Dimineaţa, noiembrie 1929 (Anul 25, nr. 8217-8246)

1929-11-25 / nr. 8241

Nrnnl Ixy.- Wc. 8241 12 Peagint PULL­OVERE, FLANELE fi MÂNUȘI FRANCEZE CU PR&TURI EFTINE Magazinul UNIVERSE!. Cotec Victondl II (Vi»»tt*vi» de Falatul Poştelor) Fondată In 1904 de CONST. SOLLET IEI II București, Str. Const. Mills (Sărindar) 7­n TELEF. I Centrala: 301 67, 32173, 346 78, 353/54 Direcţia: 357/71 A­dţia 307/69. Provincia 310 66 lan! 28 S'ssmlsrk !3?8 VARICELE Singurul tratament contra vari­ce­lor la picioare este compresiunea regulată şi uniformă a vinelor ob­ţinută purtând ciorapii elastici spe­ciali ai casei c­arol banger Bucureşti, Str. Brezoianu No. 4 — Prospecte la cerere — Era un orfan de război... Am citit știrea într’o gazetă mică dir. Constanta: „aseară a fost desco­perit in podul unei case din comu­na Sarighiol cadavrul orfanului de război Rainhold, spânzurat de grindă. Asupra spânzuratului s’a găsit o scrisoare din care reese că a ales moartea năpraznică din cauza mi­­seriilor ce le suferea de la tutorele său Iohanes Tonce. Parchetul cercetează...“ Știrea e vechie de două săptă­mâni. Nu pricep bine ce mai poate Cerceta parchetul, în celelalte ziare tragedia nu a pătruns nici măcar ca un fapt divers, printre nenumăratele întâmplări ce nu sunt decât proza a­cui rezumat al dramelor îngrozite re­înscrise zilnic de biata omeni suferindă. In alte țări am fi avut l o interpelare în parlament — am avut anchetă ministerială — am avut toată larma gazetelor — dar am fi avut mai ales dreptate — și viata bietului orfan nu se înmor­mânta în filele unui dosar. , Un copil s’a sinucis — s’a sătu­rat de traiul în ţara pe care a fă­cut-o mare moartea tatălui său. Un copil s’a suit în podul căsuţei din satul dobrogean, şi şi-a pregătit singur cu slabele lui mânute ştrean­gul din care să scoată limba vânătă către toţi cei ce ar trebui să poarte grija şi iubire copiilor orfani de război , către tutori răi, către in­spectori ce nu văd jalea copiilor, către comitete şi ministere ocroti­toare, către parlamente şi poate chiar către cartea cea mare în care se scriu vieţile ţărilor. Un suflet mic s’a stins în podul unei case din care plecaseră în toamnă rândunelele. Prin fereastra coperișului se vedea câmpul în care odinioară de mult de tot a luptat și a pierit tatăl său soldatul... Tutorul era aspru — desigur so­cotea pumnii factor educativ pentru un copil ce trebue să fie stricat fiindcă nu are părinţi. Copilul mun­cea. Copiii orfani muncesc ades din greu pentru alţii sub pretextul că trebue să aibă şi ei o meserie din care să câştige mai târziu. Poate că în noapte, până ce tuto­rul plictisit a dat de veste , ochii holbaţi ai copilului sugrumat au pu­tut vedea într’un colt al podului o treaptă de tunică verde in care vân­tul de toamnă încerca să sa mişte, ca şi când un suflet ar fi vrut să ia din nou fiinţă şi să oprească ne­norocirea cea mare. Poate că în prima seară de lipsă tutorele s’a bucurat că ticălosul de de copil nu o să mănânce ’a trasă — poate că pedeapsa asta era în­deajuns de obişnuită. Mărturisesc că nu pricep deloc in ce fel se împacă toată frazeologia eroică a celor ce declamă orfanilor „ţara are grije de voi“ cu realiza­rea practică a unor asemenea griji. Sunt câţiva ani de când la un or­felinat cu nume princiar am văzut copii orfani de război dormind în grajduri ce mai purtau pe