Dimineaţa, septembrie 1925 (Anul 21, nr. 6749-6775)

1925-09-03 / nr. 6749

nurorii noastre Centrala Centrfela Ceotrnin 46 78 K «Ml , Direcţia 57/72 Administr- 7/58 Provincia mi iriijji'T nj­)T­ii6fci«r­ia›irr~»*irj ws^mmmBsrnmnBrnaammmmaammmssaaeBsmDIMINEATA ANUNŢURI DE TOT FELUL LI ADMINISTRAŢI* XIARULOT 91 LA CONCESIONARAi •I r CUSTDI ABOHA SEHTULQJ USU­­M PH UN AN LEI 4» PE 6 LUNI LE 1 250 P* .1 LUNI „SOCIETATEA «ENERALA DR PUBLI­CITATE”. STRADA KUPEN CARADA (FOST KARABHEORGBET ICI) No. 9 Etaj I—Telefon M/M WSW«» 1­ ­ Literatură-Artă-Ştiinţă Din Karlsbad Mahler, Schubert, Tschaikowsky Za Potthof, lângă pajiştea idi­lică Inxorita, clasic. Întocmai ca un tablou de Boeklin, un care lumina aurie a Belladei te re­varsă peste peisagii palme, au nimfe ce se prind un hori Ideale ţi fauni ce modulează pe flautul lui Pau, melodii simple — la Post­hof se află sala concertelor Unde de trei ori pe săptămână o admis trabilă orchestră, aduce hrana muzicală, numeroşilor iubitori de muzică din Karlsbad. Un vast pavilion de sticlă, cu ferestrele deschise, adăposteşte or­chestra şi publicul ce nu are loc sub platanii sfrădinei. Anul acesta dirijor, era Robert Ifauzer, talent solid ni (Poală im­­pecabilă, ce strânsese intr'un mă­nunchi fără cusur o orchestră tpompu­să din vreo soi-seci de buni muzicanţi Lunea, Miercurea ţi Vinerea străbăteam pajiştea aurie fi par­fumată dintre Pupp şi Posthof, cu sufletul plin de făgădiciara melo­diilor admirabile, setos de fur­tuna muzicei deslănţuite. Toate figurile ilustre ale nvu­zi­­tei au­ defilat pe programele de la Posthof. Wagner domina Cu glo­­fia aproape de Beethoven, părin­­tele emoţiilor mele cele mai pure ţi al senzaţiilor celor mai vio­lente. Eroica. Pastorala ţi tragica Sim­fonU In do minor, tau succedat ca nişte gânditoare ţi patetice muse. Tschaikowsky a venit cu lan­­goarea melodiilor iute din 1812, cu trompetele Cu sfârleate frânturi Acum câteva zile, un concurs a fost instituit de societatea „Dansul şi Teatrul" pentru alegerea „celei mai frumoase dansatoare din Fran­ţa". Câştigătoarea este d-ra Susanne Abete, o tânără marsilieză de şapte­sprezece ani, pe care un stat local o declară „cât se poate de califica­tă spre a se pregăti pentru con­cursul celei mai frumoase dansa­toare din lume". .Pe mulţi, desigur, îi deconcertează invazia moravurilor electorale în câmpia dezinteresată şi senină a frumosului Frumuseţea câştiga­tă cu sufragii? Câteva voci, poate una singură, hazardul, faptul că unul din su­fraga­nţi avea guturai şi n’a venit la vot, asemenea împrejurări, cu totul întâmplătoare, să hotăras­că intr’un domeniu pe care oamenii s’au Învăţat a-l pune mai presus de certurile şi frământările parti­delor şi coteriilor? De ce nu? Arta este şî ea o acti­vitate socială. Trăeşte prin şi pen­tru public. Artistul primeşte suges­­tiunile mediului, iar mediul nu-i mulţumit decât cu ceea ce el a cerut tacit sau expres, artistului. Arta este o modă lungă, după cum moda e o artă scurtă. Moda, care se gă­seşte In tot ce e social, nu lipseşte aici din lumea esteticei. Ea, e care netezeşte drumul şi a­­sigură carieră şi reuşită nouilor ca­tegorii de frumos ce vin pe lume. Frumosul există numai prin cei ce-l găsesc atare, şi nu măsura în care este găsit astfel. Chiar de nu se fac alegeri organizate, opinia pu­blică a oamenilor de gust îşi dă verdictul, implicit sau explicit, asu­pra tuturor problemelor de artă con­temporană. Această opinie e schim­bătoare, ca orice părere. Nu este deci nimic şocant ca însuşirea fru­museţe! să atârne de câteva voturi dătătoare de majoritate. Iar faptul că de pretutindeni răsar concursuri de frumuseţe diversă, înseamnă