Dimineaţa, august 1929 (Anul 25, nr. 8126-8155)
1929-08-01 / nr. 8126
Joi I August 1929 LITERATURĂ.ARTĂ.ŞTIINŢĂ Clara Maniu a murit ! „ Luni dimineaţă a încetat din viaţă la Bădăcini, d-na Clara Maniu, mama d-lui preşedinte al consiliului. Defuncta este născută Coroianu şi decedează in vârstă de 85 de ani, fiind suferindă de artero-scleroză. Seara d. Iuliu Maniu a plecat la Rădăcini. La preşedinţia consiliului a avut loc Luni seara, o consfătuire, prezidată de d. Vaida-Voevod, în care Clara Maniu, era descendenta ţinut lung şir de intelectuali şi de conducători sufleteşti ai mulţimii.Ea era fiica lui Dumitru Coroianu, canonic in Gherla, el însuşi având moşi şi strămoşi preoţi. Fratele ei, Iuliu Coroianu, a fost conducătorul românilor din timpul Memorandului. Soţul ei (tatăl d-lui Iuliu Maniu) doctor în drept de la Universitatea din Viena, a fost preşedintele tribus,au luat hotărîri în vederea înmormântării.. La funerarii vor asista toti membrii guvernului, afară de d-nii Vaida şi general Ciboski, cari rămân in Capitală. Un tren special va transporta la Bădăcini pe membrii guvernului şi pe parlamentari. D. N. Costăchescu, va vorbi în numele guvernului. înmormântarea are loc astăzi. Miercuri, ora 4 d. a., la Rădăcini, Calului din Sălaj. A avut în viaţa ei trei pasiuni: pasiunea unui mare ideal pe care a avut norocul să-l vadă înfăptuit cu întreg neamul românesc; pasiunea pentru familia ei şi în special iubirea şi pentru Juliu şi o dragoste puternică pentru natură. Casa sa din Rădăcini a fost întotdeauna un centru de cultură şi de înaltă politică naţională. Eroii memorandului şi eroii renaşterii naţionale au trecut prin acest conac ospitalier. In mijlocul frământărilor de idi şi pasiuni prin care trecea neamul românesc din Ardeal şi care aveau ecoul cel mai puternic în vila din Rădăcini, Clara Maniu aducea nota ei de duioşe şi de delicateţă feminină atât de necesară sufletelor zbuciumate şi chinuite precum o aducea şi azi — deşi in vârstă de 86 ani — acelei voinţe puternice care conduce acum un popor de 17 milioane suflete spre ţinta lui îndepărtată. Satul Rădăcini, în mijlocul căruia se află familia Maniu, e un sat de răzeşi ardeleni, ţărani români înobilaţi de împăratul Leopold. Familiile din el sunt eflorescente a două tulpini vânjoase româneşti: Maniu şi Pop. Femeile din Ardeal, sub dominaţia maghiară, erau constituite în asociaţii femenine în cari se cultiva în taină un ideal mare asupra căruia erau aţintite năzuinţele tuturor. Deşi idealul se înfăptuise, Clara Maniu continua a fi prezidenta unei astfel de asociaţii. Clara Maniu Universitatea dela Văleni Situaţia economică a României Conferinţa d-lui Gh. Taşcă şi Niagara, astfel că putem considera şi căderile de apă ca o mare bogăţie. Cu atâtea bogăţii s’ar putea întemeia o mare producţie. Ne mai trebuesc pentru aceasta două elemente: capitalul şi forţa de muncă. Capital nu avem prea mult însă avem suficientă forţă de muncă. Trebue să înzestrăm ca ţărani cu cele mai necesare lucrări pământuşi să protejăm pe mari proprietari şi crescători de vite. Trebue de asemenea încurajată pomicultura şi vinicultura care constituie pricipala îndeletnicire a basarabenilor, de ex. Populaţia rurală este aceia care face cel mai mare debuşeu industriei. Dacă această populaţie este sărăcită ea nu mai poate face debuşeu industriei, oricât de mult ar fi încurajată aceasta. Neţinându-se seama de acestea, pentru a se proteja industria naţională, s-au pus taxe vamale foarte mari pe materiile prime. Aceasta a fost încă o lovitură dată agriculturii care era silită de a plăti mult mai scump uneltele necesare pentru a se protegui o industrie naţională care nici ea nu se putea