Dilema Veche, 2017 (Anul 14, nr. 672-684)
2017-01-05 / nr. 672
Camera obscura, documentarul lui Gheorghe Preda și al lui Liviu Mărghidan despre cinecluburile dinainte de 1989, e o dovadă că filmul poate fi definit ca salvare prin sau în vis, mai ales că în acele zile existența diurnă nu oferea nici o ieșire. Aparatul de filmat cu arc e un dispozitiv care i-a ajutat pe amatorii de pe vremuri să se răzbune pe comunism fix cu armele acestuia, iar la cîteva zeci de ani de la aceste întîmplări, unele din visele lor pe peliculă au o consistență ridicată, care bate proza istoriei. Ironic, ca orice poveste marxistă, cinecluburile se explică tocmai prin premise marxiste. Totul pornește de la ideea lui Lenin că instrumentul cel mai potrivit pentru educarea maselor este filmul, în detrimentul abstractului tipar sau al televiziunii încă nenăscute la vremea la care părintele bolșevismului formula această considerație. De aici s-a născut marea cinematografie sovietică, în măsura în care Eisenstein sau Dziga Vertov au reușit să transforme imperativele propagandei în sensuri estetice. Dar și, după cîteva zeci de ani și un război mondial, cinecluburile de amatori din România. Camera obscura (vînați-1 în programul din ianuarie la „Elvira Popescu“) spune despre cluburile de acest fel că funcționau pe lingă întreprinderi, la Timișoara, București sau Bacău, sub oblăduirea sindicatelor și supravegherea Securității. Puneau la dispoziția amatorilor zeci sau chiar sute de aparate de filmat rudimentare, din utilizabile, plus kilometri de peliculă, pentru fiecare club. Altfel spus, a te apuca de filmări de amator era ușor, din punctul de vedere ale resurselor pe care le aveai la dispoziție gratis, prin grija propagandei de Iulian COMANESCU oameni și etichete Cineclubiștii, geekșii comunismului partid. Cu siguranță, oamenii cu cele mai diverse meserii (din mediul tehnic, de regulă) care se lăsau seduși de obiective și laborator erau geekșii acelei epoci. Un fel de geekși analogici, la modul la care, în documentarul lui Preda, unul din vechii cineciubiști pune în mișcare un aparat de filmat cu arc și explică faptul că arcul ajungea pentru 20 de secunde de filmare. Dacă voiai um cadru mai lung, trebuia să așezi aparatul pe trepied și să pui pe altcineva să reamorseze arcul chiar în timp ce trăgeai cadrul respectiv. Dincolo de filmare, developarea și montajul erau și ele activități ezoterice, predispuse rateului și ireversibile, greu de conceput azi, în epoca în care calculatoarele funcționează toate pe principiul unde, desfă prostia făcută. Plăceri de neînțeles pentru profani, dar capabile să coaguleze în jur o comunitate de fanatici, cam în felul în care poți discuta azi despre cum meșterești la un Linux ca să-ți faci un calculator mai așa-și-pe-dincolo. ar, ca orice geekși, și cineclubiștii erau capabili să antreneze după ei un cerc mai larg de admiratori, printre care unii de sex feminin, ca actrițele folosite în distribuția scurtmetrajelor sau o cineclubistă cu nume predestinat, Drăguț, care e asaltată de un pădurar beat într-o excursie la o cabană. In fișetul unuia dintre cinecluburi se găsea o sticlă de vodcă, camuflată cu un cap de mort și inscripția Revelator special, extrem de toxic, iar un alt cineclub, din Făgăraș, a realizat un film în care o tînără nudă deschidea frigidere goale pentru a conchide: „Vedeți? Totul e gol.“ Cinecluburile erau distracție sponsorizată de sindicate, cam la fel cu brigăzile studențești și altele. Dar, atunci, cum supraveghea Securitatea și aprobau sindicatele tot acest balamuc ezoteric? Clubul din Făgăraș a fost desființat, iar membrii lui, puși să scrie declarații peste declarații după filmul cu tînăra dezbrăcată. Majoritatea peliculelor din acele vremuri au fost, probabil, un fel de reportaje realizate în întreprinderi, cu valoare cel mult de document. Insă filmul de cineclub avea, pînă la urmă, o estetică, oricît de rudimentară, dictată de amatorismul realizatorilor, pe de o parte, și constrîngerile tehnice. Primul e tradus, de cineclubiștii care apar în film, prin autenticitate, iar constrîngerile se referă în primul rînd la sunet: cu mijloacele cinecluburilor, post-sincronul, adică înregistrarea dialogurilor, era cvasi-imposibil. In plus, din estetica filmelor de cineclub mai lipseau îndeobște scenografia, luminile și alte mijloace care recreează realitatea în filmul profesionist, mai ales