Cuventul, ianuarie 1938 (Anul 15, nr. 3120-3130)

1938-01-21 / nr. 3120

& Tvt Lie cel Mare când a sosit plinirea vremii, ■ár.ut Avva Chirii, scriitorul lu uimire, ca Ia al doilea cea* Jh zi. Şi s’a arătat lui Marele ie, carele scoţând din sân un stru de argint cu miere, i-a dat guste de trei ori, Dintru care dumnezeiască dulceaţă şi duhovnii ceaşcă mireasmă a câştigat Avva Chirii luminarea minţii, şi deslegare de cuvânt. Şi, din dovedirile agoni­site de la ucenici şi de la alţi părinţi ai pustei, a tocmit el viaţa Cuviosului Evtimie cel Mare, părintele nostru. Pe care eu nevrednicul­ o tălmăcesc­ aci pe scurt. Marele Evtimie era din Meletina, cetatea Armeniei. Numele său se tâl­­cueşte:.veselie. Şi veselie a fost pă­­inţilor săi, cari l-au născut la adânci frâneţe. Iară mai ales s’a făcut !veselie»* îndreptătoarei ortodoxii, precum bine mărturiseşte Biserica in cântările sate" Căci a rânduit Dumne­zeu să odrăslească acest ,,îndreptător al credinţii şi chip al îngereşte! ur, mări” tocmai în vremea cumplitelor firi împotriva Hristosului şi a Năs­­rei de Dumnezeu, pinţele sale au biruit până şi­­aia firii' "Nu l-am cunoscut pre ul, mâncând ori vorbind cu cine­­fără mare nevoie — afară de Sâm. ’îta şi Dumineca' Nu l-am văzut pre­­sul, cândva, dormind pe coastele . Pentru nevoia trupului, se im­­ăşia puţin de somn, zicând către : "Vino, slugă rea"' Ci, şi atunci, ti şezând sau ţinând cu amândouă file o frânghie spânzurată de a­­remântul chiliei”, grăeşte Chi, ucenicul său, de la care Chinui­torul a auzit acestea, împreuna dntele cu lupta cea din lăuntru, ■Âvna şi umilinţa, cu răbdarea şi sgherile de toată noaptea, cu ur­mea davei şi a vorbirii prea mul­­tu milostivirea şi înţelepciunea (ârşea în lacrămi pe Marele Arse­­i Pentru care, nevoinţe şi lupte, a dat lui dorul dumnezeeştilor Pă­rinţi: tăcerea inimii, după cuvântul care zice: ,,Eu dorm dar inima mea veghiază". Dupe aceea s’a lăţit vestea trăirii şi a minunior sale, Pustia Armeniei a Palestinei şi a Arabiei s’a umplut de lavre şi chinovii­ iară ucenicii cu­viosului au înflorit nerodirea ei cu spice duhovniceşti. Au cerşit să fie ucenici ai lui , mult îmbunătăţitul Teoc­tist, Teodosie, începătorul de obşte al călugărilor. Sava cel sfinţit puitorul de tipic. Au purces de sub ascultarea lui: Anastasie, iatiarhul Ierusalimului, păzitorul de vase, Mar­­tirie şi Die, cari au şezut pe scaunul sfântului apostol Iacov. Şi mulţi din învăţăceii săi — patriarhi ,şi episcopi­i_ au luptat pentru ,,hotarul credin­ţei”, împotriva răilor eretici, în so­­boarele a toată lumea de la Constan­tinopole, Efes şi Halcedon. Iară când mpărăteasa Evdochia, căzută în ră­­tăcire, cere sfat de împăcare cu dreapta credinţă sfântului Simion stâlpnicul, acesta îi scrie aşa: „Mă mir foarte că ai isvorul alăturea de tine şi te sârgueşti să aduci apa de departe. Ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Evtimie, urmează învăţă­­turile lui şi te vei mântui”, dar vărsat mulţimilor de călugări, pom care a dat Bisericii rodurile la vremea sa, făclie a credinţii, foc ce a ars spinii ereticeştilor socotinţe şi isvor nesecat al minunilor — aşa a fost Marele Evtimie tot cursul pe­trecerii sale. Până ce săvârşind aler­garea­ bătrânul de 95 de ani cu chip de inger­ albinet la faţă şi cu ochii frumoşi, cărunt de tot şi cu barbă mare foarte, scurt de stat şi fără nici o vătămare trupească a adormit in li­vada lui de sfinţi, la anul mântuirii 457. Ucenicii au pus moaştele sale în lavra cea mare, pe calea dintre Ieri­­chon şi Ieruslim. Iară noi facem po­­menirea lui la 20 de zile ale lunei lui