai rău.... Atitudinea părintelui Ionescu-Jilava este atitudinea, veche şi nedesminţită de veacuri, a preoţimii româneşti de pretutindeni. Preotul nostru dacă a comis o greşală gravă faţă de chemarea lui de preot, apoi asta a fost greşala: a înţeles să fie mai întâi cetăţean, iubitor de strămoşeasca glie, şi după aceia (dacă mai rămânea loc pentru asta) să fie şi preot. Vorbesc aci pentru cei cari cunosc istoria noastră naţională şi cari ştiu, totodată, ce înnu sânt ale religiei căreia se chiamă că-i slujeşti sfintia-ta! In tot cazul, mai domol cu această afişare a religiei celei noi, a sfintiei-tale. Că nu e bine, părinte! Nu e prostie, cum ti s’a spus. Dar uneori ar putea să fie chiar inconştientă. G« Racoveanu Prea multă jertfă, părinte! ■ ■■ . Mica fraudă ce se zice că s’ar fi descoperit alaltăeri la ■ Academia Comercială şi care până la urmă s’a dovedit că nici nu a existat, a deşteptat indignări, ce ni se par nu numai exagerate, dar şi nedrepte. La un examen, a fost găsit un studenţi ce se prezenta în nilmele altuia. Faptul nu este nici nou, nici rar. Substituiri de persoane se fac destul de frecvent, mai ales la lucrările scrise, unde controlul este oarecum dificil. Cunosc studenţi bătrâni, care şi au făcut o profesiune suficient de rentabilă, din diverse lucrări de seminar şi teze, pe care le vând candidaţilor fără timp, fără pregătire, sau eventual fără inteli-genţă. Asta nu se întâmplă numai la noi, ci şi în universităţi mai de prestigiu decât a noastră. La Paris, de exemplu, există o adevărată bursă de teze, cu un tarif fix şi aproape legal: 1500 de franci o teză bună de medicină, 2500 o teză de drept sau economie politică. Se găsesc şi mai ieftine, dar cu bibliografia incompletă sau cu subiecte prea facile. Cine însă plăteşte bine, îşi poate aranja o teză onorabilă După cum vedeţi, întâmplarea de la Academia comercială, departe de a fi senzaţională, este conformă unor uzuri străvechi şi generale. Ce a indignat, însă opinia puliică, a fost calitatea studentului substituit. Intr’adevăr, numitul Becheanu, prins la examen cu hârtii străine, pretindea că reprezintă nu un simplu şi oarecare student, ci că este mandatarul unei personalităţi publice• Susţinea anume că voia să treacă examenul pentru... directorul financiar al Capitalei. Afirmaţia era mincinoasă Beneficiarul s-a dovedit a fi cu totul altă persoană. Până să se lămurească însă lucrurile, opinia publică a avut tot timpul să se revolte. Cum e posibil? Un director financiar? Un funcţionar superior? Un om în care statul îşi pune toată încrederea? Un personagiu prin mâinile căruia trec banii noştri, averea noastră, birurile noastre? E admisibili Să avem iertare, dar revolta aceasta ne pare naivă. Nu numai că frauda directorului financiar am fi crezut-o admirabilă, dar susţinem semnează a fi preot creştin. In aşa că ar fi fost lăudabilă şi necesară, măsură şi-a iubit preotul român Foarte bine ar fi făcut omul Şi moşia, încât n’a ezitat, adesea, să lase din mâini Evanghelia şi Crucea şi să apuce, vârtos, securea. Sau ceia ce-i mai grav — să le păstreze, în acelaş timp, pe amândouă. Aşa a fost şi aşa este. N’a fost, oare, primit d. A. C. Cuza— cel mai aprig duşman de astăzi, al bisericii creştine — în congres preoţesc şi ovaţionat? Explicaţia? D. Cuza e naţionalist. Şi pentru popa nostru, asta e mai scump. Poţi spune foarte bine că biserica popilor e o... porcărie jidovească, dar să declari că eşti gata să mori pentru neam şi pentru moşia strămoşească. Şi totul e în ordine. Popa te binecuvântă. Părinte Ionescule de la Jilava, prea multă jertfă pentru idealuri cami dacă un asemenea exemplu ar fî urmat de toţi marii dregători ai ţării, treburile publice ar merge excelent în România. Dacă fiecare ministru şi-ar lua pe lângă sine un om tânăr şi priceput, care să dea examene pentru el, să scrie pentru el, să vorbească, să pună rezoluţii şi să facă legi pentru el, găndiţi-vă ce admirabil guvern am avea. Noi de multă vreme am recomandat de altfel, oamenilor noştri politici acest procedeu, care ar face subit inteligenţi şi competenţi. Ar fi o substituire desigur şi o fraudă — dar fraudă creatoare■ Fiecare joben oficial din această țară, ar ascunde atunci o inteligență. Mihail Sebastian , 30X00 ;*(!?'