doar că selectarea valorilor estetice se precizează şi se multiplică în socie­tatea modernă. Acesta e lucrul de reţinut. Este un simptomatic semn al vre­mii cantitatea de întreceri electorale în vederea recunoaşterei calităţii, totdeauna superlativă, de „cea mai frumoasă..." . De multe ori, obiectul concursului pare a nu avea nimic estetic în­­tr’insul. Așa bunăoară, concursul in­stituit deunăzi de ziarul parizian „Le Matin” pentru cea mai frumoa­să bonetă de hârtie". Trebue notat acest important obi­­ceiu de a se amesteca criteriile ar­tei până chiar şi acolo, unde acestea par a nu avea ce căuta. Şi aseme­nea progrese ale preocupărilor de frumos — cu tot aspectul lor ade­sea straniu, cum este in cazul citat mai sus — trebue să ne bucure, înseamnă că nevoia artei pătrun­de în cercurile cele mai vaste ale societăţii. Frumosul vrea azi să se democratizeze şi să se universali­zeze. Cumplita invazie a prostului-gust care ravajază societatea contenmo­din Marseillesa ca nişte ţipete de glorie ce se du­ce întunecată de cântecu­l solemn al Rusiei trium­fătoare. Dar la unul din concerte, după duioasa Simfonie neterminată a lul Schubert, i’a cântat Simfonia I de Mahler și ziua aceia a fost poate cea mai însemnată din toate. Mahler, este un revoluţionar al muzicei, de un prestigiu neînchi­puit, al cărui nume a ajuns să cântărească tot atăt de greu ca al lui Wagner In operă și Beethoven în simfonie... Dar cine-şi poate închipui seducţia fără seamăn a muzicei lui­ . O orchestraţie dar numai Wag­ner a îndrăzni­­- o, de o originali­tate copleşitoare, de o bogăţie fără seamăn. Motive visătoare, unde languroase ca un cântec meridional, altele stranii, lunare, tulburătoare ca un cântec scandat în furtună de nişte pescari de la Nord, pe bordul unei corăbii des­­nădăjduite. Ca pe o frunză în furtună, mu­zica lui Mahler iţi cuprinde inima, ţi-o strânge, ţi-o mototoleşte, ţi-o goneşte fără răgaz şi te lasă zdro­bit de emoţie, uluit de revelaţia nu ţine insu­ţi a unor emoţii si posibi­lităţi nebănuite. Din clipa când Vom auzii, Ma­hler s-a fixat pentru mine ca un astru Ce răsare in brumele vio­lete ale serei, si admiraţia mea a ingenuchiat înaintea lui pentru totdeauna. In pavilionul de sticlă de la Posthof, am trăit clipe de intensă emoţie muzicală. Lucrezzia Kar­rană nu-i decât o „criză de creşte­re", inerentă oricăror începuturi de grele şi Însemnate izbânzi vii­toare. Şi se mai poate întrevedea încă o alee a drumurilor de mâine. In so­cietatea ce va să vie, vechile grade sociale, care aşezau pe oameni in e­­taje, par’că ar da să dispară. Nici naştere, nici nume, nici ave­re nu vor mai fi titluri de vre-o no­bleţă oarecare. Dar atunci, ce devin toate aceste moravuri? Rareori, în societate, o instituţie dispare cu totul. Cel mai adesea, ea se Înhamă, ca mijloc, unui scop tânăr, In locul celui Îmbătrânit. Care este succedanatul viitor al ră­posatelor titluri de nobleţă? Ne-o spune, dupe acum, obiceiul de a se alege prinţi In diferitele domenii ale artei. Paul Fort e prinţ al poeţilor. Vin­cent Hyspa prinţ al „glumeţilor trişti“; Xavier Privaz prinţ al Chan­sonier­ilor, Lautrec al Humoriştilor, etc., etc. In domeniul concursurilor, în al alegorilor şi întrecerilor literare şi artistice s’a refugiat nevoia titluri­lor de distingere a oamenilor, in locul celor de mult apuse, şi in lo­cul celor, şi ele, pe cale de asfinţit, distribuite de stat sub formă de de­coraţii. Este în toate acestea, o foarte vas­tă şi îmbucurătoare promisiune de artă. Dealungul prostului gust, dea­­lungul inutilităţii aparente a tutu­ror concursurilor instituite pentru alegerea celei mai frumoase fete sau tichii. Mâine ne