Dimineaţa, mai 1921 (Anul 18, nr. 5276-5296)

1921-05-01 / nr. 5276

intei roMirii cea Je pe m A zis-o turcul, de mult. Dar se Vede că românul n’a prea băgat în seamă vorba turcului. Spun asta iată apropo de ce. Datoria noastră publică ame­nință să atingă vre-o 50 de miliar­de. Pe sfânta dreptate se poate so­coti că din acestea vre-o 30 de mi­liarde s’au cheltuit pe prostii, ni­micuri, nepriceperi, neglijente, ri­sipe și furtișaguri. Deci ele au tre­cut din buzunările noastre în ale îmbogățiților de război. Aceste 30 de miliarde de pomana dracului presupun cam vre-o două miliar­de și jumătate pe an dobânzi și a­­mortizări, dacă nu chiar trei mi­liarde, căci emisiunile din urmă au fost pe curs scăzut și dobânzile urcate. Cei ce se tânguesc că d. Titule­­scu e prea aspru cu cei bogați, dar mai cu seamă prostănacii cari le dau ascultare, nu se gândesc la un lucru. Să plătim gloabă pentru dânșii tot noi cei păgubiți, adică după ce ni s’a sfeterisit averea să Împlinim tot noi dobânzile și a­­mortismentul averei ce ni s’a fu­rat ? Aferim socoteală! . • Și fiindcă fuse vorba de turc la Început, s’o sfârșesc tot cu el. Minciună să fie oare povestea așa că­ venea turcul la casa rumânu­lui, băga calul în grajd, cerea de mâncare și de­ băutură și după ce se ghiftuia zdravăn, mai pretindea și plată că și-a tocit dinții! Și mai pretind unii că epoca fa­nariotă a pierit.. Mie nu se pare că-î mai dihai în floare și ’n pute­re ca ori­când 1 _______ *m I. T. ‘ Majestatea justiției este în sfârșit asigurată, cel puțin in Ardeal. Resortul de justiție de acolo (sau cum­ s-a mai fi zicând după atâtea „unificări") a reușit să-și asigure un valoros personal pen­tru împărțirea dreptății în țară. Mulți din magistrații întrebuințați din Ardeal aparțin ce e drept mino­rităților etnice, dar tocmai de aceea ministerul le-a dat întrebuințări co­respunzătoare capacității lor perso­nale. Dar să fim serioși. Profitând de­­ faptul că o serie de foști magistrați­­ ungari au depus jurământul de cre­­­­dință și s'au pus la dispoziția justi­­ției române, ministerul, i-a primit cu­­ brațele desch­ise. Avem regiuni —­­ cum sunt județele săcuești — unde după pactul d­e la Alba-lulia judecata , t­rebue ținută în limba maghiară. Ei , bine, ministerul s'a­ răsbunat­­ pe po­­­­pulație și pe cinstiții magistrați. El­­ a găsit putința să-i retrogradeze, în­ ]­tr'o vreme când înaintările sunt ge­­­­nerale și adeseori nemeritate. Un fost­i miniștru­ de justiție și — auziți! — i, autor al excelentului cod penal ma­re.­ghiar a fost trimis ca judecător de aj ocol la țară. Pe acest om, facultatea și juridică din Cluj l-a invitat cu mân­­­­drie ca să ia­ loc printre profesorii­­ ei. Un alt distins jurisconsult a fost [ bombardat președinte de tribunal, pe ] când o mulțime de avocați cari n'au­­ alt merit decăt de a fi români, se p­­i folesc în fotoliile curților de apel. Și­­ nu e vorba de cazuri izolate. Retro­gradarea a fost aplicată celor mai­­ mulți judecători cu experiență. Așa h se organizează la noi statul unitarii național­e cu sacrificiul valorilor si consacrate. li * T \ Cele două eruei „Cristos pentruu dreptate, a pătimit pe cruce 11. 3m3$0||ăfiîul de război. Câți „Cristoși“ au păti­mit pentru crucea pe care am cumpărat-o eu!.. Enraa^asKaBHi poliția cetățenilor Am prevăzut de mult că vom a­­junge aci. Locuitorii Clujului au luat inițiativa unei organizații de auto­apărare în contra banditismelor și asasinatelor care le primejduesc avu­tul și viața. Poliția fiind ocupată cu înscenarea și descoperirea complo­turilor comuniste și iredentiste a pri­mit cu plăcere propunerea și a pus la dispoziția cetățenilor toate mijloa­cele necesare. Nu va trece mult și fenomenul din Cluj se va genera­liza, iar pe urmă va primi consacra­rea legislativă. Poliția își mărturisește in sine ne­putința și nepriceperea. Ea încruci­șează brațele în fața răufăcătorilor și lasă populația să