Dimineaţa, ianuarie 1927 (Anul 23, nr. 7216-7245)

1927-01-01 / nr. 7216

samBwei I tom­arisl nr*\ Ştiri artistice Astăseară Vineri 30 Decembrie — seara de anul nou — la teatrul Naţional se reprezintă „Patima Roşie"­, tragi­comedia d-lul Aliba,­ Sorbii, a cărei serie pe stana primei noastre scene e departe de a se epuiza. In rolurile princinali aceiaşi creatori ai roluri­lor ,Iin actuala stagiune, d-na Maria Zimniceanu, d-l Ion Brezeanu, Luliu Cruceanu, Pop Marţian şi Daţulescu. Spectacolul se termină înainte da ora 11 şi jumătate. în verere se repetă „Dama cu Came­­li” în direcţia da scenă a d-lui Vasic En­escu, „Forte al XV-Iea” în direcţia de scenă a d-lui Soare Z. Soare şi „Georges Dan­din” în direcţia de scenă a d-lui Victor Bumbeşti. Deasemeni zilele acestea se vor începe şi repeti­ţiile piesei or­igin­ale a d-lui Caton Teodorian „Greşala lui Dumnezeu”, di­recţia de scenă având-o d. Paul Gusty. * Sindicatul artiştilor dramatici şi lirici din România, atrage atenţiu­nea membrilor săi, că în conformi­tate cu dispoziţiunile legii teatrelor — art 52 şi 54 — să-şi vizeze cărţile de liberă profesie pe anul 1927, pen­tru a nu fi expuşi la neplăceri. * * * D-ra Stela Rădulescu, pictor, îşi va deschide expoziţia de pictură din sala No. 4 a Ateneului Român, cu­prinzând: portrete, fiori şi peisaje. Expoziţia va fi deschisă de la 2 până la 25 Ianuarie 1927. * Societatea sportivă culturală „Turda“, va da Duminică 23 Ianua­rie 1927, un mare bal, în grandioa­sele saloane GIB din str. Isvor. In folosul ridicări unei arene sportive în cartierul Dealul Spirei. Două muzici: Havana Jazz Band şi muzica reg. 1 grăniceri. Diferite surprize. Tombolă con­cursuri şi demostraţie sportivă. Lojile şi biletele se pot reţine din timp, la sediul societăţei, str. Fpl­co 1­16. D-şoara Lucreţia Mihail s’a reîn­tors de curând în ţară, după o şe­dere de mai bine de 3 ani în Franţa, Italia şi recent în Olanda unde a lu­crat intens şi a expus cu mult suc­ces pânzele sale. In cursul lunei ianuarie, talentata pictoriţă va deschide o expoziţie în sala Ileana (Cartea Românească) şi sperăm, că succesul pe care il pre­vedem o va îndemna să rămână printre noi cât mai mult. * * * SBORul SPRE INDII LONDRA, 30 (Rador). — Ministrul aeronauticei Sir Samuel Hoare, îm­preună cu însoţitorii săi, a părăsit azi dimineaţă Malta continuându-şi sborul spre Horns-Tripolis, acesta fiind al doilea popas în călătoria pe care o face spre India. Primul din cele trei aeroplane tip Hercules, cari deservesc linia aeria­nă Cairo-India a sosit în perfecte condițiuni la Basra, având pe bord pe Sir Seftop Brancker. .- ^ ­ Nici nu se crăpase de ziuă când li­niştea uliţei celei mari fu spartă de clinchetul zurgălăilor şi de plesnetul harapnicului, cu care îşi vestea in­trarea, în Boruzeşti o veche trăsură nătişeancă. * ■ Ici*şi colo se căsca vre-o ferestrui­­că ivindu-se câte un cap înfăşurat în baris, sau vre-un altul cu fes roşu, începând iscodeala. — Par'că-i năţişeanca Mălinilor.* — Cu Dulghiş, vechilul, pe capră... — Şi fără cuconu Mişu... — Se vede că iarăşi s'au încurcat iţele... — Şi Ta trimis din nou pe, Dul­ghiş după, grăunţe... • — Ii fitueşte stăricica moşului... — Păi, nu ştii ? Vorba cântecului Unul pune, ş’altul ia­r ’aşa merge dragostea. — Ei! Şi aşa clevetitorii îşi văd în tihnă de patima lor, în vreme ce vechea trăsurică de ţară trăgea în ograda largă a casei boereşti. Dealtmintrelea de multişor vuia târgul de isprăvile tânărului Mişu Mălin, singura odraslă a cuconaşului Sandu Mălin, a cărui viaţă bogată în dragoste faţă de cei obijduiţi, nu se potrivea de fel, cu traiul svăpătat, de risipitor, cu care unicu-i urmaş dă­dea tăgadă bătrânei zicale: „aşchia nu sare departe de pom.". Ba se p­oate spune că apucăturile nevolnice ale tânărului erau atât de deşănţate că dăduseră ghes­turi for­­fele să îşi arunce balele şi asupra memoriei