Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-19 / nr. 3177

Pag.C CARNET PLASTIC In dorinţa de a reprezenta arta, italiană în condiţiuni excepţionale la Expoziţia Portretului de la Bel­­giadi guvernul italian a hotărât ca pe lângă pictură să fie expuse şi o­­perele cele mai semnificative de sculptură ale secolului al XV-lea. Astfel vor figura, cu portretele lor cele mai de seamă: Donatello, Desi­­derio da Settignano, Antonio Ros­­sellino, Mino da Fiesole, Andrea del Verrocchio şi Benedetto da Maiano. De Donatello se va putea vedea celebrul bronz Giovane, despre care mulţi spun că ar fi portretul lui Gio­vanni Anton­io da Narni, fiul mare­lui condotier Gattamelata. Din o­­pera lui Desiderio da Settignano va fi expus spiritualul Bust de nobilă doamnă, unul din cele mai delicate din câte a sculptat acest mare artist. Antonio Rossellino va fi reprezin­­tat prin puternicul portret al lui Matteo Palmieri, in care figura ca­racteristică a faimosului om de Stat şi istoric florentin, este redată cu o tehnică largă şi cu o putere de viaţă, calităţi neintălnite în niciuna din operile sale. Acest bust este datat 1478 şi aparţine deci celei mai fru­moase epoci ale carierii maestrului. Mino da Fiesole va apare cu Ri­­naldo dela Luna, portretul tânărului patrician care cu Lorenzo Magni­ficul a luat parte la lupta (Giostra) din 1459, organizată cu prilejul vizi­tei la Florența a lui Baleazzo Ma­ria Sforza. Sculptat în 1471, este una din operele cele mai importante ale lui Mino da Fiesole prin puter­nica lui construcţie şi prospeţimea neîntrecută a tehnicei. Pietro Mellini va evoca marea artă a lui Benedetto da Maiano. A­­ceastă marmoră, sculptată în 1474 înfăţişează pe marele negustor, care în acelaş an comandase maestrului Benedetto amvonul de la „Santa Croce". Opera aceasta este unanim recunoscută ca unul din cele mai frumoase portrete italiene din sec. al XV-lea. Neîntrecuta capodoperă a Renaș­terii Nobilă doamnă necunoscută sau Doamna cu buchetul din pricina bu­chetului de flori pe care îl are în mână, a fost socotită ca o operă a lui Leonardo da Vinci pentru sentimen­tul cu care este redată, graţia acestei nobile femei ce aminteşte de Gio­­conda şi de Sfânta Fecioară numită „della roccie“. Această grandioasă manifestare se va inaugura la sfârşitul acestei luni şi se va închide în prima decadă a f­­unei Mai. Natura exotică în poezia lui Duiliu Zamfirescu In Mai 1888, Duiliu Zamfirescu părăseşte ţara, îndreptându-se spre legaţia la care fusese numit secretar. Ajuns în Italia, era firesc ca viziu­nea lumii în care intra să vorbească în chip deosebit poetului nostru, în­că de când pune piciorul pe pămân­tul acestei ţări, la Veneţia, priveliş­tea îi vorbeşte, încât ajuns la Roma scrie San Marc, unde se mai păs­trează din Eminescu ideea definiti­vei adormiri, referindu-se însă nu­mai la catedrală. In 1889, viziunea peisagiului ita­lian, atunci când nu e factice ca in San Marc, aminteşte pe cel româ­nesc. Aşa este în Castel Fusano, din care primele trei strofe cad şi nu rămâne decât ultima, unde nu se poate spune că pastelul este numai italian. Ş’nu de un glas sub bolta cea ’naltă. E ţipătul lung al raţei de baltă. Sălbatec prin stuf mugeşte un taur. Se urcă pe cer un disc strâmb de aur La fel este în Boul, scris în Sep­tembrie 1889, la Frascati, câteva zile numai după ce, la Castellanare di Stabia, unde fusese până atunci, scrisese poezia precedentă. Sonetul acesta, care, după afirmaţia poetului, nu datorează nimic sonetului II bove al lui Carducci, este foarte probabil original ca idee. Duiliu Zamfirescu îl socoteşte „poate prea tonic”. In realitate, el reuşeşte să împerecheze imagina nouă şi vie cu cea veche şi aproape uitată de acasă, pentru a da o poezie care, dacă am scoate ver­sul: ,,Iar Laţiul e ţară de morminte” se