Dimineaţa, mai 1931 (Anul 27, nr. 8746-8776)
1931-05-01 / nr. 8746
Vineri I Mai 1931 jékmívmfvs Cărţi, idei, oameni.. Heinrich Mai a opinit şaizeci de ani Heinrich Mann, care e de curind preşedinte al Academiei germane, a fost sărbătorit în mod oficial cu ocazia celor şase decenii pe care le încheie luna aceasta. Heinrich e poate mai puţin celebra în Germania, ca scriitor, decât fratele său mai mic, Thomas Mann, laureatul premiului Nobel de literatură. Inschimb, personalitatea sa de om de idei şi de vederi largi se bucură de o foarte mare simpatie internaţională. Heinrich Mann este un democrat generos şi convins, un spirit european în adevăratul înţeles a al cuvântului, pe când Thomas este, din punct de vedere politic, un şampion al germanismului. Cei doi fraţi au fost chiar multă vreme un conflict — conflict împărtăşit de Întreaga Germanie — pe această temă. Heinrich Mann este totuşi, din punct de vedere literar, un bun autor de romane şi de nuvele care evoluează treptat de la d’Annunzio înspre Balzac şi Flaubert. Să amintim că „Professor Unrat“, romanul după care a fost lucrat filmul de discuţie „îngerul albastru“, e de el. Zilele trecute, Heinrich Mann a publicat un volum de critică, consacrat scriitorilor francezi: Geist und Tat. Franzosen. 1780 — 1930 (Spirit şi acţiune. Câţiva francezi. 1780 — 1930), foarte bine primit în Franţa, care vede în acest gest o nouă dovadă de înţelegere şi o intenţie de apropiere franco-germană. Răspunsul americanilor Acuzaţiile de standardizare, dematerialism şi de conformism care s’au adus de-o vreme încoace sistematic americanilor prin cărţile lui Duhamel, Durtain, Kish, Holttecher, Kayserling şi Morand, n’au tulburat prea mult pe sănătoşii nepoţi ai „unchiului Sam“. Totuşi când a venit ocazia să răspundă acestor acuzaţii, au făcut-o cu dragă inimă şi cu promptitudine. Un ministru al Americei în Europa, celebrul economist s. Roosevelt a răspuns astfel întrebărilor pe care i le-a pus, cu ocazia unui interview, un ziarist ungur: „Literatura din ultimii ani emite acuzaţii prea „standardizate" asupra T. S. A.-ului, pretinzând că în America , simţul comerţului şi cultul dolarului sunt pe punctul de a înăbuşi orice tentativă de cultură intelectuală. De altfel chestiunea se pune în sensul de a şiti dacă simţul negoţului, împins la un grad foarte înalt, devine în adevăr un defect la un popor. Nu e oare adevărat că epocile cele mai înfloritoare din punct de vedere intelectual sunt tocmai acelea în care popoarele, îmbogăţite prin simţul negoţului, au arat mijloacele de a asigura oarecare belşug mulţimei şi linişte materială artiştilor şi savanţilor?" — Dar desvoltarea pre mare a civilizaţiei mecanice nu se face în dauna civilizaţiei morale şi materiale? .„Absolut greşit! Aducând soluţii practice problemelor vieţii cotidiane, ne-am asigurat un mare avantaj: acela de a putea rezerva mai mult răgaz chestiunilor de ordin ştiinţific şi artistic". — In schimb, individualitatea omilui e sacrificată confortului. „In adevăr, s’ar putea spune la rigoare că americanul mijlociu are un cămin standardizat. Acest cămin diferă complect de interiorul burghez de acum treizeci de ani, care, plin de obiecte eteroclite, făcea dovadă de un gust îndoelnic şi care, la drept vorbind, era o imagine exactă a a■partamentiului mijlociu european, aşa cum e încă astăzi. In zilele noastre, numai întreprinderile mari şi destul de puternice pentru a-şi putea asigura concursul celor mai buni artişti localnici, furnizează, cu sutele de mii, mobilierul cetăţenilor din clasa de mijloc. Se prea poate ca aceste locuinţe să pară unora uniforme, dar nu li se poate reproşa lipsa de gust. Tot aşa cu celelalte articole standardizate. Desigur, unii declară că însuşi faptul uniformizării e în sine de un gest îndoelnic. Dar, din acest caz, o adunare de oameni în frac ar însemna o exhibiţie de prost gust!