de veci adormitei soţii a lui Sandu Mălin, cucoana Aspasia, prea iubitoare de sindrofii şi de tai­­tasuri prelungite des cu lumea alea­să a capitalei. Dar câte nu îndură cei­ ce n’au altă­ treabă! Boerului îi ajungeau în auz multe bârfeli; însă nu le lua în sea­mă şi nici nu punea nimic la inimă, încheind-o înţelept­eşte cu o vorbă „moştenită d­in bătrâni: Ce e scris, în frunte-i pus". Şi cu Vorba asta punea capăt tutu­ror scornelilor, depănate de limbuţi pe seama lui şi a casei. Iul. Aşa că vechea lui pornire de a în­chide ochii şi de a nu dă crezare vor­­belor rele, spuse în pofida răposatei lui soţii, se întinsese şi asupra celor ce îi veneau în urechi despre viaţa «vânturată a singurului lui moşteni­tor. Când bătrâ­nu-i argat se ivi în per­vazul uşii, cu o căutătură smerită de slugă credincioasă, Sandu- Mălin îşi strânse halatul pe el şi cu o uitătură oţelită: — Ce-i cu tine Dulghiş ? Ce vânt aşa de­ dimineaţă? — Sărut dreapta coane Sandule... Păi să vedeţi, a făcut conu Mişu altă botoroagă...­ Bătrânul boer se întunecă.. — Ei ce -a mai făcut ?* Spune mai repede!" — Nu mă lua prea repede, coane Sandule, c­ă mă poticnesc! — Ei bine — zâmbi stăpânul — spune pe’ndelete, dar fără. înflori-, turi... — Ce înfl orituri, coane — se cruci' bătrâna slugă, e vorba de cinstea Mâ­­inilor. '­­— Ce?! — se oțărî boerul, încrun­­tându-se. — Să vedeţi,­coane. Ieri noapte co­nu ’Mişu nu s’a întors acasă, cum nu a mai venit nici caleaşca cu cei doi telegari, întorcându-se în puterea notiţei numai Ispas, vizitiul, cu bi­ciul în mână.­ Am sărit din pat şi m’ar fi repezit la­ el. — Unde-i, con’ Mişu? —* zic. — Un’ să fie — zice — la club, la pohăr. — Da ’un ’te trezeşti de te ’ntorci fără caleaşcă şi fără telegari? — Ehei! Dumneata să fii sănă­tos — zice — s’au lipit pe cleiu! — Unde-s, afurisitule, că te svântă conu ’Mişu ’n bătăi! El mă ’bate pe umeri­ .— Păi conu ’Mişu le-a făcut de petrecanie. I-a mătrăşit In cărţi şi te’egarii cei negri, cum s’au dus du­pă ei şi armăsarii de călărie şi tro­­terii. „Mie ’mi venea alte avea, mi se pă­rea că vorbeşte într’aiursa... — Ce-ai căpiat, Ispas? — îi zic. _Ba ’s în toate minţile, că ra’a plouat leoarcă, întorcându-mă acasă, după ce am dus caleaşca şi caii a­­casă la conu Fănică Leurdeanu, care le-a câştigat. — Ce câştigat mă? Se joacă de-a „uite popa, mi­e popa” cu averea o­­mului? — Eu nu ştiu de cât atât: conu ’Mi­şu mi-a dat ţidula asta.—­ uite-o! Şi Dulghiş scos-se din chimir o hâr­tie împăturită­ cu grije într’o basma şi o întinse stăpânului: __ Iacă țidula cu pricina... Bătrânul boer se lăsă. binişor pe un jilț și desf&când scrisoarea: — Vezi, Dulghiş, pe măsuţa tabie­tului, lângă chiseaua­ cu tutun, tava, șeaua... Mă vând ochii... Iar după ce sfârși citania: —Bine, a pierdut, a plătit, nu văd nici atâtiea­ în pofida cinstei... — Să vedeţi, cucoane Sandule, îşi drese glasul Duîghiş — ,aşa am spus şi eu: a pierdut, s’a dus, să fie sănă­tos şi să ia alţii’n loc! Da-i vorba că ,eri peşte ais tgctoai, c^id se hjtpm­se conu Mişu şi-abia dase ochii -n geană, ne pomenim: cioc! cioc! la u­­şS,, cu doi portărei de la tribunal şi încă cu un domn, ceva mai sclivisit. Ce-a­u pus la cale cu conu ’Mişu jiu ştiu. Destul că, în urma urmelor Iconu ’Mişu, alb la faţă ca ţidula ce­ea, le-a dat cheile de hi birou, spu­nând: „Poftiţi, faceţi-vâ datoria!’’