ianuarie­ Ierodiaconul Firmilian I­ I DIN TRECUT al nostru Studenţii români la Paris La 27 Octombrie 1849, pe o foarte frumoasă zi de toamnă, ple­cau de la Iaşi la Paris cinci fe­ciori de boieri să înveţe carte în capitala lumii. Ii chemau: Po­gor, Miclescu, Porfiriu, Heraclide şi Veisa. Din ei se va deosebi mai târ­ziu în viaţă numai Vasile Pogor, fondatorul „Junimei” şi bunul prieten al lui Petre Carp, Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi. Insă acei care au avut fericitul gând să însemne în nişte carnete întâmplările călătoriei, au fost Veisa şi Porfiriu. Ei n’au avut răbdarea să urmărească această descriere mai departe decât până la Cernăuţi, care era pe atunci „în străinătate”, sau cel mult până la Lemberg. Totuşi, aşa cum e, descrierea acestei călătorii de acum 90 de ani este deosebit de pitorească şi vom arăta altă dată amănuntele ei, din care se va putea vedea cum trăiau, cum pe­trece­u, cum glumeau studenţii ro­mâni de altădată, bunici sau stră­­bunici de-ai noştri. Pe cei pa­tru tineri îi duceau la Paris dom­nul şi doamna Malgouverné, care ţineau la Iaşi un pension — deşi pentru nişte oameni cu pretenţia de a face copiilor „educaţie”, numele acesta de Malgouverne era­­ cam nepotrivit.­­ La Cernăuţi s’a mai alipit a­­cestei tovărăşii o domnişoară Zizi I (pe care o bănuim a fi fost­­ Hartulari) precum şi trei alţi ti­­­neri moldoveni: Constantin Ca­­nana, Sion şi Brănişteanu. Ce i-a făcut pe autorii acestor descrieri să nu mai însemne ni­mic în carnetele lor de la Colo­­meea sau Lemberg până la Paris, nu putem şti. Dar îi aflăm deo­dată pe tinerii Porfiriu şi Veisa instalaţi în centrul Parisului, rue de la Pepiniere 31, de unde, luaţi de vârtejul vieţii şi al tinereţei, nu mai dau carnetelor lor nici o atenţie. Din când în când ei mai înseamnă câte un nimic: actorii şi cântăreţii care i-au impresio­nat la teatru sau la Operă (D-na Rachel, Ligier, Lemaître, Beauva­­let), sau de pildă cheltuielile zil­nice pe care le făcea Porfiriu: „10 franci fratelui meu, 6 fr. lui Ga­­briel, 6 fr. o cutie, 3,50 fr. note de muzică, 5 fr. portăresei, 60 fr. cămăşi, 25 fr. juvaergiul, 25 fr. şi 70 fr. pentru Clera...” Din aceste note de la Paris cele mai interesante sunt însemnările adreselor unor prieteni, care se aflau pe atunci tineri de nimic în capitala lumii şi care vor juca mai târziu un rol însemnat în ţara lor de baştină. Aflăm astfel prin Porfiriu că I­ecca locuia rue Llorus 1, Coza­dini rue St. Jacques 135, Leon Brănişteanu rue de l’Universite 3, Dumitru Bolintineanu (poetul şi viitor ministru) rue St. Lazar 101, Alexandru Cuza (viitorul Domn) rue de l’Université 5 şi Pisosky (viitorul aghiotant al lui Cuza) rue Jacob 51. Prietenia acestora din urmă dăi­nuia așadar din vremea studiilor lor la Paris. C. Gane Vineri, 21 Ianuarie 1938 Cuvântul Joi 20 Ianuarie 1938 ORTODOX: Cuviosul pârintele nostru Eftimie cel Mare­­j CATOLIC: Sfântul Fabian şi Se­bastian. ^TESTANT : Fabian şi Sebas­ti­an fETILE SFINTILOR Organizarea tineretului în Grecia m n­i. D. GENERAL METAXA, PRIM M­INISTRU, DA INSTRUCŢIUNI U­NUI GRUP DE TINERE UZKAANS ONCE. PROLEGOMENA Din adâncurile luminii ne­­împărţite a urcat muzica în vreme, purtând inter­valele matematice ale vi­braţiilor şi pulsaţia mişcării care avea să străbată viaţa şi să legene milenarele, în curgerea lor pe pământ între două tăceri. Poa­te că Prometheu, odată cu flacăra focului, a smuls şi unda sonoră. A zvârlit-o în abisurile spaţiilor, au vuit armonicele şi au prins rostul raporturilor siderale- S’a strecurat prin cataclisme, a articu­lat intermitenţele şi a dăruit