Dimineaţa, august 1929 (Anul 25, nr. 8126-8155)

1929-08-01 / nr. 8126

Joi I August 1929 LITERATURĂ.­ARTĂ.­­ŞTIINŢĂ Clara Maniu a murit ! „­­ Luni dimineaţă a încetat din viaţă la Bădăcini, d-na Clara Maniu, mama d-lui preşedinte al consi­liului. Defuncta este născută Coroianu şi decedează in vârstă de 85 de ani, fiind suferindă de artero-scleroză. Seara d. Iuliu Maniu a plecat la Rădăcini. La preşedinţia consiliului a avut loc Luni seara, o consfătuire, prezi­dată de d. Vaida-Voevod, în care Clara Maniu, era descendenta ţi­nut lung şir de intelectuali şi de conducători sufleteşti ai mulţimii.Ea era fiica lui Dumitru Coroianu, ca­nonic in Gherla, el însuşi având moşi şi strămoşi preoţi. Fratele ei, Iuliu Coroianu, a fost conducătorul românilor din timpul Memorandu­lui. Soţul ei (tatăl d-lui Iuliu Maniu) doctor în drept de la Universitatea din Viena, a fost preşedintele tribu­s,au luat hotărîri în vederea în­mormântării.. La funerarii vor asista toti mem­brii guvernului, afară de d-nii Vaida şi general Ciboski, cari rămân in Capitală. Un tren special va transporta la Bădăcini pe membrii guvernului şi pe parlamentari. D. N. Costăchescu, va vorbi în numele guvernului. înmormântarea are loc astăzi. Miercuri, ora 4 d. a., la Rădăcini, Calului din Sălaj. A avut în viaţa ei trei pasiuni: pasiunea unui mare ideal pe care a avut norocul să-l vadă înfăptuit cu întreg neamul românesc; pasiunea pentru familia ei şi în special iubi­rea şi pentru Juliu şi o dragoste pu­ternică pentru natură. Casa sa din Rădăcini a fost întot­deauna un centru de cultură şi de înaltă politică naţională. Eroii me­morandului şi eroii renaşterii naţio­nale au trecut prin acest conac os­pitalier. In mijlocul frământărilor de id­i şi pasiuni prin care trecea neamul românesc din Ardeal şi care aveau ecoul cel mai puternic în vila din Rădăcini, Clara Maniu aducea nota ei de duioşe şi de delicateţă femi­nină atât de necesară sufletelor zbu­ciumate şi chinuite precum o a­­ducea şi azi — deşi in vârstă de 86 ani — acelei voinţe puternice care conduce acum un popor de 17 mi­lioane suflete spre ţinta lui îndepăr­tată. Satul Rădăcini, în mijlocul căruia se află familia Maniu, e un sat de răzeşi ardeleni, ţărani români îno­­bilaţi de împăratul Leopold. Fami­liile din el sunt eflorescente a două tulpini vânjoase româneşti: Maniu şi Pop. Femeile din Ardeal, sub domina­ţia maghiară, erau constituite în a­­sociaţii femenine în cari se cultiva în taină un ideal mare asupra că­ruia erau aţintite năzuinţele tutu­ror. Deşi idealul se înfăptuise, Clara Maniu continua a fi prezidenta unei astfel de asociaţii. Clara Maniu Universitatea dela Văleni Situaţia economică a României Conferinţa d-lui Gh. Taşcă şi Niagara, astfel că putem conside­ra şi căderile de apă ca o mare bo­găţie. Cu atâtea bogăţii s’ar putea înte­meia o mare producţie. Ne mai tre­­buesc pentru aceasta două elemente: capitalul şi forţa de muncă. Capital nu avem prea mult însă avem sufi­cientă forţă de muncă. Trebue să înzestrăm ca ţărani cu cele mai necesare lucrări pământu­­şi să protejăm pe mari proprietari şi crescători de vite. Trebue de asemenea încurajată pomicultura şi vinicultura care con­stituie pricipala îndeletnicire a ba­sarabenilor, de ex. Populaţia rurală este aceia care face cel mai mare debuşeu industriei. Dacă această populaţie este sărăcită ea nu mai poate face debuşeu industriei, ori­cât de mult ar fi încurajată aceasta. Neţinându-se seama de acestea, pentru a se proteja industria naţio­nală, s-au pus taxe vamale foarte mari pe materiile prime. Aceasta a fost încă o lovitură dată agriculturii care era silită de a plă­ti mult mai scump uneltele necesare pentru a se protegui o industrie naţională care nici ea nu se putea