potriveşte deopotrivă cu campa­nia romană şi cu câmpia Dunării. Mult mai interesantă şi mai plină de viziunea locală este De la villa Tusculana, poezie scrisă în metru an­tic, fără rimă, adevărată capodoperă a lui Zamfirescu. Aici nu mai este numai pastelul propriu zis: Braţe vânjoase întind Apeninii către cetate Roma din vale priveşte pe gânduri coamele ninse. Soarele moare prelung in adâncul mărilor Tusce. Dar o întreagă mişcare şi evocare a lumii romane, antice, care îi pare vie încă în cadrul vilei lui Cicero, Cicero, vechiule stâlp al acestor clasice locuri, Scoală din pulberea vremilor. Uite colo, pe valea Tibrului, urmele Romei antice tremură încît Umbro-Sabelii şi Quirium, Taţiu. Numa Pompiliu Zeii, pontificii, fraţii Arvali,­­Lu­pergiu şi Sălii, Patra şi lancea, şi focul din vatra Vestei fecioare. Toate sunt încă şi azi in fiinţă. Timpul şi forma Par­că se schimbă. Ultimele două emistihuri sunt de­osebit de însemnate pentru concep­ţia poetului. Venit în mijlocul lumii care se suprapusese lumii antice, Duiliu Zamfirescu, din primele sale luni de şedere in Italia, caută să cu­noască ceea ce se afla dedesubt, ceea ce fusese mai înainte. Lumea statu­ară, rece şi rigidă, pe care o găseşte în minele dela Pompei, în muzeele dela Napoli şi dela Roma, pentru e­ prinde vieaţă, se articulează şi dacă nu se şi încălzeşte este pentru că el nu voia aceasta, îndrăgostit de lu­mea antică, pe care o reînvia in fie­care ruină, dar căreia i se opunea lumea modernă, în care se afla, D. Zamfirescu trăieşte un sentiment al timpului neîncercat, în acest aspect, de vreun alt scriitor român. Dispre­­ţuind epoca în care trăia, regretând de a nu fi trăit în „timpul clasic ce mi-a fost atât de drag”, poetul se simte: Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse, Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca ghiaţa (de la Villa Tusculana) Timpul ii este totuşi împotrivă, pentrucă: Toate sunt încă ’n fiinţă şi totuşi sunt moarte De aici, un sentiment al vremelni­­etei omeneşti care nu l-a părăsit toa­­­tă vigina. Această experienţă umană a lumii antice încă în fiinţă, dar fără viaţă, pentru că n’a putut învinge timpul, face ca opoziţia antichitate — via­ţă modernă să-i devină un instru­ment poetic. Luând la o amănunţită cercetare poezia lui Duiliu Zamfirescu, nu se vor putea găsi, în realitate, cu tot titlul, pe care i l-au dat toţi cei care au scris despre el, de poet al anti­chităţii, decât două poezii care se petrec în lumea veche. Şi încă au personagii supranaturale. Sunt Jos, la Tivoli şi Nimfa tânără Lenco. In afară de aceste două bucăţi, nicăie­ri nu se află lumea antică pentru ea însăşi. Este însă un instrument artis­tic pe care viaţa i l-a pus la îndemâ­nă pentru a materializa durerea sa în faţa timpului care curge fără o­­dihnă, schimbând totul: sentimente şi lucruri. Acest sentiment domină toată poe­zia lui, fie filosofică, fie descriptivă, fie erotică. Pastelul, după această trăire adân­că, nu mai este o simplă zugrăvire obiectivă sau reflectată prin scriito­rul care meditează, ci devine un mijloc de a face natura mai vie, mai strâns legată de viaţa omenească şi totuşi desprinsă de ea, pentru că este permanentă. In schimb însă, dacă viaţa omenească se reagă şi se desleagă de natură, pentru a face loc alteia care îi succede, natura rămâ­ne legătura trainică între trecut şi prezent. Am­enul, micul afluent al Tibrului, acelaşi pe vremea Sabinelor ca şi azi, trece pe sub poduri vechi­ ne care: Tijele papsl­ţ, , Ascund un semn din vremile creştine. Splendida sugerare a suprapunerii lumilor culminează în strofa finală, unde, in vreme ce clopotele anunţă ora rugăciunii catolice, florile măs­linului care exista şi în vremea u­­nui rege dinainte de Cristos se scu­tură deasupra Amtenului. Când Angelus