Dimineaţa, aprilie 1913 (Anul 10, nr. 3260-3287)
1913-04-01 / nr. 3260
Anul X.—No. 9360—O 6 -8-10-12 PAGINI PUBLICITATEA CONCEDHTÍ eXCLUSIV AGENȚIE! OE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ Comp. Strada Doamnei No. 8. Etaj I.—Telefon semii—wwi Cinoem iiii hC iir*wwwniHKii^găi Cu cele din urmă știri din lumea întreagă Director: CONST. MILLE Binururile ziarului: Str. Săriad&r No. 11. — Ba curenți ar fi SSP ABONAMENTE CU PREMII: Colar: SL<M 8«.- ( 6 luni Lei 11 3 Inni Lei 6. — Piatra trasului. prițtsl mU lădoi* TELEFON 4 LINII tfo. a 1410, 34/73, 14 94, 13/40 O crică jiiram — Bătaia la armată —Cite nu s’au scris despre bătaia în armată ! însuși regele nostru a iscălit un ordin prin care oprea pe superiori să lovească pe soldați... Și totuși, zilnic se citează cazuri de soldați bătut și schingiuit! intre zidurile împodobite cu un ordin regal care vorbește de bătaia in armată. Au trecut abia ani de când acest ordin continuă să ație dorul unui tratament mai omenos pentru soldat și ziarele tot mai înregistrează in fiecare zi ecoul vistelor pornite dintre zidurile cazărmilor. In armată, unde ordinul superiorului nu se discută, numai ordinul regelui nu este ascultat. Să ne mai mirămi că In armată nu se mai tine seama de sentimentul tăres, de opinia publică, de protestările ziarelor ? " Și totuși ar trebui să se tină seamă și In armată de ceva, de ne-[voile tărei pe care ostașul este chemat s’o apere. Bătaia in armată nu este numai o brutalitate comisă contra aproapelui, ci o crimă făptuită contra țărei. Trăim în vremuri tulburi. Țările mari, și după ele cele mici, se Înarmează. Fac bine saci rău, istoria va judeca. Fapt este că aceia cari conduc destinele popoarelor, cred că este nevoe de tot mai mulți ostași și că fără el viitorul tărel nu poate fi asigurat. Reformele militare de aiurea urmăresc pe lângă o urcare a numărului soldaților și posibilitatea unei instrucțiuni militare mai serioase și un tratament mai bun al ostașului. Războiul din Balcani, — o știe azi toată lumea — a dovedit că nu soldatul flămînd și abrutizat asigură victoria, ci că, din contra numai o armată de oameni conștient poate făuri gloria unei țări. Soldați schingiuit în timp de pace nu pot fi eroi pe cîmpul de luptă. Aceasta n'ar trebui s-o uite nimeni și cu atît mai mult ar trebui să se țină seamă de acest adevăr în rîndurile armatei. Dacă nici ordinul regelui, nici protestările presei, nici apelurile ce se fac la sentimentul de bunătate omenească al ofițerilor n’au pus capăt brutalităților ce se săvîrșesc mereu asupra soldaților, ar fi timpul ca cel puțin conștiința de nevoile tarei să ne cruțe de rușinea că în armata romînească soldații sînt bătuți ca vitele și tratați ca robii. M. Sărăeanus Hesrtea imblînzitorului La Dijon, in Franța» zilele trecute un îmblînzitor de Stare sălbatice a fost atacat în colivia lor de către hienele pe cari le dresase și sfîșiat In fața publicului îngrozit Luni 1 Aprilie 1913 Nepotul Carol Prințul Carol s'a bucurat pinn acum de... o presă bună, care i-a imortalizat... înjurăturile, plimbările, aventurile și oarecari gesturi mai liberale cari plac poporului. Nu vorbesc, bine înțeles de presa desgustător de lingușitoare, care, de tildă, atunci fiind principele Carol și-a trecut bacalaureatul, l’a bălăcit prin niște tămlie, de parcă viitorul suveran ar fi făcut cine știe ce extraordinară ispravă I Slavă Domnului, mii de tineri, de virsta prinului Carol, cari iși urmează cursurile în condiții mult mai grele, cari pentru a-și putea împlini invățătura, sunt nevoiți să dea altora meditabii, să-și rupă din orele lor de odihnă, mii de asemenea lireteni iși trec bacalaureatul și nu se mai face gaură In cer ți ziarele nu mai apar In numere „festive” ! Dar, In sfârșit, prințul Carol era simpatic. Un ministru lingușitor Insă, sad bătrânul său unchiă, aăfărul ce am făcut ca să-i mai știrleased din popularitatea de care se bucura. Intr'adevâr, dotatiunea de 100 000 de lei și discusiunea care a avut loc la Cameră, aă pus Intrig situation« penibilă pe