Dimineaţa, mai 1914 (Anul 11, nr. 3648-3677)

1914-05-01 / nr. 3648

Anni XI.—No. 3648— C 6-8-10-12 PAGINI CONCEDATÄ EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICITATE SCHULDER a Comp. Str. Karageorgevlcl 9, Etaj I.—Telefon «/, Cu cele din urmă știri din lumea Director: CONST. MILLE Biurourile ziarului: Str. Sărindar No. 11. — ABONAMENTE CU PREMII: an Lei II.—­­ 6 luni Lei 9.50­3 Iuni Lei 5. — ■tri Un&tare prețul este hidal­ TELEFON 4 UNII 6; 34/73; 14/99; 12/40 PUBLICITATEA Boala împăratului Frantz Iosef Batrînul suveran al monarhiei ve­cine, împăratul Franz Iosef se află de cîtva timp greu bolnav. Buleti­nele arătînd starea săntătei celui mai bătrîn dintre suverani, sunt in toată lumea cu nerăbdare aștepta­te. Pretutindeni persoana împăratu­lui interesează căci în el credința celor mulți vede garanția liniștei în împărăția austro-ungară. Ori­cît exagerată este această credință ea caracterizează totuși lumina în care este­­ văzută de mulțime, în toa­te țările, personalitatea împăratu­lui Franz Iosef. Este împăratul pă­­cei. Așa îl consideră, oamenii poli­tici și tot așa se prezintă bătrînul riveran în ochii celor mulți. Intr’adevăr, împăratul Franz Io­sef, în lunga sa domnie, a trecut prin atîtea nenorociri încît nu este de mirare că după o atît de tristă experiență partizanii politicei de a­­venturi să nu se poată aștepta nici­odată la sprijinul său. Sunt a6 de ani de cînd conduce destinele mo­narhiei habsburgice. In acest timp cîte lovituri n’a primit țara sa și prin cite greutăți n’a trecut el în­suși... In lunga sa domnie, apar mai lu­minoase două momente, cari încheie domnia lui Franz Iosef: partea vie pe care­ a luat-o pentru realizarea votului universal și cuvîntul pentru pace pe care l’a spus în momentele tulbure ale anului trecut. Dacă n’ar fi făcut decît atît în jumătatea de veac în care a prezidat destinele monarhiei vecine și încă împăratul Franz Iosef ar fi binemeritat de la omenire. Intr’o țară în care voința împăratului are o importanță deo­sebită, cum este în Austro-Ungaria, nu era indiferent dacă monarhul în­clină spre o politică sau alta, întrea­ga politică a monarhiei a fost în­­rîurită de voința și convingerile îm­păratului. Acum, cînd după 16 ani de dom­nie, împăratul Franz Iosef este bol­nav, nu numai cei din anturajul C­urtei imperiale­­ se interesează de starea sănătate! împăratului ci și mulțimea din întreaga împărăție Cei mulți văd doar în ființa împă­ratului pe omul care cu m­înă de fier dar și cu inimă largă, a înțe­les rostul vremurilor noui cărora s’a și supus de la înălțimea tronu­lui habsburgic. Aceasta și este suprema înțelep­ciune a suveranilor. Nu pentru a se pune de-a curmezișul aspirațiu­­nilor celor mulți și nu pentru a se face zid de împotrivire curentului vremea, sunt puși suveranii în frun­tea popoarelor. împăratul Franz Io­sef, urcat pe tron în anul roșu 1848, a înțeles aceasta: 1 . - 7. ț Joi 1 Main 1914 NUVE­LELE „DIMINEȚEI BIRJARUL Pe sub­ fereastra mea trecea în fiecare zi, la ceas anume, o trăsu­ră, eșind la curse în oraș. Pe capră vedeam acelaș bătrîn cu haina de catifea învechită și cîr­­pită ici, colo, încins cu ceva care fusese o panglică și nu știu de cer, dar chipul lui îmi insufla o milă nemărginită. I­ vedeam și cînd se întorcea spre casă, cu caii i la pas, trist și încovoiat de atîta stat pe capră; și bătrîniî mîhnitî sînt tot ce e mai trist la vedere. Intr’o zi, la ceasul anumit, îl vă­zui trecînd cu cascheta lui înve­chită, de sub care eșea părul alb și în aceiași clipă în urma lui, cine­va­ strigă: birjar ! Bătrînul struni caii și așteptă, mulțumit că mușteriul i se ivea chiar cînd­ pornea de acasă. Văzui o cucoană frumoasă și e­­legantă, care alerga ca o păsărică împiedicată fiind de strimtoarea rochiei și un bărbat tînăr care­ îi dădu brațul foarte surîzător, dar figura cucoanei se posomori și cu ochii făcu un semn arătînd tră­sura veche și pe bătrînul îmbrăcat ca vai de lume. Și șopti furioasă : — Ce vrei să ne rîză lumea pe calea Victoriei? Asta se petrecu repede și băr­batul se hotărî să explice căprașu­­lui: —­ Amice, ne trebue ceva­ mai curat. Avem de făcut vizite mari. Bătrînul ridică glasul furios și a­­tins în fundul sufletului, le strigă : — A, sînteți din ăia­cari căutatî nod în papură ! E hei, citi boerî adevărați n’am dus eu cu trăsura asta !.... Și după ce le aruncă o privire care le spunea că nu ei sînt din a­­­ceștia, dădu niște bice grozave cai­lor și zbură ca un nebun după col­tul străzei. In clipa aceea am priceput că ceva grozav se petrecea