Cuventul, ianuarie 1938 (Anul 15, nr. 3120-3130)
1938-01-21 / nr. 3120
& Tvt Lie cel Mare când a sosit plinirea vremii, ■ár.ut Avva Chirii, scriitorul lu uimire, ca Ia al doilea cea* Jh zi. Şi s’a arătat lui Marele ie, carele scoţând din sân un stru de argint cu miere, i-a dat guste de trei ori, Dintru care dumnezeiască dulceaţă şi duhovnii ceaşcă mireasmă a câştigat Avva Chirii luminarea minţii, şi deslegare de cuvânt. Şi, din dovedirile agonisite de la ucenici şi de la alţi părinţi ai pustei, a tocmit el viaţa Cuviosului Evtimie cel Mare, părintele nostru. Pe care eu nevrednicul o tălmăcesc aci pe scurt. Marele Evtimie era din Meletina, cetatea Armeniei. Numele său se tâlcueşte:.veselie. Şi veselie a fost păinţilor săi, cari l-au născut la adânci frâneţe. Iară mai ales s’a făcut !veselie»* îndreptătoarei ortodoxii, precum bine mărturiseşte Biserica in cântările sate" Căci a rânduit Dumnezeu să odrăslească acest ,,îndreptător al credinţii şi chip al îngereşte! ur, mări” tocmai în vremea cumplitelor firi împotriva Hristosului şi a Năsrei de Dumnezeu, pinţele sale au biruit până şiaia firii' "Nu l-am cunoscut pre ul, mâncând ori vorbind cu cinefără mare nevoie — afară de Sâm. ’îta şi Dumineca' Nu l-am văzut presul, cândva, dormind pe coastele . Pentru nevoia trupului, se imăşia puţin de somn, zicând către : "Vino, slugă rea"' Ci, şi atunci, ti şezând sau ţinând cu amândouă file o frânghie spânzurată de aremântul chiliei”, grăeşte Chi, ucenicul său, de la care Chinuitorul a auzit acestea, împreuna dntele cu lupta cea din lăuntru, ■Âvna şi umilinţa, cu răbdarea şi sgherile de toată noaptea, cu urmea davei şi a vorbirii prea multu milostivirea şi înţelepciunea (ârşea în lacrămi pe Marele Arsei Pentru care, nevoinţe şi lupte, a dat lui dorul dumnezeeştilor Părinţi: tăcerea inimii, după cuvântul care zice: ,,Eu dorm dar inima mea veghiază". Dupe aceea s’a lăţit vestea trăirii şi a minunior sale, Pustia Armeniei a Palestinei şi a Arabiei s’a umplut de lavre şi chinovii iară ucenicii cuviosului au înflorit nerodirea ei cu spice duhovniceşti. Au cerşit să fie ucenici ai lui , mult îmbunătăţitul Teoctist, Teodosie, începătorul de obşte al călugărilor. Sava cel sfinţit puitorul de tipic. Au purces de sub ascultarea lui: Anastasie, iatiarhul Ierusalimului, păzitorul de vase, Martirie şi Die, cari au şezut pe scaunul sfântului apostol Iacov. Şi mulţi din învăţăceii săi — patriarhi ,şi episcopii_ au luptat pentru ,,hotarul credinţei”, împotriva răilor eretici, în soboarele a toată lumea de la Constantinopole, Efes şi Halcedon. Iară când mpărăteasa Evdochia, căzută în rătăcire, cere sfat de împăcare cu dreapta credinţă sfântului Simion stâlpnicul, acesta îi scrie aşa: „Mă mir foarte că ai isvorul alăturea de tine şi te sârgueşti să aduci apa de departe. Ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Evtimie, urmează învăţăturile lui şi te vei mântui”, dar vărsat mulţimilor de călugări, pom care a dat Bisericii rodurile la vremea sa, făclie a credinţii, foc ce a ars spinii ereticeştilor socotinţe şi isvor nesecat al minunilor — aşa a fost Marele Evtimie tot cursul petrecerii sale. Până ce săvârşind alergarea bătrânul de 95 de ani cu chip de inger albinet la faţă şi cu ochii frumoşi, cărunt de tot şi cu barbă mare foarte, scurt de stat şi fără nici o vătămare trupească a adormit in livada lui de sfinţi, la anul mântuirii 457. Ucenicii au pus moaştele sale în lavra cea mare, pe calea dintre Ierichon şi Ieruslim. Iară noi facem pomenirea lui la 20 de zile ale lunei lui