Dimineaţa, august 1928 (Anul 24, nr. 7773-7803)

1928-08-01 / nr. 7773

Capitolul acesta n-aşi trebui să-l scriu. Gândesc, că oamenii aceia, pe trei sferturi aparţinând deja de cealaltă lume, se cramponează, ca şi naufragiaţii, de scândura unei speranţe, cu o sfâşietoare tenaci­tate. Vor să trăiască! Vor să se mântuie! Ca şi naufragiaţii, ei nu văd ele­mentul invincibil, cu care biata lor epavă se luptă. Dar strigătul lor de ajutor, nu chiarmă nici o mână salvatoare. Dar moartea instalată deja în trupul lor, nu poate fi evacuată, de­cât cu gazdă cu tot. Şi totuşi speră. Nu i-am auzit discutând între ei, nu ştiu ce nepreţuit şi absurd leac, ajuns printr’un mister al spaţiului la urechile lor? „Diplomatul“ Alexie, nu ne-a ţi­nut, pe mine şi pe d-rul Ţuchel, aproape un sfert de oră, ca să ne descoase asupra unui prospect din „Dimineaţa“ (o au din când în când), referitor la un sanatoriu ce-şi lăuda miracolele? N’au protestat indignaţi cu toţii când d-rul Ţuchel, a avut impru­denţa să le spuie că-i o mistifi­care? Minunata virtute a iluziei! Ea îi mai ţine, — cu toată mizeria ce o îndură, — în jurul leprozeriei unde din când în când îi înviorează pre­zenţa doctorului şi magia fiolei cu chaulmoogra. Am dreptul să-i trezesc? Pot să le amintesc oroarea — ce barbarie! ce o au veşnic înaintea ochilor, perete’n perete cu azilul, cimitirul? In iadul dela Lărgeanca Cimitirul leproşilor O barbarie.­Lângă casa de locuit, ţintirimul terial atât de interesant. Nu găsesc Viziunea lui Decembrie, în pustieta­tea asta; leproşii strânşi laolaltă, tăcuţi, sgribuliţi, ascultând geme­tele vântului, şi în răstimpuri, ur­letele lupilor hămesiţi. Fără voe mă săgetă un fior. Lângă mine Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat: — Mulţi morţi ? — Mulţi... — Dar de ce atât de puţine cruci? — Păi le mai iau băeţii, să facă foc iarna ! FOX MÂINE. — Ce mănâncă bonavii. N.R. — Ziarele „Czernowitzer Mor­genblatt“ şi „Czernowitzer Allgemei­ne Zeitung“ ne fac cinstea să repro­ducă integral reportagiile noastre. Suntem fericiţi că le putem inlesni gratuit şi fără bătaie de cap un ma­ziarele în chestiune, că în schimb, ar fi de dorit să menţioneze barem nu­mele gazetei, care le procură coti­dian, un succes atât de puţin costi­sitor ? Chestie de obraz ! Cel mai tânăr şi cel mai bătrân dintre pensionarii leprozeriei Lăr­geanca, îndărătul lor, redactorul nostru Fox Tintirimul leproşilor II au. Al lor propriu, exclusiv. Căci o administraţie ce nu le dă pâine şi medicamente, a iscodit a­­ceastă infernală aberaţie: un cimi­tir, la un pas de lăcaşul bolnavilor. Sesizaţi grozăvia unei atari pri­velişti, pentru nişte nenorociţi, ce se silesc SĂ UITE că maladia lor e incurabilă, fatală? Concepeţi o mai sinistră răuta­te, decât a pune sub fereastra u­­nui condamnat la moarte, cu mult înainte de execuţie, ghilotina sau spânzur­ătoarea ? Şi doar, nu-i vorba de criminali, de asasini fioroşi, de fiinţe sata­nice. E vorba de nişte nenorociţi, din­tre cari unii copii încă, de nişte bol­navi nevinovaţi, osândiţi la o izola­re şi la un trai, ce cuprind în ele cel mai cumplit destin. Mai era ne­voie să fie subliniat cu roşu? Unde-i îndurarea creştină, unde perceptele evanghelice? „ACI NE ÎNGROAPĂ“ (Ion), şi era propriul frate al lepro­­sului mai vechiu. S’au revăzut aci, şi de atunci fra­tele mai