Dimineaţa, iunie 1925 (Anul 21, nr. 6655-6684)

1925-06-01 / nr. 6655

. IAU or coloowr L\'V!~h EAUDE^COLOGNE POUDÎ2E SAVONi CRÉME Fabrica de vată şi pansamente „BUFTEA" Balei Saferi că de acest gsa In ţară oferă avantajos d-lor farmacişti şi droghişti. VATA REDIFIKALA, In toate calităţile rivalizlnd cu produsele străine ! AVA­LI­EŞULOÎHCA, In cartoane 12FCM, ieşi de tifon in toate dimensiunile PREŢURILE CURENTE ŞI OFERTE LA REPREZENTANŢA FABRICEI LAZAR L. SANFT & Co., Bucureşti Strada Banului (Mărăşti) No. 2, Telefon 40140 Piesele originile FIAT poartă gravat acest nume Desfacerea generală SJI.R. Vânzarea Ilff Illis sroouse for 1 b­ I București Str. VEN­EREI 3-5 bis Tal. 47163 Hotel Esplanade Bucureşti. — Bulevardul Academiei 8 Confort modern încălzire centrală — Apă caldă şi rece la orice oră din şi zi noapte*­­ Apartamente cu băi. — Telefoane. — Ascensor. — Instalaţia com­plectă nouă. Telefon 7716 DIMINEATI! Târgul Moşilor In zi de sărbătoare PRIN CRIMA LI AVERE R­OMAN (Urmare) — Da, murmură fata cu un a­­dânc suspin, își aduce aminte de cea care i-a pledat cauza pe lângă title. Cred în recunoștința pe care o exprimă. Cred chiar in prietenia lui pentru mine. Dar în aceste câteva rânduri nu este nimic care să se­mene cu o iubire născândă. Lucian nu mă iubește... n’o să mă iubească niciodată... Nu poate să mă iubeas­că, deoarece iubește pe alta... piept. Paul Ilarmant mai curând Capul Maryei căzu din nou pe ghici ultimele cuvinte ale fiicei sa­le, decât le auzi. — Scriindu-mi, se grăbi el să răs­pundă, Lucian Labroue trebuie să rămâe la termenii de care s’a servit, şi nu putea să spue mai mult. Este un om bine crescut. A spus tocmai atât cât îi permiteau convenienţele să spue, dar părerea mea este că s’a gândit mult la conversaţia serioasă pe care am avut-o cu el. Devine re­zonabil, înţelege că şi-ar sfărâma viaţa, viitorul, căsătorindu-se cu o fată, fără poziţie, pe care a putut-o iubi o clipă. — Şi pe care o iubeşte încă! între­rupse Mary. — De care insă se desface pe ne­simţite, reluă milionarul. — Ce te face să crezi asta? — Găsesc dovada în aceste câteva rânduri... — Te înșeli! exclamă Mary. In­stinctul iniimei mele nu poate eft greșească. Această fată, Lucia asta, e o piedică, o piedică peste care nu se poate trece... Am cetit încrederea in ochii ei. E sigură de Lucian. Iu­bește și este iubită. Orice speranță îmi este interzisă. — Nu! de o mie de ori nui! Din contra, speră, ai dreptul acesta. Iţi dau cuvântul meu de onoare că scri­soarea lui Lucian mi se pare un prim pas spre tine. Dealtfel obsta­colul care ţi se pare de neînvins poate să dispară... Ea poate să moa­ră... Moartea loveşte la orice vrâstă. E drept. Nu doresc să moară, o jur, dar dacă ar lovi-o, soarta mi-ar dovedi că mă protejează... — Ce să spun din partea ta lui Lucian? — Nu poți să-i spui decât singu­rul lucru ce am să-i spun. — Care este acel lucru? — Că îl iubesc, zise Mary cu pa­timă și că dacă nu mă iubește și el, am să mor! Paul Harmant, cu inima strânsă, îmbrăţişă pe fiica sa şi eși, ca să-i ascundă lacrimile gata să izbucnea­scă. Suferințele Maryei 11 iritau a­­dânc. — Poate că are dreptate... își zise el; instinctul inimei o luminează... încep să cred că numai recunoştin­ţa a dictat lui Lucian aceste fraze. Ei bine! vreau ca recunoştinţa să devie iubire, iar pentru aceasta tre­­bue ca obstacolul să dispară. Lucia este obstacolul... Va fi sfărâmată, înainte de orice, cu orice preţ şi prin orice mijloc, fericirea fiicei mele! In cursul zilei, marele fabricant răspunse lui Lucian Labroue, şi ter­mină cu paragraful următor: „Fii încredinţat scumpul meu co­laborator, că fiica