ianuarie Ierodiaconul Firmilian I I DIN TRECUT al nostru Studenţii români la Paris La 27 Octombrie 1849, pe o foarte frumoasă zi de toamnă, plecau de la Iaşi la Paris cinci feciori de boieri să înveţe carte în capitala lumii. Ii chemau: Pogor, Miclescu, Porfiriu, Heraclide şi Veisa. Din ei se va deosebi mai târziu în viaţă numai Vasile Pogor, fondatorul „Junimei” şi bunul prieten al lui Petre Carp, Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi. Insă acei care au avut fericitul gând să însemne în nişte carnete întâmplările călătoriei, au fost Veisa şi Porfiriu. Ei n’au avut răbdarea să urmărească această descriere mai departe decât până la Cernăuţi, care era pe atunci „în străinătate”, sau cel mult până la Lemberg. Totuşi, aşa cum e, descrierea acestei călătorii de acum 90 de ani este deosebit de pitorească şi vom arăta altă dată amănuntele ei, din care se va putea vedea cum trăiau, cum petreceu, cum glumeau studenţii români de altădată, bunici sau străbunici de-ai noştri. Pe cei patru tineri îi duceau la Paris domnul şi doamna Malgouverné, care ţineau la Iaşi un pension — deşi pentru nişte oameni cu pretenţia de a face copiilor „educaţie”, numele acesta de Malgouverne era cam nepotrivit. La Cernăuţi s’a mai alipit acestei tovărăşii o domnişoară Zizi I (pe care o bănuim a fi fost Hartulari) precum şi trei alţi tineri moldoveni: Constantin Canana, Sion şi Brănişteanu. Ce i-a făcut pe autorii acestor descrieri să nu mai însemne nimic în carnetele lor de la Colomeea sau Lemberg până la Paris, nu putem şti. Dar îi aflăm deodată pe tinerii Porfiriu şi Veisa instalaţi în centrul Parisului, rue de la Pepiniere 31, de unde, luaţi de vârtejul vieţii şi al tinereţei, nu mai dau carnetelor lor nici o atenţie. Din când în când ei mai înseamnă câte un nimic: actorii şi cântăreţii care i-au impresionat la teatru sau la Operă (D-na Rachel, Ligier, Lemaître, Beauvalet), sau de pildă cheltuielile zilnice pe care le făcea Porfiriu: „10 franci fratelui meu, 6 fr. lui Gabriel, 6 fr. o cutie, 3,50 fr. note de muzică, 5 fr. portăresei, 60 fr. cămăşi, 25 fr. juvaergiul, 25 fr. şi 70 fr. pentru Clera...” Din aceste note de la Paris cele mai interesante sunt însemnările adreselor unor prieteni, care se aflau pe atunci tineri de nimic în capitala lumii şi care vor juca mai târziu un rol însemnat în ţara lor de baştină. Aflăm astfel prin Porfiriu că Iecca locuia rue Llorus 1, Cozadini rue St. Jacques 135, Leon Brănişteanu rue de l’Universite 3, Dumitru Bolintineanu (poetul şi viitor ministru) rue St. Lazar 101, Alexandru Cuza (viitorul Domn) rue de l’Université 5 şi Pisosky (viitorul aghiotant al lui Cuza) rue Jacob 51. Prietenia acestora din urmă dăinuia așadar din vremea studiilor lor la Paris. C. Gane Vineri, 21 Ianuarie 1938 Cuvântul Joi 20 Ianuarie 1938 ORTODOX: Cuviosul pârintele nostru Eftimie cel Marej CATOLIC: Sfântul Fabian şi Sebastian. ^TESTANT : Fabian şi Sebastian fETILE SFINTILOR Organizarea tineretului în Grecia m ni. D. GENERAL METAXA, PRIM MINISTRU, DA INSTRUCŢIUNI UNUI GRUP DE TINERE UZKAANS ONCE. PROLEGOMENA Din adâncurile luminii neîmpărţite a urcat muzica în vreme, purtând intervalele matematice ale vibraţiilor şi pulsaţia mişcării care avea să străbată viaţa şi să legene milenarele, în curgerea lor pe pământ între două tăceri. Poate că Prometheu, odată cu flacăra focului, a smuls şi unda sonoră. A zvârlit-o în abisurile spaţiilor, au vuit armonicele şi au prins rostul raporturilor siderale- S’a strecurat prin cataclisme, a articulat intermitenţele şi a dăruit