... Către cel mai arătos: „Domnule pro­curor, la dispoziţia dumitale!” . Portăreii au deschis săltarele bi­roului şi ale casei de bani, au ridicat hârtiile, tot aşa au făcut şi cu scri­nul şi cu sipetul cel vechiu, luând şi giuvaericalele coanii mari... Şi după ce şi-au umplut genţile ne-au dat a­­fară pe noi, slugile, cari rămăsesem gură-cască, şi ne-au spus să nu ne împingă păcatul să mai intrăm în cămările boereşti şi să stăm în că­mările noastre din fund, priveghi­nd ca nimeni să nu rupă peceţile puse de ei la toate uşile. Iar conu Mişu, când să iasă din o­­gradă, m’a luat deoparte şi mi-a spus între, patru ochi: — Du-te degrabă la Boruzeşti şi spune-i tătucului că ne-au scos cre­ditorii averea la mezat ! Bâtrânul ascultase cu sufletul pe buze, iar văzând că Dulghiş conte­neşte din istorisit, oftă uşurat: — Şi asta tot nimic nu-­ o să scoa­tă în vânzare casele din Lipscani şi vrea de la marginea târgului și sor acoperi datoriile.. Da-i vorba el, Mu­tu, dece s'a dus cu procurorul ? Bătrânul argat tăcuse, cu capu în piept, învârtind pălăria nehotărît; a­­poi, cu ochii în ochii stăpânului, a­­vând o vorbă începută : — și a mai spus... coane Sandule... să fie pe pace tătucul, că de-acum are de grije stăpânirea de mine !... — Ce vorbă-i asta ? — se încruntă boerul. — Păi, coane Sandule, aicea-i buba, asta-i năpasta căzută pe capul nostru ! — Cum ? Ce fel ?... vorbește. Dulghiș stătu o clipă în cumpănă, apoi sub privirea neliniștită a stăpâ­nului închee : — Conu Mișu mi-a adaos . dar am călcat cu stângul Dulghiș, că acu nu mai e nimic de făcut­, deunăzi m’ai scos tu din izm­ă, ducându-te în pripă și închizând gura cămătarilor, da’ ecus s’a dus tot... Giaba m’ai lua tu la reflec ! S'a isprăvit... am plas­­tografiat,!... — Ce ? Fiu-meu plastograf ?­­ gâ­fâi bătrânul boer. Atât mai putu să îngăime şi apoi se lăsă în vale în jeli, sgâlţâindu-i par­că frigurile, sgârcindu-se şi în­­tinzându-se din toate mădularele, cu ochii căscaţi peste măsură, icnind o­ dată, de două ori tare, şi încreme­nind apoi, cu ochii holbaţi, cu mâi­­nile încleştate în brăţarele jelţului, în vreme ce Dulghiş se repezea, în pridvor, răcnind : — Săriţi că ne lasă conu’ Sandu Mălin ! NUVELELE „DIMINEŢII" U­RMAŞSI N. FOSSA S­f Ki I A It n­f M MTiMI URA-ARTA-STI1NÎA Cronica teatrală ■« i.. r • ' ........... .... ■ . k Teatru! Nations! Falafsasii, comedie în trei acte! de A. de Herz O sală, plină până la cel din urmă loc şi cu aplauze pornite din toate locurile, ceea ce înseamnă că piesa a unanim apreciată, a întâmpinat. Miercuri seară, cu un emoţionant entuziasm, pe veşnicul proaspăt, veşnicul tânăr „Păiajen“. Comedia d-lui Herz, una din acele rare comedii care biruesc vremea şi rămân nu numai un punct luminos într’o literatură dramatică, dar în­semnează, în una tânără ca a noas­tră, începutul unei ere nouă ce de­termină adoptarea unui gen fericit, a fost din nou o biruinţă a teatrului Naţional, o consacrare definitivă a scriitorului ce-şi înscrie numele în seria marilor autori dramatici. După treisprezece ani piesa n’a pierdut nimic din farmecul de odi­nioară. Posedă marea însuşire şi marele secret, care dau eternitate operilor de valoare, cuprinzând u­­manitatea ce păstrează pieselor de teatru o neclintită actualitate, întruneşte toate calităţile comedi­ei de moravuri şi ale comediei de caracter, împletind sentimentalismul în jurul satirei bogate şi sănătoase. De-o factură impecabilă, caracte­ristică teatrului lui A. de Herz care jonglează numai cu două persoane la actul final, „Pătiajenul‘ rămâne un model al genului şi autorul se înscrie printre maeştrii teatrului contimporan. , , „Păiajenul” are tot ce trebue pen­tru ca o piesă să aibă succes: este spirituală, cu multă mişcare, dialo­gul viu şi acţiunea încordată. D. de Herz râde de tot şi de toate. N’o face însă cu răutate ci cu mul­tă îngu­duinţă şi cu simpatie pentru victimele sale. In acelaş timp, d-sa Ştie să observe, vede tot ce este ridi­col, vulnerabil, urât, meschin. Şi le desvălue toate acestea cu o uşurin­ţă, cu o desinvoltură, care atinge adesea virtuozitatea. B. de Herz pă­şeşte întotdeauna gestul, ticul, vorba ,ar­, redau concis, definitiv, caracte­ristic o situaţie, un om şi fixează m­ora­vu­ril­e, obi­ce­i­ur­il­e. Este viaţa reală, înfăţişată prin prisma unuia care vede lucrurile în roz. rintimismul acesta­­ face ne­au­tor să imagineze o fiinţă curată şi m'vinnova'ă, în ciuda traiului liber­tin re care-1 duce într'o societate plină, de intrigi şi de invidie. Iar în rdiflocul acestei societăţi, o dragos­te curată şi frumoasă se înfiripează. f'df (\ pj Pe altfel tontă lumea pe care r.e-o înV-?iseor.