cel de ficțiune. Și atunci, totul se transforma intr-un fel de documentar sau reportaj la persoana a treia, dar unul veșnic divagant de la realitatea brută și lipsită de semnificație. Genul de expresie preferat și numit ca atare în epocă era metafora, spune unul din cineciubiști. La modul bizar, din lipsa bazei materiale, intenția de propagandă a lui Lenin s-a răzbunat pe acesta transformînd militantismul în evaziune și mesajul tranșant în clarobscur. Dacă nu se dezbrăca nimeni în cadru, Securitatea sau cenzura nu prea aveau ce obiecta, fiindcă aparatele cu arc și bobine de două minute nu permiteau, în principiu, mai mult realism decît se vedea. Probabil de aici și titlul filmului, referință la Camera lucida a lui Barthes. Cartea fundamentală a acestuia pornește de la axioma că imaginea e în sine denotativă, nemetaforică, fără sensuri simbolice, în timp ce filmul de cineclub e exact pe dos, camera obscura, din cauza constrîngerilor tehnice și presiunii ideologice din epocă. Ultima, cam cu același efect ca asupra poeziei moderniste românești din anii ’60 și ’70, colecție de ermetisme și teme cosmice, ci mai departe posibil de realismul socialist al deceniului anterior. Evadarea din realism era sporită și de faptul că geekșii din cinecluburi erau, în anii ’60 sau ’70, cam la fel de perimați cu sînt și astăzi, lucrau pe aparate Paillard, produse înainte de al Doilea Război Mondial, iar intr-un loc o seamă de tovarăși reușesc să cumpere de la vechituri și să resusciteze un proiector Gaumont din 1896. Dar asta nu era o indicație de ceea ce se numește azi ludditism, adică paseism tehnologic. Comunismul nu a fost niciodată sincronizat cu cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, oricît le-a conturat Ceaușescu pe acestea, fiindcă, altfel, Havana n-ar fi încă plină de mașini americane din anii ’50. La standardele epocii lor, cineclubiștii au transformat lipsa mijloacelor și a viitorului intr-un spațiu virtual consolator, cam cum e azi Facebook-ul. Ridicole sau surprinzătoare, filmele realizate se proiectau în sălile de festivități ale întreprinderilor și aveau un public de mii de spectatori, ca YouTube-ul de azi, fiindcă, spune unul din cineclubiști, colegii veneau să se vadă pe ei înșiși.rice epocă e definită de cifre și fapte seci, dar uneori acestea sînt mai puțin interesante decît poezia și visul pe care le-au generat. In Camera obscura e o scenă memorabilă, în care doi cineciubiști de la Combinatul Siderurgic Hunedoara o iau cătunel printre ruinele fabricii în ziua de azi distruse, pentru a identifica locul fostului laborator în mormanele de moloz, atunci cînd realitatea se dovedește imposibilă, metafora îi supraviețuiește. MASS-COMEDIA ■ntr-una din ultimele zile ale imului care tocmai s-a sfirșit, jumătate din tineretul și copilărețul cartierului Colentina vizitează micul mall care s-a deschis de curînd vizavi de Piața Obor, îi spun ,micul mall“ ca să-l alint - nu are decît cîteva dintre magazinele „de firmă“ cu care ne-am obișnuit prin mall-uri, fast-food-urile sînt chiar la intrare, nu ocupă un etaj întreg ca să-ți creeze senzația de cantină, nu are multiplex, în schimb, are im patinoar în aer liber un pic mai mare decît un living, unde puștanii se învîrt conștiincios în cerc, alunecînd pe gheață. Mall-ul ăsta nu e „cool“, spune unul dintre ei. Insă mie îmi place, e o pată de culoare intr-un cartier de blocuri gri, mai ales acum, în zilele cețoase de decembrie, îți dă un sentiment artificial al sărbătorii. Tineretul, deși nemulțumit de micul mall de cartier, se plimbă în sus și în jos cu scările rulante, în grupuri compacte ca niște mici triburi războinice, dă năvală prin magazine, probează haine, nu cumpără nimic. Fete și băieți din grupuri diferite își aruncă ocheade, își dau întîlnire la Mc, unde își cheltuiesc banii de buzunar, cupluri posibile se fac și se desfac. Obiceiuri „tradiționale“ de mall. In fond, e vacanță, unde să se ducă? „După blocuri“ unde e frig și decorul pseudohibernal devine dezolant? în parcurile care nu există? La Dristor Kebab, însă cu îți ia să mănânci o șaorma, fie ea cu de toate? în mail e cald și timpul parcă se dilată. Se simt și ei Adina POPESCU portrete din mers Micul mall versus Obor ca-n filmele americane, chiar dacă nu există multiplex. Și uite așa mai trece un an, vor fi aici și pe 1 ianuarie, dacă e deschis, și pe 2. Acaparează cele cîteva mese de la