mea a fost foarte mişcată de rândurile pe cari mi le adresezi pentru dânsa, şi pe care m’am grăbit să i le arăt. Totuşi, ea crede că nu trebue să le atribue decât recunoştinţă dumitale, iar gratitudinea este un sentiment foar­te rece. Ştii că biata Mary este bol­navă, foarte bolnavă... Pentru a în­vinge boala, pentru a-i da puterea să trăiască, ar trebui atmosfera cal­dă, bucuriile dumnezeeşti ale unui amor împărtăşit. In aceasta stă sal­varea ei... Acela de care depinde sal­varea o va lăsa oare să moară?...” # Am auzit pe Ovid Soliveau, pe care“ Amanda îl cunoştea sub meu­donimul fantezist de baronul Ar­nold de Deiss, pe care şi-l dăduse, anunţând fetei că nu avea să deju­neze cu dânsa în ziua următoare, fiind chemat la Fontainbleau. A doua zi, pe la nouă dimineaţa eşi de acasă îmbrăcat ca un bur­ghez oarecare și se îndreptă spre gara Saint Lazare, unde luă un bi­let pentru Bois-Golombes. Odată coborât la stația aceea, a­­ducându-şi minunat aminte itinera­rul indicat în ajun de tânăra lui J2 LONDRA. — Suveranii britanici au dat, zilele acestea, în palatul Buckingam, prima lor recepţie din sezon. Mai bine de şapte sute de persoane, printre care membrii cor­pului diplomatic şi familiile lor, au defilat între orele 8 luni şi­­ seara, în faţa suveranilor. _____ _____ . Doamnele şi domnişoarele cari au crătoare­a doamnei Augustine, eşt­e adoptat moda părului tăiat se’ntre din gară și apucă pe strada care merge în linie dreaptă spre calea ferată către Versailles. Fata ii spu­sese: — Mergi dealungul drumului de fier pe un drum îngust, la dreapta... Ovid apucă la dreapta pe acest drum, care n’avea o lărgime de mai mult de doi metri. Străbătu vre­o două sute de metri, mărginiţi la stân­ga şi la dreapta de garduri, apoi a­­junse într’un loc unde gardurile în­cetau. La stânga se întindea o câmpie mare, acoperită ici-colo cu buchete de copaci. Astfel deoparte gardul de spini, de cealaltă, pământuri arate şi cul­tivate. înainte, cât vedeai cu ochii, copaci înalţi dominau drumul de la Paris la Argenteuil. Dijonezul continuă să meargă în­cet, examinând cu atenţie fiecare lucru şi urmând mereu cărarea care mergea dealungul drumului de fier. La jumătatea drumului, pe stânga, se vedea o grămadă de vre­o treizeci de plopi, care creşteau într’o gră­madă de mărăcini, de stejari piper­niciţi şi de plante parazite. Alături începea o cărare care se înfunda în câmpie. Ovid apucă pe această cărare, făcu ocolul buchetului de copaci, îl studie din toate părţile, apoi se în­toarse la punctul de plecare şi con­tinuă să meargă până pe malud înalt al şoselei, la care ajungeai printr’o scară săpată în pământ, sau puţin mai departe, printr’o pan­tă uşoară. Dijonezul urcă scara şi se găsi chiar lângă podul drumului de fier. Străbătu podul fără să se o­­prească şi cu acelaş pas liniştit şi regulat ajunse la Colombes, se în­dreptă spre gară, şi luă primul tren spre Paris. Toate acestea se petreceau: tot A doua zi, la unu şi jumătate, Lucia eşi de acasă, ţinând în mână un pachet voluminos, dar uşor, se urcă într’o trăsură şi se duse la gara Saint-Lazare. La două fără un sfert lua trenul care o lăsa la Bois Co­lombes. Urmă acelaş drum pe care l-am văzut parcurs de Ovid Soliveau In ajun, trecu calea ferată şi apucă pe cărarea pe care o cunoaştem. In faţa buchetului de arbori, o­­biectul unui minuţios examen din partea lui Ovid Soliveau, în ajun, Lucia făcu o mişcare de surpriză şi scoase un strigăt înăbuşit Pe iarbă, la poalele plopilor, un om '(Va urma) -«csz::::=3#o­ »vaMsaaaww«aft2r*sv® O recepţie la Cartea engleza Sandouri şi pernei mas­chează părul tăiat seurt al doamnelor baseră o