Cuventul, decembrie 1933 (Anul 9, nr. 3090-3118)
1933-12-01 / nr. 3090
a &* ANUL AL X-lea. No. 3.090. n’edacpa $i Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasapiul Imobiliara ) 3.1245 Direclia d .1244 Redacţia :l convorbiri cu provincia 3.1243 4aminiiira/iu Fondator s Director : TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANDNCI091LE $1 PUBLICAŢIILE te primesc. ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate taxa da bancara plătiti in numarar confam airaiire Dir. Gen. P. î. T. Ho. 63.196/332 Statui pentru Iosif şi Ghendi - pe când şi lui Eminescu? Societatea Scriitorilor Români este, pare-se, în serie bună. Ieri obţinea, cu graţiosul concurs al primarului reintegrat, un loc de la primărie, ca mâine va ridica, din proprii fonduri, zidurile palatului său, iar, astăzi, pregăteşte sărbătorirea a doi dintre fruntaşii ei, de la a căror săvârşire din viaţă se împlinesc tocmai bine două decenii. Sărbătorire, ce dimpreună cu listele de subscripţie, deschise binevoitoarelor oboluri, ţinteşte să ridice câte o stelă funerară pe mormintele de la Bellu, ale nefericiilor Şt. O. Iosif şi Ilarie Chendi. Pietatea societăţii scriitorilor se cuvine, în mod special, glosată. Iosif şi Chendi sunt în analele literaturii noastre, doi dintre ardelenii veniţi de timpuriu în ţară, cu ale cărei destine literare sau confundat, fără ca dorul lor după viaţa de tihnă sau după vatra de obârşie a Ardealului să li se fi stins, decât odată cu viaţa. Dovadă, la unul, acele cântece de nostalgie din zilele de înfrângere, dovadă la cestălalt continua legătură cu viaţa culturală ardeleneacă, în ale cărei foi nu pregeta să tipărească şi de unde îşi lua subiectele atâtor contribuţiuni literare. Desrădăcinaţi din locurile de origină, şi Iosif şi Chendi şi-au aflat, totuşi, în viaţa literară a regatului, mediul cel mai prielnic desvoltării talentelor lor, în aşa măsură că dacă Pentru un cărturar ca Lazăr şi pentru un poet ca George Coşbuc, nimeni nu stă la îndoială să-i integreze contribuţiei Ardealului, Iosif şi Chendi sunt, deşi ardeleni de baştină, mai mult ai ţării de dincoace, decât de dincolo. Dacă între motivele peisagiilor lui Iosif sunt şi câteva ardeleneşti, în schimb nici «Patriarhale», nici «Credinţe» şi mai puţin «Cântece» nu traduc, aşa cum se poate spune pentru baladele şi idilele înaintaşului său, sufletul şi atmosfera de dincolo de Carpaţi. Şi dacă i-a fost scris, căci un destin orb l a mânat pe un drum care nu era al său, să treacă drept rapsodul şi trâmbiţa acelui marş, ce şi astăzi se cântă, să nu se uite că mai înainte slăvise pe Ştefan cel Mare, cu egală neutralitate lirică, dealtminteri, pe Ştefan dela a cărui moarte se împliniau patru sute de ani, pe Ştefan glorificat cu tot entuziasmul celor douăzeci de ani ai săi, de tânărul student Mihai Eminescu promotorul serbării de la Putna, din 1871. Ştefan O. Iosif rămâne pentru lirica acestui început de veac, poetul de graţie al cântecelor de leagăn, baladistul câtorva frumoase fragmente de cântec bătrânesc, liricul îndurerat al propriilor sale nefericiri, fantezistul necunoscut din Kaleidoscorpul gemenului său întru nefericire, Dimitrie Angliei şi, mai cu seamă tălmăcitorul avizat şi abil al atâtor tomuri de poezie străină. Ilarie Chendi a făcut parte împreună cu Iosif din garda ce a însoţit o vreme pe d. N. Iorga, la «Semănătorul». Funcţionar la Academie, ale cărei arhive manuscriptice, deprinsese să le cunoască bine, lui se datoreşte o bună ediţie a postumelor lui Eminescu, a colecţiei sale de literatură populară