Dimineaţa, iunie 1913 (Anul 10, nr. 3319-3348)

1913-06-10 / nr. 3328

' * * V A Anal X—No. 33 și 8—6 6-8-10-12 PAGINI PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICITATE CALOL SCHULDER tc Comp. Strada Doamna­ No. 8, Et a­­l.—Telefon a­ 4 Ca cele din urnă știri din lumea întreagă Directori CONST. MILLE Ki­ur o­urlc­a statului: Str. Sărindar No. U. - București Va an Lei 20.—­ O Inni Lei 11 3 Inni Lei 6. — Piatra u­rtinAtate prețul cate Indust TELEFON4U­1I No. 114/lOjJt'-ffléi l^O­­1S/40 ' ABONAMENTE CU PREMII: Hoții Rusiei — In Rusîa, to­i funcționarii sunt hoți — a declarat un deputat rus — Un deputat rus a declarat în pli­nă Dumă că funcționarii din Ru­sia sunt hoți. Cine își amintește că în timpul războiului ruso-japonez, s-a descoperit că întregi linii de­ drum de fier lipsesc, deși erau în­scrise în buget, nu se va mira și­ cu atât mai puțin se va indigna con­tra declarației deputatului rus. Nu s’au mirat nici deputații ruși — căci ei știu adevărul — dar s’au indignat. Și desigur că nu degeaba. Căci, ar fi o adevărată catastrofă dacă dela înălțimea tribunei Du­mei s’ar dezvălui toate hoțiile, toa­te nelegiuirile și toate crimele pe cari le făptuesc, zi cu zi, funcțio­narii regimului tarist. In imperiul întins al Rusiei unde, alăturea de atotputernicia țarului cu mîinile pătate de sînge, domnește bunul plac și teroarea exercitată de func­ționari își poate oricine închipui ce unmărl poate avea demascarea a­­cestora din urmă. Și să nu se uite că în Rusia hoțiile sînt comise nu numai de funcționarii de rînd. Toți, toti cîți rvesc în jurul bugetului, dela primul ministru pînă la cel din urmă. cinovnic, toti sînt copărtașî la marea escrocherie ce se ascunde sub mantia aurită a guvernărei. Cine nu știe în Rusia, că in tim­pul­ războiului cu Japonia, fostul ministru Duinovo băgase pur și simplu în buzunar cîteva milioane de ruble sub pretextul unei furni­turi de ovăz pentru armată și că u­n alt ministru ordonase ca auto­ritățile să nu mai întrebuințeze cărbuni, ca să le poată vinde iern­ile din o pădure pe care o cumpă­rase probabil tot din banii statului și pe care o legase de o stație de drum de fier cu o cale ferată plătită din buget. De altfel și actualul prim mini­stru Kokorzew a fost acuzat de hoții. Toate acestea nu trebue să sur­prindă pe nimeni. In țările în cari nu există controlul opiniei publice, unde legea cade pe al doilea plan, ca să lase pe planul intim­ voința și arbitrariul cîtorva, cea mai des­­frînată guvernare nu este decit o consecință firească. Acolo unde domnește atotputernicia unui țar și a cîtorva lingușitori ai despotu­lui, s’afi produs întotdeauna hoții , și nelegiuiri. Ca să li se pună ca­­­păt, trebuește în primul rînd hi se curețe amosfera vieții publice de prezența și autoritatea camarilelor cari își au împrăștiate în tot întin­sul imperiului creaturi, cari, prin fire și moravuri, sînt demni repre­zentanți ai protectorilor lor. In Rusia este un lung șir de operatori pe trupul bugetului și în mijlocul­­ contribuabililor. In primul rînd vin miniștrii și intriganții Curtei impe­riale. Vin apoi funcționarii mari mijlocii si mititei, ca la coadă sa se așeze umili ciupitorii de rînd cari dacă nu mai încap în sacul bugetului, se mulțumesc să explo­­­­teze buzunarele cetățenilor. M. Sărățeatfi!­î tiranii!!