Dimineaţa, mai 1921 (Anul 18, nr. 5276-5296)
1921-05-01 / nr. 5276
intei roMirii cea Je pe m A zis-o turcul, de mult. Dar se Vede că românul n’a prea băgat în seamă vorba turcului. Spun asta iată apropo de ce. Datoria noastră publică amenință să atingă vre-o 50 de miliarde. Pe sfânta dreptate se poate socoti că din acestea vre-o 30 de miliarde s’au cheltuit pe prostii, nimicuri, nepriceperi, neglijente, risipe și furtișaguri. Deci ele au trecut din buzunările noastre în ale îmbogățiților de război. Aceste 30 de miliarde de pomana dracului presupun cam vre-o două miliarde și jumătate pe an dobânzi și amortizări, dacă nu chiar trei miliarde, căci emisiunile din urmă au fost pe curs scăzut și dobânzile urcate. Cei ce se tânguesc că d. Titulescu e prea aspru cu cei bogați, dar mai cu seamă prostănacii cari le dau ascultare, nu se gândesc la un lucru. Să plătim gloabă pentru dânșii tot noi cei păgubiți, adică după ce ni s’a sfeterisit averea să Împlinim tot noi dobânzile și amortismentul averei ce ni s’a furat ? Aferim socoteală! . • Și fiindcă fuse vorba de turc la Început, s’o sfârșesc tot cu el. Minciună să fie oare povestea așa că venea turcul la casa rumânului, băga calul în grajd, cerea de mâncare și de băutură și după ce se ghiftuia zdravăn, mai pretindea și plată că și-a tocit dinții! Și mai pretind unii că epoca fanariotă a pierit.. Mie nu se pare că-î mai dihai în floare și ’n putere ca oricând 1 _______ *m I. T. ‘ Majestatea justiției este în sfârșit asigurată, cel puțin in Ardeal. Resortul de justiție de acolo (sau cum s-a mai fi zicând după atâtea „unificări") a reușit să-și asigure un valoros personal pentru împărțirea dreptății în țară. Mulți din magistrații întrebuințați din Ardeal aparțin ce e drept minorităților etnice, dar tocmai de aceea ministerul le-a dat întrebuințări corespunzătoare capacității lor personale. Dar să fim serioși. Profitând de faptul că o serie de foști magistrați ungari au depus jurământul de credință și s'au pus la dispoziția justiției române, ministerul, i-a primit cu brațele deschise. Avem regiuni — cum sunt județele săcuești — unde după pactul de la Alba-lulia judecata , trebue ținută în limba maghiară. Ei , bine, ministerul s'a răsbunat pe populație și pe cinstiții magistrați. El a găsit putința să-i retrogradeze, în ]tr'o vreme când înaintările sunt generale și adeseori nemeritate. Un fosti miniștru de justiție și — auziți! — i, autor al excelentului cod penal mare.ghiar a fost trimis ca judecător de aj ocol la țară. Pe acest om, facultatea și juridică din Cluj l-a invitat cu mândrie ca să ia loc printre profesorii ei. Un alt distins jurisconsult a fost [ bombardat președinte de tribunal, pe ] când o mulțime de avocați cari n'au alt merit decăt de a fi români, se pi folesc în fotoliile curților de apel. Și nu e vorba de cazuri izolate. Retrogradarea a fost aplicată celor mai mulți judecători cu experiență. Așa h se organizează la noi statul unitarii naționale cu sacrificiul valorilor si consacrate. li * T \ Cele două eruei „Cristos pentruu dreptate, a pătimit pe cruce 11. 3m3$0||ăfiîul de război. Câți „Cristoși“ au pătimit pentru crucea pe care am cumpărat-o eu!.. Enraa^asKaBHi poliția cetățenilor Am prevăzut de mult că vom ajunge aci. Locuitorii Clujului au luat inițiativa unei organizații de autoapărare în contra banditismelor și asasinatelor care le primejduesc avutul și viața. Poliția fiind ocupată cu înscenarea și descoperirea comploturilor comuniste și iredentiste a primit cu plăcere propunerea și a pus la dispoziția cetățenilor toate mijloacele necesare. Nu va trece mult și fenomenul din Cluj se va generaliza, iar pe urmă va primi consacrarea legislativă. Poliția își mărturisește in sine neputința și nepriceperea. Ea încrucișează brațele în fața răufăcătorilor și lasă populația să se