şi un prim volum din preţioasa corespondenţă a lui Vasile Alecsandri. Dar Ilarie Chendi a fost mai cu seamă criticul şi polemistul, subiectiv de cele mai multe ori, întotdeauna pasionant, al vremii lui. Muşchetar al criticei într o epocă în care Maiorescu amurgise şi urmaşul său, d. Mihail Dragomirescu, preluda numai sistemul său de sentinţe fără de apel, Ilarie Chendi a adus, cu toate injustiţiile inerente, un ritm accelerat şi o trâmbă de voe bună la republica, amatoare de cancanuri şi harte, a literelor. Pentru amatorul de anecdotică şi pitoresc, bogata activitate critică a lui Ilarie Chendi va rămâne oricând unul din cele mai savuroase isvoare, fără a tăgădui, cu aceasta, cultura serioasă şi ascuţimea tăioasă a spiritului său. Iosif însuş, pentru care arătase o atât de categorică afecţiune, a avut să sufere de pe urma acestui jongleur al contradicţiilor. Moartea însă, care, după vorba străbunului Horaţiu, izbeşte cu un egal picior coliba săracului ca şi turnul împăratului, i-a înfrăţit, în acelaş an, într’un sfârşit la fel de dureros, în aceiaşi cetate de sub pământ, dela marginea Bucureştilor. Infrăţindu-i în acelaş omagiu, de piatră şi bronz, al statuilor, Societatea Scriitorilor Români a interpretat nu se poate mai fericit, destinul, în viaţă şi moarte, al acestor doi cărturari ardeleni de dinainte de Unire. Dar, pentru că Societatea, spuneam, s’a decis să urmeze seria marilor ei realizări, ce-ar fi dacă tot ea ar lua şi iniţiativa ridicării, în acest Bucureşti al tuturor monumentelor, unei statui lui Eminescu. Desigur, autorul «Luceafărului» n’a fost membru al societăţii scriitorilor, ale cărei atenţii, în conformitate chiar cu litera statutelor ei, merg de preferinţă către scriitorii cari au fost sau îi sunt membri. Dar dacă societatea prenumără atâţi membri de onoare, de o autenticitate mai mult sau mai puţin îndoielnică, cine mai mult ca Eminescu îi poate fi patronul şi cui sar datora întâia cinstire, dacă nu lui ! Ce credea autorul «Sărmanului Dionis» despre statuile ridicate cărturarilor, se poate vedea din articolul său de la 1877, unde vorbia de statua închinată lui Eliade, de aceia ce se proecta lui Lazăr şi de semnul de pietate ce se aşeza pe mormântul lui Bolintineanu. Cu credea Eminescu despre sine şi despre valoarea sa iarăşi se ştie, dar mai ales o ştim cu toţii, astăzi, ce datoreşte poezia, şi cu ea noi toţi, cu toate societăţile noastre scriitoriceşti, genialului deschizător de drumuri. Societatea Scriitorilor Români va reflecta de bună seamă şi la această sugestie. Astăzi, mai cu seamă, când în fruntea primăriei stă omul care s’a dovedit prietenul artelor şi urbanistul pentru care statua celui mai mare al nostru liric nu poate lipsi dintre podoabele oraşului ce se preface, Perpessicius Pârlea la Înţelegând adânca vremii chemare, părintele Miron I, patriarh şi membru de onoare al Academiei, a lansat, alaltăieri, o pastorală, prin care oferă iubiţilor săi fii sufleteşti leacuri împotriva... «pârtelii sau pelagrei». Proprietar a 400 de pogoane de pământ arabil, dat fiilor săi sufleteşti în dijmă (pe îndoială şi cu «ruşfet»), şeful bisericii era cel mai în măsură să vină cu soluţii pentru stăvilirea răului• Lumea va fi înţeles că doctorul sufletelor poate înlocui şi pe doctorul trupurilor—ca unul ce de sus a primit putere. După ce arată manifestările cumplitului flagel, părintele patriarh spune: «Noi — cunoscând urmările fără asemănare da primejdioase pentru iubită noştri fii întru Hristos de pe întinsul scumpei noastre ţări, şi ţinând seama