grai Naturii. Omul a privit, a auzit şi a ţipat. Principiul cântecului s’a născut din groază Populaţiile primitive au organizat cultul incantaţiilor ca să se apere de puterile răuvoitoare. Au potrivit ritualul simultan al dansului, cântecului şi vorbei. Au încercat să îngâne zgomotele care anunţau primejdia, să reducă la fiinţa lor, expresiile fiinţelor neomeneşti care-i înconjurau. Din repetiţia incantaţiilor a răsărit ritmul — piatra fundamentală a muzicei. Timp îndelungat s’au folosit popoarele de psalmodie (salmodiar, în magia peruviană înseamnă formulă). Au încântat şi descântat bolile, ploile, focul, răutatea candidă a lighioanelor. Orfeu s’a coborît până ’n miezul infernului, a trecut fluviul negru, a rescumpărat pe Eurydice, fără alt sprijin decât vraja cântecului său. Iar desigur c’a fost sfâşiat de Bacchante numai pentru că îndrăznise disonanţele care au frânt armonia şi au descătuşaturia lor ucigaşă. Din clipa când sunt ele s’au desinteresat de frică, s’a produs un fenomen care subsistă până azi- Omul a căpătat credinţă în magia laudei. A ridicat glasul într’un cântec monodic, închinat unei Dumnezeiri căruia se supunea de bună voie. S’au ivit raporturi de sunete din diviziunea vibraţiei unei coarde. In Templele vechilor Egipteni, unde se studiau descoperirile venite din Asia, s’au fixat sisteme, amplificate pe urmă de Greci. Numărul sacru de 7, a pătruns în ştiinta muzicală. Gama s’a întins ca un fir de păianjen între mintea omenească şi un adevăr neconţinut în graiul ei. Actele sociale importante fură precedate de o poruncă sibilină, cântată, spre a ciopli virtuţile imanente ale elementului sonor, în inima norodului. Investită cu putere universală, muzica deveni glasul religiilor. După bogăţia muzicei vechi, care nu cunoştea ştiinţa armoniei, dar legiferase moralitatea modurilor, muzica creştină, născută din psihologia tristă şi constrânsă a persecuţiilor, s’a simplificat, mulţumindu-se cu consonanţele de quintă şi quartă, în întâlniri de linii, lipsite de graţie decorativă. Intimitatea sensuală a jumătăţilor de ton, fu interzisă în evul mediu Vorbele sfinte se cântă, fără măsură precisă. Se înfăşoară sensul lor divin într-o înlănţuire de modulaţiuni care ating substanţa tainică a sufletului, spre a-l îndemna către Dumnezeu. Până la sfârşitul secolului al XV-a, liturghia rămâne nemişcată, cu sărăcia aparentă a stilului, „plain-chant“, dovedind însă o mare purificare în sentimentul religios, aliat prin transparenţa sa melodică cu ideea principiului divin. Evul mediu, cu geniul său gotic, a realizat miracolul arhitectonic al contrapunctului şi al armoniei, stabilind legile metricei, cu autoritatea cu care la început făurise cântecul de piatră al catedralelor. Imensele spaţii de reculegere s-au umplut cu muzica ce întovărăşea reprezentarea misterelor. Teatrul liric a apărut în catedralele cu bolţi svelte, iar polifonia a impus suveranitatea sa totalitară- Instrumente noui se inventă, cu timbru variat. Renaşterea muzicală (16s), cu întârziere de un secol asupra celei plastice, rupe caracterul riguros al disciplinei şi dă drumul expresiei şi inspiraţiunii profane După câţiva autori care-i deschid drumul, apare şi se înalţă cel mai mare miracol al artei: Johann Sebastian Bach. Plămămădită din moşi strămoşi muzicanţi, viaţa lui este dăruită Domnului pe care-l cântă în Chorale, Cantate, Oratorii în liniştea meditaţiunilor zilnice la biserică. Prinde metalul rece al „fugei“ şi-l toarnă în focul unei inspiraţiuni care o transfigurează. Aşează, odată pentru