desvolta, cu toate măsurile luate. Guvernele trecute au procedat gre­şit la întocmirea tarifelor vamale protecţioniste cari sunt pur şi sim­plu aberaţiuni. Cea de a doua greşeală este că de la 1920 s’a făcut un naţionalism ale­r în faţa unui auditoriu extrem de cât căderile de apă a­le Bistriţei, însă numeros d. Gh. Taşcă a ţinut o in­­sta ajuns la rezultate surprinzătoare, teresantă conferinţă tratând despre Spre ex. Bistriţa este capabilă să fur­­i actuala situaţie economică a Româ- brizeze o energie tot atât de mare ca miei. Conferinţa d-lui Taşcă, un ade­vărat rechizitoriu la adresa trecute­lor guvernări, cari au dus o politică economică greşită, spre dezastrul e­­conomic al României, a fost subli­niată cu dese şi îndelungi aplauze. O ţară, — spune d-sa — are ne­­voe de trei elemente principale pen­tru o bună desvoltare economică : 1) bogăţii naturale, 2) putere de munca şi 3­ economii. Cu aceste trei elemente se poata desvolta şi făuri o situaţie economică din cele mai bune. Ţara noastră este una din cele mai bogate. Una din cele mai mari bogă­ţii ale sale, este Întinsa suprafaţă de teren cultivatei (12 jum. mii. ha.) care aproape în întregime este com­pusă din pământ negru, gras, care nu necesită prea multe îngrăşeminte. Cunoscând puterea de export a ţării putem să ne dăm seama de po­sibilităţile de economii. In 1913 de ex. am exportat 1.500.000 tone grâu. Deci ar urma să se cultive 4.400.000 tone grâu pentru a se putea exporta 2 mi­l. 200 mii tone fientru export. Cu alte cuvinte am putea avea 24 miliarde numai din exportul grâului, întregul buget al ţării s’ar putea a­­coperi astfel numai din exportul grâului şi porumbului dintr’un an. In afara producţiei agricole, Ro­mânia mai are 7 mii. ha. pădure (2 mii. ba. ale statului şi 5 ale par­ticularilor). In această privinţă de­şi exportul lemnului este foarte im­portant, trebue să fim sceptici de rezultatele la b­ani se va ajunge dacă vom continua şi de aci înainte a­­ceastă exploatare neraţională a pă­durilor. Intr’adevăr la sute de mii de ha­ tărafte neraţiona­l abia dacă se împădureşte ur­ma­ de pădure. Dar, afară de aceste bogăţii, Ro­mânia are bogăţii foarte mari şi în subsolul ei. In primul rând vine fie­rul. Sunt alte ţări cari sunt lipsite to­tal de fier, dar au avantajul de a fi situate în preajma marilor centre industriale şi deci au posibilitatea de a importa fierul adus pe mare care costă cu mult mai eftin. In a­­fara fierului, ţara noastră mai are plumb, zinc, argint şi aur. In privin­ţa aurului deasemeimea nu trebue să fim prea optimişti. Ar trebui 50 de ani de extracţie pentru a putea reface stocul de aur al Băncii Naţionale, pe care l-am avut înainte de a-il transporta la Moscova. Forţa motrică este de asemenea foarte importantă. In primul rând avem cărbunele. Avem huilă şi lignit într-o cantitate considerabilă. Avem lignit de Petroşani care are 6,7 mii calorii şi lignit de Anina care conţi­ne 3—4 mii de calorii. Dar nu este numai aceasta. Avem petrol, şi Ro­mânia este a 6-a în rândul statelor producătoare de petrol din lumea întragă. Producţia de petrol din 1913 a fost de 1.800.000 tone, după război a fost abia de 800.000 tone, iar actual­mente a trecut de 4 mii. tone. Totuş această cifră este relativ foarte mică faţă de posibilităţile de extracţie. Intr’adevăr din 1.200.000 ha. tere­nuri petrolifere sunt exploatate abia 4.000 ha. In jurul exploatării petrolului s’a format o industrie foarte însemnată aceia a rafineriilor de petrol. Este însă foarte mult stânjenită această industrie, prin faptul că mai toate ţările cer petrol brut pentru a-1 ra­fina în fabricile lor. In afara petrolului, care este un combustibil admirabil (rezidurile de petrol conţin 14.000 calorii) avem gazele care sunt