de apostolicescul cuvânt din scrisoarea Sfântului şi Marelui Apostol Pavel către creştinii din Efes, prin care le spunea: «Domnul este pentru trup şi trupul este pentru Domnul»^ — ne-am luat dei ci îndemnul de a sfătui deja mic la mare — pe toţi iubită noştri credincioşi, încredinţaţi smeritei noastre Arhipăstorii — ca să-şi apere trupurile lor, — «căci sunt pentru Domnul», — de otrăvirea cu hrana producătoare de boala ucigaşă de trup şi de suflet, cum am zis mai sus că este pelagra». Şi după ce arată datoria, imperioasă, a hinult prea sfinţiei sali, de a veghia ca trupurile atâtor fii şi fraţi ai noştri să ajungă, printr'o boala ca pârleala, «nişte hârburi purtătoare de fum», bătrânul ciuban al arhiepiscopiei Bucureştilor, prezintă şi oareşcare leac: ■ «îndemnăm clerul nostru, să sfătuiască pe credincioşii lor ţărani ca: Peste tot, adică şi în anii când porumbul e copt, să nu se hrănească exclusiv numai cu mămăligă, căci trupul sănătos are lipsă şi de alte substanţe, cari nu se află în făina de porumb»... «In acest scop este absolută nevoe ca să se construiască cuptoare sistematice de copt în ele pâine de grâu precum au alte popoare chiar în ţara noastră, precum au şi românii din unele provincii, cuptoare de care se vor folosi apoi mereu în gospodărie lor sătenii noştri». Acum, când ţara e învrăjbită până î n măduva oaselor, când tinerii cad, împuşcaţi, sau ucişi cu parul, când desmăţul şi ticăloşia a întrecut orice măsură; când preoţii bisericii, pe care o tunde şi o mulge părintele Miron, înscrişi fiind în partide politice, contribue la ruperea în bucăţi a bisericii de la care mănâncă ei pâinea este foarte binevenită pastorala — lunga pastorală, a şefului bisericii, credem că pârleala este cel mai grav dintre relele clipei, prin care trecem G. Racoveanu Reintegrarea primarului general al Capitalei, acest act de penitenţă liberală n’a pus capăt s-candalului politic al primăriilor. După cum vedeţi, agitaţiile continuă. Intre munipiul Bucureşti şi clubul naţionalducist urmează tratative febrile, pe care din când în când, din umbră d. Costinescu le decorează cu un mic intermezzo de entuziasm popular. Exclus din guvern, d. Costinescu, mandatar al continuităţii brătieniste din ianuarie 1926 până astăzi, este pe cale să fie exclus şi de la municipiu. Panica îi este legitimă. Asta explică multe: şi indignarea opiniei publice, care arde de nerăbdare să-l vadă pe d. Costinescu tată al Bucureştilor, şi demonstraţiile zilnice de entuziasm, în mijocul drumului, şi combinaţiile înveninate din culise. Totuşi, dezolarea intimă a d-lui Costinescu ni se pare insuficientă pentru a înţelege acest proces politic, desfăşurat în jurul primăriei. Sunt aici fapte şi cauze mult mai interesante, mult mai adânci. In fond, nu disputa Dem. Dobrescu—Costinescu—Donescu este cheia celor ce se întâmplă. Şi în niciun caz, triumful unuia sau altuia nu va fi decisiv. Chiar dacă d. Dobrescu rămâne până la urmă, ia numele unei munci, în faţa căreia ori din ce partid ai face parte, trebue să te descoperi, chiar dacă d-sa rămâne, procesul acesta rămâne şi el, la fel de acut, la fel de deplorabil. Că ei nu sunt în joc aici oameni, nume şi personalităţi, ci este în joc un sistem. Un sistem atât de vechiu, de inert şi de tenace în forţele lui înţepenite, încât nimic nu-l va zgudui, decât poate o revoluţie. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce se schimbă la noi cu atâta uşurinţă, autorităţile de administraţie locală? Nu vi se pare curios că o simplă semnătură poate revoca, la schimbarea guvernului, consiliile comunale, consiliile judeţene, camerele de muncă, de agricultură şi de comerţ? Ce lucru anume poate explica această generală şi expeditivă răsturnare ale tuturor organelor nepolitice din ţară? Aviditatea părilor partidului venit la gu^^Y Desigur. Aceasta este o explicaţie. Dar numai superficială. Căci ea ne spune de ce guvernul poate dori înlocuirea factorilor locali, dar nu ne spune de ce guvernul izbuteşte să o şi facă — ba chiar să o facă atât de simplu. In fond partide şi partizani există în toate ţările şi am fi naivi dacă am crede că sunt mai puţin avide decât partidele noastre. Vă închipuiţi că radical-socialiştii francezi bunăoară nu au şi ei o clientelă politică exigentă şi pofticioasă? Totuşi, veniţi la guvern în Mai 1931, au lăsat intacte absolut toate posturile şi autorităţile nepolitice, întrebarea se pune deci din nou: de ce, cu aceleaşi obligaţii clientelare, un Partid politic nu poate face în streinătate, ceea ce poate face cu multă uşurinţă la noi? Răspunsul trece de capul guvernului. El trece în genere dincolo de capul vieţii noastre publice, aşa cum o ştim. Căci e un răspuns care angajează o problemă de structură politică — structura politică a statului românesc. Adevărul este că noi nu avem o viaţă locală reală. Sau că, în orice caz, această viaţă locală nu ajunge să fie încadrată în economia noastră de stat. Descentralizaţi birocratic, noi nu suntem, în chiar cele mai îndrăzneţe legi şi reforme, descentralizaţi efectiv. Noi nu cunoaştem probleme regionale, nu cunoaştem necesităţi specifice, nu înţelegem realităţi distincte. Politicii şi administraţiei româneşti îi lipseşte complect simţul geografic. Delta Dunării sau ţinutul Maramureşului, pentru ele sunt tot una. Asupra uneia şi asupra alteia, politica şi administraţia noastră acţionează la fel, prin dispoziţia generală, abstracte, uniforme. Tot ce se face într-o parte sau alta, se face din afară, prin suprapunere. Sat, oraş, judeţ — nu sunt în conştiinţa politică românească realităţi vii, organice, necesare — ci doar simple ierarhii administrative. Politica noastră este de aceea profund despărţită de indicaţiile instinctive ale Pământului pe care trăim. Nu le ascultă aceste indicaţii, nu le întreabă, nu li se supune. Veţi spune că această atitudine abstractă se datoreşte democraţiei. O veţi spune, dar nu veţi avea decât teoretic dreptate. Căci mi se pare că şi Franţa este un stat democrat, nu chiar cât România, dar oricum suficient de democrat. Acest lucru nu o impiedică totuşi să aibe o viaţă locală, atât de net caracterizată şi atât de întreg încadrată în aparatul de stat. De ce? Pentru că valorile locale, valorile organic locale se impun peste toate birocraţiile politice şi trăesc viu în ciuda tuturor deformărilor administrative. Municipalitatea generală a Parisului, compusă din câteva consilii de arondisment Pestriţe politiceşte — unele socialiste, altele de centru, altele de dreapta pur şi simplu — această inegală municipalitate nu este mai puţin o forţă gospodărească armonioasă şi unitară. Fiindcă ea este din instinct, peste capul cluburilor politice, în legătură directă cu cetatea şi comandamentele ei. E o prăpastie între politica românească şi viaţa românească. Liberalii n’au vină. Ei procedează aşa cum ar proceda, fără excepţie, toate partidele noastre. Şi grav nu este că o fac, ci că o pot face. Asta măsoară mai puţin cupiditatea lor, cât tragedia structurală a statului. Mihail Sebastian Scandalul primăriilor LIBERALII NAU VINA Rubrica plastică Plastica