mare, trebue să asiste ne­putincios la suferinţele celuilalt, un copil de 15 ani, asupra căruia in­fernala maladie şi-a deslănţuit toată furia. Nefericitul Ion, a ajuns morfi­­noman. Cu lacrimi în ochi îmi vorbise Gheorghe, de suferinţele cumplite ale fratelui său mai mic. — II dor toate oasele. Nu se miş­că din pat. Când îl apucă durerile se încârligă, ca atunci când omori şarpele, îşi vinde pâinea să-şi poată cumpăra morfină. Când n’o are, e vai de viaţa lui“. Mai târziu, doctorul mi-a spus că lepra, care produce şi insuportabile dureri nervoase, reclamă interven­ţia seringei. Dar administraţia nu poate, şi nu vrea — pentru consecinţele nefaste ce le are — să procure atâta mor­fină, decât au nevoie aceşti neno­rociţi L-am văzut şi eu pe acest biet copil, când am vizitat dormitorul. O umbră. Slab, prăpădit, cu ochii mari, rătăciţi, nu făcea decât să ne ceară disperat, mântuitorul stupe­fiant. Nu vreau mâncare, daţi-mi înţelegeţi de ce am fost impre­sionat, când am dat cu ochii de Gheorghe Cătălin- Era tulburat de ceea ce auzise ? Mi se adresă timid : — îmi daţi voe să vă conduc ? Am traversat curtea. In partea opusă un gard. Leprosul a deschis 0 portiţă şi simplu : — „Aci suntem noi îngropaţi!“ Cum am avut curajul să trec din­colo ? Am căutat pe cât posibil sa ascund faţă de ghidul meu nevino­vat, emoţia ce m’a cuprins ! Aci sfârşesc nenorociţii ? Aci sunt îngropaţi — după cum mi s’a spus — cinci-şase leproşi, anual ? In spatele curţii un petec de pă­mânt, mizerabil îngrădit. Câteva moviliţe, fără niciun semn, şi risi­pite patru cruci de lemn, strâmbe, putrezite de intemperii. Nici o floare. Doar urzici, măsela­­riţă şi ciulini. Pe o moviliţă dormia un câine. Printre cruci, păşteau cele câteva şi ale leproşilor, jigărite şi aducând cumplit cu stăpânii lor. Apoi cât vezi cu ochii, câmpul, un câmp neted şi descoperit, ce trebue să fie teribil iarna. Imaginea se impuse ochilor mei. Am spus că acest capitol nu ar fi trebuit să-l scriu. Din milă pentru cei 51 de leproşi, sub ochii cărora vor veni poate rândurile acestea. O fac totuş, pentru ca domnii de la minis­terul sănătăţii, să-şi dea seama că au mai sporit cu una colecţia per­versităţilor, pentru ca opinia publică­­ că ştie că nu în banchete oficiale şi a morfină­­ festivităţi, rezida rostul unei acţiuni frumoase, menirea unui for. Mai bănuiam impresionanta pre­zenţă. Aşi fi vrut totuş să mă fi în­şelat, în clipa când l-am întrebat pe d-rul Tuchel, încet: — Dar unde’s îngropaţi ? — Uite colea, după gardul acela ! M’am cutremurat Aşa de a­proape ! Lângă zidul propriei lor case ! Numai să nu fi auzit vreun neno­rocit întrebarea. Timid, m’am în­tors. Lângă mine, cu braţele încru­cişate într’o poză pe care o cunoş­team deja, un băiat. Nu auzise în­trebarea, înţelesese răspunsul. Se nimerise să fie tocmai un bolnav, a cărui jalnică aventură, o ştiam. Se numeşte, frumos şi eminescian, Gheorghe Cătălin, oltean din Mehe­dinţi, în vârstă de 19 ani. E aci de patru ani. Dar teribila lui soartă i-a rezer­vat şi altă durere. El a fost pricina? „Concediile“ nesăbuite acordate u­­nor bolnavi, ce nu știu să se ferea­scă, ce aduc odată cu bucuria vizi­tei lor acasă, baccilul leprei? Cine poate ști ? Acum doi ani și jumătate, lazare­tul a mai primit un pensionar. Răs­pundea și el la numele de Cătălin CIMITIRUL • . , s' .