“... “ Atâtor relaţii europene de călătorie, care au descusut şi au judecat pe americani, aceştia nu le pot opune decât câteva impresii — în genere bune şi de suprafaţă — ale americanilor care au vizitat Europa. Ultimul roman al lui Sinclair Lewis (autorul lui Babitt, premiat anul trecut cu premiul Nobel) conţine ceva mai mult: examinarea de aproape a trăsăturilor europene de către un american mijlociu, Sam Dodlsworth (acesta e şi titlul romanului), e tipul omului cu bun simţ: „Era bunul simţ în toată splendoarea lui, avea energia şi siguranţa unei maşini, îi plăcea whisky-ul, pokerul şi pate-ul de ficat de gâscă şi visa tot timpul la automobile repezi ca fulgerul, aşa după cum un poet mai puţin modern ca el ar fi visat la stele, la nimfe şi la trandafiri pe marginea unui lac". Pătruns de atâta bun simţ, Sam Dodsworth e mai mult un burghez de ediţie internaţională decât un american propriu zis — astfel că suntem siguri de nepărtinirea cu care va judeca Europa. De fapt, el nu judecă Europa. Face numai constatări la faţa locului şi se lasă cuprins de uimire înaintea lucrurilor care nu i se par logice. Aşa, în Anglia, unde vizitează uzinele automobilelor Rolls-Royce, e înmărmurit când aude că constructorul preferă să piardă la execuţia făcută la mână a unor părţii a maşinii, deşi cât s-o vândă în stare uşor imperfectă. In Franţa, ÎI uimeşte mobilitatea şi incoherenţa sentimentelor şi a gesturilor. Vede un francez amabil, care se extaziază în faţa copiilor din Luxembourg,şi decide că francezii sunt oameni buni şi politicoşi. Vede apoi o negustoreasă ocărîndu-şi clienţii şi un pasager protestând împotriva barbarilor care au venit să-l deranjeze în compartiment — şi decide că francezii sunt oameni rău crescuţi şi răi. Cum sunt adevăraţii francezi? In Austria, un conte autentic, îi inspiră următoarea reflecţie: „Contele Obersdorf nu se ia In serios, dar pe Obersdorfi în general, pe austrieci şi Europa In general, îi ia foarte in serios". In genere, Sam Dodsworth, care trece prin o serie de aventuri de-alungul romanului, e izbit de tot ceeace e iraţional în Europa şi mai ales ţările latine. El remarcă însă ştrăsăturile simpatice ale europenilor, aşa încât contribuie mai degrabă la cunoaşterea şi la apropierea dintre cele două continente, decât la hărţuirea lor. „Sam Dodsworth" e în adevăr, nu numai satira europenilor confruntați cu americanii, ci și satira americanului în Europa. Emil Ludwig: „Wilhelm II“ Cartea lui Ludwig, de curând tradusă In întregime In limba franceză, e interesantă nu numai prin bogăţia şi varietatea ei documentară, ci şi prin explicaţia pe care o încearcă autorul asupra psihologiei fostului Kaiser. Wilhelm II, — nu toată lumea ştie, fiindcă interesatul nici n’a ţinut să ştie toată lumea, are un braţ mai scurt şi atrofiat. Pentru a-şi păstra prestigiul calităţii lui de suveran, el a făcut tot timpul sforţări ca să-şi ascundă infirmitatea şi să pară un adevăr impozant. Aceste sforţări însă, l-au obligat la o continuă supraveghere, la o ţinută de paradă perpetuă care au făcut din el un fel de actor pe viaţă. Iar trăsătura actoricească din ţinută s-a comunicat cu vremea caracterului. Astfe, Wilhelm II a fost vanitos, incoherent, şi superficial din cauza braţului său rachitic. Explicaţia e ingenioasă, deşi, la idirept vorbind, porneşte de la o premisă cam de suprafaţă. dimineața In jurul d-nei de M.