fatalista de MAC CONSTANT INESCU —------00-------- Despre pictură «...Declarăm că nu poate exista pictură modernă fără punctul de plecare al unei concepţii absolut moderne şi nimeni nu ne poate contrazice când afirmăm că pictura noastră este făcută din concepţie şi senzaţie în sfârşit împreunate. Dacă tablourile noastre sunt futuriste, e pentru că acestea reprezintă rezultatul concepţiilor etice, estetice, politice şi sociale absolut futuriste. A picta, fixând, un model într’o atitudine este o absurditate şi o laşitate mintală, chiar dacă *) Cu ocazia actualei Expoziţii Naţionala Futuriste din Berna, modelul e tratat pe tablou la forme lineare, sferice sau cubice. Simultaneitatea stărilor sufleteşti in opera de artă, iată mijlocul îmbătător al artei noastre. Pentru a face să trăiască spectatorul în centrul tabloului, după expresia manifestului nostru, trebue ca tabloul să fie sinteza de cea ce se aduce aminte şi de ceea ce se vede.Trebue redat invizibilul care se agită şi care trăeşte dincolo de substanţă, adică ceea ce avem la dreapta, la stânga şi înapoia noastră şi nicidecum micul tablou de viaţă, închisă artificial ca între decorurile unui teatru». Continuând răscolirea arhivei futuriste (după ce am avut norocul să urmăresc ultimele manifestaţii ale grupului Marinetti, în diferite împrejurări, înlăuntrul Italiei), aducând citate din manifeste, cataloage şi publicaţii prea speciale ca să poată fi lesne la îndemâna publicului doritor de orientare artistică, cred să-mi îndeplinesc o dublă datorie faţă de cititorii acestei cronici şi faţă de mişcarea atât de superficial cunoscută şi pentru aceasta atât de mult hulită. Reacţia acidă a mişcării marinettiste împotriva antebelicei inerţii de dulceaţa şi temperatura cafelei cu lapte s’a produs concomitent cu marile prefaceri sociale la a căror efervescenţă încă asistăm Schimbarea de viteză de pe un angrenaj tocit pe altul plin de noutatea ritmului trepidant nu se poate produce fără un clipe puternic dat carcasei mentalităţii de toate zilele, şovăitoare în propteala sa pe pilonii celor două lumi. Nu vom discuta aci, calitatea plastică a sutelor de pânze cari se oferă pe panourile boxelor expoziţiei de la Roma. Vom lua însă criteriu ansamblul pictural expus pentru a degaja o impresie generală de privitor asiduu. Plastica futuristă italiană formulată într’un «anume fel» într’o vreme de opacă fosilitate artistică, afară de mici concesii, s’a menţinut eroic în cadrul trasat dintru începuturile sale cu elemente de luptă (atunci când se prezintă ca tablou de şevalet sau sculptură de interior), cari ne par astăzi după 25 de ani de evoluţie, puţin cam aride în repetata lor manifestare în comparaţie cu câteva producţii din afară a fanaticilor purtători de forţă futuristă. O pulsaţie purtătoare de sevă nouă o aflăm în aeropictură, un alt punct important al esteticei plasticei futuriste, care în aceiaş măsură cu înaintarea tehnicei aparatelor de sbor se conturează din ce în ce mai interesant. Ce este aeropictura? Iată manifestul care o deslușește : (Continuare în pag. 11 a). Note pe margine de catalog *) Actualitafi D. Chautemps stând de vorbă cu ziariștii, după ce a acceptat însărcinarea să formeze cabinetul. Ce debitează In conferinţele sale din Anglia contele Bethlen Nu mi-am făcut niciodată o idee prea bună despre probitatea fostului prim-ministru ungur Bethlen, acel care în prefaţa discursurilor sale a regretat că Ungaria ante-belică nu şi-a desfiinţat popoarele de altă lege, acel care a tolerat binevoitor masacrele vestite n