­­ ^ V1 \ • , \ ’ ' ', . '..t...... m ■V Ui« LEPROS, IN VÂRSTĂ DE 15 ANI Expediţie lui Man­guin la_ Pol PARIS, 29 (Rador). — Din Mosco­va se anunţă că şeful expediţiunei Man­guin, a declarat că în ziua de 14 Iulie se afla la o distanţă de 80 le­ghe de punctul unde se aflau nau­fragiaţii, punct pe care l-ar fi atins fără îndoială în cel mult trei zile dacă nu ar fi aflat de salvarea nau­fragiaților făcută de vaporul „Kras­sin“. Atentatul de la Lugoj Uit ţăran frag® 3 focuri de revolver asupra unuui avocat care şi-a însuşit banii lui plicitatea lui de ţăran spune: LUGOJ, 30. — Eri pe la ora 11 ju­mătate înainte de masă, trecătorii şi negustorii din piaţa Regina Ma­ria au fost deşteptaţi din toropeala zilei de 3 focuri de revolver trase de un ţăran asupra avocatului dr. Augustin Giurgiu, în momentul când acesta trecea pe dinaintea „Cooperativei Militare“ de la Tribu­nal spre casă. Din cele trei gloanţe unul a nimerit pe avocat în abdo­men, altul în braţ iar al treilea în umărul drept. După sângeroasa is­pravă, criminalul — un ţăran zdren­­ţuros, cu aspect de cerşetor, — a în­cercat să fugă, dar poliţia care era în apropiere a pus mâna pe el con­­ducându-l la secţie. La locul crimei au sosit apoi i­­mediat şi autorităţile în frunte cu d. director al prefecturii poliţiei, Ion Buzică, care a dispus să fie che­mată „Salvarea“ și victima să fie transportată la spitalul public. Sta­rea avocatului este îngrijorătoare. MOARTE PENTRU 12.000 LEI Criminalul se numește Pavel Bunea, plugar scăpătat, în etate de 45 ani, din corn Ticvaniul­ mic, (jud. Caraș), înainte cu doi ani acest să­tean a încredinţat un proces avo­catului Giurgiu contra unui consă­tean al său, care îi datora suma de lei 12.000. Procesul s-a isprăvit în defavoarea pârâtului care a fost condamnat să-i plătească lui Bunea suma datorată de 12.000 lei şi să suporte şi cheltuielile ivite în pro­ces. Pârâtul conform sentinței a suportat cheltuielile şi a plătit şi suma de lei 12.000 avocatului dr. Giurgiu urmând ca acesta să-i pre­dea celui în drept. Dar Pavel Bunea în zadar a aşteptat paralele încasate de avocatul său. Acesta le cheltuise. „DOMNII NU FAC DREPTATE !“ Criminalul Pavel Bunea ar decla­raţiile date la poliţie după ce arată cum s’a plâns d-lui prim procuror, judecătorului de instrucţie şi d-lui decan, al baroului avocaţilor, în sim­....Dar în zadar m’am plâns că sunt sărac, că n’am ce mânca şi că d. doctor Giurgiu mi-a furat băni­­şorii, DOMNII N’AU VRUT SA-MI FACĂ DREPTATE !“ El spune, — că nici uneia din jalbe nu i s’a dat curs. In decurs de 2 ani, acest nefericit în zadar și-a reclamat banii de sute de ori, dela avocatul Giurgiu. Acesta în­totdeauna l’a dat afară din biu­rou. Acum 2 luni tot Pavel Bunea a fost acela care pe sala Judecătoriei de Ocol a fost prins de poliţie cu un revolver în mână, strigând : „II îm­puşc pe dr. Giurgiu care mi-a mân­cat bănişorii“. A fost arestat şi tot Bunea a trebuit să ispăşească 2 săp­tămâni de închisoare pentru „ame­ninţare gravă“. In ce priveşte persoana d-rului Giurgiu, acesta e cunoscut în ora­şul nostru drept un avocat slab şi un cartofor pătimaş. Din cauza d-sale multe persoane au fost sără­cite. CORESP. Incident la frontiera greco-bulgară ATENA, 29. (Rador). — Eri seara un soldat dela postul No. 136 dela frontiera greco-bulgară, în urma u­­nei