clipă cum aveau să fixeze cele trei pene albe pe care, după ce­remonial, ele trebue să le poarte tn părul lor. Coaforii le-au venit in a­­jutor, confecţiondndu-le bandouri, din care und­e erau intr’adevăr de un foarte graţios efect. Mai multe domnişoare care tre­buiau să fie prezentate suveranilor pentru întâia oară, „debutantele", cum li se spune — știind că regina nu apreciază moda părului scurt, se coafaseră cu peruci. fresca lui Napoleon regăsita în Italia ROMA. — Se anunta, din Trento ziarului „Giornale d’Italia" : Preşedintele secţiei mutilaţilor din Valflemme a găsit intri o casă ţărănească o mască în­ ghips a lui Napoleon care, după anumite in­dicii, pare a fi aceia ce fu luată pe chipul împăratului şi care în urmă fu pierdută. Masca regăsită corespunde des­cripţiei lui Napoleon făcută de doctorul Antonmarchi. Pe mască simt înscrise următoarele cuvinte: „Doctor Arnott, Sainte-Hélene. -OXOXO- Luni, a h­infe isz» iar problema germană *2*»'■ M. n ■««.. - O nouă anchetă americană - LONDRA,—Ziar*!*! &iîrss€w,s Stat*“, repro­dhs* când "Vederiie Qs^icrtîlor americani — primire cari acelea ale d»Bar Green și Asiamsj cari s’au dedai aira Eatropa unei autefoste financiare aprofundată și au avut prilejul unor frecvente convorbiri cm d-nsi Caallaua­, ESrsand și mai mulți alfa membri ai guvernului Failaieve, — conchide că 8faCele plinite au puține șanse de«a fi rambursate antr'gîn viitor apropiat, afară doar pe bazele unui procesat din plățile gersîîaîrîe. Or, a* -4, daogă ziarul, acest proce­deu trebue să fie eorssi“» «Serat ca inacceptabil. _ După corespondent din Londra al lui jjSoSSî* more Sun“, d_, Green, ces* re prezidează comitetul „Ways and Oc­eans“ as§ Ca­merei reprezentanţilor, va pleca in Germania p® la_ începutul săptămânii viitoare în scopul de a pregăti acel© un raport care va fi supus luna vii­toare președintelui Coo­­lidge. Deslănţuirea uriaşă de forţe, cheltu­iala enormă de energii, doliul pe ca­re războiul îl aruncase încă din­ primele zile ale desfăşurării lui în ţările beligerante, — întregul cortegiu imens de dureri, de zbu­­ciumări şi de lipsuri — a produs ca reacţiune o vie dorinţă a păcii în sufletele oamenilor. Psihologi­­ceste atitudinea e perfect explica­bilă, — şi constitui® prin însăşi e­­senţa ei un document preţios pen­tru toţi acei Cari, blamând porni­rile vră­jmăşeşti şi şcoala urii, propovăduesc raporturi de înţele­gere ei de înfrăţire între semeni. Dar în psihoza măcelului, —presiu­nea sufletului massei avea să înă­buşe manifestările individuale, să le acopere şi să le nimicească. Re­­acţiuni violente aveau să se ivească numai prin excepţie, datorite unor spirite superioare, — greu dacă nu chiar imposibil de înglobat psiholo­giei comune. Astfel am asistat la semnarea acelui manifest odios — piesă justificativă în mâna autorilor războiului din 1914 — de către 93 din cei mai reprezentativi oameni de ştiinţă ai lumii, — pentru ca să avem, nu mult după aceia, satisfac­ţia de a vedea protestul semnat de Förster, Einstein şi Nicolai... Virtuţile bănuite nu s’au desvol­­tat în exaltata înfiorare a războiu­lui, — şi fericirea omului nu s’a a­­propiat nici cu focurile de baraj­nie cu atacurile la baionetă ! Des­­meticiţi, — conducători şi conduşi, — s’au găsit prinşi într’un primej­dios angrenaj, în care inexperienţa minciuna şi laşitatea aveau să fur­nizeze uleiul sângelui omenesc pen­tru maşinăria asurzitoare, imensă, a războiului!... Răsvrătiţii plăteau cu viaţa, in faţa unui pluton de e­­xecuţie, curajul de a fi dorit pa­cea,­­ precum ardeau pe rug, cre­dincioşii, în pâcloasa noapte de te­roare a evului de mijloc. Abia du­pă