miraculosul bacalaureat. Din această situatiune el n'ar putea eși decit printr’un gest, într'adevăr mândru și demn, să refuze dotatiunea, taă să-i dea o destinațiune de folos obștesc. A, veți spune că I trebue și băiatului ceva bani de buzunar și că nu trebue să fie silit să recurgă la cine știi ce cămătari veroși ca orice fecior de bani-gata, diind polite de 10.000 de lei pentru o singură mie, sau să se împrumute cu un pol de la camarazii săi de expediții diurne sau... nocturne ! Asta așa e, dar nici dragoste cu sila nu se poate! Oricîi s'ar spune că banul n'are miros, facultățile doar live ale unui principe trebue să fie mai impresionabile caile unui simplu muritor. Prințul Carol ar fi trebuit să ia de scurt pe regatul său unchiă și să-l spună: — Ai o groază de parale, sute de milioane UI stau la dispoziție. Pentru cine ai siringi, cui vrei să-l lași? Țării nu-l vei lăsa, de asta sunt sigur. Atunci de ce nu-mi dai și mie o mie două de lei pe lună ! Am nenoe, ce Dumnezeul De unde vrei să-î iiii ! Tola n’are, mama tot astfel, d la ești „unchiul" cu parale, clavirul unchiă al nepoților de 19 ani, lornici de plăcerile cari se cuvin tine! asemenea virste. Haide, unchiule, dă-mi ceva franci, că-mi crapă măseaua! Și mal cu alintări, mal cu fasoane de nepot drăguț, s'ar aranja lucrurile, unchiul ar scoate din vușculiță, nepotul ar incasa și treaba ar merge ibrișim ! Așa trebue să se facă lucrurile de asemenea natură. In familie, nu in public. Când ajung Insă In public, încapi pe mina gazetarilor si nu te mai swaid nici Dunărea! Haidvnla FOIȚA ZIARULUI „DIMINEAȚA“ ____(S3) lass futtești din Paris ———■ ** ——(Bonnot, Garnier și compania) Mare roman de actualitate, de VICKY MILLER CAP. 17 SEMNELE CU ACUL POT SERVI LA CEVA! — Mustața mică neagră, zise Paul. Pentru ce susținea el mereu că Anita fusese amestecată în faptele bandiților? Avea doar presimțirea, căci prin nimic n’ar fi putut dovedi. Dar ar fi fost in stare să jure că ea și-a ucis bărbatul. Mai ales acea crimă voia s’o lămurească. Și acolo tot individul mic și negricios fusese cel care cu două gloanțe îl asasinase pe pictor. Individul nu se mișcase din automobil, deci nimeni nu-l văzuse bine, de ce n’ar fi fost Anita deghizată? Așa spunea Paul Iui Prantois. El credea că era cu putință, dar cum să explice sosirea Anitei la întîlnirea dată soțului ei? Reîncepură a citi ziarele în cari erau amănuntele aceiei crime. Era stabilit că Fromenteine fusese ucis în 2 fără 6 minute. Anita sosi la gara din Rueil la 2 și 26 minute, cu trenul ce pleca din Paris la 2 și 4 minute. Deci nu a putut ea face drumul în 9 minute de la Malmaison la gara Saint-Lazare din Paris ca să se urce în tren. Și totuși Paul bănuia că ea se deghizase cu pălăria al cărei ac era la dînsul. Acea sticlă cu gumă i-a servit ca să-și lipească mustățile. Revolverul din sertar, n’o fi chiar cel cu care a comis asasinatul? Gloanțele erau de acelaș calibru cu cele ce au fost extrase din pieptul nefericitului ei soț! Apoi cartonul de tras la țintă nu dovedea că ea făcuse exerciții? Și harta pe care era însemnat drumul? Toate aceste întăreau bănuelile tînărului. — Ea el murmura Paul cu încatînare. Doctorul se uita mereu la harta înțepată cu acul. Deodată luă de pe masă un ghid al căilor ferate și ziarul Le Journal ce se ocupase de acea crimă. Acolo scria că automobilul intrase în Asnières, cotise într’o stradelă pustie, fusese zărit pe podul drumului de fier și se pierduse din vedere la Bois-Colombes unde fusese zărit pentru ultima oară. — Dragul meu, zise Prantois, să nu ne trudim degeaba, tu ai găsit începutul, eu vom afla sfîrșitul. — Spune-i zise Paul nerăbdător. — Iată ce cred eu, după ce a comis crima, pe cînd automobilul gonea, drăguța ta mătușă in cupeu, și-a pus altă pălărie, și-a deslipit mustața, a desbrăcat pardesiul și cînd a ajuns la Asnicres s’a dat jos din automobil, și foarte liniștită s'a urcat în tren, astfel că a sosit la Rueil ca să’șî plîngă soțul... — Cînd a sosit la gara din Rueil, s’a urcat într'o birjă și pe cînd complicii