altercaţii, a omorît un soldat din postul bulgar din faţa postului grec. Din ambele părţi ofiţerii comandanţi ai frontierei s’au întrunit spre a a­­ranja acest incident care este consi­derat fără importanță. Ordinea per­fectă domnește pe toată frontiera. S’au luat măsuri pentru prevenirea oricăror acte de răzbunare dintr’o parte sau alta. — ■ H li SPRE POLUL NORD Expediţia lui Nansen 17 MAI. Sărbătoare naţională în Norvegia. Culcat în sacul meu, mă gândesc la bucuria de acasă, în ziua aceasta de veselie generală. Văd în vis procesiunile vesele de copii, dra­pelele fălfâind în vânt la lumina veselă a soarelui dintr’o zi de pri­măvară. Şi cât de tristă este situaţia noas­tră aici. Rătăcim pe o banchiză fără capăt, nesiguri de ziua de mâine, urmărind cu energie mersul nostru spre sud, în timp ce curentul domol al apelor ne târăşte spre apus. Dar totuşi vrem să serbăm şi noi data aceasta scumpă tuturor inimi­lor de norvegieni. Drapelul naţional flutură pe sănii, iar la masă avem un adevărat banchet. O mâncărică suculentă, dulceaţă de afine, apoi grog cu lămâie. In canalul deschis în fata noastră se zbate o bandă de narvali. Să pornim la vânătoare, ne-ar lua un timp prea mare. După ce am trecut canalul, terenul devine relativ favorabil. Lungimea probabilă a etapei: 10 mile. Din ce în ce mai mult ne împinge curentul spre apus. 20 MAI. Viscol teribil. Nu vezi ni­mic în jur. Rămânem culcaţi în cort, gândindu-ne la trista noastră situa­ţie.Trebue să fim pe la 83 grade şi 10, prin urmare la tara Peterman, dacă acest ţinut este situat cu adevărat în poziţia indicată pe hartă. Din două lucruri: sau suntem aruncaţi fără ştirea noastră în afară de dru­mul pe care credeam că mergem, sau această ţară este aşa de mică, încât nici n’am putut-o deosebi. 21 MAI. Cerul este tot neguros şi ninge­ Cu toate astea pornim la drum. Trecem un mare număr de canale acoperite de ghiaţă tânără. Nu de mult în această regiune trebue să fi fost mari întinderi de apă liberă. 23 MAI. Cea mai teribilă zi a vo­iajului. Chiar de la plecare suntem opriţi de o crăpătură foarte largă. Traversarea nici unei crăpături în­tâlnite până acuma n’a prezentat a­­tâta greutate. După ce am căutat zadarnic o trecere mai bine de trei ore, iau hotărârea să mergem dea­­lungul canalului spre răsărit. Poate că în partea asta o să gă­sim un „pod“? Ajunși la ceea ce ni se pare că este capătul canalului, nu vedem decât o grămadă de blo­curi­­şi de dâmburi de gheaţă dis­locate care s’au izbit cu putere une­le de altele. Cu mare greutate înain­tăm în mijlocul acestor gheţari ur­caţi unii peste alţii. Când în sfârşit credem că am tre­cut canalul, alte prăpăstii şi alte crăpături se cască înaintea noastră. Banchiza este frământată. Câtva timp desperăm de situaţie. In toate părţile apar numai crăpături şi de toate părţile culoarea închisă a ce­rului indică ochiuri de apă liberă. După amiază, de la unu la trei, ne odihnim. Odaă întinşi în saci şi să­­tui, uităm toate aceste chinuri. Când pornim iar la drum, timpul s’a îne­­gurat de tot. Nu pot deosebi un pe­rete de ghiaţă de o întindere de ză­padă muiată. Traversăm nu ştiu câte crăpături, şi movile, şi dâmburi. Din fericire fiecare lucru are un sfârşit. După această teribilă îngrămădire de blo­curi, ajungem la o câmpie relativ netedă De cincisprezece zile mer­gem şi de