â autorul, este bună Tică­loşire, rău'ăţile, bârfeli'e se fac din nevoia de a avea ocupării în staţiu- R’l.j balneare unde n’ouă veşnic sau în : '’-.-curie unde lumea se plictiseş­ti întotd­ecrina. Ele se mai datorase si t­ă­râm fă roi, lăuduro­şiei care nu am însă nimic din răutatea propriu zică. Nu e de mirare dlar că b­tinea aşt­ri văzută şi viaţa astfel înfăţişată s­ă învioreze, să amuze, să încânte,­ă farmece. Cu atât mai mult cu cât totul este închegat cu un simţ al pairului şi cu o pricepere scenică uimitoare. La toate acestea se adaugă o lim­fă frumoasă, curată, care contribuie şi ea ca multe pasagii din piesă să fi© bună şi adevărată literatură. Din vechia distribuţie nu fac par­te dacât d-na Gusty ce redă pe una din doamnele bârfitoare cu un umor savuros, şi d. IV. Soreanu, comedia­­tu! ce-şi reia rolul cu aceeaş vigoa­­re, cu acelaş haz, cu aceleaşi uriaşe posibilităţi de caracterizare care s-au făcut reputaţia de mare actor. A fost o revelaţie fericită jocul ă­ nci Jeana Popovici, tânăra socie­tară de la Cluj, care a dat Mirei Dă­­ianu nu numai o linie excesiv de bine susţinută, o tinereţe sburdalni­­că, o bine calculată radiere de sim­patie, dar şi accente de caldă emo­ţie, biruind uşor şi cucerind ropote de aplauze. E un mare succes la în­ceputul unei cariere, şi d-na Popo­­vîci, bine venită în ansamblul de la Bucureşti, se impune ca o remarca­­tilă comed­iană. D. N. Bălţăleanu cald şi comuni­cativ, poetizând duios scenele de frageste, vibrând în cele de gelozie, ne-a dat un Mircea Florini, tânăr şi­­convingător. Babele guralive şi bârfitoare au găsit nota justă în jocul d-nelor Justy, Zaharia, Nely Andreescu şi Maria Negrea. Seducătoare, d-na Nat­aşa Alexan­dra în cocheta d-nă Strejea, pline de viaţă d-rele Didi Teodorescu, E­­lena Almăjean şi Adela Obreja. In mătuşa blândă şi iubitoare, d-na Elena Pariziana are o creaţie ce merită o deosebită revelare. A plăcut mult în scena mărturisim u­­nei dragoste pierdute. Foarte bine d-na Olga Ţăranu. In grupul băeţilor tineri — muş­tele ce zbor în jurul paiajenului — are regăsit un­­ admirabil ansamblu, susţinut cu brio şi vervă de d-nii Pop- Marţian închipuit şi încântat de si­ne. Brancomir lăudăros şi plin de morgă, Polizu foarte reuşit în carac­terizări,­­ amândoi preţioase ele­mente de dramă şi comedie sf. Fin­teşteanu, Conăbie, Săvulescu, câteşi trei într'o vervă îndrăcită. D-nii Victor Antonescu, C. Stăn­­cescu şi V. Romano, au ţinut să a­­pară în ansamblu pentru ca talen­tul lor să dea ţinută şi relief unor roluri mici nelipsite de savoare co­mică. Grija d-lui Gusty pentru piesele o­­riginale a fost din nou cu prisosinţă dovedită. Cele mai mici amănunte, puse la punct cu o remarcabilă per­fecţie, au dat piesei printr’o nouă punere în scenă, hazul şi duioşia ne­cesară. O mare parte din aplauze se îndreptau către regisorul ce dirija spectacolul din culise spre satisfac­ţia tuturor. Decorurile d-lui Traian Comnescu — în special cel din întâiul şi al tre­ilea act — sunt admirabile în sim­plicitatea liniilor, în pitorescul lor şi în culorile minunat îmbinate, lă insistenţă, acoperit cu flori şi în­delung ovaţionat de publicul ce se ridicase în picioare ca să aplaude şi să ia parte la o mare sărbătoare de adevărată artă. ..Păiajenul“ care atinge acuma a o suta una reprezentaţie porneşte pe seria unei sute nouă... ALEX. CALIN D-NA JEANA POPOVICI Cărţi-Reviste A apărut în editura „Cartea Româ­nească”, Cunoşt inţe Folositoare, Se­ria B. No. 47. Cultura Tomatelor (pătlă­gelelor roşii) de Ilie Isvoranu, Agro­nom. Preţul ld 5. Cunoştinţa Folosi­toare Seria A. Nr. 3?. Lămurirea Po­topului da­n Simionescu, pred. uni­versitar. Preţul lei 5. Cunoştinţe folo­sitoare Seria D. No. 15. Tiparul de Va­st!