totdeauna temelia valorilor pe planul nemuritor al permanenţei dumnezeieşti. In paginile celui mai simplu preludiu vibrează o spiritualitate care pătrunde în mădulare şi desleagă sufletul de greutatea materiei. Are ritmul tragediilor antice şi o bogăţie tematică care poate exprima orice sentiment. Concentraţia lui mistică ne-a dat opera cea mai măreaţă din toată literatura „Mathus-Passion‘‘. Urmărim, pas cu pas Patima Domnului, in maiestatea cadenţelor, fiecare interval având valoare plastică şi sentimentală totdeodată.Mijloacele lui technice par atât de naturale încât nu găseşti altă explicaţie pentru geniul lui decât în cugetarea lui Sfântul Ion Gură de aur. „Dacă omul este muzicant, este printtr’o destăinuire a sfântului Duh. II inspiră puterea de Sus“. După el, singurul compozitor care redă sentimentul dramatic al omului, conştient de micimea lui faţă de natură, este Beethoven. O suflare epică trece prin opera lui. Transpune în valori sonore aspectele peisagiului care-i împărtăşeşte inima lui patetică, nepricepută de semenii lui şi luminată de harul simfonic Mozart, cu arta lui pur muzicală în care se oglindeşte mai clar ca la ceilalţi, fluiditatea sunetelor, Schumann, cu halucinantul său temperament. Chopin, în darul neîntrecut al nuanţelor, au însemnat cu opere nepieritoare secolul în care au trăit. Dar dacă căutăm pe cei care au personificat superioritatea muzicei asupra celorlalte arte, architectura şi poezia, trebuie să numim pe Bach şi pe Beethoven. Arhitectura opreşte timpul într’o formă supusă legilor greutăţii şi atinge armonia imaterială a muzicei printr’o exactitate care evocă acordul perfect în ton major. Poezia, limitată în cadrul preciziunelor, încearcă să împingă vibraţia sonoră la pragul muzicei pure, care-i poate astfel lărgi sensul, desfăşurând-o în indefinitul cutremurului sufletesc. Arta sonoră însă, slobozeşte gândul de tot universul material şi-i luminează intuiţia unei estetice prin care întrevedea nemărginirea- A iubi muzica înseamnă a verifica un potenţial de nobleţă care i se va putea supune, şi în care va tremura semnul unei apropieri dumnezeieşti. Dela tam-tamul, care alungă spiritele diabolice, la notele repetate ale simfoniei a 5-a, urdepăşeşte ursita — dela melopea arabă la terţele minore ale Isolde! -dela vuetul uriaş al Niagarei, care-şi târăşte ecoul prin păduri, la chromatica impunătoare din simfonia a noua — de la youyou-ul african la subtilele jumătăţi de ton ale lui Debussy, toată muzica este mărturia vie a unui Adevăr pe care nu-l vom putea slăvi decât când se va împlini numărul vieţii pe pământ. Cella Delavrancea Citiţi, mâine Cronica plastică de TUDOR ARGHEZI De ici - De colo Nu e nicio noutate, că, din când în când apare câte un profesor de istorie care caută să dovedească, că anumite personagii istorice cu faimă rea, au fost de fapt, foarte nedreptăţiţi- S-a încercat să se dovedească că Xantipa nu era deloc arţăgoasă şi că oricare altă femeie, alături de un soţ ca Socrate, n’ar fi putut duce o căsnicie liniştiă. S-au mai făcut încercări, spre a se dovedi că Nero sau Lucrezzia Borgia au fost pe nedrept prezentaţi drept nişte monştri. Se încearcă acum reabilitarea lui Cain, cel dintâi ucigaş, pe care-l cunoaşte omenirea. Profesorul Henry Hooke, de la Universitatea din Londra, vrea să dovedească că versiunea tradiţională, unde Abel este ucis din ură şi gelozie de fratele său Cain este inexactă, şi că omorul săvârşit a fost de fapt o jertfă rituală, spre a se asigura o recoltă mai bogată. Vestigii, recent descoperite