Dimineaţa, aprilie 1913 (Anul 10, nr. 3260-3287)

1913-04-01 / nr. 3260

Anul X.—­No. 9360—O 6 -8-10-12 PAGINI PUBLICITATEA CONCEDHTÍ eXCLUSIV AGENȚIE! OE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ Comp. Strada Doamnei No. 8. Etaj I.—Telefon semii—wwi Cin­oem iiii h­C iir*­wwwniHKii^găi Cu cele din urmă știri din lumea întreagă Director: CONST. MILLE Binururile ziarului: Str. Săriad&r No. 11. — Ba curenți ar fi SSP ABONAMENTE CU PREMII: Col­ar: SL<M 8«.- ( 6 luni Lei 11 3 Inni Lei 6. — Piatra­­ trasului. prițtsl mU lădoi* TELEFON 4 LINII tfo. a 1410, 34/73, 14 94, 13/40 O crică jiira­­m — Bătaia la armată —­­Cite nu s’au scris despre bătaia în armată ! însuși regele nostru a iscălit un ordin prin care oprea pe superiori să lovească pe soldați... Și totuși, zilnic se citează cazuri de soldați bătut­ și schingiuit! in­tre zidurile împodobite cu un ordin regal care vorbește de bătaia in armată. Au trecut ab­­ia ani de când acest ordin continuă să ați­e dorul unui tratament mai omenos pentru sol­dat­ și ziarele tot mai înregistrea­ză in fiecare zi ecoul vistelor por­nite dintre zidurile cazărmilor. In armată, unde ordinul superio­rului nu se discută, numai ordinul regelui nu este ascultat. Să ne mai mirăm­i că In armată nu se mai tine seama de sentimentul tăres, de o­­pinia publică, de protestările zia­relor ? " Și totuși ar trebui să se tină sea­mă și In armată de ceva, de ne-[­voile tărei pe care ostașul este che­­­­mat s’o apere. Bătaia in armată nu este num­ai o brutalitate comisă contra aproapelui, ci o crimă făp­tuită contra țărei. Trăim în vremuri tulburi. Țările mari, și după ele cele mici, se Înar­mează. Fac bine saci rău­, istoria va judeca. Fapt este că aceia cari conduc destinele popoarelor, cred că este nevoe de tot mai mulți os­tași și că fără el viitorul tărel nu poate fi asigurat. Reformele milita­re de aiurea urmăresc pe lângă o urcare a numărului soldaților și posibilitatea unei instrucțiuni mili­tare mai serioase și un tratament mai bun al ostașului. Războiul din Balcani, — o știe azi toată lumea — a dovedit că nu soldatul flămînd și abrutizat asigu­ră victoria, ci că, din contra numai o armată de oameni conștient­ poa­te făuri gloria unei țări. Soldați schingiuit­ în timp de pa­ce nu pot fi eroi pe cîmpul de lup­tă. Aceasta n'ar trebui s-o uite ni­meni și cu atît mai mult ar trebui să se țină seamă de acest adevăr în rîndurile armatei. Dacă nici or­dinul regelui, nici protestările pre­sei, nici apelurile ce se fac la sen­timentul de bunătate omenească al ofițerilor n’au­ pus capăt brutalită­ților ce se săvîrșesc mereu asupra soldaților, ar fi timpul ca cel puțin conștiința de nevoile tarei să ne cruțe de rușinea că în armata ro­­­mînească soldații sînt bătuți ca vi­tele și tratați ca robii. M. Sără­­eanus Hesrtea imblînzitorului La Dijon, in Franța» zilele trecute un îmblînzitor de Stare sălbatice a fost atacat în colivia lor de către hienele pe cari le dresase și sfîșiat In fața publicului îngrozit Luni 1 Aprilie 1913 Nepotul Carol Prințul Carol s'a bucurat pinn acum de... o presă bună, care i-a imortalizat... înjurăturile, plimbări­le, aventurile și oare­car­i gesturi mai liberale cari plac poporului. Nu vor­besc, bine înțeles de presa desgustă­­tor de lingușitoare, care, de­­ tildă, a­­tunci fiind principele Carol și-a tre­cut bacalaureatul, l’a bălăcit prin niște tămlie, de par­că viitorul suve­ran ar fi făcut cine știe ce extraordi­nară ispravă I Slavă Domnului, mii de tineri, de virsta prin­­ului Carol, cari iși urmează cursurile în condi­ții mult mai grele, cari pentru a-și putea împlini invățătura, sunt ne­voiți să dea altora meditabii, să-și rupă din orele lor de odihnă, mii de asemenea lireteni iși trec bacalaurea­tul și nu se mai face gaură In cer ți ziarele nu mai apar In numere­ „festive” ! Dar, In sfârșit, prințul Ca­rol era simpatic. Un ministru lingu­șitor Insă, sad bătrânul său unchiă, aă­fărul ce am făcut ca să-i mai știr­­leased din popularitatea de care se bucura. Intr'adevâr, dotatiunea de 100 000 de lei și discusiunea care a avut loc la Cameră, aă pus Intrig