« Romanescu. Preţul lei 5. Ion Să­racu­ şi alte poveşti, ediţia II-a rară rută, ilustrată de P. Duîfu. Preţul lei 25. A apărut „Maia”, revistă pedego-g­ică, literară şi socială anul VI Nr. —8 Noembrie—Decembrie 1225. Di­rector: Petre I. Gheraţă. Colaborează Ion Broşteanu, Stanciu Stoian, FI. A­­lexandrescu, Vasile R. Niţescu, Stan Chîrca, Natalia S.beki, Alexandru Dima şi Iorgu Stoian. Cel mai frumos dar de Anul Nou, — este un bilet de intrare la MARIELE BAL MASCAT pe care îl da Asocraţia Generală a­ Presei Rămâ­ne în seara de 8 ianuarie la Eforie. Tombala cuprinde In­tre altele UN FS3RO O ROCHIE LUCRATA IN FIR Oferită de casa Giselle UN GRAMOFON CU PLACI Oferit de casa Jean Feder PICTURI DE VALOARE semnate de cei mai mari pictori Ultimele bilete la Pe­der. Bilete de favoare nu e» &î§ 0i a *RO. 9 ­ Pe tăpşanul din­spre „Valea Trandafirilor" licăreau încă, ici colo, smocuri de iarbă,­ Iarna. Ini 1916 nu voise nici­ de Bobotează să-şi arate colţii. De Sfântul Ion, robii, înşiraţi pe-afară, pe tăpşan, la soare desbra­­caţi până î­­n brâu, culegeau de pe gulerele hainelor şi vestoanelor şi din cutele cămăşilor, puiţa de peste noapte a faunei mizeriei, nesecat is­­vorâtoare. — Striveşte-­ mă, strigă un sublo­cotenent rezervist, adresându-se ui­nui tânăr avocat moldovean. Cu monoclul înfipt în ochiul drept acesta ciugulea,, plictisit, o fânduli­­ţă, roză odinioară, atârnată la gule­rul cămăşii, apoi îşi scutura distrat degetele peste petalele­ galbene de ciuboţică, grăbită spre viaţă în iarna aceea cu înfiorări de primăvară. —• Striveşte-­ mă­, că ne scot peste linia de sentinelă şi ne împuşcă „voiniţii!” Zicând acestea­ faţa tur­tită, de statue antică, uriaşe şi ciu­ruită de preduceaua vărsatului, a­ rezervistului, se contractă scârbită. Degetele lui mari strivesc, ritmic şi cu sonoritate, cămaşa învineţită de vreme şi de nerepaos. — Ha, făcu el cu parapon. Asta-i venit de la hogea, că prea-i gros de obraz. De două lun­i, de când stăm aici, nu l-am văzut odată pe hoge, verificându-şi muniţia. Se vede trea­ba că-i opreşte coranul de la astfel de crime. Inşirându-se apo­ lung şi greoi pe picioare, rezervi,­dul acoperi orizontul cu umerii lui îşi scutură vestonul, mai recoltă în aripă şi pe nemerite câte ceva, um­blând într'o doară, cu mâna pe la brâu şi apoi se îmbrăcă în tihnă- Răsuci o ţigara, trase cu limba peste foiţă, atingându-şi in neştire unghiile pistruiate de sânge, se aplecă peste un camarad de aprinse şi, trăgând plin de năduf un fum, porni spre baracă, legănându-se ca o gușe de buhai. — Se usucă bietul, mai rău decât măgărița dela sacaua mracelui, grăi unul. — De unde sft hrănești atâta mun­te de oase cu o lingură de cruschi ? Om să-l saturi cu ciorbă de pere pă­dureţe e el? Nu mă satur eu, că sunt pe sfert cât el și-am mai mân­cat, până acum, o căciulă, o pereche de jambiere, un ceas, o tanachere de argint şi optzeci de lei, dar ăsta, care abia îşi face rost de o ţigrare de tu­tun şi aceea pe împrumut... Rând pe rând, robii se ridică isto­viţi şi urmează drumul săbre baracă. Aşezat la vre­o câţiva chilometri de orăşelul Haskovo, lagărul cuprin­de­ o mică întindere de pământ aco­perită de trei tufani uscaţi, vre-o zece hardughii de scânduri sau de chirpici şi un şopron, care serveşte de bucătărie şi grajd pentru măgă­riţă, de a cărei bună dispozi­ţie depinde, aprovizionarea robilor. Şi ce măgăriţă capricioasă! N’ar fi căzut odată de acord cu sarea, cu apa şi cu lemnele. Când sunt lemne şi sare se îmbolnăveşte măgăriţa şi nu vrea s’aducă apă. Când este ea dispusă să aducă apă, nu sunt lemne sau sare la târg aşa că întotdeauna se face tovarăşe cu m­­atele ca­ să mai sfeterisească câte-o zi de hrană bieţilor robi. O construcţie veche de zid, un fel de pivniţă părăsită şi