grai Naturii. Omul a privit, a auzit şi a ţipat. Principiul cântecului s’a născut din groază­ Populaţiile primitive au organizat cultul incantaţiilor ca să se apere de puterile răuvoi­toare. Au potrivit ritualul simul­tan al dansului, cântecului şi vor­bei. Au încercat să îngâne zgomo­tele care anunţau primejdia, să re­ducă la fiinţa lor, expresiile fiin­ţelor neomeneşti care-i înconju­rau. Din repetiţia incantaţiilor a răsărit ritmul — piatra funda­mentală a muzicei. Timp îndelun­gat s’au folosit popoarele de psal­modie (salmodiar, în magia peru­­viană înseamnă formulă). Au în­cântat şi descântat bolile, ploile, focul, răutatea candidă a lighioa­nelor. Orfeu s’a coborît până ’n miezul infernului, a trecut fluviul negru, a rescumpărat pe Eury­­dice, fără alt sprijin decât vraja cântecului său. Iar desigur c’a fost sfâşiat de Bacchante numai pen­tru că îndrăznise disonanţele care au frânt armonia şi au descătuşat­­uria lor ucigaşă. Din clipa când sunt ele s’au de­­sinteresat de frică, s’a produs un fenomen care subsistă până azi- Omul a căpătat credinţă în magia laudei. A ridicat glasul într’un cântec monodic, închinat unei Dumnezeiri căruia se supunea de bună voie. S’au ivit raporturi de sunete din diviziunea vibraţiei unei coarde. In Templele vechilor Egipteni, unde se studiau descope­ririle venite din Asia, s’au fixat sisteme, amplificate pe urmă de Greci. Numărul sacru de 7, a pă­truns în ştiinta muzicală. Gama s’a întins ca un fir de păianjen între mintea omenească şi un adevăr neconţinut în graiul ei. Actele so­ciale importante fură precedate de o poruncă sibilină, cântată, spre a ciopli virtuţile imanente ale e­­lementului sonor, în inima noro­dului. Investită cu putere univer­sală, muzica deveni glasul religii­lor. După bogăţia muzicei vechi, care nu cunoştea ştiinţa armoniei, dar legiferase moralitatea modu­rilor, muzica creştină, născută din psihologia tristă şi constrân­să a persecuţiilor, s’a simplificat, mulţumindu-se cu consonanţele de quintă şi quartă, în întâlniri de linii, lipsite de graţie decorativă. Intimitatea sensuală a jumătăţilor de ton, fu interzisă în evul mediu­ Vorbele sfinte se cântă, fără mă­sură precisă. Se înfăşoară sensul lor divin într-o înlănţuire de mo­­dulaţiuni care ating substanţa tai­nică a sufletului, spre a-l îndemna către Dumnezeu. Până la sfârşitul secolului al XV-a, liturghia rămâ­ne nemişcată, cu sărăcia aparentă a stilului, „plain-chant“, dovedind însă o mare purificare în senti­mentul religios, aliat prin trans­parenţa sa melodică cu ideea prin­cipiului divin. Evul mediu, cu geniul său gotic, a realizat miracolul arhitectonic al contrapunctului şi al armoniei, stabilind legile metricei, cu auto­ritatea cu care la început făurise cântecul de piatră al catedralelor. Imensele spaţii de reculegere s-au umplut cu muzica ce întovără­şea reprezentarea misterelor. Tea­trul liric a apărut în catedralele cu bolţi svelte, iar polifonia a im­pus suveranitatea sa totalitară- Instrumente noui se inventă, cu timbru variat. Renaşterea muzi­cală (16s), cu întârziere de un se­col asupra celei plastice, rupe ca­racterul riguros al disciplinei şi dă drumul expresiei şi inspiraţiu­­nii profane­ După câţiva autori care-i de­schid drumul, apare şi se înalţă cel mai m­are miracol al artei: Johann Sebastian Bach. Plămă­­mădită din moşi strămoşi muzi­canţi, viaţa lui este dăruită Dom­nului pe care-l cântă în Chorale, Cantate, Oratorii în liniştea medi­­taţiunilor zilnice la biserică. Prin­de metalul rece al „fugei“ şi-l toarnă în focul unei inspiraţiuni care o transfigurează. Aşează, o­­dată