douăsprezece zile ne mun­cim în mijlocul acestui labirint. Suntem la capătul puterilor şi ab­solut uzi. Un strat înşelător de zăpa­dă acopere apa în crăpături; nu mai ştiu de câte ori am făcut câte o bae de picioare. In cursul dimineţii mă aflam pe un gheţar pe care 11 credeam solid, când deodată s’a pră­buşit. Nu am avut decât timpul să sar pe un bloc care din fericire era rezistent. Fără asta aşi fi luat o baie complec­tă într’o bae de gheaţă. Deoarece e­­ram atunci singur, situaţia n'ar fi fost tocmai amuzantă. 26 MAL Zăpada nu ne mai ţine. De îndată ce scoţi skiurile, te înfunzi până la genunchi. Pe lângă asta timpul este tot aşa de încurat ca şi eri, imposibil să recunoşti acciden­tele de teren, pe banchiză. Sub stra­tul de zăpadă proaspătă, totul este la fel de alb. Câinii nu mai pot. Din fericire rezultatul observaţiilor este mângâe­­tor. Trebue să fim pe la 83 grade şi 40; pe lângă asta constatăm că curentul spre est a încetat, astfel că viitorul devine mai puţin negru. Culoarea închisă a cerului indică existenţa unor ape libere. In adevăr, toată după amiaza crăpăturile ur­mează unele după altele. In cursul serii suntem opriţi de un canal foarte lat. Din vârful movilei celei mai în­alte unde mă pot urca, cât vezi cu ochii în toate direcţiile, se întinde crăpătura care pare şi mai de ne­­trecut, decât toate cele întâlnite până acuma. La bivuac Kvik, câinele mult fa­vorit, este sacrificat. Bietul animal nu miai poate trage, nu fără o mare durere mă hotărăsc la această nece­sitate! Mai curând sau mai târziu va tre­bui să-l ucidem și mai bine este a­­cuma, când bietul animal nu mai poate face serviciu­, procurând mân­care pentru trei zile celorlalţi opt supravieţuitori. 27 Mai. Lat. 82 grade 30. Nu se zăreşte nici un uscat. Nu mai înţe­leg nimic. Probabil că suntem cu multe grade mai la răsărit decât credeam.­­ Gbiaţa pe care mergem este nete­dă. Numai ici şi colo se întâlnesc gheţari mici, îngrămădiţi unii peste alţii de presiune, rar de tot gurgue sau creste. De bună seamă că aceas­tă crustă cristalină nu datează de mai mult de un an. Spre marea mea mirare, plăcile de ghiaţă „veche“ sunt rare şi izo­late. La tabără imposibil să găsim un gheţar care să fi fost expus la căldura verii şi care prin urmare să fi pierdut orice urmă de sare. Ca să ne procurăm apă a trebuit să topim zăpadă. Când zăpada nu este granuloasă, topirea ei produce cu mult puţin lichid decât ghiaţă şi cere mai multă căldură. In timpul verii şi în ultima iarnă, o vastă zonă de apă liberă trebue să se fi întins în această regiune. 29 Mai. — Eun, pentru prima dată o pasăre, un petret arctic. Plecăm cu speranţa că a­m termi­nat cu crăpăturile şi canalurile care întretaie banchiza. Dar poftim! Abia am pornit şi aparenţele cerului in­dică existenţa unor noui rigole de apă. Mă urc în graba mare în vâr­ful unui dâmb, şi de sus panorama se întinde tot aşa de descurajatoare. La sud, la vest şi la est un labirint de canaluri, tăindu-se şi încrucişân­­du-se în toate sensurile. Peste tot io­dul ghiaţa este dislocată. După toa­te probabilităţile trebue să fie tot aşa de frământată până la Ţara Franz Iosef. Acuma banchiza nu mai este for­mată din ghiaţă polară masivă şi compactă, ci din gheţari mici. Dacă cel puţin am fi în Martie, gerurile ar consolida repede toate aceste „câm­puri“ într’o massă