deasemenea in can­tităţi considerabile. Avem o produc­ţie de 5 mii. metri cubi pe zi, 2 mi­liarde metri cubi pe an ! Până în prezent nu s’au studiat de surd în privinţa intrării capitaluri­lor străine în ţară. S’a spus că nu avem nevoe de capital străin şi că trebue să proteguim capitalul româ­nesc care... nu exista. Nu este altă soluţie de a se ajunge la reducerea dobânzilor decât lăsând să circule în libertate capitalurile. Statul trebue să ia măsuri contra ca­pitaliştilor cari monopolizează capi­talul speculând, însă aceste măsuri trebuesc luate deopotrivă, atât pen­tru capitaliştii români cât şi pentru cei străini. Dacă sunt capitaluri multe, acestea se concurează şi astfel nu va mai fi exploatate. Iată de ce toate legile fă­cute până la 1928 au fost fundamen­tal greşite. Am minat agricultura şi în urmă am avut o ruină a industriei care nu are consumatori. Situaţia actuală a ţării, după poli­tica dezastruoasă din ultimii 10 ani se poate asemăna unui taur legat de coarne în mijlocul unei poemi cu iarbă abundentă, dar care totuşi moare de foame din cauză că învâr­­tindu-se în jurul patului de care este legat nu mai poate face nici o mişcare. Legile din aceşti ultimi 10 ani, a­­nimate de un naţionalism absurd au început a fi modificate. Ele însă tre­buesc modificate total şi animate de un spirit care să ridice nivelul eco­nomic al României aşa cum trebue să fie. ★ Interesanta conferinţă a d-lui prof. Taşcă a fost îndelung aplaudată de numerosul auditoriu. COSTEL PANITESCU I REGIONALISM­UL CULTURAL Conferinţa d-lui M. Batzarîa In ciclul de conferinţe anunţat d. N. Batzaria, a vorbit în faţa unei săli arhipline, despre Regionalismul Cultural. Oratorul a început prin a spune că se vorbeşte foarte mult la noi­­— cu ocazia Legii Reformei Adminis­trative — de regionalism. Regionalis­mul este privit ca ceva deosebit de primejdios de care nici nu trebue măcar să pomenim. Şi ca să se com­bată acest presupus rău se dau e­­xemple streine cari însă nu se po­trivesc de loc cu ţara noastră. In Franţa, dacă limba literară este cea franceză, iar nu cea provensală, cauza e­ste numai că nordicii au fost mai puternici și au cucerit sudul. In Spania, limba literară este cea castiliană, fiindcă regii catolici cas­­tilieni au fost mai tari. Tot astfel este in Germania. Luther a tradus și scris în limba germană de la sud, care astfel a ajuns limba literară a Germaniei. La noi se pretinde că limba lite­rară este cea din Muntenia. Intr’ade­­văr nu se poate întrebuința nici limba dialectică moldovenească dar nici cea muntenească, ci ambele combinate. In veacul XII toată Europa vor­bea numai limba provensală. Tre­bue amintit că in acest veac au tră­it „trubadurii“ cu vestita lor litera­tură. Se credea pe atunci că limba provensală va ajunge limba literară universală cum a juns mai târziu limba franceză nordică. S’a întâmplat că a izbucnit însă un război care a răsturnat totul și limba provensală. CUM S’A DESVOLTAT LIMBA PROVENSALĂ La sfârşitul veacului XlII-lea în­cep încercările de revenire, care se datoresc lui Fr. Mistral, un proven­sal ce merită a figura alături de ma­rii poeţi ai lumii. Conferenţiarul descrie viaţa şi activitatea lui Mistral insistând asu­pra influenţei pe care Lamartine a a­­vut-o asupra operei sale literare a­­ceasta în urma intervenţiilor făcute de Adolf Pumas care se duce la toţi poeţii din Paris, până ce izbu­teşte să câştige atenţia lui Lamarti­ne, care citeşte lucrarea lui Mistral, rămânând entusiasmat. Deci iată o probă evidentă că re­gionalismul nu era dispreţuit pe vremea aceea. Mistral nu a eşit de loc din lo­calitatea lui asemănându-se în acest mod cu Tolstoi. Dar după prima lui izbândă, a avut idealuri foarte mari El dorea reînvierea