clopotniţele sună, Un vechiu măslin din vremile lui faima Din flori ce cad ii face o cunună Acelaşi lucru apare şi în La villa Aldobrandini, unde arta versului, pe care poetul o stăpânea din ce in ce mai bine, îi pune la dispoziţie un alt mijloc de exprimare pentru a obţine acelaş efect. Toată frumuseţea poe­ziei acesteia este nimicită pentru cel ce nu desluşeşte că niciun persona­giu mitologic nu este decât o realita­te statuară. Şi tocmai aici stă arta primelor două strofe: Tăcute lacrămi picură din plante Şi-alunecă pe jgheabul de porfiră Sub şipot stă Oifeu cântând din liră Pe-un glob purtat de gârbovul Atlante. Păuni stelaţi podoabele-şi resfiră Pe-un capitel de frunze de acante. Un grup voios de far re şt bacante Ironici stau şi de pu­ini se miră. Aceste două strofe cuprind des­crierea parcului dela vila Aldobran­dini, plini de plante şi de statui. Şi in această prezentare, in aparenţă ,oarecare, a lucrurilor, se strecoară ''•^iuentul suprapunerii lumilor în­vinse de timp cu o artă care iese cu totul din comun. Pentru cel care nu va vedea în Orfeu din poezie o sta­tuă a personagiului mitologic, care are darul de a opri curgerea apelor prin cântecul său, versul. Sub şipot stă Orfeu cântând din liră nu va putea avea semnificaţia lui rea­lă: timpul a distrus şi puterea magi­că a zeităţilor din antichitate, încât azi, deasupra lui Orfeu care cântă apa care altădată ar fi încremenit, acum şi poteşte. Aceeaşi constatare o putem face şi când urmărim cum s’a reflectat na­tura elenă in poezia sa. La Atena, el merge in 1892, pentru scurtă vreme, fără să-i placă la început Grecia. A­­bia mai târziu, când era la Bruxelles, ar fi vrut să se întoarcă acolo: poe­zia depărtării! Cu toate acestea re­cunoaşte că a găsit „multă senină­tate sufletească”. Această contempla­re a unei alte antichităţi, singur, de­parte de soţie, de copii şi de toate datinile mărunte care tulbură sufle­tul, îi dă seninătatea din care se poate domina şi se poate lăsa cuce­rit cu adevărat de concepţia clasici­tăţii. Până la această epocă, când are mai puţin contact cu lumea, nu se poate vorbi de o reală dragoste a lui Duiliu Zamfirescu pentru anti­chitate. De aici înainte, această viaţă îi apare ca un ideal pe care va dori să-l atingă pe toate planurile: în p­ro­­pri,­ sa viaţă, în erotică, în artă. Chiar la Roma, spusese: Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse . Timpul şi forma de azi mă lasă rece ca ghiaţa. Acum lipsit âU£i după stratificarea lucrurilor, totul va căpăta altă desvoltare. In una din puţinele poezii scrise la Atena, acelaşi procedeu pe care l-am relevat mai înainte: lumea an­tică ivindu-se în cadrul actual prin­tr-o statuă de bacantă, reuşind să sugereze totdeodată şi depărtarea ei temporală faţă de noi cei de azi. Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă , Şi’nvălite, de două mii de ani, In haina umbrei, pururi elegantă,­­ Splendoarea umerilor diafani. (Amurg)" Evoluţia poetului se urmează dar în chip firesc. Primul contact cu lu­mea străină îi sugerează imagini su­perficiale, fără suficientă rezonanţă internă. Aşa este San Marc; aşa este Amurg, care nu este destul de carac­teristică pentru Grecia. Mai apoi se apropie de lumea antică, îi cercetea­ză urmele, care apăreau în fiecare loc, în cadrul cel mai modern, şi, pătruns de un adânc sentiment faţă de această viaţă care dispăruse cu totul, din care timpul nu mai păstrase nici formele în întregime, îşi creea­ză în chip firesc materialul cel mai pregnant pentru a da la iveală acest sentiment. Când el intervine, peisa­giul străin este înfăţişat el singur, în opoziţie cu lumea veche care fu­sese înainte de el. Când acest senti­ment nu intervine, peisagiului străin, i se alătură o imagine românească. Fără această polaritate de două motive, poezia lui Duiliu Zamfirescu cu cadru străin nu poate lua naște­­ re.