situation« penibilă pe miraculosul bacalaureat. Din această situatiune el n'ar pu­tea eși decit printr’un gest, într'ade­­văr mândru și demn, să refuze dota­tiunea, taă să-i dea o destinațiune de folos obștesc. A, veți spune că I­ trebue și băia­tului ceva bani de buzunar și că nu trebue să fie silit să recurgă la cine știi ce cămătari veroși ca orice fe­cior de bani-gata, diind polite de 10.000 de lei pentru o singură mie, sa­u să se împrumute cu un pol de la camarazii săi de expediții diurne sau­... nocturne ! Asta așa e, dar nici dragoste cu sila nu se poate! Oricîi s'ar spune că banul n'are miros, fa­cultățile d­­oar live ale unui principe trebue să fie mai impresionabile ca­­ile unui simplu muritor. Prințul Ca­rol ar fi trebuit să ia de scurt pe re­gatul său unchiă și să-l spună: — Ai o groază de parale, sute de milioane UI stau la dispoziție. Pen­tru cine ai siringi, cui vrei să-l lași? Țării nu-l vei lăsa, de asta sunt si­gur. Atunci de ce nu-mi dai și mie o mie­ două de lei pe lună ! Am ne­­noe, ce Dumnezeul De unde vrei să-î iiii ! Tola n’are, mama tot astfel, d la ești „unchiul" cu parale, cla­virul unchiă al nepoților de 19 ani, lornici de plăcerile cari se cuvin ti­ne! asemenea virste. Haide, un­­chiule, dă-mi ceva franci, că-mi crapă măseaua! Și mal cu alintări, mal cu fasoa­ne de nepot drăguț, s'ar aranja lu­crurile, unchiul ar scoate din vușcu­­liță, nepotul ar incasa și treaba ar merge ibrișim ! Așa trebue să se facă lucrurile de asemenea natură. In familie, nu in public. Când ajung Insă In public, încapi pe mina gazetarilor si nu te mai swaid nici Dunărea! Haidvnla FOIȚA ZIARULUI „DIMINEAȚA“ ____(S3) lass futtești din Paris ———■ ** ——­(Bonnot, Garnier și compania) Mare roman de actuali­tate, de VICKY MILLER CAP. 17 SEMNELE CU ACUL POT SERVI LA CEVA! — Mustața mică neagră, zise Paul. Pentru ce susținea el mereu că Anita fusese amestecată în faptele bandiților? Avea doar presimțirea, căci prin nimic n’ar fi putut dovedi. Dar ar fi fost in stare să jure că ea și-a ucis bărbatul. Mai ales acea crimă voia s’o lă­murească. Și acolo tot individul mic și ne­gricios fusese cel care cu două gloanțe îl asasinase pe pictor. Individul nu se mișcase din au­tomobil, deci nimeni nu-l văzuse bine, de ce n’ar fi fost Anita deghi­zată? Așa spunea Paul Iui Prantois. El credea că era cu putință, dar cum să explice sosirea Anitei la întîlnirea dată so­țului ei? Reîncepură a citi ziarele în cari erau amănuntele aceiei crime. Era stabilit că Fromenteine fuse­se ucis în 2 fără 6 minute. Anita sosi la gara din Rueil la 2 și 26 mi­nute, cu trenul ce pleca din Paris la 2 și 4 minute. Deci nu a putut ea face drumul în 9 minute de la Malmaison la gara Saint-Lazare din Paris ca să se ur­ce în tren. Și totuși Paul bănuia că ea se deghizase cu pălăria al cărei ac e­­ra la dînsul. Acea sticlă cu gumă i-a servit ca să-și lipească mustățile. Revolverul din sertar, n’o fi chiar cel cu care a comis asasinatul? Gloanțele erau de acelaș calibru cu cele ce au fost extrase din pieptul nefericitului ei soț! Apoi cartonul de tras la țintă nu dovedea că ea făcuse exerciții? Și harta pe care era însem­nat dru­­­mul? Toate aceste întăreau bănuelile tînărului. — Ea el murmura Paul cu înca­­tînare. Doctorul se uita mereu la harta înțepată cu acul. Deodată luă de pe masă un ghid al căilor ferate și ziarul Le Journal ce se ocupase de acea crimă. Acolo scria că automobilul intra­se în Asnières, cotise într’o strade­lă pustie, fusese zărit pe podul dru­mului de fier și se pierduse din ve­dere la Bois-Colombes unde fusese zărit pentru ultima oară. — Dragul meu­, zise Prantois, să nu ne trudim degeaba, tu ai găsit începutul, eu vom­ afla sfîrșitul. — Spune-i­ zise Paul nerăbdă­tor. — Iată ce cred eu, după ce a comis crima, pe cînd automobilul gonea, drăguța ta mătușă in cupeu, și-a pus altă pălărie, și-a deslipit mustața, a desbrăcat pardesiul și cînd a ajuns la Asnicres s’a dat jos din automobil, și foarte liniștită s'a urcat în tren, astfel că a sosit la Rueil ca să’șî plîngă soțul... — Cînd a sosit la gara din Rueil, s’a urcat într'o birjă și pe cînd