perete urma bălegarului. Unii tuşeau uşor, din vârful plă­mânilor acea tuse ascuţită care do­vedeşte că economia de încălţă­minte poate grăbi mersul prici­oru­­şelor desculţe spre nefiinţă. Erau şi fetiţe acolo care ieşeau pentru cultură (?) covoare persane, fetiţe cu obraz crud ce s’au îmbolnăvit de o boală pentru care au fost duse în spitalul femeilor pierdute... Dar pentru parăzi şcolare şi pen­tru inspecţii — toţi aceşti copii muştruluiţi defilau şi cântau versuri eroice... Şi nici o măsură nu a putut schimba soarta celor ce moşteniseră de la părinţi recunoştinţa ţării. Toa­te astea mi le reamintesc acum din nou citind soarta pe care şi-a ales-o unul dintre cei mulţi. Pentru întâia şi cea din urmă dată plânsul singur al clopotului a su­nat pentru el pe întinderea şesului dobrogean. Dar dacă nici clopotul nu a sunat pentru cel ce singur se ucide ? Atunci nici clopotul nu s’a ostenit să vestească o chemare za­darnică. I. ALTU.^ --------—— Citiţi VIATAVESELA . Crima misterioasă din Lille O afacere care pasionează toată lumea Presa franceză se ocupă foarte mult de ui­ caz extrem de interesant. Un cadavru într’un cufăr, la gara Lille ! S’ar părea că nu-i nimic mai greu pentru poliţişti, decât să des­curce un fir criminal cu atâta di­băcie urzit. Cine e victima ? Și cine autorul crimei ? Victima a putut fi identificată ușor. Am arătat încă dela început că era contabilul Rigaaidim, din Paris, contabil care se îndeletnicea cu diverse afaceri tenebroase, mai mult decât cu registrele. S’a putut stabili că "în­­îimiri'eața rimei avea de plătit o poliţă la Banca Generala, că împ­rautase în acest scop bani de la un client al său, Danner, dar nu mai avusese timp să treacă pe la Bancă: fusese ucis, între 9 şi 12 dimineaţa. Poliţiştii au căutat să afle cum îşi petrecuse Rigau din ziua prece­dentă. Un nume revenea mereu, ca obsesie, Almazoff, proprietarul u­­nui magazin de haine gata, în str. Saint-Gilles. Pentru orice întâmplare, s’a ope­rat o perchezţie la prăvălia aces­tuia. In odăiţa din dos, s’a găsit în cuvetă o bucăţică de vată plină de sânge. Acesta a fost punctul de plecare care a călăuzit pe­ poliţişti. înainte de a fi expediat, cufărul stătuse as­cuns în pivniţă. Cum scara era foarte îngustă, pereţii purtau ur­me proaspete de zgârieturi. Trecuseră două luni de la desco­perirea cadavrului misterios, cape­tele de acuzare adunate contra lui Almazoff erau prea slabe ca să for­meze un dosar solid. Deodată — un fapt senzaţionali : şofe­rul care transportase cufărul la gară şi care fusese căutat în za­dar până atunci — se prezentă la poliţie şi arătă că in ziua de 9 Sep­tembrie a transportat în adevăr un cufăr greu din strada Saint Gilles la gara de Nord. Ajutase clientului să scoată cufărul­ din pivniță. In dimineața următoare, Alma­zoff, după o noapte fără somn... ner­vos, își aștepta rivalul in prăvălie. In adevăr, Rigaudin nu întârzie să se prezinte. — Donner mi-a dat 3.800 de franci. îmi mai trebue 1.200. Poţi să mi-i împrumuţi tu ? Almazoff il invită în odăiţa din dos şi drama începută în urmă cu şase luni, porni repede spre dezno­dământ. — Ticălosule! Crezi că o să-ţi îm­prumut bani? Şi soţia şi banii? Ce mai vrei? Şi ori m’ai Înşelat cu ea, când dormeam. M’am săturat, înţe­legi ? Am să te ucid, câine ce eşti! Almazoff apucă pe Rigaudin de păr și începu să-l izbească cu capul