­­ O. C. Nicol­escu­­ I­I LUCIA DEMETRIUS: Marea fugă. Roman; Ed. Naţională-Ciornei, 294 p. 70 lei. O carte care s’ar putea numi, de­sigur, banal dar mai concret — sau cel puţin mai sugestiv — Fuga după dragoste. N’aş putea spune că după ce-ai terminat cartea asta te simţi mai instruit, mai bogat. Ceeace, însă, este nou şi proaspăt, aici, este sufletul femeii. Un suflet adevărat. Atât de adevărat şi intim că rar de tot se poate apropia un bărbat de el. Su­fletul acesta pur, încărcat cu dra­goste, cu devotament numai o fe­meie îl poate concepe. L-a conceput şi Lucia Demetrius creind pe Ju­­. Henne Maupray. Citirea ei este, deci, consultarea uvântul PANOPTICUM Amintiri despre Léon BloyB LOC­ ­ă ce Soffici, care venise cu cate­hismul în buzunar, i-a „dovedit“ că totuși lucrurile nu sunt atât de simple, Bloy a reflectat, cu ochii în gol: „En effet nl y a la une difficulté“... Reflecție care nu era deloc încura­jatoare pentru un neofit. „Pare că deabia acum observă dificultatea“, îşi spuse în gând Soffici. Conversaţia a urmat, neinteresan­­­tă. Numai când şi-a strigat dispre­ţul lui faţă de Roma — „cette ville mandite ou l’on voit des cardinaux qui s’appellent princes de l’Eglise et qui s’en vont dans des carrosses dorés, parés comme des courtisanes“ — numai atunci Bloy s’a ridicat transfigurat, cu ochii în lacrimi. Tâ­nărul Soffici aproape că începea să se mustre în gând pentru scepticis­mul său, blasfematoriu. Dar emoţia m­’a durat mult. S’a auzit soneria, şi ,în casă a intrat un tânăr vulgar, un Durand, Dupont sau Duval oare­care. Se plimba prin birou, fumând. .Era un familiar al casei. In curând, Soffici se pregăti să-și i­a rămas bun. Ieșea însă și Bloy, la cafenea, desigur. Fata care lua comanda îl cunoș­tea. Bloy îi zâmbi, curtenitor: — Pour moi une momm­ette... Desigur, o conversație* teologică sau morală, nu putea fi dusă într’o caffenea. Ce să vorbești, atunci? Bloy i-a povestit câteva întâmplări fri­vole. Apoi, un cunoscut intră în ca­fenea și se apropie de marele pam­fletar catolic. ,— Facem o carambolă ? — Parbleu/ Bucuros!, strigă Bloy... ^Astfel s-a terminat întâlnirea tâ­nărului Soffici, „în criză religioasă“, cu cel mai arzător scriitor catolic... Am fost cu adevărat fericit cetind aceste amintiri. Cred că, la vârsta pe care o are astăzi, Soffici e mai înţelept; nu l-ar fi deprimat „vulga­ritatea“ marelui pamfletar. Fără să-şi dea seama, Soffici a verificat geniul marelui Blog. L-a găsit acasă la el, în sânul familiei lui, ca un om oarecare — nu ca un erou, nici ca un sfânt. Nici urmă de „mască1 Nici o „conduită“. Cea mai grea as­i * ceză: să accepţi mediocritatea, să asupra unora din dogmele catolice risti s* fii „„ „„ . .. rişti să fii confundat cu un Duval — Blog i-a răspuns: „C’est bien „fiecare simple, je Fen tends â la maniere du­­ catechisme pour les enfants“. Şi du­ Mircea Eliade Ardengo Soffici, scriitorul­ şi pic­torul florentin atât de personal în tot ce face, a avut în tinereţe, pe când trăia la Paris, o scurtă „criză“ religioasă. Cetise probabil prea mult pe Léon Bloy. Şi în urma atâtor tulburări şi exaltări „mistice“, tâ­nărul Soffici, care-şi cumpărase un Catehism aşa cum cetise undeva, în­­tr’una din cărţile lui Léon Bloy, că e indispensabil pentru liniştea su­fletului, __ se hotărî să treacă pra­gul locuinţei maestrului necunoscut. Vizita aceasta a povestit-o mai târ­ziu Soffici în Ricordi di vita artis­tica e letteraria (p. 183—200). _Nu e deloc inutil să adaog că această pri­mă și ultimă întâlnire cu marele pamfletar catolic l-a lecuit pentru totdeauna pe tânărul artist italian de orice „criză“ religiosă. De la început, intrând în biroul lui Bloy, l-a izbit excesivul prost-gust al mobilei, afişele multicolore de