Dimineaţa Copiilor, 1924 (Anul 1, nr. 1-46)
1924-09-07 / nr. 30
■...WWFAfrowmxtrc. PAG. 2 Ce credinţe greşite au Indienii Un preot, care a trăit vreme îndelungată printre Indieni, scrie cele ce urmează : La o depărtare de 5 chilometri de locuinţa mea se găsea un templu mic, închinat zeiţei Caii. După credinţă indienilor, Caii era zeiţă bolilor periculoase. De gât îi atârna un baer de şerpi şi încă un baer făcut din cranii de oameni. Intr’una din zile am văzut cum o femeie, care purta în braţe un copilaş foarte drăguţ, se ducea drept la idolul zeiţei. Luă un spin şi înţepă cu el buzele delicate ale copilului. După aceea se depărta de idol, strângându-şi la piept copilul din ale cărui buze sângele curgea în şiroae. Ocoli apoi de trei ori templul şi intră din nou într’ânsul, înţepând încă odată buzele copilului. Pe când făcea aceasta, zicea într’una cu glas tare : „Aceasta e pentru tine, zeiţă atotputernică !“ Să nu vă închipuiţi că femeia nu-şi iubea copilul. Din potrivă, făcea aşa din dragoste pentru dânsul, crezând că cu jertfa aceasta o va îndupleca pe zeiţă să-l ferească pe copil de orice boală. In altă zi am întâlnit un bărbat cu un băiat de 6—7 ani. Mâinile băiatului erau străpunse de cuie de argint. La întrebarea mea : „Omule, cum te-a lăsat iftima să-ţi chinueşti în felul acesta pe fiul tău?“ el îmi răspunse : „Când s’a născut copilul acesta, îi muri maică-sa, dar mai înainte de a-şi da sufletul m’a pus să-i promit că am să-l duc pe copil, care este unicul meu fiu, la templul zeiţei Caii. Mi-am împlinit promisiunea, iar preoţii din templu i-au străpuns mâinile cu aceste cuie, în credinţa că băiatul are să fie sănătos şi că are să se de blestemul zeiţei Caii. M’am căznit — scrie mai departe preotul —« să-l conving pe omul acesta că Dumnezeu cot adevărat nu simte nici o plăcere la astfel de chinuri şi suferinţe. Dar credinţele greşite erau aşa de înrădăcinate într’ânsul, încât mi-a fost cu rreputinţă să-l fac să se convingă de adevărul spuselor mele* Prelucrare de Ştie-tot --------------- * * *---------------Popoare cinstite Locuitorii Suediei şi Norvegiei, trec drept cei mai cinstiţi oameni de pe pământ. Aşa, se povesteşte că odată un rege al lor a atârnat de craca unui arbore din mijlocul Capitalei un pieptene de aur, lăsându-l acolo fără nici un păzitor, deoarece era convins că nici unul din supuşii săi nu-l va lua. Şi în zilele noastre puteţi lăsa pe stradă în Suedia un pachet sau un obiect oarecare, că nimeni n’are să-l fure. De asemenea, în oraşele Norvegiei există şi până astăzi frumosul obiceiu ca la drumul mare să se pună lăzi deschise, pline cu de ale mâncărei. Trecătorul ia din această mâncare câtă îi trebue şi pune în ladă câţi bani crede de cuviinţă. Iar când călătoriţi în partea muntoasă a Suediei şi Norvegiei, veţi întâlni la răspântii cutii cu scrisori sosite cu poşta. Factorii, neputând să le împărţească pe la toate casele împrăştiate la depărtări mari în văile munţilor, pun scrisorile în cutiile acestea. Oamenii din partea locului, trecând pe acolo, le cercetează şi îşi ia numai cele cari sunt ale lor. „O dată — povesteşte un călător — pe când mă pregăteam de drum, un ţăran care îmi era cunoscut îmi aduse un pachet destul de mare, rugându-mă să-l iau. Pachetul era adresat unei rude a lui ce locuia într’un sat prin apropierea căruia îmi era drumul. I-am răspuns că nici nu o cunoșteam pe ruda lui și nici nu era sa trec prin satul acela. — Nu-i nimic, îmi zise țăranul cel curat la siuflet. Vei întâlni un pod de lemn, la dreapta căruia se face un drum. Lăsaţi numai pacheţelul la locul acela. Când vărul meu Ole Nilsen trece pe acolo, îl vede şi îl ia. — Dar dacă trece altcineva înaintea vărului d-tale şi ia pachetul? La această întrebare, ţăranul se uită mirat la mine şi fără să-i treacă măcar gândul unui furt, îmi zise foarte simplu şi liniştit : Nu se poate, căci pe pachet stă scris că este pentru Ole Nilsen !“ ■..........— jfc * Ш Vlad Nicoară