! - r ! " M.S. Regele, însoţit de d-nii dr. Al Vaida-Voevod, general Samsonovîci şi suita, vizitând uzinele de la Cugir Partidul maghiar în criză Se pare că nu numai partidele româneşti sunt intrate pe o cale de prefacere, ci şi cele minoritare. Şi dacă înăuntrul partidului german disensiunile se fac mai puţin simţite, pe de o parte graţie proverbialei discipline săseşti, pe de alta din cauza quasi-uniformităţii de structură a societăţii germane din România, în sânul partidului maghiar curentele potrivnice se manifestă mult mai viu şi mai categoric. Orgolioasele desminţiri ale contelui Bethlen, care nuse poate obişnui cu gândul că organizaţia în fruntea căreia se găseşte d-sa nu va mai fi multă vreme în stare să grupeze în jurul ei adeziunile totale al masselor maghiare din Ardeal, nu izbutesc să acopere adevărul şi rămân prea plăpânde pentru a înfrunta victorios înaintarea fatală a unui proces spiritual, politic şi social mai de mult deschis. Căci şi d-sa şi acea numeroasă gentru dela conducerea partidului vor trebui să recunoască azi cât de absurdă, de nenaturală, de apolitică se dovedeşte a fi pretenţiunea ca organizaţia domniilor lor să înglobeze şi să reprezinte toate realităţile, toate clasele, toate intercede şi toate aspiraţiile societăţii ungureşti din Ardeal. Cum ar putea îi strânşi în acelaş mănunchiu micul cultivator rural cu groful latifundiar, proletarul urban cu rotofeiul beneficiar al consiliilor de administraţie bancare ori industriale, ţăranul cu târgoveţul, când în chip firesc mentalităţile, interesele şi tendinţele fiecăreia dintre aceste categorii sociale sunt în conflict făţiş uneori, în permanen,tă divergenţă totdeauna? De altfel, cel puţin în ce priveşte lumea muncitoare, despărţirea s-a şi produs de mult. Căci majoritatea lucrătorilor maghiari activează fie în cadrele partidului socialist, fie în ale celui comunist. Vom recunoaşte, desigur, că astăzi partidul maghiar îşi păstrează încă solid contactul şi aderenţa cu massele ungureşti şi că el înfăţişează deocamdată cea mai puternică organizaţie politică a minorităţii maghiare din Ardeal Faptul acesta se datoreşte în cea mai nare măsură refuzului intim al mulţimilor ungureşti de a se integra sufleteşte nouilor realităţi cari au rezultat din unirea Transilvaniei cu România. Expresie a acestei tăcute protestări împotriva nouei ordine de ^Liniri. . Partidul maghiar a izbuT*- tv a 'acum să adune în juru-i peste atâtea interese contradictorii, peste /itâtea di lerenţieri de clasă socială şi de formaţiune morală, adeziunile poporului unguresc din Ardeal. Dar pe măsură ce încadrarea masselor maghiare în fiinţa colectivităţii româneşti se îndeplineşte firesc şi inexorabil, pe măsură ce se alcătueşte convingerea în mulţimea minoritară că singura posibilitate pentru ele de progresde desvoltare şi de validitate nu se poate împlini decât prin această încadrare, opoziţiunea elementelor aşa de diverse şi de contradictorii din sânul partidului maghiar se manifestă din ce în ce mai activă, mai forte şi mai hotărîtă. Trecând peste unele dezerţiuni inerente oricărei organizaţii, trecând peste mişcări izvorâte din îndemnuri egoiste şi personale, să însemnăm aci cea dintâi acţiune care marchează neîndoelnic şi semnificativ criza structurală a partidului maghiar. Este vorba de mişcarea pornită din Săcuime, cu deosebire, şi care rupându-se de organizaţia d-lui Bethlen s’a constituit, subt numele de