Cheret, Steinlen, Mucha, reprezen­tând chanteuses, balerine, pisici şi copii, sau femei goale cu aripi sau diademe, afişe care acopereau toţi pereţii. Stăpânul casei, marele pro­fet, nu mai avea acea figură ilumi­nată şi brăzdată din fotografiile re­vistelor; nobila energie a figurii sale macerată de meditaţii şi lacrimi dispăruse. Avea „un cap vulgar, ple­beu, de cârciumar de suburbie sau de funcţionar de poliţie coleric şi rău“. Dar familia! Soţia lui, Jeanne, era „o bătrână teribilă, lungă, cheală, fără dinţi, cu trup şi faţă de cămilă, ocupată să cârpească cu panglici şi pene o nenorocită de pălărie de da­mă“. Cele două fiice, Veronica şi Mag­dalena erau grase, lipsite de orice graţie şi eleganţă. Acestea erau „fi­gurile sacre pe care toţi cetitorii lui Bloy le admiraseră în volumele sale“. II simţi pe Ardengo Soffici deznă­dăjduit chiar din această simplă observaţie ironică. Tot ce a urmat, nu mai putea şterge această dezastruoasă impre­sie. De altfel, Bloy nu avea o con­versaţie care să satisfacă pe un om prea inteligent şi atât de tânăr, ca Ardengo Soffici. Când acesta i-a mărturisit câteva din îndoielile sale UN GRAND HOMME EN ENFER, este titlul unui articol de André Suarés, publicat în La Nouvelle Re­vue Frangaise, numărul din Ianua­rie. Cred că nu sunt vinovat de prea multă întârziere, articolele lui Sua­rés sunt multă vreme actuale. E vorba în articol, de mizeria lui Tols­toi din cauza Sofiei Andreievna la locuinţa sa din Yasnaia Poliana. A­­colo era infernul marelui om, ştim cum s’a întâmplat lucrurile; am mai dat aci o serie întreagă de re­ferinţe. Ceiace ne interesează din articolul lui Soares sunt mai mult anumite consideraţii pe marginea faptelor. O consideraţie de ordin ge­neral. Orice femeie cât de puţin nobilă aspiră la un om în afară de comun, este scuza naturii sale şi a lipsurilor pe care ea le cere. Dacă se întâm­plă să-l întâlnească, îl face neferi­cit. Şi la fel, ea suferă mult. De ce? Pentru că omul în afară de serie şi femeia sunt duşmani. Orice femeie e în serie, şi trebue să fie. Ea se naşte acolo şi rămâne acolo. Şi acum una în speţă. Tolstoi a avut întodeauna nevoie de Sofia Andreievna. Virilitatea sa n’a adormit niciodată. Chiar şi la şaptezeci de ani era încă trează. Toate certurile lor sfârşeau în pat. Dar la cincizeci de ani Sofiei Andri­­evnei îi repugnau aceste relaţii car­nale; era femeia învinsă, şi nu mai voia să semneze tratatul. Şi mai mult, o prinsese un desgust de el. Dar în Tolstoi creşteau dorinţele. El nu voia să se facă bestie, dar nu pu­tea altfel. In rezidurile lui zăceau postulatele contradictorii; mergea foarte departe în sentimentul vir­tuţii şi al purităţii, dar şi cobora foarte jos în satisfacţia apetitului. Crudă prezenţă, într’un om! El nu era total pervers, dar se simţea a­­nimal; nimic nu putea să facă să sufere mai mult un om care detestă animalitatea, şi care întodeauna îi cedează. Pentru nefericirea sa, în Tolstoi aspiraţia sufletului şi pasiunea car­nală sunt egal de puternice; una este în faţa celeilalte. El scrise Sonata Kreutzer pentru a converti bărbatul şi femeia la o castitate perfectă. Chiar în căsătorie. Dar în acelaș timp, el face încă un copil neveltei sale. X \ t jpjt •} Da, Tolstoi a fost în Infern. Un om mare­­în infern. Cine a fost vi­novat? Sofia­ Andrievna? Nir ea, ci ori care femeie care s’ar fi legat de el. El a fost un creiator, unul care nu s’a oprit niciodată; un creiator pe toate planurile. Trăia viaţa, plină şi întotdeauna cu noi exigenţe. Splendid exemplar al speţei! Dar ea n’a mai putut, şi a fost fatal să in­ceapă infernul, unui vechiu registru de experienţe. De interesante experienţe şi de-o nouă interceptare şi descriere a lor. Dar este o carte frumoasă. Frumoasă şi bună prin excesiva sensibilitate, care inundă fiecare pagină, fiecare