-L. Pailleron: „Madame de Stagl“ (Hachete). Noglle Roger : „Les amours de Gorinne“ (Calman-Lévy). Figura de intelectuală dârzâ şi autentică a doamnei de Stael — autentică nu numai prin producţii, ci şi prin ambiţii — nu fusese studiată până acum decât de confraţi, erudiţi, profesori, critici, istorici, diletanţi. Adversara lui Napoleon, femeia cu turban şi cu o sumă de idei sub el, nu ispitise încă nici un condei feminin (afară de cel al poligrafei Abrantes). In schimb, iată că acum, două femei deodată îi consacră tot interesul. Cele două scriitoare nu privesc însă subiectul nici din acelaş unghiu, nici cu aceiaşi atitudine. D-ha Noëlle Roger se limitează numai la activitatea... sentimentală a d-nei de Staël, — dacă se poate întrebuinţa acest verb restrictiv în legătură cu o viaţă care nu comportă prea multe restricţii în acest sens. Căci d-na de Staël n’a fost numai Germaine Neker, copil precoce şi spirit dialectic, ci şi Corinhe, femeia sensibila, pasionată şi înduioşată din romanul care o reprezintă pe ea însăşi. Această nevoie de tandreţe, ca să respectăm eufemismul autoarei, s’a manifestat încă dela vârsta de cinci ani, când a întrebat, zice-se, pe bătrâna mareşalâ de Moncley: ,Doamnă mareşală, ce credeţi despre dragoste?" Chestiunea, sub forma ei pedantă, şi în acelaş timp imperativă,începuse s’o preocupe de pe atunci. Pentru a-i găsi un răspuns valabil, autoarea lucidă a studiului „De l’Alemagne", a cedat foarte des locul unei Corine tulburate, îngrijorate şi emoţionate, cu braţe goale şi cu perie în păr. La drept vorbind braţele erau camsingurul atribut estetic al Corinei şi de asta poate intelectuala Germanne n’a putut rezista tentaţiei de a-şi lua poze visătoare şi de a le suporta consecinţele... Din lunga listă aAmorurilor" Corinei", d-na Noëlle Roger nu reţine decât două episoade: legătura cu Benjamin Constant şi cea cu tânărul Rocca. Benjamin Constant, cu toată literatura lui de protestare în contra unui sentiment prea durabil (romanul Adolphe), n’a avut rolul cel frumos, îndrăgostit de d-na de Staël, al cărei oaspe era, şi iritat de virtutea ei prelungită, a încercat să se sinucidă. Corina nu putea sâ nu preţuiască acest gest romantic şi demonstrativ. Dar o dragoste care durează prea mult e mai supărătoare decât una care întârzie să înceapă. Benjamin Constant a prezentat el singur d-nei de Staël, căreia nu-i venea să creadă ochilor, pe tânăra lui soţie, de altfel perfect incoloră, Charlotte de Hardenberg. Cât despre tânărul Rocca, el înseamnă ultima slăbiciune sentimentală a Corinei. Foarte tânăr, abia cu doi ani mai în vârstă decât Auguste de Staël, propriul fiu al eroinei. Rocca era incult şi prost. In schimb era frumos şi bolnav şi se bătuse aproape vitejeşte in Spania. Corinne s’ar fi înduioşat chiar numai de una din aceste trei calităţi. Când protejatul ei spunea prea multe prostii, d-na de Staël sare și-l apără: „Ah! nu vorba e limbajul lui!" Această dublă personalitate a ilustrei scriitoare poate fi decretată foarte umană sau foarte ridicolă. Depinde de gradul de admiraţie pe care biograful şi-l simte pentru model şi