descurce cum poate. Sistemul are toate avantagiile: Polițiștii Încasează lefurile mărturisite și secrete, iar locuitorii fac paza pe propria lor cheltuială. Faptul că tot ei sunt aceia ce plătesc lefurile poliției nu prezintă nici o importanță. Suntem doar d in vremea impunerilor duble și triple. Asigurăm pe cetățeni că e mai bine așa. Dsacum vor avea cel puțin liniștea dorită. Și dacă in cursul rondurilor nocturne gărzile civile vor descoperi câte un ucigaș s’au tâlhar purtând uniforma cafenie a poliției, să nu se mire și să nu creadă in vreun port ilegal al uniformei. Este mersul firesc al lucrurilor. Polițiștii au și ei nevoe de ocupație. Â cui e vina. Un caracteristic dinei de scrisori s’a produs între un ajutor de primar al Capitalei și directorul general al căilor ferate, pe chestiunea peștelui, împuțit din Duminica Floriilor. Lăsăm la o parte amabilitățile reciproce înțelese și subînțelese de care s'au servit ocazionalii polemiști. Faptele se prezintă așa : Primăria se degajează de orice răspundere pe motivul că aprovizionarea cu peste noi intră in atribuțiile ei, dar afirmă totuș că transportă! cu pricina a ajuns în Capitală după șease zile de transport. La rândul lor C. F. R. prin glasul autorizat al «ernemnas luli. Ionescu încearcă să dovedească inexactitatea acuzării. Ele arată că unele transporturi au durat numai 24 ore, dar adaugă că altele au fost pe drum timp de 72 ore, adică trei zile. C. F. R. se feresc de indice câte vagoane au făcut 72 ore și câte 24. Noi credem că majoritatea este de partera celor doutăi și mai credem că în sezonul actual trei zile sunt suficiente pentru ca transportul de pește proaspăt să se altereze și că distanța Galați-București nu necesită atâta prevedere de timp. In concluzii generalul Ionescu afirmă că vina peștelui stricat nu poate fi a căiilor ferate ci a celor care nu l-au expediat la vreme. Așadar reținem: Primăria se scuză pe spinarea căilor ferate aceste se descarcă pe socoteala direcțiunii și pescăriilor. Sistemul e cunoscut : fiecare aruncă ,vina pe valalt. De când e lumea autoritățile s’au acuzat între ele. Dar cetățenii nu vo să fie seama de asemenea polemică. Ei vo să mănânce peștele proaspăt pe care statul s’a obligat să-l furnizeze. Autoritățile care alcătuesc statul trebue să se ajute între ele și să se susție. Așteptăm acum scrisoarea Direcției Pescăriilor. Ea va acuza probabil Ministerul de Externe. Și până la sfârșit vinovații vor eișî la iveală. Vinovații vor fi pești cari s’au stricat înainte de neinte, w Ziarul DIMINEAȚA“ Primește abonamente: In țară cu Lei 200 pe un an Lei 100 pe 6 luni Lei 50 pe 3 luni Ministerul de finanțe intenționa să emite o nouă hârtie monedă, ,pentru ca statul să fie scutit de împrumuturile continue și din ce în ce mai dificile ale Eăncei Naționale. O atare măsură presupune desigur o lungă studare a problemei, așa încât să nu fie cu putință o revenire asupra primei soluțiuni. Sa trimis atunci o comisiune in America — suntem doar în țara tuturor comisiunilor — cu misiunea de a cumpăra hârtia necesară monedei care urma să fie comisă de stat. Când valuta era așa de scăzută în paguba noastră, întreținerea comisiunei, cumpărarea și transportul hârtiei s'au ridicat la o sumă considerabilă. Dar abia sosit în țară, stocul necesar, și ministerul de finanțe, din motiv c care îl privesc, și-a schimbat hotărârea. Banca Națională a făcut nouă emisiuni, a unificat valuta și acum ministerul de finanțe anunță că a renunțat definitiv la emisiunea unnei hârtii monede a statului. Liber e ministerul de finanțe să rezolve problema unificărei valutei, cum crede mai nimerit. Decât, am dori să știm, cine plătește milioanele care s'au cheltuit cu aducerea hârtiei monede din America, pentru emisiunea ministerului de finanțe f j Fel de fel Războiul a scos la iveală o nouă