lumea întreagă ale bandelor horthiste, acel care a patronat şi-a muşamalizat monstruoasa afacere a falsificărilor de franci, acel care a gâtuit toate aspiraţiile la viaţă ale lumii maghiare productive şi a robit-o unui neo-feudalism cu nimic mai bun de pa satrapia castei nemeşești a Ungariei din vremea iobăgiei. Ignominia la care s’a angajat însă acum fostul premier unguresc, întrece marginile oricărui cinism. Contele Bethlen e acum în turneu de propagandă revizionistă în Anglia. Fapt desigur apreciabil din punctul de vedere al ungurilor, în comparaţie cu faptele altor oameni de stat, cari, fiind în opoziţie, se duc în străinătate ca să-şi calomnieze ţara. Fostul prim-ministru maghiar, candidat — se pare — să ia locul lui Apponyi ca apărător al Ungariei în faţa străinătăţii, îşi exercită insă această sarcină patriotică într’un chip ce nu poate ave.i calificativ. Cunoaştem în amănunţime conferinţa ce-a ţinut-o la universitatea dela Cambridge, prin care a căutat să răspundă la următoarele întrebări ce şi le-a pus singur: «dacă a fost într’adevăr o nedreptate existența Ungariei Mari, dacă e adevărat că în vechea Ungarie nu ungurii erau autohtoni ci popoarele acum eliberate, dacă e adevărat că din pricina aceasta aceste popoare s’au desfăcut de Ungaria de bunăvoie la 1918, că tratatul de pace n’a făcut decât să ratifice un fapt împlinit, că şi actualele hotare de popoarele eliberate au fost fixate, tratatul de pace însuşinduşi-le cu mici modificări, şi dacă e adevărat că tratatul de pace dela Trianon n’a făcut decât să desfiinţeze o nedreptate milenară». La întrebările acestea, despre cari sa crezut că nu vor mai fi puse niciodată după ce răspunsese la ele acum 15 ani dreptatea imanentă, fostul preşedinte de consiliu a răspuns astfel: Ungurii sunt singurii autohtoni între Alpi şi Carpaţi, exceptândui pe croaţi, cari pe atunci erau însă numai pe litoralul adriatic, şi poate pe foarte puţini slovaci din Nitra. «Alte naţiuni, în folosul cărora s’au rupt la Trianon teritorii din corpul Ungariei, n’au fost aici; anume, n’au locuit aici nici ruteni, nici români, nici sârbi, nici germani, şi e absolut sigur că nici slovaci în nouă din zece părţi din Slovacia». Slovacii, rutenii şi românii «s’au strecurat» în Ungaria după năvălirea tătarilor, şi nu numai că n’au fost oprimaţi, dar au fost privilegiaţi în dauna ungurilor, ca unelte ce erau, ale Habsburgilor, în contra poporului maghiar împilat de dinastia vitregă, ostul prim-ministru ungur nu s’a aventurat, fireşte, în dovedirea imigraţiei noastre după tătari. Privilegierea noastră şi «împilarea ungurilor autohtoni» a dovedit-o cu minciuna imigraţiei noastre; că ei — spunea — nu s’ar fi strecurat românii, rutenii, slovacii în Ungaria, dacă nu-i aştepta aici o soartă mai bună. De la «dovada» aceasta a ajuns apoi la afirmaţia: că nu poate deci sa fie trasă Ungaria larăspundere decât pentru epoca 1868—1918, când îşi era stăpână. In epoca aceasta, însă a afirmat, probabil fără să roşească, fostul prim-ministru Bethlen — statul maghiar n’a recurs niciodată la mijloace ca acelea de azi din statele succesoare, unde, începând cu reforma agrară, continuând cu naţionalizarea întreprinderilor, impunerea contribuabililor depinde de naţionalitatea lor, brevetele de industrie, concesiunile se dau după acest visteriu, şi însăşi examenele la şcoală şi procesele la judecătorie izbutesc sau se restring după consideraţia aceasta. «Poliţia minoritară a catului maghiar — a conţiniat contele Bethlen — a putut fi neştiutoare, uneori poate nemărinimoasă, dar