Dimineaţa, mai 1914 (Anul 11, nr. 3648-3677)
1914-05-01 / nr. 3648
Anni XI.—No. 3648— C 6-8-10-12 PAGINI CONCEDATÄ EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICITATE SCHULDER a Comp. Str. Karageorgevlcl 9, Etaj I.—Telefon «/, Cu cele din urmă știri din lumea Director: CONST. MILLE Biurourile ziarului: Str. Sărindar No. 11. — ABONAMENTE CU PREMII: an Lei II.— 6 luni Lei 9.503 Iuni Lei 5. — ■tri Un&tare prețul este hidal TELEFON 4 UNII 6; 34/73; 14/99; 12/40 PUBLICITATEA Boala împăratului Frantz Iosef Batrînul suveran al monarhiei vecine, împăratul Franz Iosef se află de cîtva timp greu bolnav. Buletinele arătînd starea săntătei celui mai bătrîn dintre suverani, sunt in toată lumea cu nerăbdare așteptate. Pretutindeni persoana împăratului interesează căci în el credința celor mulți vede garanția liniștei în împărăția austro-ungară. Oricît exagerată este această credință ea caracterizează totuși lumina în care este văzută de mulțime, în toate țările, personalitatea împăratului Franz Iosef. Este împăratul păcei. Așa îl consideră, oamenii politici și tot așa se prezintă bătrînul riveran în ochii celor mulți. Intr’adevăr, împăratul Franz Iosef, în lunga sa domnie, a trecut prin atîtea nenorociri încît nu este de mirare că după o atît de tristă experiență partizanii politicei de aventuri să nu se poată aștepta niciodată la sprijinul său. Sunt a6 de ani de cînd conduce destinele monarhiei habsburgice. In acest timp cîte lovituri n’a primit țara sa și prin cite greutăți n’a trecut el însuși... In lunga sa domnie, apar mai luminoase două momente, cari încheie domnia lui Franz Iosef: partea vie pe care a luat-o pentru realizarea votului universal și cuvîntul pentru pace pe care l’a spus în momentele tulbure ale anului trecut. Dacă n’ar fi făcut decît atît în jumătatea de veac în care a prezidat destinele monarhiei vecine și încă împăratul Franz Iosef ar fi binemeritat de la omenire. Intr’o țară în care voința împăratului are o importanță deosebită, cum este în Austro-Ungaria, nu era indiferent dacă monarhul înclină spre o politică sau alta, întreaga politică a monarhiei a fost înrîurită de voința și convingerile împăratului. Acum, cînd după 16 ani de domnie, împăratul Franz Iosef este bolnav, nu numai cei din anturajul Curtei imperiale se interesează de starea sănătate! împăratului ci și mulțimea din întreaga împărăție Cei mulți văd doar în ființa împăratului pe omul care cu mînă de fier dar și cu inimă largă, a înțeles rostul vremurilor noui cărora s’a și supus de la înălțimea tronului habsburgic. Aceasta și este suprema înțelepciune a suveranilor. Nu pentru a se pune de-a curmezișul aspirațiunilor celor mulți și nu pentru a se face zid de împotrivire curentului vremea, sunt puși suveranii în fruntea popoarelor. împăratul Franz Iosef, urcat pe tron în anul roșu 1848, a înțeles aceasta: 1 . - 7. ț Joi 1 Main 1914 NUVELELE „DIMINEȚEI BIRJARUL Pe sub fereastra mea trecea în fiecare zi, la ceas anume, o trăsură, eșind la curse în oraș. Pe capră vedeam acelaș bătrîn cu haina de catifea învechită și cîrpită ici, colo, încins cu ceva care fusese o panglică și nu știu de cer, dar chipul lui îmi insufla o milă nemărginită. I vedeam și cînd se întorcea spre casă, cu caii i la pas, trist și încovoiat de atîta stat pe capră; și bătrîniî mîhnitî sînt tot ce e mai trist la vedere. Intr’o zi, la ceasul anumit, îl văzui trecînd cu cascheta lui învechită, de sub care eșea părul alb și în aceiași clipă în urma lui, cineva strigă: birjar ! Bătrînul struni caii și așteptă, mulțumit că mușteriul i se ivea chiar cînd pornea de acasă. Văzui o cucoană frumoasă și elegantă, care alerga ca o păsărică împiedicată fiind de strimtoarea rochiei și un bărbat tînăr care îi dădu brațul foarte surîzător, dar figura cucoanei se posomori și cu ochii făcu un semn arătînd trăsura veche și pe bătrînul îmbrăcat ca vai de lume. Și șopti furioasă : — Ce vrei să ne rîză lumea pe calea Victoriei? Asta se petrecu repede și bărbatul se hotărî să explice căprașului: — Amice, ne trebue ceva mai curat. Avem de făcut vizite mari. Bătrînul ridică glasul furios și atins în fundul sufletului, le strigă : — A, sînteți din ăiacari căutatî nod în papură ! E hei, citi boerî adevărați n’am dus eu cu trăsura asta !.... Și după ce le aruncă o privire care le spunea că nu ei sînt din aceștia, dădu niște bice grozave cailor și zbură ca un nebun după coltul străzei. In clipa aceea am priceput că ceva grozav se petrecea