pregăteşte poate un excepţional câştig de putere a Fru­mosului printre oameni...? D. I. S. Postă-TelegraTelefon AetMtetaa postei la anii 1823 și 1924 Serviciu statistic al directivinei poştelor a dat de curând la iveală o intersantă lucrare reprezentând în cifre, activitatea vastei admi­­nistratiunl ne anii 1923 și 1924. Dintr’un examen cât de superfi­cial al acesor cifre se poate con­stata un spor la toate ramurile P. T. T -ului. Cum au funcţionat serv­iciile, o altă chestie: au dove­dit-o cu prisos plângerile nume­roase cari şi-au găsit ecou în coloa­nele noastre. Iată unele din aceste date: Corespondenta simplă Internă a însumat în 1924 un total de lei ---■76.622.759 fată de 205.257.145, în 1923. Scrisori interne simple satî pre­zentat în 1924 18.414.181, fată de 16.187.302 în 1923. Corespondntă recomandată In­ternă s’a primit 12.313.299, în 1923 și 13.623.925 în 1924; obiectele reco­mandate externe au însumat 3.078.538 în 1923 și 2.084.045 în 1924 Mesagerii de Interes privat s’au primit în 1923, 2.524.816 şi 3142.958 în 1924. Mesagerii oficiale au reprezen­tat în a­nul 1923. 635.099, iar în anul trecut 682.291. M sa­gerii internaţionale: 145.42 în 1923 şi 17.259, în 1924. S’au tranzitat 285 299 mesagerii internationale înl 1923 şi 479.674 în 1924. Mandate s’au primit în 1923 2.603.545, în val de 2 690 302.338.27 lei iar în 1924 s’au primt­ 3.274.888 în valoare de 3.465.752.673.65 lei. Numai taxele cuvenite adminis­traţiei poştelor au însumat lei 22.706.509.43 în 1933 şi 26.286 400 lei în 1924. Telegraful, în 1928 s-au prezentat 6.230.819 telegrame interne și 614.702 externe, iar în 1924 cele interne­­ au atins 6.795.142 iar cele externe 594.431. Pentru convorbiri telefonice lip­­sei date pe 1923 deosebit de cifrele pe 1924 sunt însă imersionante. Astfel în cursul anului trecut s-au efectuat nu mai puţin de 98.926.342 convorbiri telefonice din­tre cari 1.231.663 oficiale Mai departe statisticele vorbesc despre mersul obiectelor distribu­ite de factorii rurali, lungimea fi­relor şi a stâlpilor de telegraf. Nu conţin însă­ ulei un cuvâ­n* despre activitatea admirabilului și inexistentului serviciu de T. F. F care a primit consacrarea legală în ultima sesiune a parlamentu­lui Ceeace repun« într’un chip oîl totul concludent mersul postei în ambii din urmă ani sunt reclama­tiunile înregistrate care reprezin­tă 55 738 pentru 1923 şi 75.471 în 1924. Va să zică şî aloi progres! Reclamatiunile sunt categorisite, apoi în: fondate el nefondate, inter­ne şi Internationale. Astfel în 1923 s’au primit 47.239 reclamaţiuni interne şi 8499 inter­nationale, dintre cari s’au găsit fondate 28.601 interne şi 4532 inter­nationale. Din reclamaţiunile pe 1924— 57121 interne şi 18.350 externe s’au găsit fondate un număr de 32139 interne şi 5374 externe. Teroarea fascistă din Italia deputat socialist de Neapole, fost ministru al muncii, care, după cum am mai anunţat, se pregăteşte, ca şi ali oameni politici italieni, să părăsească Italia, spre a scăpa de persecuţiile regimului fascist. D. ARTHURO LABRIOLA \m\i PAIUS, 1 (Bodor). — A unspreze­cea conferinţă telegrafică univer­sală se deschide astăzi la Paris, reu­nind 246 delegaţi technici din toate ţările, iau parte administratori şi reprezentanţi ai societăţilor telegra­fice private, pentru studiul technic detailat al procedeelor şi regulamen­telor traficului telegrafic. Propagandă cerşirilor culturale la sate Şezătoarea din comuna Ţigăneşti (Ilfov) Duminică 30 August orele 3 iun. p. m. a avut loc In corpuna Ţigăneşti, lo­calul scoalei primare şezătoarea cultu­rală organizată de cercul cultural „Cântarea Carpatilor" din Bucureşti. In fata sătenilor