trecerea­­răscolitoarei furtuni, s’au trezit poeţii ruinelor fumegân­­de, ai rănilor ce supurau şi ai lacri­milor mutilaţilor». Despre o literatură a războiului încă nu poate fi vorba,­­ pentrucă abia după trecerea câtorva decenii vom fi avut posibilitatea de­ a exa­mina cantitativ şi calitativ produc­ţiunea literară a acestui fenomen social. Iar ca o carte hotărîtoare — la început de drum — stă cele­bra lucrare a lui G. Fr. Nicolai: „Bi­ologia războiului” — carte de ştiin­ţ­­ă alături de care se vor aşeza în simetrie eporie lui Barbusse, R. Rolland, Andreas Latzko, etc. Da altfel nu despre o astfel de litera­­tură vom avea prilejul să ne ocu­păm astăzi. Cartea d-lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti e inspirată de desfăşurarea sângeroasă a eveni­mentelor din primii doi ani ai răz­boiului, şi vrea să fie o carte de i­­dei In scrisorile primite de „Ne­nea Mache” (ce nume!) se dezbat o mulţime de probleme grupate în ju­­rul războiului şi păcii. Trebue să mărturisim că odini­oară cartea d-lui Brătescu-Voineşti „In slujba păcii“ a avut un imens răsunet în inima noastră, — şi pen­­tru pricini lesne de ghicit: trăiam in atmosfera încinsă din preajma in­trării noastre în războiu, — și, fie că aveam s’o interpretăm ca un în­demn la neutralitate, — fie că a­­veam să vedem într’ânsa o simplă pledoarie platonică pentru pace, —» cartea avea să poarte pecetea actu-; alităţii imediate şi să fie un fer­ment de idei mai mult, în sufletul nostru chinuit de îndoeli şi de ma­rile întrebări ale vieţii. Când am intrat în războiu, cartea nu şi-a avut rostul: ea a continuat totuşi să se vândă şi să se epuizeze, — pentru consideraţiuni de omenia ce nu mai trebuesc demonstrate. Poate că scrisă de altcineva, ea ar­ fi constituit im document „subver­siv“’ pentru o ordonanţă de trimi­tere în judecata Curţilor Marţiale. Pentru clasicul autor al lui „Nicu­­lăiţă Minciună“ volumul n’a fost desigur decât o glumă reuşită, cu strategie de cafenea şi cu suflet — mai mult chiar decât a crezut în­suşi d. Brătescu-Voineşti. Spaţiul restrâns al acestei cronici nu ne îngădue să cităm admirabile pagini în care imaginaţia şi talen­tul autorului colaborează ca să ne demonstreze inutilitatea armatei în forma-i actuală şi să preconizeze înfiinţarea unei armate construc­tive, instituţie de pace şi de pro­gres. Cuvinte înflăcărate, protestări în aşteptarea unui spor de conşti­inţă care va educa cu sine mari schimbări în tabela de valori a o­­menirii şi o grozavă prăbuşire a tru­fiei şi puterii cftrmnitorilor de azi“ — calcule savante şi socoteli mici ca să dovedească posibilităţile unei fericiri in pace, — în sfârşit o mul­ţime de chestiuni interesante şi de amănunte, cari tind să evidenţieze nevoia de a statornici pacea pe pă­mânt. „In slujba păcii* se citeşte uşor şi, deşi e o elegantă predică în pustiu, — constitue pentru noi un docu­ment: anume e o dovadă că în ore­le d-sale libere, d. Ioan Al. Brătes­­cu-Voineşti e şi umanitarist. In schimb ne închinăm cu o nemărgi­nită condescendenţă sufletului ge­­neros de care e animată cartea deşi — ironic, autorul, vrea să pro­ducă desigur oarecare confuzie în „Precuvântare“ făcându-ne să cre­dem că toată străduinţa d-sale a fost ca să le dea nemţilor un tratat de dezarmare... GEORGE SILVIU Cronica fiterară ,in slujba păcii­ li I ■■■ ii —iii I ■ I ■ de d. Ion EL Brătescu-Voineşti Literatură mondială Ferencz Herczec: „întâia rândunică“ Săptămâna trecută „Lectura“ ne-a înbogăţit cu traduceri noi şi foarte puternice din autorii: Ferencz Herc­­zec __ Ungaria şi Pierre Mac Orlan — Franţa. Cum, aceşti scriitori, sunt europeizaţi şi citiţi în