pentru totdeauna temelia va­lorilor pe planul nemuritor al per­manenţei dumnezeieşti. In pagini­le celui mai simplu preludiu vi­brează o spiritualitate care pă­trunde în mădulare şi desleagă sufletul de greutatea materiei. Are ritmul tragediilor antice şi o bogăţie tematică care poate expri­ma ori­ce sentiment. Concentra­ţia lui mistică ne-a dat opera cea mai măreaţă din toată literatura „Mathus-Passion‘‘. Urmărim, pas cu pas Patima Domnului, in ma­iestatea cadenţelor, fiecare inter­val având valoare plastică şi sen­timentală totdeodată.Mijloacele lui technice par a­­tât de naturale încât nu găseşti altă explicaţie pentru geniul lui decât în cugetarea lui Sfântul Ion Gură de aur. „Dacă omul este muzicant, este printtr’o destăinuire a sfântului Duh. II inspiră puterea de Sus“. După el, singurul compozitor care redă sentimentul dramatic al omului, conştient de micimea lui faţă de natură, este Beethoven. O suflare epică trece prin opera lui. Transpune în valori sonore aspectele peisagiului care-i îm­părtăşeşte inima lui patetică, ne­pricepută de semenii lui şi lumina­tă de harul simfonic­ Mozart, cu arta lui pur muzicală în care se oglindeşte mai clar ca la ceilalţi, fluiditatea sunetelor, Schumann, cu halucinantul său temperament. Chopin, în darul neîntrecut al nu­anţelor, au însemnat cu opere ne­pieritoare secolul în care au trăit. Dar dacă căutăm pe cei care au personificat superioritatea muzi­cei asupra celorlalte arte, archi­­tectura şi poezia, trebuie să nu­mim pe Bach şi pe Beethoven. Arhitectura opreşte timpul într’o formă supusă legilor greutăţii şi atinge armonia imaterială a muzi­cei printr’o exactitate care evocă acordul perfect în ton major. Poe­zia, limitată în cadrul preciziune­­lor, încearcă să împingă vibraţia sonoră la pragul muzicei pure, care-i poate astfel lărgi sensul, desfăşurând-o în indefinitul cutre­murului sufletesc. Arta sonoră însă, slobozeşte gân­dul de tot universul material şi-i luminează intuiţia unei estetice prin care întrevedea nemărginirea- A iubi muzica înseamnă a verifi­ca un potenţial de nobleţă care i se va putea supune, şi în care va tremura semnul unei apropieri dumnezeieşti. Dela tam-tamul, care alungă spiritele diabolice, la notele repe­tate ale simfoniei a 5-a, ur­de­pă­şeşte ursita — dela melopea ara­bă la terţele minore ale Isolde! -­­dela vuetul uriaş al Niagarei, care-şi târăşte ecoul prin păduri, la chromatica impunătoare din simfonia a noua — de la youyou-ul african la subtilele jumătăţi de ton ale lui Debussy, toată muzica este mărturia vie a unui Adevăr pe care nu-l vom putea slăvi decât când se va împlini numărul vieţii pe pământ. Cella Delavrancea Citiţi, mâine Cronica plastică de TUDOR ARGHEZI De ici - De colo Nu e nicio noutate, că, din când în când apare câte un profesor de istorie care caută să dovedească, că anumite personagii istorice cu faimă rea, au fost de fapt, foarte nedrep­tăţiţi- S-a încercat să se dovedească că Xantipa nu era deloc arţăgoasă şi că oricare altă femeie, alături de un soţ ca Socrate, n’ar fi putut duce o căsnicie liniştiă. S-au mai făcut încercări, spre a se dovedi că Nero sau Lucrezzia Borgia au fost pe nedrept prezentaţi drept nişte monştri. Se încearcă acum reabilitarea lui Cain, cel dintâi ucigaş, pe care-l cu­noaşte omenirea. Profesorul Henry Hooke, de la Universitatea din Lon­dra, vrea să dovedească că versiu­nea tradiţională, unde Abel este u­­cis din ură şi gelozie de fratele său Cain este inexactă, şi că omorul săvârşit a fost de fapt o jertfă ritua­lă, spre a se asigura o recoltă mai bogată. Vestigii, recent descoperite