desvolta, cu toate măsurile luate. Guvernele trecute au procedat greşit la întocmirea tarifelor vamale protecţioniste cari sunt pur şi simplu aberaţiuni. Cea de a doua greşeală este că de la 1920 s’a făcut un naţionalism aler în faţa unui auditoriu extrem de cât căderile de apă ale Bistriţei, însă numeros d. Gh. Taşcă a ţinut o insta ajuns la rezultate surprinzătoare, teresantă conferinţă tratând despre Spre ex. Bistriţa este capabilă să furi actuala situaţie economică a Româ- brizeze o energie tot atât de mare ca miei. Conferinţa d-lui Taşcă, un adevărat rechizitoriu la adresa trecutelor guvernări, cari au dus o politică economică greşită, spre dezastrul economic al României, a fost subliniată cu dese şi îndelungi aplauze. O ţară, — spune d-sa — are nevoe de trei elemente principale pentru o bună desvoltare economică : 1) bogăţii naturale, 2) putere de munca şi 3 economii. Cu aceste trei elemente se poata desvolta şi făuri o situaţie economică din cele mai bune. Ţara noastră este una din cele mai bogate. Una din cele mai mari bogăţii ale sale, este Întinsa suprafaţă de teren cultivatei (12 jum. mii. ha.) care aproape în întregime este compusă din pământ negru, gras, care nu necesită prea multe îngrăşeminte. Cunoscând puterea de export a ţării putem să ne dăm seama de posibilităţile de economii. In 1913 de ex. am exportat 1.500.000 tone grâu. Deci ar urma să se cultive 4.400.000 tone grâu pentru a se putea exporta 2 mil. 200 mii tone fientru export. Cu alte cuvinte am putea avea 24 miliarde numai din exportul grâului, întregul buget al ţării s’ar putea acoperi astfel numai din exportul grâului şi porumbului dintr’un an. In afara producţiei agricole, România mai are 7 mii. ha. pădure (2 mii. ba. ale statului şi 5 ale particularilor). In această privinţă deşi exportul lemnului este foarte important, trebue să fim sceptici de rezultatele la bani se va ajunge dacă vom continua şi de aci înainte această exploatare neraţională a pădurilor. Intr’adevăr la sute de mii de ha tărafte neraţional abia dacă se împădureşte urma de pădure. Dar, afară de aceste bogăţii, România are bogăţii foarte mari şi în subsolul ei. In primul rând vine fierul. Sunt alte ţări cari sunt lipsite total de fier, dar au avantajul de a fi situate în preajma marilor centre industriale şi deci au posibilitatea de a importa fierul adus pe mare care costă cu mult mai eftin. In afara fierului, ţara noastră mai are plumb, zinc, argint şi aur. In privinţa aurului deasemeimea nu trebue să fim prea optimişti. Ar trebui 50 de ani de extracţie pentru a putea reface stocul de aur al Băncii Naţionale, pe care l-am avut înainte de a-il transporta la Moscova. Forţa motrică este de asemenea foarte importantă. In primul rând avem cărbunele. Avem huilă şi lignit într-o cantitate considerabilă. Avem lignit de Petroşani care are 6,7 mii calorii şi lignit de Anina care conţine 3—4 mii de calorii. Dar nu este numai aceasta. Avem petrol, şi România este a 6-a în rândul statelor producătoare de petrol din lumea întragă. Producţia de petrol din 1913 a fost de 1.800.000 tone, după război a fost abia de 800.000 tone, iar actualmente a trecut de 4 mii. tone. Totuş această cifră este relativ foarte mică faţă de posibilităţile de extracţie. Intr’adevăr din 1.200.000 ha. terenuri petrolifere sunt exploatate abia 4.000 ha. In jurul exploatării petrolului s’a format o industrie foarte însemnată aceia a rafineriilor de petrol. Este însă foarte mult stânjenită această industrie, prin faptul că mai toate ţările cer petrol brut pentru a-1 rafina în fabricile lor. In afara petrolului, care este un combustibil admirabil (rezidurile de petrol conţin 14.000 calorii) avem gazele care sunt