adunaţi intr’un nu­măr foarte mare, pe a cărora feţe se observa acea veselie si concen­trare de a asimila cât mai mult d-1 M. Bulgăreanu, preşedintele cercu­lui, a vorbit despre „Pericolul în­tinderea plăgilor sociale la sate, din cauza neştiinţei şi lipsei de mijloace”, scoţând in acelaş timp în­­evidenţă Influenţa dezastruoasă, ce o au asupra generaţiilor viitoare. După intere­santa conferinţă, au urmat diferite co­ruri populare şi patriotice, declamaţii şi alte producţiuni, la cari remarcăm pe d-nii E. Obreia artist Tearul Na­tional, I. Cristescu şi O. Simionescu. Din partea comunei vorbeşte direc­torul şcoalei primara, care mulţumeş­te călduros cercului „Cântarea Car­­paţilor” rugându-l să poftească cât mai des în mijlocul lor. După terminarea şezătoarei s’a vizi­tat mănăstirea Ţigăneşti şi şcoala de ţesătură naţională a covoarelor. La orele 5 luni, cercul Îşi ia drumul spre Bucureşti. De imitat este laudabila faptă a d-lui P. Haralamb, directorul ţesătoriei „Sf. Luca”, care a pus la dispoziţia cercu­lui pentru propagandă culturală auto­mobilul d-sale. Dn incendiu intr’o staţiune climaterică Pe o piaţă dla Marea Nordului un îscer-tîi® mistuind un l%o£el a lăsat fără adăpost un mare număr de vizitatori * Viena, pe care o cunoşteam, nu mă mai interesa atât de mult, din punct de vedere teatral. Am stat două zile şi am plecat la Berlin. Citisem în „De l’Arlemagne“ de Madame de Stafii, că încă de acum o sută de ani, teatrul în Germania, luase o desvoltare superioară ce­­lorlalte state şi de pe atunci — spune autoarea — actorii germani îşi jucau rolurile într-un mod sim­plu, ferindu-se de exageraţii. Aşa se explică poate de ce Reinhardt şi-a ales ca centru al activităţii sale: Berlinul. Desigur că din toată Germania şi Austro-Ungaria, a­­cesta era oraşul cel mai potrivit în care să-şi pună în aplicare nouile sale idei, cu care a revoluţionat teatrul din lumea întreagă. De a­­ceea primul gând, de data asta, a fost să mă adăp şi eu la priceperea marelui regizor, atât de mult co­mentat şi admirat Piesa ce deţinea afişul, pe a­­tunci, la Deutsches Theater era ..Femeia îndărătnică“. Jucasem în­tr’un turneu cu Vasile Leonescu, în această comedie şi ştiam din ea, încă din liceu, pagini întregi, pe din afară1. Totuş, la Berlin, am constatat că habar n’aveam nici de piesă, nici de ce a vrut să spu­nă autorul. Felul, în care era pusă în scenă de Reinhardt m’a pus pe gânduri, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna, după ce vezi un spectacol la care râzi cu poftă. Atâta adevăr şi a­­tâtea intenţii în interpretare nu mi-am închipuit că poate exista. Mai întâi, am dedus din acest spectacol, că nu se face un servi­ciu unui autor de geniu, când­­ se joacă anumite lucrări, dacă se tre­ce cu vederea partea sănătoasă, morală sau poetică, ce a determi­nat scrierea fiecărei piese. Chiar un autor de geniu ca Shakespeare, pierde în ochii pu­blicului, reprezentându-i-se come­diile numai ca fiind amuzante. Cu drept cuvânt, ne-am întrebat mi­raţi, cum se poate ca autorul lui „Hamlet“ să fi scris asemenea bufonerii? Şi atunci toată vina cade asupra noastră, a actorilor. Goethe a spus, că opera genialului englez este ca o cupă magică, din care unii scot mere de aur iar alţii car­tofi. Cu alte cuvinte fiecare îl re­prezintă după puterea de a-l înţe­lege. Reinhardt a scos „mere de aur“ şi din comediile şi din tragediile lui Shakespeare, dovedind matema­tic, — onoare lui — că autorul lor a fost tot aşa de mare şi în trage­die şi în comedie. Relativ la spectacolul în sine, am văzut cum scenele de comedie erau ilariant jucate, aşa încât să reiasă lămurit, că actorii lui Reinhardt în­­fişau nişte