meserie foarte productivă, aceea a curățătorilor de unghii. înainte de război toți își făceau unghiile acasă, dimineața, și în restul zilei umblau cu ele, cum se întâmpla. Azi toți își fac unghiile de câte două trei ori pe zi și această operație durează adesea câte un ceas și două. In schimb au toți unghiile curate. Păcat numai că n’au și conștiința la fel. •** c Un ziar anunță că în piața zarzavaturilor, singurul aliment care se a mai vinde eftin e spanacul. Producătorii de spanac au dus’o z greu în toate timpurile. * * * _ k Un cititor ne întreabă dacă Clubul călăreților, de care s a vorbit azi cum câtorva zile, este acelaș club care o patronează și alergările de trap de la șosea. Este acelaș, cu singura deosebire că la șosea aleargă caiiî, iar club cu căișoril.c Guvernul a refuzat socialiștilor au jtorizația de a manifesta pe străzi de 1 Mai. El are dreptate. j Strada nu e a muncitorilor. E andemimondenelor. Țara lui Hübsch îîn e chestia dacă țara este sau nu este așa cum a categorisit-o Hübsch, ci de-a ști exact cum a devenit întâmplarea cu acest Hübsch, căci văd prin ziare și aud de la unul niște pilduiri și apropouri care nu se potrivesc tocmai cu cele ce știu eu despre întâmplare. Să vă povestesc deci despre știința mea deși e foarte greu cu slove. Note, pupere, se«TM» oarecare. merg, dar cu slovele e rușine mare. Insa odată pentru totdeauna tot e nevoe de spus și de aceia vă previn aer cu text, unde nu se prea bagă de seamă, că punctele cu p. m. sa înlocuesc îndeobște. Așadar Hübsch era șeful muzicei unui regiment care dase patru groaznice atacuri la Grivița, și se pregătea și pentru al cincilea, care fu cel glorios. N’avea însă aproape de loc ofițeri, mai toți fiind căzuți cu vitejie. Atunci Hübsch, grav și hotărât, se prezintă colonelului solicitând conducerea unei companii la asalt,ucru la care evident că nu era obligat nici într’un fel. Colonelul sgât ochii la el și se <•■sprimă foarte prozaic . _4 Ce te-a apucat . __Patria o cere, răspunse Hîbsch, _ O ceri d-ta, nu patria. Și cu ce-ai să te-alegi ? _ Cu izbânda sau cu moartea, la ambele cazuri cu gloria. Colonelul, român neaoș, 11 mai zise : __ Hübsch dragă, să nu te aștepți la nici o glorie căci gloria o fac oamenii, și știi ce vor zice ei In caz de mori ! Cine... l’a pus pe ăla de la toba mare să intre în foc și să moară fără obligație ? Atunci Hübsch, disperat, exclamă: __Care va să zică asta-i țară de.„î Restul nu-l cunosc, dar e sigur ca Hübsch n’a murit în războiul de la 1877 ci mult mai târziu, în «[altate de șef al muzicilor din România. INDEX rcsK".r«ui*3 CELLA DELAVRANCEA Sezonul 1920—1921, care a făcut în București unul din marile centre muzicale europene, se va sfârși printr-un eveniment însemnat. După o absență îndelungată și numeroase „turneuri“ în Franța, în Anglia, în Elveția, d-na Cella Delavrancea ne va da din nou prilejul de a prețui un talent cu care se mândrește România muzicală. Patru concerte ne vor înfățișa acest talent în toată întinderea lui și ni-l vor destăinui cu deamănuntul. Programele nu cuprind într’adevăr decât necontestate capod’opere cunoscute tuturor și printre cele unele dintre acele temute monumente ale literaturei pianistice, a căror interpretare constitue cu adevărat ceea ce francezul numeșsc unele dintre acele temute mo- Delavrancea a căutat să înfrunte dificultatea cea mai mare și să facă cât mai grele condițiunile examenului public ce și-l impune. » Artista ne îmbie deci să îi judecăm întreaga personalitate și această personalitate e dintre cele mai originale și atrăgătoare. Undeva Beethoven spune că orice regulă poate fi siluită cu drept cuvânt în virtutea acestui singur argument: „mai frumos“. Aminteam spusului fiindcă ne ajută să definim o stare de spirit particulară. Această încredere în suveranitatea, în valoarea neprețuită a