se descurce cum poate. Sistemul are toate avanta­­giile: Polițiștii Încasează lefurile mărturisite și secrete, iar locuitorii fac paza pe propria lor cheltuială. Faptul că tot ei sunt aceia ce plă­tesc lefurile poliției nu prezintă nici o importanță. Suntem doar d in vre­­mea impunerilor duble și triple. Asigurăm pe cetățeni că e mai bine așa. Dsacum vor avea cel puțin li­niștea dorită. Și dacă in cursul ron­durilor nocturne gărzile civile vor descoperi câte un ucigaș s’au tâlhar purtând uniforma cafenie a poliției, să nu se mire și să nu creadă in vre­un port ilegal al uniformei. Este mersul firesc al lucrurilor. Polițiștii au și ei nevoe de ocupație. Â cui e vina. Un caracteristic dine­i de scrisori s’a produs­­ între un ajutor de prima­r al Capitalei și directorul general al căilor­ ferate, pe chestiunea peștelui, împuțit din Duminica Floriilor. Lăsăm la o par­te amabilitățile reciproce înțelese și subînțelese de ca­re s'au servit ocazi­onalii polemiști. Faptele se prezintă așa : Primăria se degajează d­e orice răspundere pe motivul că aproviziona­rea cu peste noi intră in atribuțiile­ ei, dar afirmă totuș că transportă! cu pri­cina a ajuns în Capitală după șease zi­le de transport. La rândul lor C. F. R. prin­­ glasul a­­u­torizat al «ernemnas luli. Ionescu încear­că să dovedească inexactitatea acuză­rii. Ele arată că unele transporturi au durat­­ numai 24 ore, dar adaugă că altele au fost pe drum timp d­e 72 or­e, adică trei zile. C. F. R. se feresc de indice câte vagoane au făcut 72 ore și câte 24. Noi credem că majoritatea este de partera celor doutăi și mai cre­dem că în sezonul actual trei zile sunt­ suficiente pentru ca transportul de pește proaspăt să se altereze și că distanța Galați-București nu necesită atâta prevedere de timp. In concluzii generalul Ionescu afirmă că vina peș­telui stricat nu poate fi a căiilor ferate ci a celor care nu l-au expediat la vreme. Așa­dar reținem:­ Primăria se scuză pe spinarea căilor ferate aceste se des­carcă pe socoteala direcțiunii și pescări­ilor. Sistemul e cunoscut : fiecare a­­­runcă ,vina pe valalt. De când e lumea autoritățile s’au acuzat între ele. Dar cetățenii nu vo să fie seama de asem­­e­nea polemică. Ei vo să mănânce peștele proaspăt pe care statul s’a obligat să-l furnizeze. Autoritățile care alcătuesc statul trebue să se ajute între ele și să se susție. Așteptăm acum scrisoarea Direcției Pescăriilor. Ea va acuza probabil­­ Mi­nisterul de Externe. Și până la sfârșit vinovații vor eișî la iveală. Vinovații vor fi pești cari s’au stricat înainte de neinte, w Ziarul DIMINEAȚA“ Primește abonamente: In țară cu­­ Lei 200 pe un an Lei 100 pe 6 luni Lei 50 pe 3 luni Ministerul de finanțe intenționa să emite­­ o nouă hârtie monedă, ,pen­­tru ca statul să fie scutit de împru­muturile continue și din ce în ce mai dificile ale Eăncei Naționale. O atare măsură presupune desigur o lungă studare a problemei, așa în­cât să nu fie cu putință o revenire asupra primei soluțiuni. Sa trimis atunci o comisiune in America — suntem doar­ în țara tuturor com­isiunilor­ — cu misiunea de a cumpăra hârtia necesară mo­nedei care urma să fie comisă de stat. Când valuta era așa de scăzută în paguba noastră, întreținerea co­m­­isi­unei, cumpărarea și transportul hârtiei s'au ridicat la o sumă consi­derabilă. Dar abia sosit în țară, stocul ne­cesar, și ministerul de finanțe, din motiv­ c c­are îl privesc, și-a schimbat hotărârea. Banca Națională a făcut nouă emisiuni, a unificat valuta și acum ministerul de finanțe anunță că a renunțat definitiv la emisiunea unnei hârtii monede a statului. Liber e ministerul de finanțe să rezolve problema unificărei valutei, cum crede mai nimerit. De­cât, am dori să știm, cine plătește milioanele care s'au cheltuit cu aducerea hâr­tiei monede din America, pentru­ e­­misiunea ministerului de finanțe f j Fel de fel Războiul a scos la iveală o nouă­­ meserie