toată lumea am să schiţez aici o fugară părere critică pentru marele public cititor, grăbit să afle noutăţile zilei. Ferencz Herczeg autorul romanu­­lui „Umbrela Sfântului Petre“, tra­dus în toate limbile pământului, este bine cunoscut în literatura univer­sală. Având un spirit democratic şi ironizant, el a pus în lumină orgo­liul nobililor unguri decăzuţi şi ocu­paţi cu treburi „mărunte“ adminis­trative, Herczec este mare prin lu­crările sale în care pune probleme general omeneşti. Numărul 8 — a­­dică acesta — conţine două nuvele de acest fel: cosmopolit Opera lui întins, m­afti^Vtacmdsaîe szbît^“®c a avut răsunet mare pretu‘ cap, dormea, sau părea că doarme. Omul nu păru să se deştepte. Lucia trecu înainte, zicându-şi: — Ce proastă sunt! Mi-a fost fri­că de un bie nenorocit care se o­­dihneşte... Şi îşi continuă drumul. Abia stră­bătuse un spaţiu de vreo douăzeci de paşi, şi somnorosul deschise o­­chii, urmări timp de o clipă fata, şi din nou aplecă pleopele, părând mai cufundat în somn ca oricând. Bateau orele trei în momentul când o cameristă introduse pe­­ lo­godnica lui Lucian Labroue la so­ţia magistratului municipal, tindem­ In „întâia rândunică“ găsim o neînchipuit de interesantă problemă despre femeia modernă, în înţelesul fundamental: femeia-om. O docto­randă în medicină joacă rolul cerebralei, cu atitudini reci, calcu­late, dispreţuitoare a tuturor pasiu­nilor sensitive şi sentimentale. La urmă, cade tocmai ea victima unui amor, cu isbucniri nervoase, gelozii, tot aparatul de scene de drăgălăşe­nie femenină. „Bătălia de la Marathon” complec­tează numărul de faţă. Tradusă intr’o românească bine stilizată — foarte reuşită şi cu nota literară superioară, de către d. M. Făgărăşanu: „Lectura se poate citi­ de toţi cu mare plăcere, No. 9__ Pierre Mac Orlan — Bes­tia cuceritoare. Pierre Mac Orlan s’a născut la Paramé în 1882. Scriitor original şi puternic, păstrează spiritul liber şi cu orizonturi largi Mare aventurier ne-a redat cu măestrie viaţa-i sbu­­ciumată, într’o formă literară nepe­­ritoare. Cea mai puternică latură a talentului său se găseşte in felul cum birueşte moravurile omeneşti. Tra­ducerea de faţă este una din cele mai briliante satire sociale din lite­ratura franceză. Pierre Mac Orlan este unul dintre scriitorii de frunte ai Franţei con­timporane. „Bestia cuceritoare’’, e o satiră — în cuvinte foarte caustice — şi cu fine­ţea caracteristică a lui Pierre Mac Orlan. Scriitorul descoperă— în mod transparent şi dispreţuitor — ace­a clasă de oameni mediocri cari sau ridicat deasupra intelectualilor în toate ramurile activităţii sociale, fără nici un merit, fără un trecut, fără talent, __şi lipiţi de orice pri­cepere. Moravurile societăţii de azi cu Întreaga pleiadă de parveniţi şi îmbogăţiţi de război! Intelectualii, reiau, în cele din urmă, locul de cin­ste în societate, fiindcă împrejură­rile îi ştie acolo unde s’au cocoţat vremelnic toţi nepricepuţii spiritului superior de conducere şi a credinţei de fier într’un ideal uman. Traducerea e datorită unuia din talentaţii poeţi ai noştri: George Mii­­hail Zamfirescu, care s’a relevat cu succes in literatura umanitaristă de după război F. LOHR -0X0X0- Un avion ca­le­se străzile Barcelonei BARCELONA. — Un avion aparţi­nând aeronauticei militare, care evo­lua deasupra oraşului, a căzut în str. Almagavarez. Pilotul a murit carbonizat. Observatorul, locotenen­­tul-colonel din marină, Hilario Ra­mos, care se aruncase jos din apa­rat, s-a zdrobit de sol și a murit pe loc. Se crede că accidentul a fost pri­cinuit de desprinderea unei aripi a avionului. -OXCXO­ «an­ții injMmr — Hi A « 9 a*a«

Next