actori, cari jucau piesa „Femeia Îndărătnică“, pe vremea autorului acesteia. Iată un lucru nu tocmai uşor, în meşteşugul actori­cesc. Dacă nu se găseşte nuanţa necesară, din care să se vadă că pe scenă e teatru în teatru, atunci publicul confundă acţiunea drama­tică propriu zis, cu piesa introdusă în mijlocul acestei acţiuni, cum e cazul cu „Femeia Îndărătnică“. Regisorul german a găsit în mod fericit această nuanţă. * * * Era un râs cu lacrăttti, totul fiorii de dragoste ai lui Petruccio, erau scoşi în evidenţă în mod ad­mirabil, de interpretul acestui rol. In această piesă spectatorul e pus în încurcătură, neştiind ce să aleagă, ca mijloc de îmblânzire al femeii: Pumnul sau dragostea. De­pinde dlar, de joc şi interpretare ca să i se uşureze această alegere. Dacă publicul pleacă de la tea­tru cu convingerea că pumnul a co­rijat pe Caterina şi că procedeul aspru a lui Petruccio a reuşit, des­­nodământul piesei e imoral şi Sha­kespeare e compromis. Din potri­vă, dacă dragostea lui Petruccio pentru Caterina e bine redată de către actor, atunci aceasta e solu­ţia fericirii intr’o căsnicie şi pe ca­re publicul trebuie s’o aleagă. A­­ceasta a fost intenţia autorului, a­­cesta e rostul moral al comediei, nterpreţii germani au insistat a­­supra acestui lucru, desigur după sfaturile regisorului lor. In ce priveşte montarea, cu toa­tă fantezia ce se desfăşura, nu s-a pierdut un moment din vedere „a­­devărul“ sau şi mai bine „posibili­tatea mijloacelor“ faţă de timpul în care au avut loc primele reprezen­taţii ale comediei despre care vor­besc aci. Un lord, oricât ar fi de lord, nu putea avea acasă la el decoruri de teatru şi tocmai decorurile unei piese, pe care o trupă de actori va­gabonzi o avea in repertoriul tor. Dar nici această trupă sărăcăcioa­să nu era în stare să se servească la reprezentaţiile ei, decât de nişte imitaţii de decor uşor de transpor­tat, adică de un fel de paravan. La „Deutsches Theater“, aceste paravane se instalau, cum era şi natural, în curtea Lordului şi chiar de către interpreţii rolurilor, adică de către actorii germani. Schim­bările paravanelor se făceau în fa­ţa publicului, iar actorii transfor­maţi în maşinişti, găsiseră şi aci, cum să joace, să nu fie confundaţi cu rolurile ce le defineau în piesă. Se loveau între dânşii cu decoru­rile, îşi puneau piedică şi din când în când, continuau câte un motiv al muzicei de scenă, cântată de trei muzicanţi în costume, a­­mestecaţi şi ei printre persoanele cari schimbau decorurile. Antr’actele se jucau într’un ten mai coborît decât actele, fă­când impresia că nu trebue văzute de public. Din cauza asta erau tot aşa de amuzante ca şi comedia în­săşi. Muzicanţii, trei la număr, după cum am spus, căci şi ei făceau par­te dintr’o trupă ambulantă, ce nu putea avea cu ea, o orchestră sim­fonică, aceşti muzicanţi cântau din­tr’un „piccolo“, un „oboe“ şi un ,­corn englez. Nimic mai natural pentru o piesă englezească. Prin sunetele ce scoteau, fără să vrei îţi venea un minte cimpoiul scoţian. Totul era făcut cu logică şi cu o artă superioară. • ** La Opera Mare din Berlin, an­ văzut „Profetul“ şi „Freischütz“. Imi făcusem părerea ce mi-o menţin şi acum, că reprezentaţiile Operei din Viena, de înainte de război, erau neîntrecute din punct de vedere al Interpretării. Din punct de vedere al technicei tea­trale însă, Germania stă pe planul întâi. Rolul „Profetului“ era jucat de tenorul Berger, un rival serios al lui Slezack, dacă nu s’ar fi prăpă­dit de tânăr; contr­aita era admi­rabilă ; cei trei călugări, başi, de asemenea, corni din actul al IlI-lea desăvârşit şi ca voce şi ca exacti­tudine, reprezentaţia însă culmina