Provencei, a­­ducerea ei la strălucirea de altă dată. Nu a reuşit însă în totul, mărginin­­du-se doar la reînvierea literaturii poetice. La unul din jocurile florale, cre­­aţiuni ale societăţilor de poeţi pen­tru reînvierea provensalei un mare poet şi om politic Quintana, trimite lui Mistral o scrisoare prin care pu­ne la dispoziţie un premiu, pentru organizarea unui concurs, pentru cel mai frumos cântec latin. Cu această ocazie (1878) societa­tea poeţilor hotărăşte să organizeze jocuri floarte cu manifestaţii popu­lare. La acest concurs a fost invitată pentru prima oară şi România. Este foarte important acest lucru, prin faptul că până atunci România nu era considerată drept un popor latin. In urma războiului de la Plev­na (1877) biruinţa noastră a avut răsunet peste hotare şi întreg occi­dentul ocupându-se de origina noa­stră au recunoscut că facem parte din ginta latină. România a fost reprezentată de Vasile Alexandri care avea pe atunci 57 ani. Au participat poeţi din toate ţă­rile latine. A luat parte chiar şi Mis­tral.Poezia lui V. Alexandri a fost so­cotită cea mai frumoasă, şi astfel a fost premiată cu marele premiu ofe­rit de poetul Catalan. La acest concurs Mistral, Quinta­na şi Alexandri au ţinut discursuri înflăcărate subliniind necesitatea u­­nui front unic al latinităţii. Iată câteva din aspectele regionali­smului cultural dealungul veacurilor. C. C. P. DIMINEAȚA Iată-ne descinşi pe o plaje de trei­ metri lărgime şi zece lungime, ce mărgineşte un mic golf, practicabil doar pentru îmbarcaţii uşoare. „Hirondelle" ancorată în larg, şi-a redus proporţiile — şi aşa modeste la o miniatură familiară vitrine­lor societăţilor de navigaţie. Papa Felix, care ajunsese înain­tea mea, cu sacul pentru midii în spinare şi coşul cu merinde, mă în­tâmpină cu un dar. — Vă ofer, în loc de pâine şi sare, ceva din produsele insulei! Şi-mi întinse cu un gest solemn o fâşie fină de dantelă scrobită, ce mergea îngustându-se spre capete, şi destul de boţită. O piele năpârlită de şarpe. O găsise pe o piatră, cum am găsit şi eu mai târziu atâtea. Toată lumea e strânsă pe plaje printre panerele cu provizii şi nu­meroasele bidoane goale de petrol. Deasupra capetelor se înalţă drept ca un zid vechiu de cetat­e, peretele insulei. Are opt metri înălţime. In alte locuri şi 15- Adevărate metere­ze împotriva talazurilor, adevărate prăpăstii. E un perete făcut din straturi su­prapuse de piatră, ruginie, vrâstată cu negru, rocă de fier şi grafit, ca­riată de vrâstă­, ca o dantură. Cră­pături mari o taie în toate sensurile. Mi se spune că sub acţiunea mă­rii, „fisurile“ astea pătrund din ce în ce mai mult în carnea insulei, minându-i temelia, rozându-i oasele minerale, cu o stăruinţă perfidă, pe care numai răbdarea elementelor naturii o poate da. Câte­odată, când teşitura subte­rană de canaluri s’a umplut cu apă insula devine o orgă, a cărei fan­tastică simfonie singur cei şapte exilaţi sunt în măsură s’o relateze, cu tot fiorul ce-o comportă. E clipa când insula cântă. Când marea exasperată de propria ei a­­gitaţie, se retrage să se potolească în cavoul acustic, unde-şi ,dă frâu liber capriciilor muzicale. Hoffmann n’a visat nici când o audiţie mai diabolică ! O CRUCE Am făcut cunoştinţa, nu fără emoţie, cu „populaţia“ insulei, cei trei gardieni ai farului, Ştefan Pe­trov, Vasile Iona şi Ioşca Vaculea, şi cei patru marinari: Croitoru Dumitru, Goman, Sava Ion și Ste­lian Filipescu. Acesta din urmă a fost pentru mine o adevărată sur­priză. Voi avea prilejul să vorbesc pe larg despre dânsul. Urcăm pe o cărăruie ce circulă oblig cu zidul masiv al insulei, tă­iată într’o terasă îngustă ceva mai joasă, mărginită și ea de un pe­rete ce cade vertical pe extremita­tea plajei. Ascensiune