® r63f33iia­i§i iSxGăuî creștinilor din localitățile pe unde sosesc sfărămăturile trupelor turcești : Lan! IO limb» 180MA NUVELELE „DIMINEȚEI“ Un Don Juan modern Cu mustăcioara frizată și cu un zîmbet ce-î flutură mereu pe buze,­­ așa se arată peste tot dulcele și în­datoritorul Gigel Mahmureanu, cel mai elegant și mai delicat tînăr de bon­ ton și am­orez fără păreche. Pururi amorezat pînă la ultima­­ picătură ce-i palpită în inimă. Gigel nu trăește decit pentru amor și prin amor. Pentru el divina învățătură­­,.Iubește pe aproapele tău­, ca pa jtine însuți“, este de mult o axio­mă Intru cât el iubește pe toate a­­­proapele sale, ba chiar și pe cela mai depărtate ; iar cu­ despre sine, nimeni nu ar putea spune că tine mai m­­ult la sine și ca irezistibilul Mahmureanu. Greul este numai până își găseș­te o dulcinee. De îndată ce i-a eșit în cale el își și întinde mrejele, ne­­cruțînd nici un fel de mijloace. După acest atac de avant-pos­­turi, cuceritorul începe să stringă zidul de foc în jurul cetățuiei, în­­­conjurînd-o cu ardoarea și vehe­­­menta unui generalisim mult încer­­­­cat și ros în isbînzi. Proectilele încep să plouă zi și­­ noapte, buchete și jerbe de flori, enorme cutii cu bomboane și apoi inele, braslete și brelocuri — în­­­treg aparatul de nimicire al orică­rei rezistente de deschidere sigură ,a porților cetății. După declarațiile de rigoare, Gi­gel își începe partea a doua ,1 cea mai tristă, a cucerirei, prin scri­sori anonime și tot soiul de spiona­­gii reușește să descopere micile compensații sentimentale ale nouei dulcinee. Atunci începe să fie dîrl Mahmu­reanu, rupând deodată orice legă­turi, satisfăcut peste măsură să știe că n’a fost el întîiul cuceritor De aci și micul cusur al acestui tînăr fără cusur, cum dă peste un confident, îi și pune sub ochi su­mele cheltuite cu frumoasa cutare, i și cutare. Insă Mahmureanu nu se întris­tează de fel. Numaidecît găsește o altă eroină, de care se apropie cu­­ aceeași cheltuială, prin aceleași pe­­­titorese, și bătînd aceleași „mate­­rnee dansante“, cu aceleași infinite I curse cu automobilul, încărcat cu a nouă serie de buchete, cutii cu bomboane și celelalte invective scumpe și deschizătoare de^, i­­­nimî. Iar cînd vede că-i prinde vre­mea băilor, fără să-și aibă o dul­cinee, își ia catrafușele, începând aiurea, în cine știe ce stafie balnea­­­­ră, străină sau indigenă o nouă­­­ cursă amoroasă cu aceleași urmări sigure pentru el. Iar cînd cugetă și el cîteva cli­­ipe, în fața bunei lui prietene — 0­ Iglinda — pe Mahmureanu îl trec ,lacrimile văzînd neînlăturabilii ghî­­jocei de pe la tîmple cari Îi spun că toate ad un sfîrșit, deși dulcinee cu doză mare și scări de mătase la 1 balcoane nu prea se­ găsesc ușor și­­ cu toate că mulți ca și el își trec viața în zadar, căutînd cai verzi pe­­ păreți și fete purtătoare de comori. N. PORA forța ziarului „dimineața“ ffissis Ufi­assiikl Mare roman dramatic și de senzație CAP. XXVI F.J.­ berger se înclină cu răceală. Nu-i aveau de loc detectivii ama­tori; averea Gyde era a lui și nu dorea să se mai amestece cineva. — Mullțumesc, zise el, apoi către d-ra Lafarge . Vreau să fiu sincer cu d-v„ v’am făcut să veniți de de­parte, v’am chemat telegrafic și to­tuși nu vă pot da nici o speranță hotărâtă despre ceea ce v’a făcut să suferiți atît de mult, opt ani. — Nici o speranță ? «*­ Adică nu vă pot spune că d. Lafarge ar mai fi în viată. — In viată ? Ah, nu ! E mort, știu, tatăl meu e mort, asta am ghi­cit-o eu de mult, dar tot ceea ce sper e reabilitarea lui. — Ei bine, despre asta pot să vă dau speranțe, zise Freyberger. D-ra Lafarge se așeză pe un scaun și-l pofti și pe dînsul să șadă. — Trebue să vă spun mai întîî că o crimă oribilă a fost comisă în An­glia, o crimă aproape la fel cu cea din strada Turbigo, acum opt ani. — Ah ! — Credem că e acel­aș ucigaș. Dacă vom putea dovedi asta și să-l arestăm, numele tatălui dv. ar fi reabilitat. Cecilia Lafarge aftă. Ișî încrucișa brațele pe genuchi, uitîndu-se țin­ta la cel care-î aducea speranțele astea.