intrare ca să fumeze, mușcînd în același timp din hamburgeri, sorbind din sucurile lor cu paiul. O gașcă extrem de agitată de minimasculi (14-15 ani) vorbesc de o jumătate de oră despre o gagică. E obsesia grupului. Cine și de ce i-a tras-o tipei? încerc să prind din zbor o poveste, înlăturînd din conversație cuvintele tari, îmi dau seama însă că pentru ei acele cuvinte sînt esențiale, îi fac să se simtă adulți. Și că vorbesc despre tipa aia ca să aibă prilejul să le folosească în public. Dezbat problema dacă gagica e sau nu o MILF. „Ce-i aia MILF?” întreabă unul dintre puștani, mai pămpălău. Ceilalți îl privesc cu superioritatea unor cunoscători. Nu știu ce o să facă să-l ia la mișto sau să-i explice; în cele din urmă, un tovarăș caută în jur un exemplu: „O vezi pe aia?“ și-i arată o femeie în jur de 40 de ani, încărcată de sacoșe, obosită, cu doi copii după ea. „Uite, aia e MILF, bă!“ „Profa de engleză e!“, mai încearcă altcineva. Puștiul neinițiat nu înțelege nimic. Va ajunge acasă, va aștepta ca babacii să se culce, va intra pe furiș pe Internet pe laptop-ul lui tata și va vedea el acolo. Gașca se plictisește de frecat menta în fața mall-ului și se cară. In urma lor, o femeie de serviciu, tot în jur de 40, le strânge oftînd gunoaiele. Pungi întregi de chips-uri împrăștiate pe jos, biscuiți călcați în picioare. Toate sînt acolo, sub masa unde au stat ei, chiar lingă un coș uriaș de gunoi. La o altă masă, o fată de 18-20 de ani care servește la un fastfood și tocmai și-a luat o pauză de o țigară vorbește cu o prietenă la telefon, îi spune că nu mai poate și aproape că o pufește plînsul. Că la muncă e „cea mai aglomerată perioadă ever“, chiar i-a făcut scandal un client pentru că a greșit și a pus cu o aripioară în minus, că nu mai apucă să mănînce ca lumea și că nu mai doarme pentru că „trebe și eu să am o viață, nu?“, așa că noaptea stă cu prietenul ei pe net. „Lasă, mă, că la anu’ cred că plec și eu la el și mă pișcă el de salariu și de România!“ Se propo de România, la nici o sută de metri distanță de micul mall, peste drum și peste linia de tramvai, e cu totul o altă țară, o altă lume. Acolo începe piața, cu butoaiele ei cu varză murată aduse tocmai de la Rădăuți de o bătrână de aproape 80 de ani care face de ani întregi drumul cu trenul din Moldova la București, noaptea, o dată pe săptămînă. Se continuă cu hala cea nouă și cu tarabele ei, cu birturile cu mici și cu bere ieftină. O lume care pe puștanii de la mail nu-i interesează, nici nu vor să o accepte. Trec pe lingă ea sau de-a dreptul prin ea cu nepăsare, în drumul lor zilnic spre mail. în aceeași zi de final de decembrie, la aceeași oră la care băieții vorbesc despre bunăciunea de gagică imaginară, jumătate din Piața Obor e beată pulbere. Incepînd cu băieții din hala de pește care oricum sînt cam tot timpul beți, pentru că acolo e cel mai frig și trebuie să aibă mereu un „încălzitor“ în dotare, și sfârșind cu mușteriii pensionari care au ieșit să facă ultimele cumpărături pentru Anul Nou și tîrîie după ei o sacoșă de cîrpă cu două țeline. Pe la tarabe, precupețe cu ochii sticlindi își aruncă una alteia replicile cu venin pe care s-au abținut să le spună tot anul. Mai vechile rîci abia acum ies la iveală. Doi băieți „de la cartofi“ îl cară pe un al treilea în spate, ca pe un sac de cartofi, desigur. duc la crîșmă, să-i ia o cafea sau poate o bere, de ce nu, ca să-și mai revină; în fond, trebuie să ajungă și ei acasă, doar n-o să-i prindă Anul Nou pe drumuri. Un nene se clatină lîngă ultimii brazi jumuliți, cei care nu s-au vândut de Crăciun, și se uită prostii la oamenii care trec. O femeie și un bărbat, minoritari, „de la linguri de lemn“, se ceartă ca la ușa cortului. E o beție generală, dușmănoasă și tristă, toate frustrările lui 2016 ies acum la iveală. Dar cele rele să se spele. Piața se golește treptat, negustorii se mai dreg cu una mică și pleacă lăsînd în urma lor aceleași gunoaie, nici o femeie de serviciu nu apare ca să strîngă după ei. La o pală de vînt, cartoane și pungi goale își iau zborul, plutesc indecise prin aer. Mai rămîn doar vînzătorii ambulanți de petarde, care-și fac rondul de seară și mormăie cu voci joase, ca să nu-i audă polițiștii din preajmă: „Bombe, bombe, bombe avem!“ Un final de an cel puțin neliniștitor, 30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine. Anul XIV • nr. 672 • 5-11 ianuarie 2017 • DILEM/^