anevoioasă. Talpa alunecă pe poteca smălțuită de soarele care a topit nisipul, o­­chiul îmbiat de vid, fascinat de prăpastie, devine o povară teribi­lă pentru piciorul fără sprijin. Plaja a dispărut. E o tăcere grea pe care scâncetul aerian al pescă­­rişilor, mulcumit de vânt şi spa­ţiu, n’o vatămă. Şi cu cât urci mai sus, priveliş­tea din dreapta îşi sporeşte farme­cul. Marea parchetată de soare, imensă, serveşte ca podea de dans sutelor de cormorani, negri. „Hi­­rondelle“ a ajuns o minusculă jucă­rie, o vignetă tăiată în hârtie indi­go şi lipită pe orzont. Iată-ne sus. Insula îşi desfăşura o parte din suprafaţă. Terenul şi aci urcă în pantă destul de ridica­tă. In vârf, cu baza încă mascată de accidentele solului, farul. ...Dar chiar la sfârşitul potecei, pe muchia stâncei ce se prăvălia dea­­d­reptul în mare, o cruce. Am re­marcat-o nu fără o penibilă surpri­ză şi din vapor, profilându-se nea­gră, ca o pasere răstignită, pe alba­strul cerului. E o cruce modestă de lemn, cu inscripţia ştersă. Sub ea odihneşte un marinar, repausat pe insulă. Lângă ea, ingenunchiat, un prieten sau rudă cu defunctul, un marinar venit cu noi. Odată descris, primul lucru ce-a săvâşit, era gestul acesta cucernic şi mişcător, francez mort atât de timpuriu — despre Islanda. Căci închipiţi-vă o stâncă de a­­proape 2.000 metri pătraţi săltată deasupra mării cât o casă în 5 etaje, ce nu posedă un copac, o buruiană mai înaltă decât un stat de copil. A­­ceasta e insula Şerpilor. Se compune din două părţi: una mai înaltă pe care se află botezată „Insula mare“ şi alta ce ,se întinde la poalele acesteia către N. E., cam jumătate din suprafaţa celei mari, şi poreclită „Insula mică“. „Insula mare“ e rotundă, iar cealaltă puţin ovală. Sunt legate la­olaltă în chipul unui 8. Numai material sterp. E o revăr­sare sinistră de bolovani aspri şi stânci amestecate într’o dezordine de cataclism. Singura vegetaţie, e un fel de grâu sălbatec, puţin muşeţel, păpădie, „iarba şerpilor“, plante bicisnice ce s’au mişcat două grădiniţe ale paznicilor nu mai mari decât o co­vată. Au fost nevoiţi să aducă sără­cia de pământ tocmai de la Sulina, înconjurate de bolovani, grădiniţele îţi dau impresia unor morminte, în­grijite de o mână pioasă. Inlăuntrul lor, cresc o duzină de fire de po­rumb, ceva legume ferite ce-i drep­tul de ciocul celor câteva găini, dar nu şi de lăcomia reptilelor, ce înţea­pă tulpinele ca să sugă seva dulce. LA FAR In mijlocul insulei mari, se ridi­că farul, construcţie trainică, mo­dernă, foarte bine întreţinută. (Voi vorbi mai târziu despre dânsul). In curtea farului, se află pichetul de grăniceri. Pe platoul din faţă, ca un fel de sondă pentru săpat puţurile, se a­­vântă un instrument, cu care se dau semnale sonore (detunături cu ful­­micoton), pe vreme de ceaţă. Câteva magazii negre împrăştiate in jurul farului, un catarg pentru pavilion şi lângă una din grădiniţe o îngrădire de sârmă, opera unui naturalist neamţ, şi care-i servise la captura­rea pasărilor. Atât. Să nu uităm câteva oi ale paznici­lor ce pasc te miri ce, şi cam­ toată ziua umblă încoace și încolo, după un fir de iarbă. LĂCUSTELE De cum am pus piciorul pe in­,­sulă, m-a isbit un miros fad, cu­rios, de mucigai și fân dospit. Un gardian m’a dumirit: — Lă­custele ! N’ași bănuit vreo-dată într’un teren atât de limitat și sterp, o can­titate mai impresionantă de lăcuste. Sunt cu miile, cu zecile de mii. Sar la fiecare pas, mari de câţiva centimetri, verzi şi galbene, ţi se aşează pe haine, ţi se instalează pe pălărie. Fac un sgomot enervant. S’ar zice că o mie de nebuni se distrează în­vârtind mereu ceasornice. Sau că se sfâşia neîncetat, chirometri de pânză. Şi fluturi. Cu nemiluita. Albi, a­­duşi cine ştie de unde în