a fost politica unui stat de dreptate, unui stat de cultură, unde fiecine sa putut ferici şi fiecine era egal în faţa legii. Cine spune contrarul, pur şi simplu nu spune adevărul.» De ce, dar, s’au desfăcut de bunăvoie de Ungaria naţionalităţile Ungariei ! «La întrebarea aceasta —« spune contele Betlen — trebue răspuns că şi în această privinţă lumea a fost în bună parte victima unei mari mistificări. Dintre popoarele noastre nemaghiare, singugure două s’au dosii pit de noi de bunăvoia lor, şi aceasta trebue s’o spunem deschis: croaţii, cari însă şi-au regretat deja de mult fapta, şi românii, unde însă românii din Ardeal şi cei din regat încep să se r " ■ de ISAIA TOLAN (Continuare în pagina 11-a) . SEMIFICAŢIA TRATATULUI TURCO-IUGOSLAV Deunăzi s-a semnat la Belgrad tratatul de amiciţie, neagresiune şi arbitraj dintre republica turcă şi delegatul iugoslav. Este al treilea at internaţional pe care Turcia îl semnează în ultimele luni, după pactul cu Grecia şi după tratatul cu România, încheiat cu prilejul vizitei d-lui Titulescu la Ankara. Fără îndoială, din punct de vedere al intereselor strict turceşti şi greceşti, pactul greco-turc se înfăţişează mai greu de posibilităţi şi de consecinţe decât celelalte două tratate. Prin toate realităţile geografice, economice, politice legăturile dintre Turcia şi Grecia sunt mult mai vaste şi mai importante decât, spre pildă cel turco-iugoslave şi chiar decât cele româno-turce. Cu toate acestea atât tratatul care s’a senzat la Belgrad zilele trecute cât şi cel intervenit la Ankara între ţara noastră şi republica kemalistă au o însemnătate politică deosebită. Căci ele accentuează evoluţia petrecută în poziţiunea Turciei faţă de uina din problemele cele mai importante ale politicei internaţionale post-belice, într adevăr, nu atât prin litera acestor documente — deşi pactul greco-turc cuprinde o stipulaţie precisă în sensul garanţiei mutuale a celor două puteri pentru păstrarea integrităţii lor teritoriale — cât prin declaraţiile şi manifestaţiile cari le- am însoţit, apare destul de Umpedi hotărîrea Turciei de a se rândui de partea puterilor apărătoare ale statutului isvorât din opera tratatelor, de pace. Republicatur că , deşi nu făcea parte din grupul statelor cari — agită ideia revizionistă, nu-şi fixase până în ultima vreme o atitudine limpede şi categorică faţă de această acţiune. Ea rămânea ca şi atrata ei Rusia în afara celor două grupări de forţe anti-revizioniste şi pro-revizioniste. Dar modificările intervenite în situaţiunea politică generală le-au determinat şi pe una şi pe cealaltă să schiţeze o mişcare de alăturare către grupul de puteri care-şi întemeiază politica pe necesitatea conservării operii tratatelor de pace. Astfel se explică diferitele convenţii şi pacte încheiate de Soviete cu Franţa şi cu vecinii lor imediaţi şi tot astfel se explică tratatele semnate de Turcia cu Grecia, România şi Iugoslavia- In Balcani, cu deosebire, nu mai există astăzi decât o singură ţară care nu s’a integrat blocului antirevizionist, Bulgaria. Toate celelalte, chiar şi Albania s’au declarat gata pentru orice colaborare şi pentru orice înţelegere, dispuse să participe orice acţiune susceptibilă să asigure pacea, dar numai pe baza respectării dobândirilor teritoriale ale tratatelor. Pactul turco-iugoslav aduce o nouă contribuţie acestei politici. Desigur el face să apară şi mai pregnant izolarea Bulgariei. Este, însă, de nădăjduit că faptul nu va rămâne fără învăţăminte pentru conducătorii poporului bulgar- Vladimir Ionescu