Dimineaţa Copiilor, 1925 (Anul 2, nr. 47-98)

1925-01-04 / nr. 47

PAG. Ч Moţăţica Ce de găini avea biată bunica! Să te fi dus vreo­dată dimineaţa la ea, aveai de ce te minuna. Găini Încălţate, moţate şi cu pene curate de credeai că atunci ieşeau din dormitorul cu paturi moi şi nici­decum din coteţ. Dintre toate, cea mai frumoasă şi mai de preţ, era „Moţăţica”. Bunicul ii zicea câteodată şi „Mo­­ţişor”. Ian ascultaţi acum ce e cu „Moţişorul” nostru! Venise bunica intr’o dimineaţă la noi să ne ceară un ou, pentru ca să-l puie sub cloşcă. Că zicea bunica: — „Poate aveţi voi, maică, mai mult noroc !” I-a dat mama, iar bunica a plecat mulţumită. A trecut mult timp de la întâmplarea aceasta. Ne dusesem noi pe la ea acum. Foarte mulţumită, ne arătă­m puişori galbeni ca nişte pui de vrabie şi drăgălaşi nevoie mare. I-a crescut bunica pe toţi. Staţi, că uitasem să vă spun, că biata mă-sa lor murise după ce se duce jos din cuib, de vărsat şi aşa ei trebuiau crescuţi de bunica. S’a luptat biata bunică din răsputeri cu ei. Când erau tocmai buni de pus în frigare, i-au furat puii bietei bunichi Atunci să vezi dumneata necaz, frate. Dintre toţi nu-i lăsase decât o puiculiţă slabă. ..DIMINEAŢA COPIILOR” slabă şi sperioasă. Ce să facă biată bunica? A luat-o şi încetul cu încetul a făcut-o aşa de blândă, că mânca din mână. Se făcuse găină în toată legea. Nu se depărta de bunica, Doamne fereşte. De mergea la apă în fundul curţii „Moţişor” era după bunica şi în toate părţile. Da unde mai pui că biata bunica în singurătatea ei, îşi învăţase găina să vorbească cu ea. Ii zicea bunica: *— Bună­ dimineaţa „ffioţişor”, te-ai sculat? Şi „Moţişor” printr’un cotcădăcit, răspunde: — Nu mă vezi că m’am sculat? Dă-mi ceva de mâncare. Şi bunica îi arunca grăunţe. Mă dusesem într’o zi la bunica să o întreb de sănătate, când auzii ce vorbea cu găina. Ii zisei râzând: „Da bine, bunico, zău şi d-ta, par’că eşti copilă. Ai ajuns să vorbeşti cu găi­nile?” — Voi veniţi rar pe la mine, în schimb am pe­­Moţăţica” în toate zilele. Irina G. Măleanu-Loco CÂNTECUL RÂULUI Trece râul peste văi Strângând doruri şi văpăi De la fete şi flăcăi, Şi cum trece prin câmpii Printre lanuri aurii Strânge doruri de copii. Doruri dragi, nevinovate De la suflete curate Cu lacrimi de foc udate, Trece râul săltăreţ Pe sub deal, pe sub podeţ. Şi cum murmură în mers Murmuru-i se face vers Dintr’un cântec ne’nţeles Merge râul printre flori De cu seară parru zori Şi tot rupe câte o floan Şi-l aruncă în văltoare. Râule, opreşte-ţi mersul Şi spune-mi şi mie versul Care-l cânţi cu atât nesaţ De când lumea o străbaţi Râule cu valuri line Ce ne furi din piept suspine Uită-ţi chinul şi amarul C’ai trecut de mult calvarul, Căci nu d cruţi nnstiii Plânsei nostru a murit ! Anton Garffu*Fântâneie*Iaşi

Next