Dimineaţa Copiilor, 1941 (Anul 18, nr. 882-924)

1941-01-08 / nr. 882

POVEŞTI COLONIALE BROASCA ŢESTOASA ŞI CELE DOUA STRIDII —— (poveste polynesiană) L­ ucrurile se petreceau într’o mică insulă a arhipelagului „Gambier“ care face parte din Oceania franceză. Această insulă situată în Polynesia, este puţin cunoscută, şi nu este bogată. Ea s’a format ca multe insule din această regiune, din corali, care sânt mici animale apromerate, înfăşurate într’o ca­rapace calcaroasă ; ele au construit în decursul vre­murilor edificii sub­marine care azi, ies la supra­faţa mării şi formează mici insule, şi tocmai pe o ast­fel de insulă se stabilise o familie franceză, în­crezătoare în posibilitatea să găsească în aceste lo­curi, viaţă uşoară şi fericită. Tatăl se chema, Maurice Ranvier, şi era în pu­terea vârstei. Odinioară călătorise mult, fusese în marină, şi visase totdeauna să vină să se instaleze în în una din insulele Oceaniei, unde credea el, viaţa era mult mai agreabilă de­cât în oraşele industriale, ale bătrânei Europei. Nevastă-sa, care îi era cre­dincioasă, şi care credea în visurile lui şi în speran­ţele lui, îl urmase cu plăcere. Cât despre cei doi copii ai lor Paul şi Madelaine, se obişnuiseră repede cu această viaţă în a­er liber, şi în plină libertate. Cunoşteau toate colţurile insulei şi îşi petreceau cele mai frumoase are plimbăndu-se şi alergând pe sub cocotieri. Mai erau câţi­va locuitori în insulă, dar erau foarte blânzi şi cumsecade. Mai de­grabă încă ca soţie, ei aveau părul negru şi lucios, piele de culoare frunzelor uscate. Traiau din vânat, şi mai ales din pescuit. Casele care erau cât se poate de simple : un acoperiş făcut din frunze şi susţinut de patru stâlpi. Cât despre mobilă, ea se compunea din bănci, ca­­niacuri, coşuri împletite, şi din câte­va vase de pă­mânt decorate, apoi din ghioace, arcuri şi săgeţi. Mica casă a lui Maurice Ranvier era mai solidă şi mai bine înzestrată, şi nevasta sa reuşise să crească păsări de curte. Ar fi putut să fie fericiţi dacă darul lor de a face avere s’ar fi realizat. Dar erau departe de a fi reuşit. Nu găsiseră niciuna din bogăţiile pe care fostul marinar închipuise să le găsească în aceste locuri. Şi de multe ori, când copii erau de­parte de ei alergând şi jucându-se pe plaje, cei doi soţi făceau noi planuri de călătorie. Dar de data a­­ceasta se gândeau să se întoarcă în Europa cea bă­trână. Numai că iar treceau corăbiile pe lângă mica lor insulă pierdută, şi chiar când treceau niciunul din ele nu se opreau. Şi pe urmă această plecare ar fi fost pentru Mau­rice Ranvier şi femea lui, o adevărată decepţie, şi o mare mâhnire, să părăsească insula lor fără să fi făcut, dacă nu avere, fără să fi instalat un mic sta­biliment unde să fi acumulat câte unele din produ­sele coloniale atât de căutate. Dar Mauric Ranvier căt­ase în zadar în pădurea care acoperea o parte a insulei, nu găsise nici unul din acele lemne de preţ care creşteau în insulele vecine, şi apoi provi­­zile lor de făină şi de conserve erau pe sfârşite. Maurice Ranvier, construise un cuptor care le dă putinţa să aibă totdeauna pâine foarte bună, şi în ziua când n’ar mai avea făină, se gândeau că iar fi tare nenorociţi. Fără îndoială, aşa cum ziceau veseli Paul şi Madeleine, când se vorbea în faţa lor de 4 zile fără pâine care se apropiau, va fi totuşi ceva de mâncare. Oare nu devenise Paul un îndemnatic o­­chitor al nucilor de cocos, şi Madeleine nu aducea ea adeseaori, coşuri întregi pline de excelente scoici ? Totuşi cei doi copii erau trişti la gândul să nu mai aibă pâine,nu atât pentru ei, cât pentru prie­teni lor, animalele. Paul şi Medalaine luaseră obiceiul să oprească din porţia lor de pâine zilnică, o parte ce o rezervau peştilor care veneau totdeauna în partea plăji unde se jucau copii. Venea şi o mare broască ţestoasă, ai cărei ochi mici şi rotunzi străluceau de veselie, sub pleoapele ei zbârcite, când adăuga pe lângă firimiturile de pâine şi foi de salată sau fragi. Dar ceia ce o încânta pe Madelaine e că din vârful cocotierilor se scobo­­rau spre ea valvârtej ca să prindă pâinea pe care ea le o arunca, cele mai frumoase păsărele din lume, aceste păsări cu penele atât de bogat colorate, cum numai în pădurile guyane­ ei se văd. Toate aceste fiinţe fuseseră înblânzite de Paul şi Madelaine şi ele veneau în fie­care zi la aceiaşi oră şi în acelaşi loc. Acesta se petrecea în jurul unui lac mărginit de câte­va rânduri de cocotieri. De aci se vedea splen­did, marea, şi fiind la adăpostul vânturilor alipee, se simţea făcut răcoarea adierei mărei. Şi când copii soseau alergând în colţurile lor de pâine şi fărămi­­turi, o mişcare generală se facea în acest colţ de in­sulă atât de liniştit până atunci. In apă , peşti se apropiau săltând şi desenând ar­curi de argint la suprafaţa mări ; din înaltul coco­tierilor, păsărele în mii de culori se scoborau în cercuri şi ciripind voios, şi deodată se observa pe plajă un monticel de nisip ce se mişca, se ridica şi lua viaţa ; era marea broască ţestoasă care ieşea din ascunzătoarea ei şi venea încetişor dând din capul în care strălucea mici ei ochi negri. De obicei Paul şi Madeleine îşi primeau oaspeţi voioşi şi sărind de plăcere, cea ce nu înfricoşa de loc pe aceste animale era deopotrivă se zărea că le înveselea bucuria copiilor şi pe ele. Păsărele căuta şi ciripeau şi mai vârtos, peşti săreau mai voioşi, iar broasca îşi lungea gâtul şi îşi bălăngăia mai tare capul, cea ce era un semn de satisfacţie, ori în acea zi, cu toate că cerul era albastru, şi vântul dulce, cei doi copii nu erau veseli ca de obiceiu. Ei se aşe­zară la marginea micului lac şi aruncau fărămituri peştilor şi păsărelelor, însă cu mişcări de automate, şi se putea vede­a­e­ ochii lor roşii că plânseseră.

Next