în sufletul bătrînului birjar, ceva ce nu vrea să-și mărturisească încă. Felul cum pornise cu trăsura arăta încă un rest de nădejde în el și în harabaua lui veche. Pe urmă, într’o zi, treceam pe stradă și luarea aminte îmi fu atrasă de o gălăgie între niște birjari. Recunoscui printre trăsuri pe aceia cu sacul șters și stofa esită a bătrînului de pe strada mea și’l văzui și pe el, cu capul gol, cu fața asudată, dregînd ceva la o roată. Ceilalți îl ocărau . — Dacă nu știi să mîi o trăsură, du-te dracului, nu încurca lumea. — Tu ești vinovat, te-am băgat cu oiștea în mine, zicea unul, care-i făcuse paguba. Mai bine te-ar strînge Dumnezeu, păcătosule.... Bătrînul își luă caii de căpăstru și-și tîrî vechitura la loc liber ca să facă loc șiragului de trăsuri cari se opriseră din pricina lui și o înjurătură groaznică, teribilă, îndelungă, îi izbucni printre dinții strînși. Birjarii ceilalți, treceau ușor prin fața lui și-i aruncau zeflemele, iar caii pe jumătate deshămați, se uitau cu ochii fricoși la stăpînul care îi înghiontea cu coada biciului ca un scos din fire. Altă dată l’am văzut la o stafie de trăsuri, în inima orașului, în rînd cu multe altele, lăcuite și elegante și m’a apucat o curiozitate bolnavă să văd cine se va urca în trăsura bătrînului. Am stat ceasuri întregi; trăsurile celelalte erau luate una cîte una și se întorceau unele iarăși la loc, dar, bătrînul meu trist, se încăpățîna să aștepte. Am cumpărat diferite lucruri, am colindat străzi și iar m’am întors la stafie. Era tot acolo. Chipul se înrăise și înjura și cu ochii.' ' M'am apropiat cu pachetele în mină gîndindu-mă la plăcerea Ce-i voiu face ’ și Tam întrebat de formă, în vreme ce mă urcam : • de MARIA PAMFILE — Ești liber? — Nu, nu sînt liber, se răsti el și mă privi cu ură. Pricepuse pare că că gestul meu era făcut din compătimire. Mă îndepărtai și-l urmării cu ochii. Plecă la pas, ca un om care e cufundat în gîndurî din calea-i fără de amare. Un servitor cu pachete îl pîsîi din urmă, îl rugă să stea, dar el clătină din cap disprețuitor, că nu e liber. ul trăsură aprigă mă aduse acasă și peste puțină vreme îl văzui trecînd pe bietul bătrân la acelaș pas dureros de egal, de cum porinise de la stație. De atunci nu l’am mai văzut. MARIA PAMFILE In preajma monumentului lui Gh. Panu — Trei nume scumpe — AMINTIRI ȘI IMPRESII Intre persoanele cari au venit de departe, să ia parte la solemna desvăluire a monumentului lui Gh. Panu, a fost și d. Dobrică Dobreanuu,mare proprietar, fost primar la Huși și unul dintre prietenii devotați ai lui Panu, pînă în cele din urmă clipe. Mult ținea Panu la Dobrică, așa de mult, încît dacă Dobrică lipsea odată de la masă, Panu era nervos, neliniștit. Intr’o seară, la Durău, Panu tot glumind, făcu pe Dobrică să devie posomorit și gînditor. Panu, care observase aceasta, se apropie de Dobrică și sărutîndu-i zise: — „Ticăloșiile, — nu știi că eu nu am decît trei nume scumpe: Du rău, Doina și Dobrică“. Veselia generală revenise. CINTECUL LUI BUJOR. Movila din Cișmigiu aleasă de d. Miile, aminti prietenilor regretatului Panu, ultima escursiune făcută la Ceahlău. Se poposise la un loc asemănător cu movila din Cișmigiu. Panu era mai bine dispus ca oricînd și se delecta de oboseala prietenilor săi. O bandă de lăutari aștepta pe vizitatori și printre lăutari un cimpoer, fiind știut că „șeful“ prefera cimpoiul. Dar în contra obiceiului său, Panu se înduioșase deodată. Privea lung spre cimpoer, și apoi zise: Te rog să-mi zici frumos „Cîntecul lui Bujor“. Lăutarul dădui drumul cimpoiului și începuse să cînte și din gură. Dar Panu îl opri și spre marea uimire a prietenilor săi, Panu începu să cînte și cînta duios, din inimă, tot cîntecul. Prietenii îl priveau și lacrimi de bucurie Iecurgeau din ochi, căci ei cari erau nedespărțiții lui, îl auziră pentru întîia oară cîntînd și li săparea că e fericit. Lingă movila din Cișmigiu, înlăcrămat zăresc pe arhimandritul Teofan, starețul mînăstirei din Durău, prietenul devotat și nedespărțit al lui Panu. Ne reamintim escursiunea din Ceahlău. . — „Așa este. .— zise arhimandritul. Panu a cîntat atunci pentru întîia dar și pentru ultima oară, căci nu trecu mult și nemiloasa boală îl cuprinse“. Persoanele din jurul nostru priveau cu oarecare nedumerire la acest preot mîndru, dar care plîngea în hohote.1 Dar ce-i pășea lui Teofan, — așa cum zicea Pann amicului său, — de cei ce-l înconjurau: ochii săi vărsau lacrichi fierbinți, șiroaie. Dan