foarte productivă, aceea a curățătorilor­­ de unghii. înainte de război toți își făceau unghiile acasă,­­ dimineața, și în restul zilei umblau­­ cu ele, cum se întâmpla. Azi toți își fac unghiile de câte­­ două trei ori pe zi și această opera­ție durează adesea câte un ceas și­­ două. In schimb au toți unghiile curate. Păcat numai că n’au și con­știința la fel. •** c Un ziar anunță că în piața zarza­vaturilor, singurul aliment care se a mai vinde eftin e spanacul. Producătorii de spanac au dus’o z greu în toate timpurile. * * * _ k­ Un cititor ne întreabă dacă Clu­­­­bul călăreților, de care s a vorbit a­­zi cum câto­rva zile, este acelaș club care o patronează și alergările de trap de­­ la șosea. Este acelaș, cu singura deosebire că la șosea aleargă caiiî, iar club cu căișoril.c Guvernul a refuzat socialiștilor au­ j­­torizația de a manifesta pe străzi de­­ 1 Mai. El are dreptate. j Strada nu e a muncitorilor. E a­n­demimondenelor. Țara lui Hübsch îîn e chestia dacă țara este sau nu este așa cum a categorisit-o Hübsch, ci de-a ști exact cum a de­venit întâmplarea cu acest Hübsch,­­ căci văd prin ziare și aud de la u­­nul niște pilduiri și apropouri care nu se potrivesc tocmai cu cele ce știu eu despre întâmplare. Să vă povestesc deci despre știin­ța mea deși e foarte greu cu slove. Note, pupere, se«­TM» oarecare. merg, dar cu slovele e rușine mare. Insa odată pentru totdeauna tot e ne­­voe de spus și de aceia vă previn aer cu text, unde nu se prea bagă de seamă, că punctele cu p. m. sa înlocuesc în­deobște. Așa­dar Hübsch era șeful muzicei unui regiment care dase patru groaznice atacuri la Grivița, și se pregătea și pentru al cincilea, care fu cel glorios. N’avea însă aproape de loc ofițeri, mai toți fiind căzuți cu vitejie. Atunci Hübsch, grav și hotărât, se prezintă colonelului solicitând con­­­ducerea unei companii la asalt,­u­­cru la care evident că nu era obli­gat nici într’un fel. Colonelul sgât ochii la el și se <•■s­­primă foarte prozaic . _4 Ce te-a apucat . __Patria o cere, răspunse Hîbsch, _ O ceri d-ta, nu patria. Și cu ce-ai să te-alegi ? _ Cu izbânda sau cu moartea, la ambele cazuri cu gloria. Colonelul, român neaoș, 11 mai zise : __ Hübsch dragă, să nu te­ aștepți la nici­ o glorie căci gloria o fac oa­menii, și știi ce vor zice ei In caz de mori ! Cine... l’a pus pe ăla de la toba mare să intre în foc și să moară fără obligație ? Atunci Hübsch, disperat, exclamă: __Care va să zică asta-i țară de.„î Restul nu-l cunosc, dar e sigur ca Hübsch n’a murit în războiul de la 1877 ci mult mai târziu, în «[al­­­tate de șef al muzicilor din Româ­nia. INDEX rcsK"­.r«ui*3 CELLA DELAVRANCEA Sezonul 1920—1921, care a făcut în București unul din marile cen­tre muzicale europene, se va sfâr­și printr-un eveniment însemnat. După o absență îndelungată și nu­meroase „turneuri“ în Franța, în Anglia, în Elveția, d-na Cella De­­lavrancea ne va da din nou prile­jul de a prețui un talent cu care se mândrește România muzicală. Patru concerte ne vor înfățișa a­­cest talent în toată întinderea lui și ni-l vor destăinui cu deamă­­nunt­ul. Programele nu cuprind într’a­­devăr decât necontestate capod’o­­pere cunoscute tuturor și printre cele unele dintre acele temute mo­numente ale literaturei pianistice, a căror interpretare constitue cu adevărat ceea ce francezul nume­­șsc unele dintre acele temute mo- Delavrancea a căutat să înfrunte dificultatea cea mai mare și să fa­că cât mai grele condițiunile exa­menului public ce și-l impune. » Artista ne îmbie deci să­ î­i jude­căm întreaga personalitate și a­­ceastă personalitate e dintre cele mai originale și atrăgătoare. Unde­va Beethoven spune că orice re­gulă poate fi siluită cu drept cu­vânt în virtutea acestui singur ar­gument: „mai­ frumos“. Aminteam spusu­lui fiindcă ne ajută să defi­nim o stare de spirit particulară. Această încredere în suveranita­tea, în valoarea neprețuită a