deasemenea in cantităţi considerabile. Avem o producţie de 5 mii. metri cubi pe zi, 2 miliarde metri cubi pe an ! Până în prezent nu s’au studiat de surd în privinţa intrării capitalurilor străine în ţară. S’a spus că nu avem nevoe de capital străin şi că trebue să proteguim capitalul românesc care... nu exista. Nu este altă soluţie de a se ajunge la reducerea dobânzilor decât lăsând să circule în libertate capitalurile. Statul trebue să ia măsuri contra capitaliştilor cari monopolizează capitalul speculând, însă aceste măsuri trebuesc luate deopotrivă, atât pentru capitaliştii români cât şi pentru cei străini. Dacă sunt capitaluri multe, acestea se concurează şi astfel nu va mai fi exploatate. Iată de ce toate legile făcute până la 1928 au fost fundamental greşite. Am minat agricultura şi în urmă am avut o ruină a industriei care nu are consumatori. Situaţia actuală a ţării, după politica dezastruoasă din ultimii 10 ani se poate asemăna unui taur legat de coarne în mijlocul unei poemi cu iarbă abundentă, dar care totuşi moare de foame din cauză că învârtindu-se în jurul patului de care este legat nu mai poate face nici o mişcare. Legile din aceşti ultimi 10 ani, animate de un naţionalism absurd au început a fi modificate. Ele însă trebuesc modificate total şi animate de un spirit care să ridice nivelul economic al României aşa cum trebue să fie. ★ Interesanta conferinţă a d-lui prof. Taşcă a fost îndelung aplaudată de numerosul auditoriu. COSTEL PANITESCU I REGIONALISMUL CULTURAL Conferinţa d-lui M. Batzarîa In ciclul de conferinţe anunţat d. N. Batzaria, a vorbit în faţa unei săli arhipline, despre Regionalismul Cultural. Oratorul a început prin a spune că se vorbeşte foarte mult la noi— cu ocazia Legii Reformei Administrative — de regionalism. Regionalismul este privit ca ceva deosebit de primejdios de care nici nu trebue măcar să pomenim. Şi ca să se combată acest presupus rău se dau exemple streine cari însă nu se potrivesc de loc cu ţara noastră. In Franţa, dacă limba literară este cea franceză, iar nu cea provensală, cauza este numai că nordicii au fost mai puternici și au cucerit sudul. In Spania, limba literară este cea castiliană, fiindcă regii catolici castilieni au fost mai tari. Tot astfel este in Germania. Luther a tradus și scris în limba germană de la sud, care astfel a ajuns limba literară a Germaniei. La noi se pretinde că limba literară este cea din Muntenia. Intr’adevăr nu se poate întrebuința nici limba dialectică moldovenească dar nici cea muntenească, ci ambele combinate. In veacul XII toată Europa vorbea numai limba provensală. Trebue amintit că in acest veac au trăit „trubadurii“ cu vestita lor literatură. Se credea pe atunci că limba provensală va ajunge limba literară universală cum a juns mai târziu limba franceză nordică. S’a întâmplat că a izbucnit însă un război care a răsturnat totul și limba provensală. CUM S’A DESVOLTAT LIMBA PROVENSALĂ La sfârşitul veacului XlII-lea încep încercările de revenire, care se datoresc lui Fr. Mistral, un provensal ce merită a figura alături de marii poeţi ai lumii. Conferenţiarul descrie viaţa şi activitatea lui Mistral insistând asupra influenţei pe care Lamartine a avut-o asupra operei sale literare aceasta în urma intervenţiilor făcute de Adolf Pumas care se duce la toţi poeţii din Paris, până ce izbuteşte să câştige atenţia lui Lamartine, care citeşte lucrarea lui Mistral, rămânând entusiasmat. Deci iată o probă evidentă că regionalismul nu era dispreţuit pe vremea aceea. Mistral nu a eşit de loc din localitatea lui asemănându-se în acest mod cu Tolstoi. Dar după prima lui izbândă, a avut idealuri foarte mari El dorea reînvierea