ţeapară. Totdeauna am socotit ca un lucru de prima importanţă să ajung la us­cat înainte de sfârşitul lui Mai, ştiind cât de îmbucătăţită este ban­chiza la această epocă, când termo­metrul se ridică deasupra lui zero. Vai! temerile mele nu erau decât prea întemeiate. Am sosit cu o lună prea târziu, sau prea de­vreme. Pes­te o lună masa aceasta de ghiată ar fi complect dislocată şi prin crăpătu­rile ei am putea naviga, cu calcu­rile.Astăzi este imposibil să întrebuin­ţăm acest mod de locomoţiune. Ghia­­ta tânără ar sparge coaja şubrede­lor noastre bărci. In toate direcţiile culoarea cerului anunţă prezenţa apelor libere. Ce n’aşi da să fiu acolo! Dacă banchi­za se face şi mai fărămiţită, o să trebuiască să aşteptăm topirea com­plectă. Dar o să avem provizii sufi­ciente penru asta? E îndoelnic. Deodată sunt scos din aceste re­­flezii printr’un plescăit sgomotos în canalul vecin. O grămadă de nar­vali se sbat, lângă mine, într’o nepă­sare fericită. Dacă aş avea un câr­lig, aşi putea prinde câţiva. In cursul dimineţii, în timp ce ne muncim în mijlocul unui canal, tre­ce o pasăre. Ceva mai departe auzim mugetele de foce, în curând zărim chiar un animal din acestea. Din ne­fericire nu este în bătaia armelor, începe să se arate vânat, situaţia nu este desperată! înainte, întâmple­­se ce s’o întâmpla! 31 Mai. Ghiaţa se face din ce în ce mai subţire. Eri am zărit două foce şi o pa­săre şi am dat de urmele unui urs şi a doi pui. O să putem aşa dar să ne aprovizionăm cu carne proas­pătă. Pan, cel mai vrednic dintre câinii noştri trebue sacrificat. Bietul ani­mal este epuizat. La rândul său o să servească de hrană supravieţui­torilor, care mai pot să ne facă oa­­recari servicii. Un teren aproape impracticabil, un haos de blocuri care înoată în mijlocul apei. Mergem sărind din bloc în bloc. Dacă am fi singuri, ar mai merge, dar avem săniile, urcările şi coborîrile astea continui ne istovesc. De la 82 grade 52 la 82 şi 19 ban­chiza este compusă aproape numai din ghiaţă tânără, groasă numai de vreo 80 cm. Pe toată aceasă dis­tanţă n’am întâlnit decât câteva dâmburi vechi şi câmpuri rare de ghiaţă bătrână, ca acela pe care suntem poposiţi acum. Marea a fost aşa­dar liberă pe o distanţă de 33 mile spre nord, iar în spre sud, întinderea aceasta trebue să fi atins şi ea o mare suprafaţă. Astăzi am luat măsurătoarea: sun­tem la 82 şi 21. Şi tot nici urmă de pământ. Din ce în ce enigma devi­ne mai mare. Dar răbdare! ———————■ I ! CAP. VII L­upta pentru viaţă 1 Iunie. Oare o să ajungem în cursul acestei luni care începe, astăzi la pământul aşa de cu foc dorit? Trebue să sperăm şi să credem, în vreme ce timpul zboară. Orizontul este întunecat şi plin de ninsoare. Pe lângă asta, vânt pro­­tivnic. Imediat după plecare sun­tem opriţi de un canal care pare la început de netrecut. In cele din ur­mă lucrurile se întorc spre mai bine decât am fi aşteptat. După un ocol spre nord-est, ajungem să trecem piedeca. Dincolo de asta avem şansa să gă­sim o câmpie netedă. Pe terenul a­­cesta excelent, mergem până la prânz. Mai târziu, încă o oră şi ju­mătate de ghiaţă bună, apoi chinu­rile încep iar. In toate direcţiile, drumul este tăiat de deschizături late. Timp de o oră şi jumătate caut în zadar o trecătoare. Dacă reuşim să ajungem la mal înainte de a ni se isprăvi proviziile, suntem scăpaţi. Ori, în momentul când să ridi­căm tabăra, am auzit strigătul u­­nui pagofil alb. Două păsări din a­­ceste zburau deasupra noastră. La început am luat pușca să trag, dar apoi m’am răzgândit. Pescărușii ăș­tia merită să stric o cartușă. 