bloc economic, în grupare de sine stătătoare, cu un program propriu şi cu o linie de conduită profund deosebită de aceia a partidului maghiar. Iar simpatia şi adeziunea pe care această proaspătă înjghebare a întâlnit-o în lumea rurală din Săcuime poartă dovadă despre importanţa şi despre firescul apariţiei sale. Dar ca o confirmare a frământărilor cari încearcă până în străfunduri fiinţa partidului maghiar, după alcătuirea blocului economic, iată-ne iarăşi în faţa unei alte acţiuni şi mai caracteristice pentru starea de criză a organizaţiei d-lui Bethlen. Intr’adevăr, zilele trecute foarte numeroşi membri ai partidului maghiar s’au întrunit la Cluj în dispreţul oprelişte! semnificată de conducerea oficială. Sub prezidenţia d-lui Desbordes, om de vază şi de reală popularitate în opinia publică maghiară, adunarea de la Cluj a formulat cereri deosebit de interesante şi acuzaţiuni a căror temeinicie nu poate fi negată. Din discuţiunile cari au avut loc vom desprinde esenţialul şi anume: necesitatea unei democratizări a partidului şi a unei acţiuni politice care, ţinând mai puţin seamă de interesele personale şi de clasă ale conducerii actuale, să se desfăşoare pe o linie aptă să asigure drepturile şi nevoile masselor maghiare în cadrul statului român. Pentru a înţelege şi mai bine în seninătatea mişcării căreia recent,o întrunire de la Cluj i-a dat expresie, să amintim că ea s’a manifestat în preajma congresului general al partidului fixat pentru primele zile al lunii iulie. Informată, însă, de cele ce se petrec şi temătoare de proporţiile pe cari mişcarea lear putea lua cu ocazia congresului, conducerea actuală a partidului maghiar a încercat o contra manevră, alcătuind în aşa chip ordinea de zi şi programul dezbaterilor încât să saboteze posibilităţile de afirmare a exponenţilor mişcării de opoziţie. Să aşteptăm deci discuţiunile congresului. Dar chiar dacă d. Bethlen va izbuti să contracareze deocamdată curentele divergente dinăuntrul organizaţiei sale, fapt este că o criză care-l afectează în esenţa şi în structura sa, încearcă partidul maghiar şi nu e temerar să afirmăm că din această criză vor rezulta prefaceri considerabile pentru viaţa politică a celei mai numeroase minorităţi din ţară. Vladimir Ionescu (Citiţi continuarea l, pag. ll-a) DANTE VIVO de MIRCEA ELIADE lipsită de greşeli, dar care dovedeşte pasiunea şi munca sinceră a tânărului polemist pentru cunoaşterea concretă, vie, umană a divinului poet florentin. Cultul lui Papini pentru Dante — pe care l-a numit câteodată «vicin mio grande» — e mărturisit în în e Vino, intitulat «Preghiera a Dante treaga sa operă. Interesul lui pennel sesto centenario della morte» tru «biografia concretă», pentru (1921) — Papini a vorbit, a scris şi a menţionat adesea pe marele lui concetăţean şi maestru în «vorbirea aspră». Cine nu cunoaşte paralela «om», pentru «carnea şi sângele» eroilor spirituali pe care îi admiră — este deasemenea cunoscut. Papini a folosit până la saturaţie această Dante—Petrarca din tinereţea pe- metodă biografică, de a urmări lemică a lui Papini, opoziţia dintreviaţa pământească a artiştilor sau piatră» şi «miere», dintre virilitate ghizilor săi spirituali. Rareori inşi feminitate? Mai puţin cunoscut stâlneşti un portret sau o analiză este opusculul compilat de Papini critică a celor peste optzeci de oaia 1911, La leggenda di Dante, morti, jmeni pe cari i-a demascat, i-a lăufacezie e tradizioni dei secoli XIV— dar, i-a insultat sau i-a stigmati- XIX (Lanciano, Carabba, colizat. — fără copioase referinti la Scriitori noștri») operă care nu e biografie, la viața lor intimă (inUltima carte a lui Giovanni Papini nu a surprins pe nici unul din cetitorii lui ordonaţi şi credincioşi. Din 1905, când a publicat acel prim articol Per Dante e Controdantisti (retipărit, după douăzeci şi şapte de