aliniat. Fiecare gând, fiecare gest al personagiilor. In „Marea fugă“ sunt mai multe femei, mai mulţi bărbaţi. Privit mai atent este Tony, un frumos artist cu suflet de copil, care trăieşte nu­mai pentru el şi numai în prezent. Un copil pe care nu-l doare că, poa­te, alţii suferă din pricina lui. Tony locuieşte într’o pensiune în Paris, unde sunt mulţi nobili şi ar­tişti. Toată această lume este înse­tată de dragoste. Marea fugă după ea. Din toţi bărbaţii, Tony se deta­­şează net. II iubesc toate femeile şi, mai ales, două. Două între care îşi şi împarte viaţa. Şi Marie şi Julienne sunt femei bune, superioare. Una de familie mare, orgolioasă, frumoasă, deşteap­tă, pasională — Marie. Alta cu suflet mare, bună, iertătoare şi îndrăgos­tită dureros de absolut — Julienne. Terminând cartea ai oarecum o bucurie copilărească, pentru că no­rocul o favorizează pe Julie, cu toate că nici Măriei n’ai ce să-i reproşezi. Tony rămâne aşa cum este şi cum altfel nici nu încearcă Julienne să-l schimbe. Un răsfăţat al vieţii. Un bărbat frumos şi uşor şi pentru du­rerile lui suferă femeile care-l iu­besc. Subiectul, în detaliu, este şi greu de povestit şi, poate, nici nu intere­sează. Un roman in care epicul este în­trecut, mult întrecut de liric. De sentiment. D. LUCIAN PREDESCU autor : diferite studii istorico-literare, făcut să apară în Ed. Cugetarea Delafras, monografia asupra lui Duiliu Zamfirescu. Autorul priveşte atât viaţa cât şi opera celui pe care-l cercetează, prezentând date bibliografice noui. Ea se adresează, mai ales, elevilor. ■ Sir Dr. ANTON B. S. BALOTA a tipă­rit cu două ani în urmă ALBANICA. O exemplară monografie. Şi, tot de­odată, o metodă nouă şi cinstită pentru a cerceta filologia albaneză. Intr’adevăr, d. dr. a. Balotă a conce­put un studiu de intense proporţii a­­supra graiului albanez, mai ales din punctul ce interesează în primul rând pe Români: origina şi desvol­­tarea poporului şi a limbii. Studiul va cuprinde patru cărţi. Prima este aceasta, care înfăţişează diferite şi interesante aspecte ale pământului şi vieţii albaneze. A doua carte va cuprinde o gra­matică a celor două dialecte şi o se­rie de texte populare ori culte, ur­mate de traduceri literare şi cuve­nite glosare. A treia va da, însfărşit, studiul lingvistic iniţial. Iar a patra carte, ca un comple­ment necesar al capitolelor consa­crate în acest volum vieţii şi litera­turii populare — capitole descripti­­vo-estetice. Va fi o încercare de în­ţelegere a vieţii populare albaneze în cadrul vechii simbioze balcanice. Despre volumul întăiu vom reveni detailat. GRINGOIRE, mare hebdomadar Parisian politic, literar. An. 11, Nr. 487. Vineri, 11 Martie 1938, sfi al scrii­ Ludwik ROMANUL „Klos Fanny“ torului polonez Hieronim Miarstin, apărut în 1929, în care au­torul descrie viața şi gloria lui Ko­­pernik, a fost — de curând — tradus în franceză, de către d. Paul Cazin sub titlul „L’épi de la Vierge" (Ed. du S. H., 238 p. 20 franci). CU MIHAI BENIUC, tânăra poezie ardeleană calcă în hotarul, atât de ocolit de poeţii moderni, al lirism­u­­lui direct. Versul lui vibrează în trăirea emo­ţionantă a subiectului. Pe linia lui Puşkin, a lui Petőfi, a lui Ady, poe­zia lui, în una din feţele ei, este un protest adresat oamenilor şi cerului pentru multele injustiţii ce au deza­­măgit pe poet dar în primul rând e un ţipăt de suferinţă omenească. Beniuc e din categoria acelor poeţi ce sunt blestemaţi să nu gă­sească certitudine în ordinea lucru­rilor, să se simtă strein intre ai săi, să dorească veşnic ceea ce nu e. E un fel de Tonio Kroger niciodată liniş­tit, sfâşiat de eterne insatisfacţii su­fleteşti mai viguros insă, şi prin a­­ceastă drama lui e mai crâncenă, de­cât eroul lui Thomas Mann, dar tot atât de lucid ca şi acesta. Mereu acelaş dor de ducă Spre