­Văzîndu-l atît de liniștit, ho­­tărît și sigur de sine, ea ghici că se află în fața celui pe care-l aștepta­se opt ani dea rîndul, în fața răzbu­nătorului ei. . — Vă rog, continuat!, zise ea cu glasul blind. — Mai întîî, zise Freyberger sco­­țînd un pachet din buzunar, trebue să vă întreb de recunoașteți a­­ceasta. Ii dete o fotografie. " Ea după ce-și aruncă privirea pe ea scoase un țipăt pare că ar fi fost înțepată cu un ac. — E Müller­ esclamă ea cu groază. Freiberger după ce arătă foto­graf­ii lui Hellier o puse la foc în buzunar. — Așa­dar fotografia’... — Ea celui care a sculptat bus­tul tatălui meu! Da, îl recunosc ! Nu i-am­ uitat chipul niciodată. De ași trăi o­­ mie de ani tot nu vași uita... — Acum, zise Freyberger, n’așî vrea să vă mâhnesc, dar tot trebue să vă mai spun ceva neplăcut. Știtî că în ochii lume! d. Lafarge e vino­vat... — Vai, știu ! zise ea, — Știți ce dovezi zdrobitoare sunt contra lui? ■ — Da. — Ați avut oarecare motive ce tehnice sunt? — Da. — Totuși n’ați crezut că tatăl dv. poate fi, vinovat de acea crimă ? — Nu, niciodată, nici o clipă. — Ați avut oarec­ari motive ce v’ați­ făcut să credeți în nevinovă­ția­ lui ? — Nu. -- - ■ i — Totuși... — Totuși eu știu că n­u e vino­vat. Ah, d-le Freyberger, logica nu e totul în lumea asta și pentru multî oameni instinctul îi face să bănu­iască totul. Știu că tata nu e vino­vat și d-ta mă întrebi pentru ce. Nu pot răspunde: cred cum cred ca străluce soarele chiar cînd e as­cuns după nori. Pentru mine lucrul e sigur și n’am ce spune. . — Vă aprob. Să vorbim deci de individul Müller. V’a făcut o impre­sie’ rea ? — Mi-a făcut impresia cea mai oribilă. — S’ați văzut de m­ai multe ori? — Da,­tataTa adus la noi. Era bun tata, bun, încrezător , nu cre­dea în răutatea nimănui. Dacă ci­neva avea talent, nu mai întreba de nimic. Mulți dintre artiștii de azi renumiți își datoresc tatei, ca­riera. Freyberger de cum venise cer­cetase cu­ privirea pe d-ra Lafarge. Nu era o femee de rînd. Era foarte inteligentă și părea foarte energi­că, avea mult bun simț, așa că Freyberger îi povesti pe larg tot ce descoperise, toate asemănările dintre afacerea Lafarge și Gyde. Vorbea limpede și scurt, pove­sti totul în cîteva minute. — Dacă toate astea sînt bine do­vedite, zise d-ra Lafarge, atunci și bănuiala mea se adeverește . Mül­ler, prin cine știe ce truc născocit de dînsul, a distrus pe tata, i-a di­strus și trupul și sufletul, așa cum l-a distrus pe sir Anthony Gyde. — Așa cred și eu, zise Hellier, care îl ascultase pe detectiv cu multă admirație. — Atî adus și bustul d-lui La­farge ?­ întrebă Freyberger. — Da, răspunse Cecilia. E în ca­mera de alături. L’am adus sporind că vă poate fi de folos la ceva. Freyberger o privi cu admirație: — Da, ne va fi cu adevărat de miare folos și vă mulțumesc că v’ați gîndit la asta. Aș vrea să’l văd și să’l arăt și unui prieten pe care îl aștept să sosească acum­. E un specialist care a reconsti­tuit bustul lui Gyde și părerea lui va fi de mare însemnătate pentru noi. D-ra Lafarge trecu în camera de alături și se întoarse cu un pachet mare învelit în pînze albe. Depuse pachetul pe o masă, desfăcu pînze­­le și se văzu bustul lui Lafarge.­­Freyberger îl privi mult timp fă­ră a zice ceva. D-ra Lafarge care se uita țintă la ei, crezu că citește oarecare mulțumire pe chipul lui. — Ei, credeți că vă poate fi de folos ? zise ea. Ce credeți ? — Ah, d-ră, părerea mea n’are nici o valoare, răspunse detectivul. Pentru asta am chemat încoace un om care se pricepe în astea, este un adevărat vrăjitor în astfel de lucruri, dar cum întîrzie vrăjito­rul, adăugă el privind la ceas." (Va urma) » I ’

Next