Provencei, aducerea ei la strălucirea de altă dată. Nu a reuşit însă în totul, mărginindu-se doar la reînvierea literaturii poetice. La unul din jocurile florale, creaţiuni ale societăţilor de poeţi pentru reînvierea provensalei un mare poet şi om politic Quintana, trimite lui Mistral o scrisoare prin care pune la dispoziţie un premiu, pentru organizarea unui concurs, pentru cel mai frumos cântec latin. Cu această ocazie (1878) societatea poeţilor hotărăşte să organizeze jocuri floarte cu manifestaţii populare. La acest concurs a fost invitată pentru prima oară şi România. Este foarte important acest lucru, prin faptul că până atunci România nu era considerată drept un popor latin. In urma războiului de la Plevna (1877) biruinţa noastră a avut răsunet peste hotare şi întreg occidentul ocupându-se de origina noastră au recunoscut că facem parte din ginta latină. România a fost reprezentată de Vasile Alexandri care avea pe atunci 57 ani. Au participat poeţi din toate ţările latine. A luat parte chiar şi Mistral.Poezia lui V. Alexandri a fost socotită cea mai frumoasă, şi astfel a fost premiată cu marele premiu oferit de poetul Catalan. La acest concurs Mistral, Quintana şi Alexandri au ţinut discursuri înflăcărate subliniind necesitatea unui front unic al latinităţii. Iată câteva din aspectele regionalismului cultural dealungul veacurilor. C. C. P. DIMINEAȚA Iată-ne descinşi pe o plaje de trei metri lărgime şi zece lungime, ce mărgineşte un mic golf, practicabil doar pentru îmbarcaţii uşoare. „Hirondelle" ancorată în larg, şi-a redus proporţiile — şi aşa modeste la o miniatură familiară vitrinelor societăţilor de navigaţie. Papa Felix, care ajunsese înaintea mea, cu sacul pentru midii în spinare şi coşul cu merinde, mă întâmpină cu un dar. — Vă ofer, în loc de pâine şi sare, ceva din produsele insulei! Şi-mi întinse cu un gest solemn o fâşie fină de dantelă scrobită, ce mergea îngustându-se spre capete, şi destul de boţită. O piele năpârlită de şarpe. O găsise pe o piatră, cum am găsit şi eu mai târziu atâtea. Toată lumea e strânsă pe plaje printre panerele cu provizii şi numeroasele bidoane goale de petrol. Deasupra capetelor se înalţă drept ca un zid vechiu de cetate, peretele insulei. Are opt metri înălţime. In alte locuri şi 15- Adevărate metereze împotriva talazurilor, adevărate prăpăstii. E un perete făcut din straturi suprapuse de piatră, ruginie, vrâstată cu negru, rocă de fier şi grafit, cariată de vrâstă, ca o dantură. Crăpături mari o taie în toate sensurile. Mi se spune că sub acţiunea mării, „fisurile“ astea pătrund din ce în ce mai mult în carnea insulei, minându-i temelia, rozându-i oasele minerale, cu o stăruinţă perfidă, pe care numai răbdarea elementelor naturii o poate da. Câteodată, când teşitura subterană de canaluri s’a umplut cu apă insula devine o orgă, a cărei fantastică simfonie singur cei şapte exilaţi sunt în măsură s’o relateze, cu tot fiorul ce-o comportă. E clipa când insula cântă. Când marea exasperată de propria ei agitaţie, se retrage să se potolească în cavoul acustic, unde-şi ,dă frâu liber capriciilor muzicale. Hoffmann n’a visat nici când o audiţie mai diabolică ! O CRUCE Am făcut cunoştinţa, nu fără emoţie, cu „populaţia“ insulei, cei trei gardieni ai farului, Ştefan Petrov, Vasile Iona şi Ioşca Vaculea, şi cei patru marinari: Croitoru Dumitru, Goman, Sava Ion și Stelian Filipescu. Acesta din urmă a fost pentru mine o adevărată surpriză. Voi avea prilejul să vorbesc pe larg despre dânsul. Urcăm pe o cărăruie ce circulă oblig cu zidul masiv al insulei, tăiată într’o terasă îngustă ceva mai joasă, mărginită și ea de un perete ce cade vertical pe extremitatea plajei. Ascensiune