de perete. Un smoc de păr îi ră­mase în mână, năclăit de sânge. A­­tunci, orbit de furie, îl apucă de cravată și strânse, strânse.... Fu* In prezenta Iui Almazoff, l-a recunoscut perfect. O PARTIDA DE PLĂCERE Odată criminalul arestat, s’a pro­cedat la reconstituirea crimei. In ajun, Rigaudin petrecuse ziua la Montmorency, cu familia Alma­­zoff. D-na Almazoff era drăguță, chiar foarte drăguță. După amiază putuse rămâne sin­gur cu dânsa vreo diouă ore, pe când bărbatul își făcea siesta. Sea­ra, foarte mulțumit, de sine, fuma o ţigară cu Almazoff. Fernanda insă, neliniștită, surprinse o licărire stranie In ochii bărbatului și spe­riată aduise aminte lui Rigaudin că e timpul să plece, dacă* nu vrea să­­ scape trenul. Cei doi bărbați eșiră împreună. Pe drum Rigaudin povesti că are de plătit a doua zi o poliţă de 5000 franci şi speră că Donner li va îm­prumuta dacă nu toată suma, cel puţin o parte. Pentru rest — speră că o va ajuta Almazoff. — Te duci mâine la Paris . — Cred că o să mă duc la pră­vălie. — In fond, nici eu nu am treabă la Paris astă-seară. O să rămân aici şi o să plecăm mâine dimineaţă îm­preună. Se Întoarseră acasă. Simţind pe bărbatul său frămân­­tându-se în pat, Fernanda îl în­trebă : — Nu dormi ? Atunci negustorul izbucni : — M’am săturat, înţelegi ? Vă ba­teţi joc de mine, tu şi cu Rigaudin! Femeia încercă să râdă. — Iar începi ? — Minţi ! Ce-aţi făcut azi după amiază amândoi ? — Am stat de vorbă. — In odaia lui! — Eşti nebun. — Nu mai merge! Şi după toate, mai îndrăzneşte să-mi ceară şi bani! Abea după o oră Almazoff se dez­metici. Instinctul de conservare 51 făcu să-şi recapete sângele rece. Intr’un colţ, sub nişte cupoane de stofe vechi, era un cufăr de inele. Almazoff îl trase în mijlocul odăii şi ii deschise, apoi ridică cadavrul şi se sili să-l bage înăuntru. Izbuti numai cu mare greutate. Din capu­l sfărâmat sângele gâl­­gâia încă, închegându-se pe duşu­mea şi pe pereţii cufărului. Pereţii şi geamul erau deasemeni stropiţi cu roşu. Almazoff scoase dintr’uin sertar o bucată de vată şi şterse toate petele pe caii le văzu, apoi puse vata în coş, perie figura în­sângerată a victimei. Dar mici păr­ticele invizibile din hârtia tran­sparentă lipită pe geam, aderaseră la vară şi serviră mai târziu ca un indiciu important contra lui Alma­zoff. Pentru moment, exezându-se la adăpost de orice bănuială, el trase cufărul pe scara pivniţei, se spălă bine şi, mai liniştit, aşteptă să se însereze. Atunci eşi, găsi uin taxi pe bu­levardul Beaumarchais, se Întoarse din strada Saint-Gilles, scoase cu a­­jutorul șoferului cufărul, plecă la gară și îl expedie la Lille. După aceea se urcă în trenul pen­tru Montmorency și după douăzeci de minute fu acasă. Fernanda Almazoff nu știa nimic despre drama care se desfășurase la prăvălia din strada Saint-Gilles. Astăzi ea îşi plânge amantul şi bărbatul. r ————mm■— ■ — Asasinul­ Almazdi, la judecătorul de instrucţie ÎNTÂMPLĂRILE zilei Devii superstiţios Devii un adevăr superstiţios, ci­tind faptele înşirate în scrisoarea ce-mi trimite contabilul unei fa­brici de.... e de prisos să precizez natura acestei fabrici şi oraşul in care se găseşte. Este deajuns să spun că, după cele ce-mi comunică acest cores­pondent, toate persoanele cari, in­tr’un fel sau altul, au avut legături de afaceri cu această fabrică, nu numai că lui s’au ales