In nor­dul Siriei, ar aduce dovada, că se jertfeau păstori, spre a dobândi în schimb un nutreţ mai îmbelşugat turmelor­ De o asemenea jertfă, a fost oare se vorba şi la uciderea lui Cain, jert­fă cu atât mai valabilă cu cât ei e­­rau fraţi. Sborul unui copil necunoscut Acum câteva zile a sosit pe Ae­roportul din Baltimore, un oaspe foarte ciudat. Un avion particular aducea în leagăn un copilaş de cinci luni, care venea de la o depărtare de sute de kilometri, spre a fi trimis în trata­ment clinic. Un medic şi o infirmieră luară co­pilul şi-l duseră imediat într-un spi­tal. Pare curios, că numele copilului se ţine secret. Se spune, că aparţine unor oameni săraci şi că un filan­trop l-a luat în îngrijire, spre a­ le salva odorul. Filantropul a plătit dinainte costul spitalului şi va avea deasemeni grija să­ le înapoieze copi­lul, tot pe calea aerului, politiştii londonezi pot fi mai mărunti Scotland Yard a lu­at decizia, ca, poliţiştii englezi pot fi mai mărunţi de-acum Înainte. Se cerea o înălţime d­e cel puţin 1,79 m.­ In viitor, vor fi admişi şi cei cari măsoară numai 1,76 m. Asta, fiindcă politia are ca­zuri de rezolvat, unde calităţile mo­rale şi inteligenţa valorează mai mult decât înălţimea reglementară. Mobilă de sticlă De ce nu? S-au clădit doar şi case din acest material (mare curaj tre­buie să aibă locatarii unui aseme­nea imobil indiscreţi)­Se înţelege că mobila e construită prin sticlă Incasabilă. Aspectul unei camere astfel mobilate, e desigur bi­zar. Iar în penumbră, camera va a­­vea o înfăţişare deadreptul stranie prin strălucirea rece, ce va face din cel mai simplu scaun, un tron de ghiaţă. începutul l-a făcut un Maharajah, care şi-a comandat un birou de sti­clă la Londra. In India, o asemenea fantezie nu va­­părea chiar o extra­vaganţă- Ne imaginăm însă că Ma­­harajahul, nu va putea ţine tocmai acte secrete în biroul său. Asemuiri In romanul său. Prinţ şi cerşetor care, a fost de curând subiectul u­­nui film admirabil realizat, Mark Twain ne povesteşte încurcăturile ce pot surveni din asemănarea iz­bitoare, şi gafele repetate ce le fă­cea sărmanul Tom Canty, în me­diul strălucit de la Curte, fiind luat drept prinţul moştenitor. Asemăna­rea in Ca­ Zul acesta, a fost prilej de mari suferinţe pentru micul fiu de Rege, căci, toate protestele sale e­­rau luate în râs, iar la rândul său băiatul care fără voie îi luase locul, nu era crezut de nimeni. Asemănarea indivizilor este un subiect mereu interesant. Mulţi ac­tori au interpretat roluri duble (trucate, bineînţeles) şi Încurcăturile ce surveneau din asemenea situ­aţii mai mult sau mai puţin vero­simile, au Interesat totdeauna pu­blicul ’ doritor de senzaţional. Nu citez aici decât numele Iul Harry Piei, care adesea In filme de aven­turi,’ îşi făcea apariţia In dublu ex­­emplar. Pe scenă, asemenea tru­­caje nu sunt posibile. Nici chiar unii gemeni nu seamănă între ei. Există totuşi asemănări cu totul ciudate, între persoane complect di­ferite. Unii exploatează asemănarea lor cu câte un personaj celebru; alţii se mulţumesc cu orgoliul, de a fi admiraţi în locul... celuilalt. Fe­meile nu vor fi niciodată supărate, dacă le găsim vreo asemănare cu... Greta Garbo, de pildă. Cicero, revizuit ? Unii pretind că Cicero n’a fost decât un om mediocru şi că ni­mic în viaţa sa, nu Îndreptăţeşte să-l aşezăm printre acei Romani, cari au făcut fala şi onoarea patriei lor. Dar cum se poate afirma a­­ceasta despre un bărbat, care prin geniul său, egala pe Cesar şi pe Caton? El a guvernat şi a salvat Roma; a fost şi virtuos într’un se­col de crime, a fost cinstit