anevoioasă. Talpa alunecă pe poteca smălțuită de soarele care a topit nisipul, ochiul îmbiat de vid, fascinat de prăpastie, devine o povară teribilă pentru piciorul fără sprijin. Plaja a dispărut. E o tăcere grea pe care scâncetul aerian al pescărişilor, mulcumit de vânt şi spaţiu, n’o vatămă. Şi cu cât urci mai sus, priveliştea din dreapta îşi sporeşte farmecul. Marea parchetată de soare, imensă, serveşte ca podea de dans sutelor de cormorani, negri. „Hirondelle“ a ajuns o minusculă jucărie, o vignetă tăiată în hârtie indigo şi lipită pe orzont. Iată-ne sus. Insula îşi desfăşura o parte din suprafaţă. Terenul şi aci urcă în pantă destul de ridicată. In vârf, cu baza încă mascată de accidentele solului, farul. ...Dar chiar la sfârşitul potecei, pe muchia stâncei ce se prăvălia deadreptul în mare, o cruce. Am remarcat-o nu fără o penibilă surpriză şi din vapor, profilându-se neagră, ca o pasere răstignită, pe albastrul cerului. E o cruce modestă de lemn, cu inscripţia ştersă. Sub ea odihneşte un marinar, repausat pe insulă. Lângă ea, ingenunchiat, un prieten sau rudă cu defunctul, un marinar venit cu noi. Odată descris, primul lucru ce-a săvâşit, era gestul acesta cucernic şi mişcător, francez mort atât de timpuriu — despre Islanda. Căci închipiţi-vă o stâncă de aproape 2.000 metri pătraţi săltată deasupra mării cât o casă în 5 etaje, ce nu posedă un copac, o buruiană mai înaltă decât un stat de copil. Aceasta e insula Şerpilor. Se compune din două părţi: una mai înaltă pe care se află botezată „Insula mare“ şi alta ce ,se întinde la poalele acesteia către N. E., cam jumătate din suprafaţa celei mari, şi poreclită „Insula mică“. „Insula mare“ e rotundă, iar cealaltă puţin ovală. Sunt legate laolaltă în chipul unui 8. Numai material sterp. E o revărsare sinistră de bolovani aspri şi stânci amestecate într’o dezordine de cataclism. Singura vegetaţie, e un fel de grâu sălbatec, puţin muşeţel, păpădie, „iarba şerpilor“, plante bicisnice ce s’au mişcat două grădiniţe ale paznicilor nu mai mari decât o covată. Au fost nevoiţi să aducă sărăcia de pământ tocmai de la Sulina, înconjurate de bolovani, grădiniţele îţi dau impresia unor morminte, îngrijite de o mână pioasă. Inlăuntrul lor, cresc o duzină de fire de porumb, ceva legume ferite ce-i dreptul de ciocul celor câteva găini, dar nu şi de lăcomia reptilelor, ce înţeapă tulpinele ca să sugă seva dulce. LA FAR In mijlocul insulei mari, se ridică farul, construcţie trainică, modernă, foarte bine întreţinută. (Voi vorbi mai târziu despre dânsul). In curtea farului, se află pichetul de grăniceri. Pe platoul din faţă, ca un fel de sondă pentru săpat puţurile, se avântă un instrument, cu care se dau semnale sonore (detunături cu fulmicoton), pe vreme de ceaţă. Câteva magazii negre împrăştiate in jurul farului, un catarg pentru pavilion şi lângă una din grădiniţe o îngrădire de sârmă, opera unui naturalist neamţ, şi care-i servise la capturarea pasărilor. Atât. Să nu uităm câteva oi ale paznicilor ce pasc te miri ce, şi cam toată ziua umblă încoace și încolo, după un fir de iarbă. LĂCUSTELE De cum am pus piciorul pe in,sulă, m-a isbit un miros fad, curios, de mucigai și fân dospit. Un gardian m’a dumirit: — Lăcustele ! N’ași bănuit vreo-dată într’un teren atât de limitat și sterp, o cantitate mai impresionantă de lăcuste. Sunt cu miile, cu zecile de mii. Sar la fiecare pas, mari de câţiva centimetri, verzi şi galbene, ţi se aşează pe haine, ţi se instalează pe pălărie. Fac un sgomot enervant. S’ar zice că o mie de nebuni se distrează învârtind mereu ceasornice. Sau că se sfâşia neîncetat, chirometri de pânză. Şi fluturi. Cu nemiluita. Albi, aduşi cine ştie de unde în sacul