ani în volumul Eresie letterarie) şi până la poemul din Panetimă nu în sens de anecdotă, ci de umanitate ascunsă şi vie, neretuşată de tradiţia cromolitografică). După cum, rareori întâlneşti un portret în care să nu se vorbească şi de el, Giovanni Papini. Când a publicat L ucmo Carducci, mulţi recenzenţi şi critici i-au reproşat o serie de lucruri pe care Papini nici nu se gândise să le facă. I-au reproşat, de pildă, insuficienţa analizei poeziei carducciene — când Papini nu cercetase poezia ,decât întrucât îi documenta «omul» Carducci, cu ambiţiile, viziunile, talentele şi păcatele lui. Este foarte greu să analizezi o astfel de biografie concretă a lui Papini, pentru că ceia ce primează în cărţile lui despre alţii este tocmai pasiunea, aderenţa aproape biologică pe care o mărturiseşte cu omul a cărui viaţă o scrie. In cartea despre Dante*) lucrurile stau puţin atfel. Chiar de la *) Giovanni Papini, Dante vivo (Libreria edit. Florentina, Firenze. 1933, 415 pagini, 16 lire). a cele dintâi pagini, Papini afirmă că oricine poate încerca o înţelegere a lui Dante, dar că numai un florentin, un poet şi un catolic reuşeşte pe deplin să pătrundă şi să vivifieze conţinutul «Divinei Comedii». Ori, Papini este astăzi singurul florentin, poet şi catolic care îşi poate asuma o asemenea responsabilitate. Dar nu un comentariu critic şi erudit îşi propune el în noua sa operă. Erudiţia este bună la treaba ei, dar un geniu ca al lui Dante necesită şi alte posibilităţi spirituale pentru a fi pătruns şi explicat. Şi astfel Papini ne promite, chiar de la început, o carte cu desăvârşire nouă asupra lui Dante, o carte care să urmărească în viaţa şi sufletul zbătut al autorului creşterea miraculoasă a acelei «Divine Comedii» pe care nimeni nu a egalat-o încă. Şi nu ştii ce să crezi despre această carte admirabil scrisă, cu o arhitectonică pe care numai Storia di Cristo şi Sant’ Agostino o mai au în vasta operă a lui Papini, o carte, în sfârşit, care îţi place sincer şi tot atât de sincer te nemulţumeşte, pentru că în cele patru sute patruzeci de pagini n’ai găsit încă nimic de geniu, nimic revelator şi luminos, nimic definitiv în înţelegerea supremă a autorului «Divinei Comedii». Nu-mi place să plictisesc un autor amintindu-i lucrurile pe cari nu le-a făcut, deşi le-ar fi putut face. Nu spun, deci, că această carte s’ar fi putut reduce la jumătate, câştigând astfel în siguranţa judecăţilor, în inciziunea perioadelor, recăpătând acel stil rectiliniu şi sobru pe care Papini l-a neglijat de la Storia di Cristo încoace (ultima sa carte nervoasă şi scheletică fiind L’uomo Carducci). Dar chiar pe cele ce şi-a propus, Papini nu a izbutit decât foarte aproximativ să le realizeze. Jumătate din carte este literatură — o foarte bună literatură — în jurul oamenilor pe care Dante i-a cunoscut, i-a iubit sau i-a urât, şi în jurul pasiunilor lui Dante. Dar în aceste pagini nu se întâlneşte încă geniul. Nu este un Dante viu şi nou, aşa cum ne-a asigurat Papini că vom găsi în cartea sa. Este un Dante animat fragmentar, disociat şi reconstituit, un Dante în care Papini descoperă rând pe rând pasiuni şi înălţimi — dar a cărui prezenţă nu o simţim. Desigur, autorul a încercat să rupă cu «tradiţia cromolitografică», dar nu ne-a creiat în locu-i un alt Dante întreg, ci ne-a luminat colţuri din sufletul lui, ne-a descifrat secrete din opera lui, ne-a cinematografiat un om la secţiuni, niciodată întreg. Dacă ignorăm nemulţumirea aceasta — că nici de astă dată Papini nu ne-a dat acea carte de geniu, perfectă, pe care fiecare o aşteaptă de douăzeci şi unu de ani — Danie vivo rămâne o carte admirabilă- Stilul e minunat, organic, cursiv, echilibrat; limba se simplifică iarăş; portretele secundare, ca şi în Storia di Cristo, sunt pe acelaş plan cu eroul principal. Este adevărat că nu întotdeauna Papini