ei fugeau cu automobilul, ea făcea pe văduva neconsolată în fața lumii, zise Paul. Ei reconstituind drama foarte exact. Bandiții fugiseră prin pădurea Senart unde nu puteau fi lesne urmăriți, nici văzuți. Tot pe drumul aceia au ucis pe Mabilier căruia i-au furat automobilul cu care aui comis atacul din Chantilly ucigînd patru funcționari ai Societatei Generale. Tot pe acel drum a fost ucis Chapuis. Iată că acel drum sinistru se afla Însemnat prin înțepături de ace pe hartă găsită In biroul văduvei Fromenteint! Cum să nu creadă eî că și dînsa fusese amestecată in acele crime?" Hotărîră să se întîlnească a doua zi pentru a face reclamațiune la parchet ca să obție arestarea Anitei. Paul spera că va găsi și pe Aubertin din Choisy. . . Í . După cîteva ceasuri se convinse că va fî lesne poliției să-l prindă, căci aflase cum și pe unde venea el în toate nopțile în casa din strada Caulaincourt, ia amanta sa. CAP. 13 RĂPIREA Pe cînd cei doi prieteni pregăteau lovitura ce avea să producă cea mai mare senzație în Paris, Anita aștepta cu nerăbdare pe cel pe care-l chemase prin telefon. Simțea că o mare primejdie o amenință, că Paul o bănuia și că putea fi arestată. Făcuse totul cu speranța că nu fi nici bănuită și iată că era aproape să fie descoperită. Dar cum și pentru ce o bänuiau? Ce făcuse ea de se trădase? Pe la unu și jumătate ușa camerei sale se deschise. Anita tresări. — Oh, ce frică mi-a fost! Era foarte palidă și tremura. — Ești nebună, zise ce! care intrase. De ce ți-i frică? Nu mă așteptai? — Da, dar mi-e frică, oh, tare mi-e frică! — Tu ? zise omul rîzînd. Nu te cred? Și de cine? De poliție? — Poate. Străinul zîmbi cu dispreț . Era tînărul cu care se întîlnise Anita în camera hotelului, cînd pusese la cale întîlnirea din Choisy. Acum însă era cu totul schimbat. Nu mai purta barbă, mustățile nu mai era fi negre, ci castanii. Era îmbrăcat elegant, avea bunaclu de aur. Astfel gătit Jules Bonnot nu mai putea fi recunoscut. Orin acesta, văzuse și făcuse atîtea nicit nu mai știa ce-i frica, habar n’avea de primejdii și disprețuia într’atît moartea nicit orice teamă îi se părea caraghioasă. Nu era curagios, ci prin faptul că înfruntase moartea, ajunsese să nu mai cugete la ea și să nu-și mai dea seama de primejdii; minerul prin obișnuință nu mai cugetă la gazul grisit ce-l va ucide cîndva; îmblînzitorul de fiare nu se mai teme de ghiarele sub cari va muri; marinarul nu cugetă la valul ce-l poate acoperi Într’o zi. — El, ce, spune odată, zise el cu asprime. In cîteva cuvinte Anita îî povesti tot ce-i spusese ivona. — Aubertin? zise Bonnot, cine-î aceia? — Tu! Nu ești tu sub acest nume? — Ei, fleacuri, voi lua alt nume. — Cu ce nepăsare vorbești. Dar afderea din noaptea trecută? Știi cu otrava. — Da, e plicticoasă. Dar dacă doctorul n’a zis nimic, atunci ce să facă acum? Fata e mai bine, infirmiera nu știe nimic. Te sperii degeaba, crede-mă. —- Ah, așa crezi, zise Anita.— Imni pare rău că n’am reușit atunci. Fusese totul bine pregătit. Ar fi zis că tînărul, găgăuță, cum îl chiamă? — Debreiul... Paul Debreuil... — Că tînărul Debreiul a făcut fetei o injecție greșită, s’ar fi găsit pachețelul cu morfină la el... ar fi fost arestat pentru omucidere prin imprudență. Cumnatul tău ar fi fost condamnat pentru fratricid și ar fi scăpat de amîndoi fără multă bătae de cap. Vorbind el se apropiase de biroul cel mic pe care Paul îl deschisese în ajun. Se așeză pe el și se auzi un Piriit. Uimit, Bennot se ridică și văzu sertarul deschis, cu broasca sucită. Anita se repezi. Mobila fusese deschisă cu forța’, se cunoșteau urmele. Cel care umblase acolo, desigur că avusese un plan. Nimic nu dispăruse, toate erau așa cum le știa ea. Anita nu observă dispariția acului de pălărie. Revolverul, cartușele, ținta de carton ar fi îngrijit-o dacă nu se găsea, dar erau acolo..« — Draga mea, zise Bonnot liniștit, numai prin îndrăzneală reușești în viață. Trebue să lucrăm repede. Mai întîifi pe doctorul. — Prantois? — Da, să-l fac să dispară, apoi și celalt, negreșit. (Va urma).