In nordul Siriei, ar aduce dovada, că se jertfeau păstori, spre a dobândi în schimb un nutreţ mai îmbelşugat turmelor De o asemenea jertfă, a fost oare se vorba şi la uciderea lui Cain, jertfă cu atât mai valabilă cu cât ei erau fraţi. Sborul unui copil necunoscut Acum câteva zile a sosit pe Aeroportul din Baltimore, un oaspe foarte ciudat. Un avion particular aducea în leagăn un copilaş de cinci luni, care venea de la o depărtare de sute de kilometri, spre a fi trimis în tratament clinic. Un medic şi o infirmieră luară copilul şi-l duseră imediat într-un spital. Pare curios, că numele copilului se ţine secret. Se spune, că aparţine unor oameni săraci şi că un filantrop l-a luat în îngrijire, spre a le salva odorul. Filantropul a plătit dinainte costul spitalului şi va avea deasemeni grija să le înapoieze copilul, tot pe calea aerului, politiştii londonezi pot fi mai mărunti Scotland Yard a luat decizia, ca, poliţiştii englezi pot fi mai mărunţi de-acum Înainte. Se cerea o înălţime de cel puţin 1,79 m. In viitor, vor fi admişi şi cei cari măsoară numai 1,76 m. Asta, fiindcă politia are cazuri de rezolvat, unde calităţile morale şi inteligenţa valorează mai mult decât înălţimea reglementară. Mobilă de sticlă De ce nu? S-au clădit doar şi case din acest material (mare curaj trebuie să aibă locatarii unui asemenea imobil indiscreţi)Se înţelege că mobila e construită prin sticlă Incasabilă. Aspectul unei camere astfel mobilate, e desigur bizar. Iar în penumbră, camera va avea o înfăţişare deadreptul stranie prin strălucirea rece, ce va face din cel mai simplu scaun, un tron de ghiaţă. începutul l-a făcut un Maharajah, care şi-a comandat un birou de sticlă la Londra. In India, o asemenea fantezie nu vapărea chiar o extravaganţă- Ne imaginăm însă că Maharajahul, nu va putea ţine tocmai acte secrete în biroul său. Asemuiri In romanul său. Prinţ şi cerşetor care, a fost de curând subiectul unui film admirabil realizat, Mark Twain ne povesteşte încurcăturile ce pot surveni din asemănarea izbitoare, şi gafele repetate ce le făcea sărmanul Tom Canty, în mediul strălucit de la Curte, fiind luat drept prinţul moştenitor. Asemănarea in Ca Zul acesta, a fost prilej de mari suferinţe pentru micul fiu de Rege, căci, toate protestele sale erau luate în râs, iar la rândul său băiatul care fără voie îi luase locul, nu era crezut de nimeni. Asemănarea indivizilor este un subiect mereu interesant. Mulţi actori au interpretat roluri duble (trucate, bineînţeles) şi Încurcăturile ce surveneau din asemenea situaţii mai mult sau mai puţin verosimile, au Interesat totdeauna publicul ’ doritor de senzaţional. Nu citez aici decât numele Iul Harry Piei, care adesea In filme de aventuri,’ îşi făcea apariţia In dublu exemplar. Pe scenă, asemenea trucaje nu sunt posibile. Nici chiar unii gemeni nu seamănă între ei. Există totuşi asemănări cu totul ciudate, între persoane complect diferite. Unii exploatează asemănarea lor cu câte un personaj celebru; alţii se mulţumesc cu orgoliul, de a fi admiraţi în locul... celuilalt. Femeile nu vor fi niciodată supărate, dacă le găsim vreo asemănare cu... Greta Garbo, de pildă. Cicero, revizuit ? Unii pretind că Cicero n’a fost decât un om mediocru şi că nimic în viaţa sa, nu Îndreptăţeşte să-l aşezăm printre acei Romani, cari au făcut fala şi onoarea patriei lor. Dar cum se poate afirma aceasta despre un bărbat, care prin geniul său, egala pe Cesar şi pe Caton? El a guvernat şi a salvat Roma; a fost şi virtuos într’un secol de crime, a fost cinstit şi