vântului, şi lepădaţi pe insulă să caute disperaţi o floare, o picătură de dulceaţă vegetală. Asta-i insula ! Şi totuşi nu-i lipsită de un anume farmec, de acel ceva crâncen şi obscur, ce dă interes capetelor bătrâne de marinari, figurilor rapace de corsari, peisajelor infernale bântuite de vrăjitori. Povestea celor şapte exilaţi, deabia acum începe. In Insula Şerpilor ____________________________________________— înconjurul insulei în 45 minute MICUL GOLF AL INSULEI. — In planul prins, e dremitatea dreaptă, se vede epava unui vas eșuat Piladeea isî spre ÎBîsaiSă V înconjurul insulei în 45 de minute Dacă n’ar fi Cei şapte oameni, dacă textele vechi n’ar împrumuta stâncii acesteia, gloria aventurilor homerice, se ispită alta poate chema din Capitală, un ins amator totuşi de lucruri curioase, sălbatice? Ce departe suntem de imaginea Insulei pe care ne-a dat-o literatura exotică, de relatării unui Stevenson, Marcel, Schwob, Gauguin, Conrad, şi alţii, ce-au transformat arhipelagurile din Pacific, în tot atâtea jardiniere parfumate, locuite de o umanitate tânără, fericită şi animală ! Insula şerpilor! Am explorat-o în mai puţin de o oră. Când m’am întors la punctul de unde am plecat, eram cutropit de o dezolare imensă. Unde am mai întâlnit un peisaj la fel? Ce reminiscenţă a suprapus paste stânca asta stearpă, o viziune care o face şi mai tragică? A da, cartea lui Rouquette — scriitorul Pagina 3-a FEMEIA CEA MAI DISTINSĂ DIN LUME Alegerea ei s’a făcut in persoana marchizei Anna d’Angelo După cum s’a anunţat, staţiunea balneară Aix Ies Bains, îşi luase dificila sarcină să aleagă pe cea mai distinsă femeie din lume. Soluţiunea problemei, a reuşit, în cadrul unui banchet de gală organizat în folosul Crucii Roşii. La peste 100 de mese erau adunate doamne din înalta societate internaţională a Europei şi Americei. Pe fiece masă se aflau buletine de vot cu rugămintea de a se nota pe votul cu indicaţia numărului mesei şi a culorei rochiei candidatei. UN VOT CU SURPRIZE Votarea, făcută sub conducerea primarului din Aix Ies Bains, a dat în mod surprinzător imediat o puternică majoritate pentru trei doamne aflate la o singură masă. , La această masă — numărul 3 — nu luase însă loc decât o singură doamnă. Eroarea fu în curând lămurită, în mijlocul unei veselii generale. Doamna în chestie purta o toaletă de culoare changeant și de aceia alegătorii indicaseră diferite culori ale rochiei. MARCHIZA ANNA D’ANGELO, ALEASĂ După rezultatul alegerii, care a proclamat pe marchiza Anna d’Angelo, o aristocrată italiană, ca cea mai distinsă femeie din lume, ziariştii prezenţi s’au grăbit să asalteze cu întrebări pe frumoasă aleasă. — Sunt născută ducesă Somma di Circello, a povestit ea ziariştilor, şi sunt o nepoată a principesei Patti. Familia mea e originară din Palermo, unde posed plantaţii de portocali şi vii. Fiica mea are acum vârsta de 15 ani. O mare parte a anului o petrec pe Riviera şi la Paris şi, dacă vă voiu mai spune, că practic cu plăcere călăria şi joc golf, vă voiu fi spus aproape totul despre mine. Alegerea de astăzi este propriu zis prima mea aventură şi încă una foarte fermecătoare. Comptam atât de puţin să fiu măcar luată în consideraţie, încât, când s’a strigat numărul 3 al mesei mele, m’am uitat în toate părţile, spre a putea admira pe cea premiată. Nu m’am gândit nici un moment la numărul propriei mele mese. Părăsisem doar locul meu pentru câteva minute, pentru a dansa o singură dată. Că am fost măcar remarcată, aceasta m’a surprins foarte mult“. Un pictor englez și-a exprimat aprecierea sa asupra celei mai distinse femei din lume prin următoarele cuvinte: „O figură de Botticelli, văzută d® Boing Jongs“» —----