şi cu­­rajos. Duşmanii patriei, erau şi ai săi. Toţi, cari o sacrificau pentru interese proprii, îi aveau de ad­versar. Oricum­ ar fi fost pericolele, el nu regreta să le combată. E drept, că unii îi reproşează nehotărârea alţii pretind, că era când vijelios, când timid. Unii adaugă chiar că, fiind un caracter slab, el nu de­venea energic, decât printr'un efort de voinţă. Oricum, el a ştiut întot­deauna să-și apere patria. Si ni­meni altul n’ar fi îndrăznit să facă elogiul lui Caton, împotriva prie­tenilor șl In măsura de care ne vorbește Tacit. OPERE DE ARI­A... DE ZAPADA Reabilitarea lui Cain CUVÂNTUL FEMEII GASTRONOMIE E vre­o zi de la Dumnezeu ca aproape în toate casele, la ora prânzului să nu răsune întreba­rea: „Gata masa?“. Tonul diferă, după dispoziţie, iscoditor, dicta­torial: da sau nu?! Binevoitor sau aspru, de data asta nu tonul face rouzica, ci răspunsul. Dacă-i da, „presto-vivace“, atunci voia-bună a şi luat loc la masă. Şi cu ea în fruntea bucatelor, toate merg strună, supa brodită numai bine de caldă, ochiurile moi, şi friptura fragedă. Când la cafea, aprinde şi doamna casei o ţigară, cu întâiul fum se simte uşurată de-o grijă. Hotărât, stomacul e organul ima­ginaţiei. Nu este un indicator mai sensibil ca masa. Femeia dibace în ale priceperii a prins acest lucru. La expoziţia din Paris, bucă­tăria noastră a intrat glorioasă la istoria gastronomiei. Şi s’au mândrit toate bunele ro­mânce pentru­ că ele au păstrat din bătrâni tradiţia meselor îm­belşugate şi a pregătirilor armo­nioase. Lor li se cade o parte din bucuria biruinţii­ Căci, biruinţă sa chiamă, atunci când joci un rol da frunte pe scena cea mai mare a lumii, unde de veacuri se desfă­şoară arta gastronomiei franceze. Să ne fie un îndemn spre mai bine. Să cultivăm, să îmbunătă­ţim, să întinerim reţetele vechi, să socotim, şi să ne sporim avutul. Putem împreună cu oficiul na­ţional de turism să ne gândim la­ o viitoare hartă cu popasuri gas­tronomice. Să luptăm şi să înain­tăm pe acest tărâm, care aduc® altor ţări venituri trainice, Dealungul Dunării specialităţi de pescărie, icre, cra­p la proţap, ciorbe pescăreşti. Sunt lacuri re­numite de raci. Vânat destul. Să avem hanuri curate, unde n­ămăliguţa galbenă ca holdele­, sau oacheşa pită de grâu să înto­vărăşească lăpturile, brânzeturil® şi ouăle proaspete. Fructe avem, vinuri slavă Dom­nului! Ar fi o desfăşurare de rodnicie şi de sănătate, un negoţ româ­nesc. " M. M. Le­ a 3 Poftiţi la masa! __ Cartofi Parmentier. — Costiţe de purcei pe grătar. __Salată verde. — Turtă dulce cu făină de secară, lămuriri asupra listei DE AZI Cartofi Parmentier: Faceţi o pirea de cartofi obişnuită, cu unt proaspăt. Curăţaţi ciupercile, şi după ce le-aţi tăiat felioare, le puneţi să se perpelească în unt cu sare şi piper. Luaţi un vas care merge la cuptor şi care poate fi adus şi la masă. Puneţi un strat de pirea de cartofi pe fund, iar pe deasupra lunecaţi ciupercile pre­gătite. Acoperiţi cu alt rând de pirea. Adăugaţi încă puţin unt în bucatele mici. Presăraţi cu pesmet cernut. Daţi la cuptor să prinzi o uşoară rumeneală! Când ciuper­cile vor fi mai eftine, puteţi face acest fel, înmulţind­ straturile de ciuperci, punând însă într’o formă rotundă şi mai înaltă. Turta dulce: Topiţi o jumătate de kilogram de miere. O lăsaţi să se răcorească şi o amestecaţi cu 30 grame de drojdie de bere, fre­când cel puţin o jumătate de oră. Deoparte frecaţi opt gălbenuşuri cu o jumătate kilogram de zahăr pisat, adăugând două linguri de untdelemn şi o linguriţă de enl­­bahar pisat. Amestecaţi cu mierea. Puneţi în ploaie 375 