curajos. Duşmanii patriei, erau şi ai săi. Toţi, cari o sacrificau pentru interese proprii, îi aveau de adversar. Oricum ar fi fost pericolele, el nu regreta să le combată. E drept, că unii îi reproşează nehotărârea alţii pretind, că era când vijelios, când timid. Unii adaugă chiar că, fiind un caracter slab, el nu devenea energic, decât printr'un efort de voinţă. Oricum, el a ştiut întotdeauna să-și apere patria. Si nimeni altul n’ar fi îndrăznit să facă elogiul lui Caton, împotriva prietenilor șl In măsura de care ne vorbește Tacit. OPERE DE ARIA... DE ZAPADA Reabilitarea lui Cain CUVÂNTUL FEMEII GASTRONOMIE E vreo zi de la Dumnezeu ca aproape în toate casele, la ora prânzului să nu răsune întrebarea: „Gata masa?“. Tonul diferă, după dispoziţie, iscoditor, dictatorial: da sau nu?! Binevoitor sau aspru, de data asta nu tonul face rouzica, ci răspunsul. Dacă-i da, „presto-vivace“, atunci voia-bună a şi luat loc la masă. Şi cu ea în fruntea bucatelor, toate merg strună, supa brodită numai bine de caldă, ochiurile moi, şi friptura fragedă. Când la cafea, aprinde şi doamna casei o ţigară, cu întâiul fum se simte uşurată de-o grijă. Hotărât, stomacul e organul imaginaţiei. Nu este un indicator mai sensibil ca masa. Femeia dibace în ale priceperii a prins acest lucru. La expoziţia din Paris, bucătăria noastră a intrat glorioasă la istoria gastronomiei. Şi s’au mândrit toate bunele românce pentru că ele au păstrat din bătrâni tradiţia meselor îmbelşugate şi a pregătirilor armonioase. Lor li se cade o parte din bucuria biruinţii Căci, biruinţă sa chiamă, atunci când joci un rol da frunte pe scena cea mai mare a lumii, unde de veacuri se desfăşoară arta gastronomiei franceze. Să ne fie un îndemn spre mai bine. Să cultivăm, să îmbunătăţim, să întinerim reţetele vechi, să socotim, şi să ne sporim avutul. Putem împreună cu oficiul naţional de turism să ne gândim la o viitoare hartă cu popasuri gastronomice. Să luptăm şi să înaintăm pe acest tărâm, care aduc® altor ţări venituri trainice, Dealungul Dunării specialităţi de pescărie, icre, crap la proţap, ciorbe pescăreşti. Sunt lacuri renumite de raci. Vânat destul. Să avem hanuri curate, unde nămăliguţa galbenă ca holdele, sau oacheşa pită de grâu să întovărăşească lăpturile, brânzeturil® şi ouăle proaspete. Fructe avem, vinuri slavă Domnului! Ar fi o desfăşurare de rodnicie şi de sănătate, un negoţ românesc. " M. M. Le a 3 Poftiţi la masa! __ Cartofi Parmentier. — Costiţe de purcei pe grătar. __Salată verde. — Turtă dulce cu făină de secară, lămuriri asupra listei DE AZI Cartofi Parmentier: Faceţi o pirea de cartofi obişnuită, cu unt proaspăt. Curăţaţi ciupercile, şi după ce le-aţi tăiat felioare, le puneţi să se perpelească în unt cu sare şi piper. Luaţi un vas care merge la cuptor şi care poate fi adus şi la masă. Puneţi un strat de pirea de cartofi pe fund, iar pe deasupra lunecaţi ciupercile pregătite. Acoperiţi cu alt rând de pirea. Adăugaţi încă puţin unt în bucatele mici. Presăraţi cu pesmet cernut. Daţi la cuptor să prinzi o uşoară rumeneală! Când ciupercile vor fi mai eftine, puteţi face acest fel, înmulţind straturile de ciuperci, punând însă într’o formă rotundă şi mai înaltă. Turta dulce: Topiţi o jumătate de kilogram de miere. O lăsaţi să se răcorească şi o amestecaţi cu 30 grame de drojdie de bere, frecând cel puţin o jumătate de oră. Deoparte frecaţi opt gălbenuşuri cu o jumătate kilogram de zahăr pisat, adăugând două linguri de untdelemn şi o linguriţă de enlbahar pisat. Amestecaţi cu mierea. Puneţi în ploaie 