cu vre-un fo­los din sumele — uneori importan­te —ce au încasat, ci, dimpotrivă, banii aceștia le-au adus numai ne­plăceri, uneori chiar adevărate ne­norociri. Aşa fiind, corespondentul meu a căzut la gânduri : să mai stea şi el acolo şi în oraşul acela sau să-şi facă rost într’alt loc ? Ei răspund: să mui fim supersti­ţioşi, aşa că să nu credem că dacă alţii au avut parte de ghinioane şi neplăceri, urmează ca şi noi să fim neapărat loviţi de ele. Întoarce-te, prin urmare, la locul il-tale şi nu te lăsa influenţat, de prejudecăţi, chiar când unele fapte vin în sprijinul lor. A. B. C. — Necăjitule tânăr, când ai ocazia să vii la Bucureşti, treci pe la mine. Până atunci, indiferent de scandal sau de alte consecinţe apără-ţi demnitatea cu toată ener­gia. Asemenea monştri trebuesc ţin­tuiţi la stâlpul infamiei. NANIA. — Zilnic mi se scrie sau vin multe persoane cu rugămintea de a le găsi un serviciu. Regret — şi mă doare lucrul acesta — că nu te pot fi de folos. N’am nici timp, nici putinţa de a şti unde se pot gă­­si locuri vacante şi ce fel de lo­curi. Aceasta nu înseamnă că, umblând şi căutând, ăsta nu vei reuşi prin a-ţi găsi o ocupaţie, căi de modestă. Nu e nici o nevoe să disperi şi să fii frământată de gânduri negre. gBBggBgggggggggggg: ELVIN — Carnetul de contribuabil, se face ca să se vadă ce plătește fiecare contribuabil,­­să facă un carnet shelln­eil* ca să se vadă ce cheltuește fiecare minister». Pe urmă o Nu ţin minte ca în preocupările de estetizare a Capitalei să fi intrat vreodată şi chestiunea stilizării po­durilor Dâmboviţei. Eu însu­mi ,a­­bordând acest subiect ce-mi stă la inimă de când am făcut cunoştinţă cu evidenţele occidentului, nu-mi pot opri un zâmbet. Auzi d-ta podu­rile Dâmboviţei ! Ca şi cum n’ar fi alte probleme mai imediate, mai vi­tale ! Ca şi cum un pod face parte integrantă dintr-un program urba­nistic, ce tinde nu numai la m­oder­­nizarea unui oraş, ci şi la înfrumu­seţarea lui! Şi totuşi nu-i singurul lapsus al edilităţii noastre S’a discutat de atâtea ori proectele municipale — aşa de drăguţe în intenţia lor — chibzuite să dea o linie, o ţinută ce­lei mai neglijate dintre metropo­lele­­ europene. Conferinţe, comi­­siuni, broşuri, planuri, au venit să trâmbiţeze admirabila ofensivă. Şi nu-i primar csire ,să nu-ţi fi luat a­supră-şi — aproape cu galanterie — o sarcină ce depăşeşte totuşi cu un vers, cu un tril, obicinuita, morocă­noasa activitate comunală. Numai că iniţiativele suferă toate de insuficienţă aortică şi miopie. Pentru realizarea operelor de an­vergură, trebue suflu robust şi un ochiu care să îmbrăţişeze fără "auxi­liare optice, toată massa unei pro­bleme. Interesul imediat de a scon­ta rezultatul practic al unei acţiuni, a chircit, a meschinizat cele mai înalte i­ntenţiuni. Problemele urba­nistice la noi, au fost puse tot­deauna, de aceea­, pe un plan mic, în care n’au intrat decât factorii or­dinari, stricţi. Frica de a nu rămâne în saltar cu un proect irealizabil! Teama de a nu fi acuzat de crimă poetică! Francezul Corbusier, arhitectul de genială concepţiune, vizionarul oraşului modern, nu s’a sfiit să popularizeze o operă, a cărei sur­prinzătoare utopie (realizabilă când­va) e generatoare de strălucite ini­ţiative, astăzi.