Nu-ştiu-unde mă usucă, Mă chinue mereu, mă arde Visez necontenit un Mâine Ce n’aş vrea să se facă Azi, O ţară fără de popas, Un drum care fugind rămâne. Dar despre poetul ardelean vom mai scrie. „Crasnaia^ Movi" Cea mai bună revistă a­ U. R. S. S. Revuistica are un rol destul de însemnat în creiarea şi răspândi­rea unei culturi. Intr’adevăr din cercetarea reviste­lor se poate vedea care sunt for­ţele creiatoare ale acelei culturi şi care sunt valenţele lor. De aici importanţa cercetării re­vistelor de mare suprafă a diferite state. „Crasnaia Novi” (Strălucirea nouă) este cea mai mare revistă literară, de astăzi, din U. R. S. S. — De fapt ea exista şi înainte de revoluţia bol­şevică şi, atunci, se chema mai sim­plu, Dar Novi. O revistă deci cu tradiţie (dacă se mai poate vorbi de tradiţie într’o cultură aservită de un regim care se pretinde total nou) şi care s’a men­ţinut şi a fost recunoscută ca cea mai bună, poate să ne dea, prin cer­cetarea colecţiei ei, un conspect ge­neral asupra’ valorii revuisticii şi, intrinsec, a literaturii contemporane ruseşti. Din cercetarea numerelor anului 1937, însă, nu numai că exigenţele rafinate critice nu sunt satisfăcute, dar nici cetitorii de duzină sau cei din obligaţie nu au de ce să fie mulţumiţi. Intr’adevăr, o revistă bună, o re­vistă lunară şi mare trebuie să dea câteva bucăţi serioase. Ori pe întreg anul precedent „Crasnaia Novi” n’a publicat decât o singură nuvelă mai lungă, care ar putea să rămână şi care, deci, are o oarecare valoare es­tetică. In plus câteva schiţe de splendid humor cu subiecte din Asia Centrală. Restul nuvelelor şi schiţelor pu­blicate nu au nici valoare literară şi nu sunt nici măcar scuzate prin e­­ventuale tendinţe pentru descrieri favorabile (şi nu literare) ale oame­nilor şi stărilor de fapt din U. R. S. S. Luna trecută în „Izvestia” (5 Fe­bruarie a. c.) se face o critică unui roman, publicat în foiletonul acestei reviste, este vorba despre „Romanul banal din viaţa aviatorilor”. O cri­tică atât de severă că merge până la adjectiv. , , „Meseria de erou” nu are drep­tul măcar la hîrtia care s’a cheltuit cu acest roman”. Izvestia este de a­­cord cu noi în a nu acorda nici o valoare literară acestui roman. In plus ea îl şi critică pentru felul „an­­tibolşevic” cum a prezentat persona­­giile. O condamnare aspră pentru calomnia răutăcioasă aruncată asu­pra tineretului comunist simbolizat prin Marcu, „neurastenic şi încu­iat” şi prin Ana, o pianistă „demo­nică şi isterică”. O altă nuvelă „La Nord” a iscat un scandal în critica jurnalistică so­vietică. Recenzenţii ziarelor au ata­cat pe muncitorii tovarăşi literaţi’’ că n’au cetit această nuvelă înainte de-a se publica sau nici măcar n’au cetit-o după publicare şi, atunci, nu­mărul din „Crasnaia Novi” ar fi tre­buit, imediat confiscat. Intr’adevăr, nuvela aceasta nu numai că n’are nici o calitate literară dar ea prezin­tă peisagiul uman sovietic într’o coloratură care este direct burgheză. Şi, totuşi, autorul are în unele lo­curi spirit — un umor rece, reţinuţi care-i îngăduie fine ironii la adresa Comisariatului de Interne, care vrea stăpânirea Nordului. Desigur calităţi nerecunoscute de „muncitorii tova­răşi recenzenţi”. Eroul nuvelei este prezentat­­ aşa cum spune critica sovietică — cum nu poate fi decât un tânăr fascist, „înzestrat cu toate calităţile”, dis­preţul pentru popor, pentru inferiorii lui, brutalitate de sergent major, cruzime, şi mai ales, concepţie ani­malică a amorului. Pe lângă acestea este fricos. Toate aceste adjective aparţin criticilor sovietici, care tre­când­ peste rolul de­ a judeca nu­vela definesc „tipul tânărului fas­cist”. O definiţie pe deaintregul falsă dar nu asta ne preocupă pe noi aici. Cum, desigur. Ar ne interesează că eroul îşi primeşte pe un fost prie­ten, rămas­ână