375 grame de făină de secară, învârtind mereu cu lingura de lemn. Bateţi albuşurile în spumă foarte tare. Le lunecaţi în pasta făcută, mai mestecaţi puţin, dar foarte uşor! Pregătiţi o tavă după mărimea socotită bună. Turnaţi aluatul. Rostiţi deasupra migi dale curăţate subţiri ca foile floturei de muşeţel. Cuptorul să fie moale. Nu se taie decât după ce s’a răcit de tot. Atunci numai se împarte turta, pe fata ei rumenă dinţii migdalelor râd, şi miroase a sărbătoare. .. Doctorul vă vorbeşte... Frigul, cauză de boală Suntem în plină iarnă şi toţi de mici copii am învăţat că în acest anotimp mai mult ca oricând putem „răci’’. In mod comun, toti etichetează ca „răceală” bolile cele mai diverse. Aceasta dintr’o dublă necesitate şi anume: oricine vrea să-şi facă o idee asupra bolii de care suferă, cu alte cuvinte să aibă un diagnostic propriu şi al doilea, să cunoască cauza bolii. Ori frigul, dintre toţi agenţii naturii, pare cel mai indicat să fie incriminat. El devine astfel o cauză aproape universală de boală. Ce pot afirma medicii despre „răceală” ? înainte de era pasteuriană, când microbii nu erau cunoscuţi, frigul era considerat de multe ori cauza principală în multe boli. De pildă, era un adagiu vechi care spunea : „frigus unica pneumoniae causa est”, când astăzi se ştie că pneumonia este o boală datorită unui microb determinat: pneumococul Acum însă frigul e de cele mai multe ori socotit cauză favorizantă pentru diverse boli şi în special: afectiuni ale aparatului respirator (chorize, tracheite si bronşite acute, broncho-pneumonii, pneumonii, congestii pleuro-pulmonare); apoi angine, otite, reumatism poliarticular; afecţiuni ale aparatului digestiv: (entero-colite); afecţiuni ale aparatului urinar: (nefrite „o frigare”), etc. Prin ce mecanism lucrează frigul ? Un mecanism destul de complex şi greu de explicat. Găina, refractară infecţiunii carbonoase (dalac), dacă e supusă acţiunii frigului, poate contracta această boală Se poate deduce de aici că scăzând temperatura organismului, se suprimă rezistenţa lui naturală ? La început s’a crezut, într'adevăr că temperatura normală, foarte ridicată pe care o posedă găina, împiedică desvoltarea bacilului de cărbune. Fenomenele pe care le produce frigul sunt deci mai puţin simple : el mordifică viaţa celulară însăşi şi prin aceasta, constituţia humorilor (sânge, limfă, lichid interstiţial). Acţiunea lui se exercită asupra sistemului nervos, inimii, leucocitelor, etc. ) La om se întâmplă desigur aceleaşi fenomene complexe. Nu se poate susţine că frigul ar sustrage calorii organismului, când ştiut este că influenţa lui e uneori foarte de scurtă durată (de ex.: un .curent”). • Sistemul nervos vegetativ (simpatic si parasimpatic), şi în speţă nervii vaso-motori desechilibrati prin influenta frigului, intervin pentru a favoriza infectiunile prin diminuarea rezistenţii organismului. Desechilibrul constă în producerea unei anemii a organelor interne care scade rezistenţa lor. Congestia care urmează de obicei acestei anemii trecătoare, e reacţională şi nu primitivă, cum credeau unii. In orice caz, ceea ce trebue reţinut din punct de vedere practic este că individul bolnav nu trebue să trateze cu indiferenţă o „răceală”, pentru că de multe ori e vorbă de boli grave, care lăsate în voia soartei, îi pot pune în joc viaţa, iar pe de altă parte, deşi frigul nu are de obicei importanţa unei cauza determinante de boală, are totuşi un rol covârşitor ca favorizant, iar paza este oricum tot atât de necesară. _ . ■a?, far. Dan Cuvăl