­­ Nu cu un chioşc, cu un arc de triumf, cu o piaţetă, se înfrumuse­ţează un oraş. Un „grain de beauté“ nu poate compensa un picior şchiop, şi o coafură oxigenată nu poate întineri şolduri degradate. Capitala noastră Podurile Dâmboviţei Şi o problemă de urbanistică Pa­dheîwS gârlei PODURILE NOASTRE Şi acum o plimbare pe cheiul Dâmboviţei. Dacă aţi vizitat Viena, Budapesta, Parisul, invitaţia mea ar fi de prost gust. M’am întrebat şi înainte, ce ne­­voe avem de această apă leneşă, ce nici de utilitate practică şi nici de­corativă nu e. La ce serveşte sfoara asta curgă­toare, ce se opinteşte, să străbată prin cele două maluri cotropite de gunoaie, murdară, mânjită de de­­jecţiuni industriale, un fel de servi­ciu de ecarisaj natural şi gratuit ? Am aflat că poate deveni naviga­bilă, că-i posibil să fie transfor­mată în port ! Bine, foarte bine. Să nu fie astu­pată deci. Să nu fie expulzată afară din oraş, unde ar putea da o mână de ajutor plugarului, cărămidaru­lui... Dar altă întrebare. Dacă are vii­tor, de ce-i ţinută ca un orfan, ca un copil abandonat ? De ce-i mize­rabil îmbrăcată cu un cheiu pră­pădit, de ce doarme pe un pat in­fect, de ce nu-i „spălată“ (nu cu lavoarul ei!), pieptănată, curăţată? Şi încă o întrebare. Podurile. Lăsăm la o parte Parisul, cu po­durile Senei, cari sunt tot atâtea monumente, admirabil întreţinute , unde fiecare felinar e un obiect de artă, strălucind de lumină, căci un pod — chiar când nu prelungeşte un bulevard, ci leagă numai două maluri — e o stradă ce trebueşte îngrijită ca toate străzile. Aţi remarcat vre­un felinar pe podurile Dâmboviţei ? Şi aci începe revolta noastră. Pentru lucruri efe­mere, stâlpi ornamentali la sărbă­torile festive, tribune, ele., se chel­­tuesc milioane, se pune o grijă ca şi cum aceste decoruri ar avea o viaţă permanent. Pentru podurile Dâm­boviţei nimic. INCURIE De la abator şi până la Cotroceni, Dîmboviţa traversează centrul Ca­pitalei. Paralel cu ea, în ambele senzuri, o circulaţie şi un trafic din cele mai intense. Ce întâlneşte ochiul vizitatorului străin, in drumul de la hale şi până la tribunal? Maluri infectate ’ de şo­bolani, o apă plină de bube şi ecze­me, poduri ce n’au alt scop decât să slujească la Ce! mai banal oficiu. E un atentat la poezia operelor inginereşti. Un pod în occident — e un mo­nument de o sprinteneală ce amin­teşte săritura sportsmenului. Are picioare de o graţie nervoasă, ochiul viu al electricităţii, elanul calului ce escaladează o prăpastie. Un pod în capitala noastră, e un „om“ ce te duce în cârcă de pe un mal La altul, o punte de gârlă, o scândură peste un şanţ, un obiect pe care-l sprijină la un capăt şi celălalt... calicii. Noaptea toate po­durile Dâmboviţei sunt uliţe.­ Fun­dături de mahala. De ce nu protestează poeţii ? Ziua şi noaptea podurile Senei sunt pline de curioşi, de visători ce găsesc în undele Senei bătută de Soare, sau însângerată de felina­rele roşii ale podurilor, o distrac­ţie, un aliment sufletesc. Pas de găseşte pe podurile Dâm­boviţei a­ltă rimă de­cât la gunoi ! Am întrebat odată un gardist, ce staţiona pe podul Şerban-Vodă : — Te rog, poţi’ să-mi dai o lă­murire ? Care-i locul unde se înea­că disperații ? A râs. N’a fost surprins. Mi-a răs­puns : — La Tei, nu aci ! Nici măcar la asta nu-i bună Dâmboviţa ! _________ FOX Un accident de automobil Celebra dansatoare Lena Amsei de la Paris, care a murit zilele acestea In urma unui accident de automobil

Next