sacul vân­tului, şi lepădaţi pe insulă să caute disperaţi o floare, o picătură de dul­ceaţă vegetală. Asta-i insula ! Şi totuşi nu-i lipsită de un anu­me farmec, de acel ceva crâncen şi obscur, ce dă interes capetelor bătrâne de marinari, figurilor ra­pace de corsari, peisajelor infernale bântuite de vrăjitori. Povestea celor şapte exilaţi, dea­­bia acum începe. In Insula Şerpilor ____________________________________________—­­ înconjurul insulei în 45 minute MICUL GOLF AL INSULEI. — In planul prins, e dremitatea dreaptă, se vede epava unui vas eșuat Pilad­eea isî spre ÎBîsaiSă V înconjurul insulei în 45 de minute Dacă n’ar fi Cei şapte oameni, dacă textele vechi n’ar împrumuta stâncii acesteia, gloria aventurilor homerice, se ispită alta poate chema din Capitală, un ins amator totuşi de lucruri curioase, sălbatice? Ce departe suntem de imagin­ea Insulei pe care ne-a dat-o literatura exotică, de relatării­ unui Steven­son, Marcel, Schwob, Gauguin, Con­rad, şi alţii, ce-au transformat arhi­pelagurile din Pacific, în tot atâtea jardiniere parfumate, locuite de o umanitate tânără, fericită şi ani­mală ! Insula şerpilor! Am explorat-o în mai puţin de o oră. Când m’am în­tors la punctul de unde am plecat, eram cutropit de o dezolare imensă. Unde am mai întâlnit un peisaj la fel? Ce reminiscenţă a suprapus paste stânca asta stearpă, o viziune care o face şi mai tragică? A da, cartea lui Rouquette — scriitorul Pagina 3-a FEMEIA CEA MAI DISTINSĂ DIN LUME Alegerea ei s’a făcut in persoana marchizei Anna d’Angelo După cum s’a anunţat, staţiunea balneară Aix Ies Bains, îşi luase difi­cila sarcină să aleagă pe cea mai distinsă femeie din lume. Soluţiu­­nea problemei, a reuşit, în cadrul unui banchet de gală organizat în fo­losul Crucii Roşii. La peste 100 de mese erau aduna­te doamne din înalta societate inter­naţională a Europei şi Americei. Pe fiece masă se aflau buletine de vot cu rugămintea de a se nota pe vo­tul cu indicaţia numărului mesei şi a culorei rochiei candidatei. UN VOT CU SURPRIZE Votarea, făcută sub conducerea primarului din Aix Ies Bains, a dat în mod surprinzător imediat o pu­ternică majoritate pentru trei doam­ne aflate la o singură masă. , La această masă — numărul 3 — nu luase însă loc decât o singură doamnă. Eroarea fu în curând lămu­rită, în mijlocul unei veselii gene­rale. Doamna în chestie purta o toaletă de culoare changeant și de aceia alegătorii indicaseră diferite culori ale rochiei. MARCHIZA ANNA D’ANGELO, ALEASĂ După rezultatul alegerii, care a proclamat pe marchiza Anna d’An­­gelo, o aristocrată italiană, ca cea mai distinsă femeie din lume, ziari­ştii prezenţi s’au grăbit să asalteze cu întrebări pe frumoasă aleasă. — Sunt născută ducesă Somma di Circello, a povestit ea ziariştilor, şi sunt o nepoată a principesei Patti. Familia mea e originară din Paler­mo, unde posed plantaţii de porto­cali şi vii. Fiica mea are acum vâr­sta de 15 ani. O mare parte a anului o petrec pe Riviera şi la Paris şi, dacă vă voiu mai spune, că practic cu plăcere călăria şi joc golf, vă voiu fi spus aproape totul despre mine. Alegerea de astăzi este propriu zis prima mea aventură şi încă una foarte fermecătoare. Comptam atât de puţin să fiu măcar luată în con­sideraţie, încât, când s’a strigat nu­mărul 3 al mesei mele, m’am uitat în toate părţile, spre a putea admira pe cea premiată. Nu m’am gândit nici un moment la numărul propriei mele mese. Părăsisem doar locul meu pentru câteva minute, pentru a dansa o singură dată. Că am fost măcar remarcată, aceasta m’a sur­prins foarte mult“. Un pictor englez și-a exprimat a­­precierea sa asupra celei mai distin­se femei din lume prin următoarele cuvinte: „O figură de Botticelli, văzută d® Boing Jongs“» —----­

Next