2 Iunie. — Duminica Rusaliilor. Ca paiul pe care ne-am oprit eri s’a lărgit în timpul nopţii şi a devenit un basin larg. Suntem pe o insulă de ghiaţă în mijlocul acestui ochiu de apă. Acuma nu mai putem mâna, tre­bue să procedăm imediat la repara­rea calcurilor Odată bărcile ,în stare să plutească, o să pornim pa apă. Instalaţi într’o parte adăpostită a insulei de ghiaţă, lucrăm fără să simţim cel mai mic vânt, deşi suflă un vânt puternic de la sud-vest. Mâncăm o excelentă mâncărică caldă, un adevărat ospăţ. Apoi ne lăsăm câtva în voia unei dulci lene­vii. După asta, la lucru. Descos pielea de la calcul meu, ca să o repar. După aceea strâng toate legăturile care unesc pielea cu car­casa. Lungă treabă! Nu sunt mai pu­ţin de patruzeci de noduri. Odată lucrul acesta isprăvit, lemnăria băr­cii este tot aşa de solidă ca în mo­mentul plecării. După ce punem şi vâslele în stare bună, suntem gata de plecare. De aici înainte o să ne putem urma drumul fără teamă de a fi la fiecare moment opriţi de un ochiu de apă sau de un canal. Nu peste mult o să putem chiar naviga în mijlocul banchizei disloca­te. Transportul celor câţiva câini rămaşi în viaţă o să fie o problemă. O să trebuiască să ne separăm de ei. Haita noastră este de altfel re­dusă la şase animale şi nu mai putem să-i hrănim pe ăştia, decât patru zile! Astăzi sunt Rusaliile! In frumoa­sa noastră ţară este vară veselă şi zâmbitoare. Aici este ghiaţă, ghiaţă veşnică. Mica Liv o să se ducă la bunică-sa la masă. Poate că pentru această împrejurare îşi pune­a do­­chei nouă. O să vie o zi când o să pot şi eu merge cu dânsa. Dar când? Congresul internaţional al invalizilor­ de război El se va ţine la Berlin Primim. Pentru întâia oară se va ţine în Germania, un congres internaţio­nal al invalizilor de război şi foş­tilor combatanţi. Biroul asociaţiei internaţionale „Ciamac” a lansat convocările pen­­care se va ţine la Berlin în zilele de 9, 10 şi 11 August 1928, întemeiat la Geneva în 1925. „Ciamac”-ul (conferinţa internaţio­nală a asociaţiilor de invalizi şi foşti combatanţi) este constituit din 20 mari federaţiuni naţionale, a­­parţinând la 10 ţări şi numărând mai bine de 3 milioane de membri. El are de scop apărarea intere­selor materiale şi morale ale victi­melor de războiu şi foştilor luptă­tori, precum şi colaborarea activă la apropierea dintre popoare şi la opera de pace întreprinsă de Socie­tatea Naţiunilor. Se va discuta: reclasarea socială şi funcţiile obligatorii pentru victi­mele de război: influenţa naţiona­lităţii asupra pensiunei de război; legitimitatea şi modalităţile pen­tru intervenirea „Ciamac”-ului pe lângă guvern; relaţiunile „Cia­­mac”-ului cu celelalte asociaţiuni internaţionale cari lucrează pentru pace şi în sfârșit, examinarea mij­loacelor pentru înfrângerea obsta­colelor ce se pun în drumul păcii. ­in soviet evreesc In Siberia. Din Habarovsk se anunţă, că în u­ma dispoziiunilor de la centru în pr­vinţa coloniştilor evrei din regiune Birobigeansk, Siberia aceştia au tre­cut la alegerea unui soviet rura care va fi primul soviet evreesc î Siberia.­­

Next