frumosului, a frumosului ideal, absolut, d-na Delavrancea o ridică dincolo de granițele iubirei, ducând-o până la misticism. Misticismul frumosului, așa poate că s’ar defini mai bine fondul acestei firi atât de îmbelșugată în daruri rari. El împinge până la temeritate voința îndrăzneață a artistei când ivindu-se frumosul știe să-l prindă și să-l oprească din zbor, sau să se avânte până la el, spre a-l privi de a,dreptul. El îi dictază ritmul gândirei și fuga degetelor pe clape. Văzul lui îi datorează lărgimea orizonturilor și inima tot lui avânturile năpraznice. Dar ochiul pe care artista îl fixează asupra lumei aparențelor e limpede. O inteligență veșnic deșteaptă, o inteligență lucidă, subtilă și bănuelnică, o inteligență unică poate, priveghează acest talent,,care e numai’instinct și prin urmare numai imbold. Ea totuși nu-1 crează, deși aparențele ne-ar face s’o credem,câteodată. In realitate nu această putere a inteligentei este acea ‘ care-î naște voeația. Desigur că creerul e necurmat în controlarea instinctului și îl folosește cum îi place, lui, stăpânindu-1 mereu, necăjindu-l adesea, uneori chiar trudindu-1. Dar ar fi o rătăcire să se zică acestei arte (cum s’a zis) că e o artă cerebrală. Dacă vrem cu orice preț să născocim o definiție, dam zice mai bine, artă intelectuală, și vom fi mai în adevăr. Artă intelectuală și chiar artă literară. Pentru că în arta cerebrală pasiunea nu-șî găsește loc. Și arta d-nei Delavrancea este toată numai pasiune, însăși bucuria ei se înrudește cu durerea și surâsul ei nu zâmbește decât, printre lacrămi. Pasiune, desigur dintre cele mai pure, care mână privirile până sus și departe și care pretinde o voința nebiruită și o inimă ce nu se mai obosește. Nu trebue să căutăm într’acest complex psychologic gingășie,grație .• molatecă și abandon. Suntem, în fața unei cuceriri pătimașe a frumosului, care nu cunoaște odaina și nu dă pas privirii să clipească de la ținta îndepărtată spre care o avântă ardoarea credinței. * D-na Delavrancea se întoarce printre noi ca o stăpână desăvârșită a talenului ajuns la maturitate, ci pe care ultimii ani l-au sporit, l-au îmbogățit și l-au temperat. Ea duce mai departe ca niciodată uimitoarele-i daruri de vigoare, de inteligență și de autoritate. Niciodată jocul ei n’a fost mai puternic și mai deplin. Ea, devotându-se operelor pe cari le execută, știe să și le domine. Perspicacitatea ei știe ca nimeni aste să ridice schela unei arhitecturi beethoveniene, să lămurească haosul melodios al unui studiu de Liszt, să deșurubeze cu măestrie mecanizmele unui preludiu de Chopin. Țara noastră n’are încă o pianistă care să i se poată compara. * Momentul de astăzi e hotărâtor, atât pentru soarta muzicei de la noi, cât și pentru muzica românească. Destulei capitale străine ar putea, pe bună dreptate, să invidieze viața muzicală al cărei teatru au fost Bucureștii în iarna ce a trecut. Suntem cu adevărat mândri de muzica ce se face la noi și poate că într’o zi vom sta și pe tărâmul compoziției alături de națiunile occidentului. O viață muzicală autonomă se înjgheabă, de om vrea, sau de n’om vrea noi. In persoana lui Enescu, care este una din cele mai considerabile și, fără îndoială, cea mai curioasă figură a muzicei contimporane depe Continent, avem un maestru incomparabil. Nouă compunători se ivesc, și interpreții ne vin de peste tot. Nădejdile noastre se întrupează în toți și toți, chiar cei mai puțini dibaci, au dreptul la simpatia noastră. Un cuvânt și mai mult ca o personalitate de seama d-nei Delavrancea să simtă în juru-i, pe lângă acea admirație ce se revarsă asupra-i de la toți, — și cel mai afectuos respect. „Ehrt eure deutschen Meister !“ spune Wagner în „Maeștrii Cântăreți“. Și aste e o vorbă care nu-șî va pierde din preț, traducându-se în românește CONSTANTIN BRAILOIU