umedă a fost transformată în închisoare, ca şi cum celelalte închisori nar fi des­tule. Robii, după naţionalitate şi sex, se tăvălesc ziua şi noaptea în mocirla bărăcilor de scânduri, al căror inte­rior se înfrăţeşte cu vremea de afară prin toate spărturile pereţilor şi ale acoperişului. Din prisosurile micilor barăci se umple o şandrama mai ră­sărită,în care intră, d­ae peste gră­madă vreo două sute de ofiţeri ro­mâni, tot atâţia internaţi civili din tot Balcanul, precum şi nu mai pu­ţini soldaţi ruşi şi sârbi. Această în­frăţire­ interbalcanică e din cele mai stranii. Cu etaj interior, făcut prin secţiuni de scânduri pentru a putea cuprinde o populaţie dublă, baraca îmbrăţişează în nopţile nesfârşite de iarnă o mulţime pestriţă ca vorbă şi ca port, care îndreptăţeşte pe coman­dantul lagărului să se laude că a a­­vut sub ordinele lui şi ,,franţuji de-ăia sălbatici cu belciug în nas’’. „Mămăligari*’ români, „criminali” sârbi, turci suspecţi „brati” ruşi, cu­ţovlahi, ţinţari şi tot felul­ de „ma­­kedonii” cu câte şeapte paşapoarte în buzunar, ţigani turciţi, tătari, gă­­găuţi, chiar bulgari de alte rituri de­­cât cel ortodox creştin, îşi plămădesc respiraţia, sudoarea şi emanaţiile trupurilor nespălate, nehrănite şi trudite pe scândura dură, cu­ capul pe un smoc de paie, în această uria­şă şi totuşi neîncăpătoare celulă. „Gospodării”, create de mizerie, a­­dună ici colo pe robi, în jurul câte unui ciob, în care licăreşte un foc de paie sau de talaşi. Nori groşi de fum se înalţă din colţurile pe unde vreun potentat al lagărului, fost casier de regiment sau primar în urbea lui, frige pe tăciuni de mangal, cârmiţi uitaţi prin rafturile Haskovulu­i şi a­­duşi de vreun voinic bulgar... ca tru­fandale, în cât mai mare taină, ca să fie vânduţi cât mai scump. Peste această atmosferă infernală, planează obraznic usturoiul, aliment.. de războiu, ajuns la mare preţ, şi de­venit cea mai eftină raritate în lu­­mea aceea a baracei, organizată după toate cerinţele unei societăţi moder­ne, cu nobilii si m­oletarii, cu neausu­torii şi consumatorii ei, veşnic in conflict. Clasa de sus o formează, evident, dispărut sub stratul de rapăn, care acoperă uniform şi tunica colonelu­lui şi ipingeaua găgăuţului. Spiritul de iniţiativă se desvoltă şi înfloreşte cu cât mizeria e mai concentrată. Un lo­cot­­ent, comandant de muzică, con­fecţionează chipie ieftine din mâniei de manta, pentru cei cari şi-au vân­dut căciulile şi se hotărăsc să renunţe la inutilele apendite ale vestmântu­lui lor. Un fost funcţionar superior fabrică ţigarii din scânduri de brad, şterpelite el ştie de unde. Şi aşa ai să găseşt­i în baracă, detail­işti ei solda­ţilor bulgari angrosişti, dintre robi, vânzători da paie, de haine rămase de la morţi, de obiecte de preţ luate pe nimic de la robii flămânzi, negus­tori de usturoi, de ceapă, de slănină râncedă, de bulgur furat din cazanul comun şi... asesonat cu boia de ar­dei, după ce a fost scăzut puţin la foc, vânzători de cămăşi spălate (fe­nomene!), de minuscule felii de pâi­ne. Sunt, în sfârşit, din toţi şi din toate: poeţi, pictori, pisălogi, muzi­canţi, moralişti. — Hai luk! Bhialuk! — Tabak ! Fa­pi roşi. In amestecul de vorbe de sfadă şi d­amurile negustorilor de usturoi şi ceapă răsună uneori bocetul unui ho­ge turc sau manelele conaţionalilor lui, acompaniate de şan­sonete fran­ţuzeşti sau de ţipătoare şi săltăreţe cazaciocuri de­ pe Don. Pâinea e rară, un fel de mâraiu a­­mestecat cu târâţe şi pământ şi uscat pe vatra cuptorului Rar apare câte un datovoi bulgar, ascunzând mis­terios, sub man­a, câte o pâine de grâu şi sub şapcă, strigător, gândul de-a lu­a pentru ea cel puţin un ceas de aur. Uneori seara, târziu, câte un tom actor stoarce lacrămi robilor, recitân­­du-te din Coşbuc: Eşti schilav tot, un cerşetor Te ntorci acum, acasă.5" Noaptea Sfântului Ion a căzut m­o­­horîtă, cu