atunci la ţară şi se­paratist de kolhoz, aşa cum îşi pri­meşte un boier parvenit sluga. In­ legătură cu nuvela asta noi consta­tăm doar că a fost publicată fără să aibă merite literare şi având în ace­laşi vreme tendinţa de-a discredita atât regimul cât şi sufletul sovietic. Şi asta este extrem de interesant. Extrem pentru că şi din urmărirea rubricilor de publicistică şi trecere în revistă a evenimentelor impor­tante interne din U. R. S. S. se de­gajează aceiaşi linie. Aceste eveni­mente sunt înregistrate din­ obligati­vitate. Relatarea lor se mărgineşte doar la comunicatele oficiale care trebuie să fie publicate fiind obligat­­torii. Aici este Şi problema. Se poate explica lipsa permanen­tă de entuziasm pentru comentarea evenimentelor (şi au fost destule — reamintim doar Constituţia lui Sta­lin; pregătirea alegerilor; alegerile; procesele monstre şi monstruoase de trădare) printr’o tot atât de perma­nentă întâmplare? Sau există o sabotare. Acea sabo­tare antistalinistă, anticomunistă pu­ră, de care vorbesc mereu procurorii la procesele mari de la Moscova? Asta nu avem de unde s’o ştim noi. Ceea ce ştim însă — ceea ce pu­tem, sigur, deduce din cetirea colecţii revistei „Crasnaia Novi” este că lip­sește o linie precisă de conduita a revistei o lipsă de valoare a mate­rialului publicat care se explică sau­ prin lipsa de discernământ critic al redactorilor acestei reviste ori mai simplu prin însuşi criza de literatura bună. . Şi „Crasnaia Novi” este cea mai bună revistă literară sovietică con­temporană! EUGENIU V. HARALAMBIE ! —OMNIBUS Ultima scrisoare primită o redăm întreagă şi întocmai. După cum ur­mează: — Domnule Autolycus, dumnea­voastră citiţi introducerile cărţilor? Nu, de nărav prost, le citesc. Şi, vă rog să mă credeţi, le citesc de la un capăt la altul. După aceia mă opresc şi mă întreb. Am să citesc cartea mai departe, sau s-o las. Rămân în dilemă. Şi asta mi se întâmplă de foarte multă vreme­. E o poziţie groaznică. Dar de multe ori mi se întâmplă să văd o introducere scurtă; atunci am o plăcere. Alte­ori, e o întreagă teorie, lungă cât cartea. Aşa, am dat acum câteva zile peste „Tigrii“. Titlul precum şi con­ţinutul introducerii ne aruncă în lumea animală. Să le judec atunci altfel? Am cetit prefaţa, şi mi-a părut bine. Am găsit un lucru nou, extraordinar. Până acum nu ştiam că se pot deosebi literaturile după anumite valon zoologice. Şi totuşi se pot. Domnul Dragoş Protopopes­­cu ne spune acolo că sunt două fe­luri de literaturi: literatura care rumegă reprezentată prin domnul Liviu Rebreanu, şi literatura care spumegă reprezentată prin Dragoş Protopopescu. Precis! Dar o mică observaţia: îmi aduc aminte de când am învăţat şi eu despre mamifere— poate că nu reţin perfect — îmi aduc însă aminte că genul bovidee­­lor este acela care şi rumegă şi spu­megă. Atunci mă întreb: cele două operaţii ale acestor animale nu de­rivă una din cealaltă? Cu alţi ter­meni, nu este oare una urmarea celeilalte? Dacă lucrările stau aşa, atunci cred că nu este mare deose­bire între literaturile celor doi scrii­tori. Dar poate că eu nu observ atâtea lucruri. — Vă rog in cazul acesta pe dumneavoastră să-mi spuneţi dacă există ceva să-i deosibească în a­­fară de ce-a găsit domnul Dragoş Protopopescu în „Tigrii“. Aştept răs­puns. De semnătură nu-i nevoie, eu citesc zilnic rubrica. Am publicat scrisoarea corespon­dentului nostru având întru totul convingerea că domnul Dragoş Pro­topopescu n’ar schiţa nici cel mai mic gest de supărare. Am cetit tot ce-a scris, şi am învăţat d’acolo, că pentru pasiunea artei, a humorului, nu trebue privaţi nici superiori, nici prieteni, şi ceea ce-i mai teribil, nici pe tine însuţi. Cum face Dragoş Pro­topopescu. Dar noi n’am vrut cel puţin nici atât. Autolycus Sâmbătă 19 Martie 1938

Next