com­plicii ei fugeau cu automobilul, ea făcea pe văduva neconsolată în fa­ța lumii, zise Paul. Ei reconstituind drama foarte e­­xact. Bandiții fugiseră prin pădurea Senart unde nu puteau fi lesne ur­măriți, nici văzuți. Tot pe drumul aceia au ucis pe Mab­ilier căruia i-au furat automo­bilul cu care aui comis atacul din Chantilly ucigînd patru funcționari ai Societatei Generale. Tot pe acel drum a fost ucis Chapuis. Iată că acel drum sinistru se afla Însemnat prin înțepături de ace pe hartă găsită In biroul văduvei Fro­menteint! Cum să nu creadă eî că și dînsa fusese amestecată in acele crime?" Hotărîră să se întîlnească a doua zi pentru a face reclamațiune la parchet ca să obție arestarea Ani­tei. Paul spera că va găsi și pe Au­­bertin din Choisy. . . Í . După cîteva ceasuri se convinse că va fî lesne poliției să-l prindă, căci aflase cum și pe unde venea el în toate nopțile în casa din stra­da Caulaincourt, ia amanta sa. CAP. 13 RĂPIREA Pe cînd cei doi prieteni pregă­teau­ lovitura ce avea să producă cea mai mare senzație în Paris, Anita aștepta cu nerăbdare pe cel pe care-l chemase prin telefon. Simțea că o mare primejdie o a­­menință, că Paul o bănuia și că pu­tea fi arestată. Făcuse totul cu speranța că nu fi nici bănuită și iată că era a­­proape să fie descoperită. Dar cum și pentru ce o bänuiau? Ce făcuse ea de se trădase? Pe la unu și jumătate ușa came­rei sale se deschise. Anita tresări. — Oh, ce frică mi-a fost! Era foarte palidă și tremura. — Ești nebună, zise ce! care in­trase. De ce ți-i frică? Nu mă aș­teptai? — Da, dar mi-e frică, oh, tare mi-e frică! — Tu ? zise omul rîzînd. Nu te cred? Și de cine? De poliție? — Poate. Străinul zîmbi cu dispreț . Era tînărul cu care se întîlnise Anita în camera hotelului, cînd pusese la cale întîlnirea din C­hoisy. Acum însă era cu totul schimbat. Nu mai purta barbă, mustățile nu mai era fi negre, ci castanii.­­ Era îmbrăcat elegant, avea bu­­naclu de­ aur. Astfel gătit Jules Bonnot nu mai putea fi recunoscut. Orin­ acesta, văzuse și făcuse a­­tîtea nicit nu mai știa ce-i frica, habar n’avea de primejdii și dispre­țuia într’atît moartea nicit orice teamă îi se părea caraghioasă. Nu era curagios, ci prin faptul că înfruntase moartea, ajunsese să nu mai cugete la ea și să nu-și mai dea seama de primejdii; minerul prin obișnuință nu mai cugetă la gazul grisit ce-l va ucide cînd­va; îmblînzitorul de fiare nu se mai te­me de ghiarele sub cari va muri; marinarul nu cugetă la valul ce-l poate acoperi Într’o zi. — El, ce, spune odată, zise el cu asprime. In cîteva cuvinte Anita îî poves­ti tot ce-i spusese ivona. — Aubertin? zise Bonnot, cine-î aceia? — Tu! Nu ești tu sub acest nu­me? — Ei, fleacuri, voi­ lua alt nume. — Cu ce nepăsare vorbești. Dar afderea din noaptea trecută? Știi cu otrava. — Da, e plicticoasă. Dar dacă doctorul n’a zis nimic, atunci ce să facă acum? Fata e mai bine, in­firmiera nu știe nimic. Te sperii de­geaba, crede-mă. —- Ah, așa crezi, zise Anita.­­— Imni pare rău­ că n’am reușit atunci. Fusese totul bine pregătit. Ar fi zis că tînărul, găgăuță, cum îl chiamă? — Debreiul... Paul Debreuil... — Că tînărul Debreiul a făcut fe­tei o injecție greșită, s’ar fi găsit pachețelul cu morfină la el... ar fi fost arestat pentru omucidere prin imprudență. Cumnatul tău ar fi fost condamnat pentru fratricid și ar fi scăpat de amîndoi fără multă bă­­tae de cap. Vorbind el se apropiase de bi­roul cel mic pe care Paul îl des­chisese în ajun. Se așeză pe el și se auzi un Pi­riit. Uimit, Bennot se ridică și văzu sertarul deschis, cu broasca sucită. Anita se repezi. Mobila fusese deschisă cu forța’, se cunoșteau urmele. Cel care umblase acolo, de­sigur că avusese un plan. Nimic nu dispăruse, toate erau a­­șa cum le știa ea. Anita nu observă dispariția acu­lui de pălărie. Revolverul, cartu­șele, ținta de carton ar fi îngrijit-o dacă nu se găsea, dar erau acolo..« — Draga mea, zise Bonnot liniș­tit, numai prin îndrăzneală reu­șești în viață. Trebue să lucrăm repede. Mai întîifi pe doctorul. — Prantois? — Da, să-l fac să dispară, apoi și celalt, negreșit. (Va urma).

Next