fru­mosului, a­ frumosului ideal, ab­solut, d-na Delavrancea o ridică dincolo de granițele iubirei, du­când-o până la misticism. Misticis­mul frumosului, așa poate că s’ar defini mai bine fondul acestei firi atât de îmbelșugată în daruri­ rari. El împinge până la temeri­tate voința îndrăzneață a artistei când ivindu-se frumosul știe să-l prindă și să-l oprească din zbor, sau să se avânte până la el, spre a-l privi de a,dreptul. El îi dictază ritmul gândirei și fuga degetelor pe clape. Văzul­ lui îi datorează lărgimea orizonturilor și inima tot lui avânturile năpraznice. Dar ochiul pe care­ artista îl fi­xează asupra lumei aparențelor e limpede. O inteligență veșnic deș­teaptă, o inteligență lucidă, subti­lă și bănuelnică, o inteligență u­­nică poate, priveghează acest ta­lent,­,car­e e numai’instinct și prin urmare numai imbold. Ea totuși nu-1 crează, deși aparențele ne-ar face s’o credem,câte­odată. In rea­litate nu această putere a inteli­gentei este acea ‘ care-î naște voea­­ția. De­sigur că creerul e necur­mat în controlarea instinctului și îl folosește cum îi place, lui, stă­­pânindu-1 mereu, necăjindu-l a­­desea, uneori chiar trudindu-1. Dar ar fi o rătăcire să se zică a­cestei arte (cum s’a zis) că e o artă cerebrală. Dacă vrem cu orice preț să născocim o definiție, dam zice mai bine, artă intelectuală, și vom fi mai în adevăr. Artă intelectua­lă și chiar artă literară. Pentru că în arta cerebrală pasiunea nu-șî găsește loc. Și arta d-nei Dela­vrancea este toată numai pasiune, însăși bucuria ei se înrudește cu durerea și surâsul ei nu zâmbește decât, printre lacrămi. Pasiune, de­sigur dintre cele mai pure, care mână privirile până sus și depar­te și care pretinde o voința nebi­ruită și o inimă ce nu se mai obo­sește. Nu trebue să căutăm într’a­­cest­ complex psychologic gingășie,­­grație .• molatecă și abandon. Sun­tem, în fața un­ei cuceriri pătimașe a frumosului, care nu cunoaște o­­daina și nu dă pas privirii să cli­pească de la ținta îndepărtată spre care­ o avântă ardoarea credinței. * D-na Delavrancea se întoarce printre noi ca o stăpână desăvâr­șită a talenu­lu­i aj­uns la maturi­tate, ci pe care ultimii ani l-au sporit, l-au îmbogățit și l-au tem­perat. Ea duce mai departe ca nici­odată uimitoarele-i daruri de vi­goare, de inteligență și de autori­tate. Niciodată jocul ei­ n’a fost mai puternic și mai deplin. Ea, devotându-se operelor pe cari le execută, știe să și le­ domine. Per­spicacitatea ei știe ca nimeni aste să ridice schela unei arhitecturi beethoveniene, să lămurească ha­osul melodios al unui studiu de Liszt, să deșurubeze cu măestrie mecanizmele unui preludiu de Chopin. Țara noastră n’are încă o pia­nistă­ care să i se poată compara. * Momentul de astăzi e hotărâtor, atât pentru soarta muzicei de la noi,­ cât și pentru muzica româ­nească.­ Destulei capitale străine ar putea, pe bună dreptate, să invi­dieze viața muzicală al cărei tea­tru au fost Bucureștii în iarna ce a trecut. Suntem cu adevărat mândri de muzica ce se face la noi și poate că într’o zi vom sta și­­ pe tărâmul compoziției alături de națiunile occidentului. O viață muzicală autonomă se înjgheabă, de om vrea, sau de n’om vrea noi. In persoana lui Enescu, care este­­ una din cele mai considerabile și, fără îndoială, cea mai curioasă fi­gură a muzicei contimporane de­­pe Continent, avem un maestru incomparabil. Nouă compunători se ivesc, și interpreții ne vin de peste tot. Nădejdile noastre se în­trupează în toți și toți, chiar cei mai puțini dibaci, au dreptul la simpatia noastră. Un cuvânt și mai mult ca o per­sonalitate de seama d-nei Dela­­vrancea să simtă în juru-i, pe lân­gă acea admirație ce se revarsă a­­­supra-i de la toți, — și cel mai a­­fectuos respect. „Ehrt eure deuts­chen Meister !“ spune Wagner în „Maeștrii Cântăreți“. Și aste e o vorbă care nu-șî va pierde din preț, traducându-se în românește CONSTANTIN BRAILOIU

Next