în sufletul bătrînului birjar, ceva ce nu vrea să-și mărturisească încă. Felul cum pornise cu trăsura a­­răta încă un rest de nădejde în el și în harabaua lui veche. Pe urmă, într’o zi, treceam pe stradă și luarea aminte îmi fu a­­trasă de o gălăgie între niște bir­jari. Recunoscui printre trăsuri pe a­­ceia cu sacul șters și stofa esită a bătrînului de pe strada mea și’l vă­zui și pe el, cu capul gol, cu fața asudată, dregînd ceva la o roată. Ceilalți îl ocărau . — Dacă nu știi să mîi o trăsură, du-te dracului, nu încurca lumea. — Tu ești vinovat, te-am băgat cu oiștea în mine, zicea unul, care-i făcuse paguba. Mai bine te-ar strîn­­ge Dumnezeu, păcătosule.... Bătrînul își luă caii de căpăstru și-și tîrî vechitura la loc liber­­ ca să facă loc șiragului de trăsuri cari se opriseră din pricina lui și o în­jurătură groaznică, teribilă, înde­lungă, îi izbucni printre dinții strînși. Birjarii ceilalți, treceau ușor prin fața lui și-i aruncau zeflemele, iar caii pe jumătate deshămați, se ui­­tau cu ochii fricoși la stăpînul care îi înghiontea cu coada biciului ca un scos din fire. Altă dată l’am văzut la o stafie de trăsuri, în inima orașului, în rînd cu multe altele, lăcuite și ele­gante și m’a apucat o curiozitate bolnavă să văd cine se va urca în trăsura bătrînului. Am stat ceasuri întregi; trăsu­rile celelalte erau luate una cîte una și se întorceau unele iarăși la loc, dar, bătrînul meu trist, se în­­căpățîna să aștepte. Am­ cumpărat diferite lucruri, am colindat străzi și iar m’am în­tors la stafie. Era tot acolo. Chipul­­ se înrăise și înjura­ și cu ochii.' ' M'am apropiat cu pachetele în mină gîndindu-m­ă la plăcerea Ce-i voiu face ’ și Tam­ întrebat de for­­­mă, în vreme ce mă urcam : • de MARIA PAMFILE — Ești liber? — Nu, nu sînt liber, se răsti el și mă privi cu ură. Pricepuse pare că că gestul meu­ era făcut din compătimire. Mă îndepărtai și-l urmării cu o­­chii. Plecă la pas, ca un om care e cufundat în gîndurî din cale­a-i fără de amare. Un servitor cu pachete îl pîsîi din urmă, îl rugă să stea, dar­ el clătină din cap disprețuitor, că nu e liber. ul trăsură aprigă mă aduse aca­să și peste puțină vreme îl văzui trecînd pe bietul bătrân la acelaș pas dureros­­ de egal, de cum pori­nise de la stație. De atunci nu l’am mai văzut. MARIA PAMFILE In preajma monumentului lui Gh. Panu — Trei nume scumpe — AMINTIRI ȘI IMPRESII Intre persoanele cari au venit de departe, să ia p­arte la solemna des­­văluire a monumentului lui Gh. Pa­nu, a­ fost și d. Dobrică Dobreanuu,­­mare proprietar, fost prim­ar­­ la Huși și unul dintre prietenii de­votați ai lui Panu, pînă în cele din urmă clipe. Mult ținea Panu la Dobrică, așa de mult, încît dacă Dobrică lipsea odată de la masă, Panu era nervos, neliniștit. Intr’o seară, la Durău, Panu tot glumind, făcu pe Dobrică să devie posomorit și gînditor. Panu, care observase aceasta, se apropie de Dobrică și sărutîndu-i zise: — „Ticăloșiile, — nu știi că eu nu am­ decît trei nume scumpe: Du­ rău, Doina și Dobrică“. Veselia generală revenise. CINTECUL LUI BUJOR­­. Movila din Cișmigiu aleasă de d. Miile, aminti prietenilor regreta­tului Panu, ultima escursiune făcu­tă la Ceahlău. Se poposise la un loc asemănător cu movila din Ciș­migiu. Panu era mai bine dispus ca oricînd și se delecta de obosea­la prietenilor săi. O bandă de lăutari aștepta pe vizitatori și printre lăutari un cim­­poer, fiind știut că „șeful“ prefera cimpoiul. Dar în contra obiceiului său, Panu se înduioșase de­odată. Privea lung spre cimpoer, și apoi zise: Te rog să-mi zici frumos „Cîntecul lui Bujor“. Lăutarul dădui drumul cimpoiului și începuse să cînte și din gură. Dar Panu îl opri și spre marea uimire a prietenilor săi, Panu înce­pu să cînte și cînta duios, din ini­mă, tot cîntecul. Prietenii îl priveau și lacrimi de bucurie Ie­curgeau din ochi, căci ei cari erau nedespărțiții lui, îl auziră pentru întîia oară cîntînd și li să­parea că e fericit. Lingă movila din Cișmigiu, înlă­­crămat zăresc pe arhimandritul Teofan, starețul mînăstirei din Du­rău, prietenul devotat și nedespăr­țit al lui Panu. Ne reamintim escursiunea din Ceahlău. . — „Așa este. .— zise arhiman­dritul. Panu a cîntat atunci pentru întîia dar și pentru ultima oară, căci nu trecu mult și nemiloasa boală îl cuprinse“. Persoanele din jurul nostru priveau cu oarecare nedumerire la acest preot mîndru, dar care plîn­­gea în hohote.1 Dar ce-i pășea lui Teofan, — așa cum zicea Pann amicului său, — de cei ce-l înconjurau: ochii săi vărsau lacrichi fierbinți, șiroaie. Dan

Next