nori grei pe orizont­ari cu crivăţ dinspre Dunăre Balcanii au început să freamăte şi curând s'a răzvrătit tot­ lagărul sub biciuirea viforului. Afară, clănţănea baioneta la arma ceasovoiului, înfiptă îa uşa barăcii încă dela cinci seara- Mânia lui Dumnezeu se răzbună, aruncând cu furie vălmăşagul de troiene de­ ză­padă peste şubrezeniile şandramalei. Gerul înlemneşte mădularele secătu­ite de nemâr­care. Strânşi unii lângă alţii, robii îşi suflă în pumni sau bat duşumeaua cu picioarele. Iarna blân­dă şi miloasă cu ei până atunci se deslănţuie pătimaşe şi neiertătoare, strecurându-şi cu încăpăţânare ful­gii de ninsoare prin crăpăturile ba­răcii şi îmbrăcând totul cu haina ei de ghiaţă, învăluiţi în mantale, ofiţerii su amuţit sub linţoliul alb. Gemete surde străbat uneori din rândurile lor dese sau din acelea ale hoardei înconjurătoare. Ghemuiţi sub uria­şe calpace din câte patru piei, sâr­bii şi românii de pe Valea Timocu­­lui rapţăesc gândind cum s'ar face un cojoc dintr'o­­căciulă. Bărbi so­ioase şi feţe învineţite ies din câte un ţol transformat în ipingea. Şi totuşi, înfrântă de căldura a­­tâtor respiraţii, zăpada începe să ■se prelingă în stropi de apă, furi­­şându-se rece pe sub trupurile a­­morţite de ger. Goi pe jumătate, dar vioi înc­ă, ruşii mai stau în largul lor sub lumina palidă a unei gazomi­­ţe fum­egoasă şi joacă stos pe golo­­gănaşi, mărunţi de aramă, în timp ce un grup dintre ei bate cu despe­rare cazaciocul, cântat strident, din­­tr'un fluer de metal. Enervat de hărmălaia moscovită, ciasovoiul lovește furios cu patul armei, în uşe : — Spokovio ! răsună glasul lui dogit și degerat, pierdut intr’un po­melnic de înjurături... Liniștea și gerul au învăluit a­­cum cu taina lor baraca şi doar ge­mete se mai aud, sau halucinaţiile robilor, cari mormăesc în visul de plumb : — Hieb !... Hieb !... Pâine !... Viscolul isbeşte de pretutindeni cei cu bani; gradele şi rangurile au turile, legănându-se ca o navă în largul lacom al oceanului. Afară se aud paşii sentinelii, iz­bind nervos pământul sub greuta­tea gerului şi a celor şeapte rân­duri de dimie, ce-i învăluesc pul­pele, de­asupra opincii încărcată cu paie. Se aud apoi zgomote, vorbe pripi­te, zăngănit de arme. S’a schimbat sentinela şi iar se face linişte, o li­nişte tainică, neagră... De­odată uşa baracii se izbeşte de perete şi în golul ei apare o mo­­mâie fioroasă: de sub o enormă foaie de cort, prinsă în vârful ba­ionetei, iese capul speriat al ciaso­­voiului. — Sluţite! urlă el desperat, por­nind apoi într'o bâlbâială neînţe­leasă şi terminând cu eternele în­jurături. Capetele robilor se ridicară brusc. — Ce vrea, întreabă câţiva mai curioşi ? — A poruncit să facem gălăgie, explică unul, care înţelesese. Spu­ne că, de ce e linişte, vrem să fu­gim ? Un hohot scurt şi general asigu­ră de prezenţa robilor pe voinicul bulgar, care eşi trântind uşa şi câ­teva noi fttjdnlrne in limbi Ini. I.iniştea coboară pe-o clipă încă grea, sleită. In ciuda sentinelei nu­-i mai ardea nimănui de şagă.„ De­odată, însă, răsună plin di spaimă, de undeva, de pe la etaja Improvizat, un formidabil: , , — Udri /.... — Udrl 7.— răspunse automat tori­ţimea de orbeţi trezită, în timp ci pe scări, pe sus şi pe jos, porni un ropot nebun de paşi. Două urniri se urmăresc cu disperare, în tim­ ce „Udri” sună spart, din toate piept­urile. Inconştienţi, chiar şi­­ cei cari nu-i ştiu însemnătatea, ţipă „Udri!”, ridicându-se într'o rână și urmărind cele două umbre i» goană. Goana durează. Neștiind dt ce e vorba, hoarda nu participă U tărăboiu, decât cu urletele, ce ui mai contenesc : -- Vdrl'... Vdrii„ VdrP.. In urmărirea nebună, cel­ goni lunecă într’o băltoacă și se prăvă­lește, acoperindu-se cu urmărire rid, prăvălit şi el. — Vdrit... răsună atunci jos barbare piepturile robilor, cari in­conştienţi doritori de spectacole năvălesc în jurul