prin „schimbarea la vedere“ a de­­corului ce urma incendiului. Dintr’o sală, cu toate zidurile şi imobilele necesare, rămâneau grinzi arse, aplecate, fumegânde, într’un cuvânt ruinele cele mai naturale ale unui dezastru pricinuit de foc. Şi toate astea apăreau sub ochii spectatorului, ca şi cum asista­t un adevărat incendiu. Acelaş impresie uimitoare am primit-o şi la „Freischütz“, operă oarecum fantastică, ce dădea şi mai mult prilej­ă intervină cela mai perfecte aparate. CVa urma­ Viaţa unui actor 20 ani de teatru de C. MAXIMILIAN CAP. XXIV. La Berlin „Femeia îndărătnice*“ Proiectul de arbitraj între statele balcanice Comentariile presei greceşti ATENA, I. (Rador). — Răspun­zând unui comunicat al agenţiei iugoslave „Avala" cu privire la ar­bitrajul In Balcani, jurnalele gre­ceşti relevă că guvernul elen n’a făcut nici o propoziţiune concretă. El a lansat numai prin presă ideia aceasta care are aprobare gene­rală şi a sondat celelalte state pen­tru a constata dacă proectul ar avea şanse de realizare. Ziarul politia", in editorialul său, spune că comunicatul Iugo­slav este exagerat și ostil, căci li­tigiile, greco-sârbe asupra liniei Salonicului s’ar putea tranşa mai logic şi mai conform intereselor celor două state prin arbitraj. Dacă Iugoslavia este convinsă de drepturile sale, pentru ce nare recurgerea la arbitraj ar constitui un act duşmănos ? In chstiunea minoritară poli­tia“ afirmă că atitudinea Jugosla­via este egoistă căci cere Greciei privilegii pe care ea însăşi le-a re­fuzat Bulgariei. $i asupra acestei chestiuni, Grecia ar avea încredere intr’un drept arbitraj In cursul că­ruia ar putea revendica dreptul co­munităţilor greceşti din Serbia. In orice caz, scrie politia", a­ ceste două chestiuni nu vor fi so­­tumomte prin refuzul încăpăţânat al unui arbitraj. Căci, chiar dacă acum proectul va eşua, interventi­­unea arbitrară a celor interesaţi la ment'nerea păcei in Balcani va H fatal necesară ■ — ■ wm • ^ 11 * Congresele învăţătorilor -Diairotest Imparr­va maistrului de instructîV Primim din partea anul grup de învăţători următorul protest: Domnule Director, In ziua de 6 Septembrie se vor ţine două congrese ale învăţători­lor: unul la Chişinău, al basarbeni­­lor şi o parte din vechiul regat; al doilea la Arad, al învăţătorilor transilvăneni. Socotind că interesele învăţători­­mei sunt aceleaşi pe tot cuprinsul ţârii, nu vedem In aceste două con­­grese decât o tendinţă de dezuni­­re a corpului învăţătoresc. In timp ce noi luptăm pentru u­­nirea şi unificarea corpului didac­tic, constatăm cu durere că organe superioare d­in ministerul de ins­trucţie luptă să ne desbine. La Arad au ordin să meargă în­­văţătorii liberali din vechiul regat. Secretarul g-ral de la instrucţie şi inspectorii şcolari au dat ordine ca învăţătorii să se ducă la congresul liberal de la Arad. Nu putem accepta acest sisten prezintă­ de ministerul de instruc­­ţie care are datoria să fie impar­ţial şi să lupte pentru unitatea cor­­pului nostru, nu să-l sfărâme şi să-l arunce în arena politicei. Un prop de învăţători — Raid-in avi th­e PARIS. i (Rador).— Aviatorii Coli și Tarascop. preparând un zbor di­rect Paris-New-York au făcut un circuit al Franței cu o viteză orară mijlocie de peste 200 kilometri. îna­inte de a pleca pe Atlantic va face un nou zbor de probă de 8000 vii*­­metri fără­ escală. * PARIS. i (Rador). — Aviatorul francez Favreau a sburat de la Pa­ris la Madrid în 6 ore și 85 minute. ............... mmmm­m m V­ îKws'BAmwwgwCAŞA»y.Âys,.v i £ ?gjw& Adunaţi şi mai departe cupoanele şi păstrari-le până l.i toamnă, când va avea loc tragerea, aşa cum am anunţat la începutul acestei aedfc

Next