grame de făină de se­­cară, învârtind mereu cu lingura de lemn. Bateţi albuşurile în spu­mă foarte tare. Le lunecaţi în pasta făcută, mai mestecaţi puţin, dar foarte uşor! Pregătiţi o tavă după mărimea socotită bună. Tur­naţi aluatul. Rostiţi deasupra migi dale curăţate subţiri ca foile flo­tu­rei de muşeţel. Cuptorul să fie moale. Nu se taie decât după ce s’a răcit de tot. Atunci numai se împarte turta, pe fata ei rumenă dinţii migdale­lor râd, şi miroase a sărbătoare. .. Doctorul vă vorbeşte... Frigul, cauză de boală Suntem în plină iarnă şi toţi de mici copii am învăţat că în acest anotimp mai mult ca oricând pu­tem „răci’’. In mod comun, toti e­­tichetează ca „răceală” bolile cele mai diverse. Aceasta dintr’o dublă necesitate şi anume: oricine vrea să-şi facă o idee asupra bolii de care suferă, cu alte cuvinte să aibă un diagnostic propriu şi al doilea, să cunoască cauza bolii. Ori frigul, dintre toţi agenţii naturii, pare cel mai indicat să fie incriminat. El de­vine astfel o cauză aproape univer­sală de boală. Ce pot afirma medicii despre „răceală” ? înainte de era pasteuriană, când microbii nu erau cunoscuţi, frigul era considerat de multe ori cauza principală în multe boli. De pildă, era un adagiu vechi care spunea : „frigus unica pneumoniae causa est”, când astăzi se ştie că pneu­monia este o boală datorită unui microb determinat: pneumococul Acum însă frigul e de cele mai multe ori socotit cauză favorizantă pentru diverse boli şi în special: a­­fectiuni ale aparatului respirator (chorize, tracheite si bronşite acu­te, broncho-pneumonii, pneumonii, congestii pleuro-pulmonare); apoi angine, otite, reumatism poliarticu­lar; afecţiuni ale aparatului diges­tiv: (entero-colite); afecţiuni ale aparatului urinar: (nefrite „o fri­ga­re”), etc. Prin ce mecanism lucrează fri­gul ? Un mecanism destul de com­plex şi greu de explicat. Găina, refractară infecţiunii car­­bonoase (dalac), dacă e supusă ac­ţiunii frigului, poate contracta a­­ceastă boală Se poate deduce de aici că scăzând temperatura orga­nismului, se suprimă rezistenţa lui naturală ? La început s’a crezut, într'adevăr că temperatura norma­lă, foarte ridicată pe care o posedă găina, împiedică desvoltarea ba­ci­lului de cărbune. Fenomenele pe care le produce frigul sunt deci mai puţin simple : el mordifică viaţa celulară însăşi şi prin aceasta, constituţia humorilor (sânge, limfă, lichid interstiţial). Acţiunea lui se exercită asupra sis­temului nervos, inimii, leucocite­­lor, etc. ) La om se întâmplă desigur ace­leaşi fenomene complexe. Nu se poate susţine că frigul ar sustrage calorii organismului, când ştiut e­­ste că influenţa lui e uneori foarte de scurtă durată (de ex.: un .cu­rent”).­­ • Sistemul nervos vegetativ (sim­patic si parasimpatic), şi în speţă nervii vaso-motori desechilibrati prin influenta frigului, intervin pen­tru a favoriza infectiunile prin di­minuarea rezistenţii organismului. Desechilibrul constă în producerea unei anemii a organelor interne ca­re scade rezistenţa lor. Congestia care urmează de obicei acestei ane­mii trecătoare, e reacţională şi nu primitivă, cum credeau unii. In orice caz, ceea ce trebue reţi­nut din punct de vedere practic e­­ste că individul bolnav nu trebue să trateze cu indiferenţă o „răcea­lă”, pentru că de multe ori e vorbă de boli grave, care lăsate în voia soartei, îi pot pune în joc viaţa, iar pe de altă parte, deşi frigul nu are de obicei importanţa­ unei cauza determinante de boală, are totuşi un rol covârşitor ca favorizant, iar paza este oricum tot atât de nece­­sară. _ . ■a?, far. Dan Cuvăl

Next