incieraţilor. Um­brele se ridică, cea de deasupra îo vind cu rilinie, cea de dedesubt ge­mând sub lovituri. Toată lumea, a­cum, loveşte şi urlă, împinsă de lovituri, umbra * scoasă spre uşe, unde gerul a făcu­­un gol mai m­are, în timp ce flecare se simte obligat să izbească cu ce­va, cu pumnul cu piciorul, tu­r­cis­ită O figură noua intră în arenă, sî­ctrşele internaţilor sârbi. Urletele lui acoperit,­pe celelalte şi se face linişte. Mai voinic şi mai bine hră­nit, fiindcă el e împărţi­torul hranei celorlalţi, îşi înfige o mână zdravă­nă în pieptul turburătorului ordi­­nei şi începe un fel de judecată, în limbă. luî. E vorba de un furt. Băiutul fu­­­­rase, de sub căpătâiul unui rob. 4 1 felie de pâine ! — Ai furst ? tună starsele. ~ Da... -- De ce ? — Mi-era foame!... rosteşte cu vocea stinsă hoţul. — Foame ?!... Na!.„ Udri!.. Da­ţi-i !... Loviţi-l Şi dând el cel dintâi. Ştersele deslănţui asupra mizerabilului flă­mând o nouă ploaie de lovituri, mereu­­ proaspete, de la ceilalţi robi, un defilare pe lângă grupul forma).. — Udri.'... 'țipă fiecare să lovești de nu se mai aude viscolul. Zdrobite sub .'greutatea pumnilor, a cismelor și'a picioarelor, asediar terilor, ciolanele­­ hoțului s'au’ nă­ruit în mocirla’dușumelei. Un curios vred să lumineze .«^77 tacolul. Purtată din mână, în mâ­­nă, gazorniţa trece până la margi­­nea populată ca o­ galerie a etaju­­lui şi îşi aruncă lumina ofocoasiă peste hărmălaia din use. Un dani macabru­ se desvălui înaintea ochi­lor. Sărind ca sălbaticii în jurul u­­nui prizonier, robii îşi făceau dor, aruncându-se unii peste, alţii, cu ţi­­pete stridente, pentru a putea lovi în mormanul de oase şi zdrenţe de­ pe scânduri. Răbufnind iar uşa de perete, a­­păru din nou şi c­asavolul Mai sa­tisfăcut că, în sfârşit primise sem­ne de viaţă din barac-S.. ceru lămu­riri asupra scandalului. .Edificat, îşi smulse arma de pe umăr cu­ în­treg cortul construit pe ea şi înce­pu să lovească şi el cu patul, sco­ţând din gât gâjieturi sălbatice, a­­­mestecate cu înjurături. Hoţul nu mai geme, nu se mai vaită, totuşi, încălzită de interven­ţia autorităţii, mulţimea îl pisează înainte şi ţipă cu mai multă furie. Nimeni nu spune o vorbă bună­, un sfat, o rugăminte de milă. însuşi ho­gea, cu turbanul lui soios, scos de sub greutatea caldă a presurilor, pri­veşte indiferent Acum s’a săturat şi sentinela. A­­mintindu-şi de datorie şi de post îşi aruncă iar foaia de cort cu arma la umăr şi­­es, ţipând cât îl ţine gura, vorbe neînţelese. Mulţimea­.însăşi o­­boseşte şi, odată cu eşirea sentinelei, grupul se­­ sparge. Unul câte unul, scuipând şi înjurând, gălăgioşii se, re­trag lăsând pe hoţ zdrobit de bătăi­. Viscolul îşi înalţă răbufnelile lui şi liniştea de ghiaţă cuprinde iarăşi ba­raca, în timp ce bătutul, ca o movi­liţă de zdrenţe, stă înlemnit — jxiafa mort — nu băltoaca da pe scânduri. Fulgi de zăpadă se cern fin pesta trupul lui. S'au stins ultimele vâlvătăi de paie de prin cioburi şi ligheană împinsă de furia de afară s'a împrăştiat şi pâ­­cla de fum dinăuntru. Când taina somnului începe să amorţească tru­purile schilare ale robilor, când lu­mea viselor năvăleşte caldă în bara­ca îngheţată, minţind pântecele goale şi sunetele nemângâiate, un singur om mai mişcă. Ridicând pe furiş ca­pul de sub zdrenţe, privind pe sub pleoapele umflate şi învineţite, cu fa­ţa bubuva şi însângerată, hoţul, ne­observat de nimeni, se târăşte «soţ până la peretele de scânduri şi, spio­nând cu aceiaşi privire înfiorată, la­gă mâna 'n sân, scoate colţul de pâi­ne furat, îl priveşte plin de admira­ţie şi de lăcomie şi îşi înfige apoi tf ei colţii flămânzi.» Poate că fălcile stâlcite de ptfroni­ şi de călcâie, nu,mai pot ronţăi di drul de pâine, câştigat cu sânge nici sudoare, dar pântecele lui il aşteaptă uscat, supt, lipit de şira spinării,­­.. * «m ntcaiVRUttJ D­ună zece ani BARACA 7* Mr,, -‘ *■

Next