de gradul de bună dispoziţie al sus-numitului biograf. D-na Noelle Roger vede în frumos profilul viril al d-nei de Staël şi povesteşte cu căldură şi cu înţelegere viaţa eisentimentală. D-na Marie-Louise Pailleron, care nu se mărgineşte numai la latura „amorurilor“ Corinei, o examinează în schimb fără indulgenţă. Dar şi fără răutate. Viaţa agitată şi contradictorie a d-nei de Staël e înregistrată cu luciditate şi cu umor. Cine e de vină dacă d-na Pailleron are simţul ridicolului? Figura d-nei de Staël câştigă în tot cazul în însuflețire ceea ce pierde în prestigiu. O nouă teorie în legătură cu epopeele homerice Iliada şi Odisseia au dat mult de lucru istoricilor literaturii clasice. .Homer a fost mai întâi admis, pentru ca apoi să fie suprimat, şi, acum în urmă de tot, să fie reînviat. Ipotezele au urmat ipotezelor şi, dacă savanţii şi-au putut face o convingere bazată pe cele din urmă şi mai valabile argumente, marele public, care nu se poate ţine la curent cu toate lucrările de specialitate şi nici nu le poate pătrunde cu uşurinţă, a rămas dezorientat. A existat sau nu Homer? După vechea teorie germană a lui Wolff, aşa numitele poeme homerice nu suntdatorite unui singur poet ci foarte multora: autorul real al lor este întregul popor grec. De curând însă, d. Victor Bérard, cunoscutul elenist francez, a susţinut contrariul, în volumul său „La Résurrection d’Homére“ (învierea lui Homer). Un volum şi mai recent al d-lui Victor Bérard: „Le drame epique de svartă o teorie care ar împăca şi pe partizanii lui Wolff şi pe cei al lui Homer, poet unic. Anume că epopeele greceşti n’ar fi fost la origine un poem continuu, ci o adevărată dramă sau, mai degrabă, un şir de tablouri dialogate în felul cântecelorde geste franceze. Aceste tablouri ar fi deci precursoarele directe ale tragediilor lui Sofocle şi Eschile. Iliada şi Odisseia riscă deci să-şi schimbe locul din manuale: vor trece de la „genul epic“ la „genul dramatic“. Iar Homer, în loc să-i facă concurenţă lui Virgiliu îi va face concurență lui Seneca... Expoziţia prinţului Eugen al Suediei Ieri s-a inaugurat la Paris expoziţia de pictură a prinţului Eugen al Suediei. Cei dintâi lucrare expusă, „Primăvara“, datează din 1911. Celelalte pânze, care rezumă întreaga carieră artistică a prinţului, sunt toate peisagii din ţările nordice, şesuri cu orizontul ilimitat, apusuri de soare monochrome, feerii de zăpadă şi de ghiaţă, ape verzi şi opace, ceruri cenuşii şi ţărmuri pustii. Toate aceste subiecte liniştite, aproape moarte, sunt exprimate cu simplitate şi cu sinceritate. Prinţul Eugen al Suediei le-a înţeles cu emoţie, dar le comunică cu discreţie şi cu reculegere. Criticii de artă francezi relevă faptul că prinţul aparţine, din punct de vedere al studiilor şi al technicei, şcoalei franceze... Aniversarea naşterea lui Shakespeare la Stamford-Im-Avun, în prezenţa delegaţiunilor diferitelor popoare Pagina * 3 LA LUMINA RAMPEI CRONICA TEATRALĂ TEATRUL MARIA VENTURA: „Posta-Restante“ de ISAM RĂCĂCIUNI şi „Daisy" de TRISTAN BERNARD Pentru izbânda d-lui Isaiial Răcăciuni prietenii şi-au alipit umerii şi l-au purtat legendar pe stradă, prin cafenele, prin reviste şi ziare. Am auzit multe spuse direct şi indirect, despre scrisul d-sale. Încât m’am dus pregătit să văd la premiera dramei „Poste-Restante”, un spectacol cu totul deosebit. N’a fost, v’asigur, nici o revoluţie Luni seara pe scena teatrului „Maria Ventura". Am avut însă plăcuta surpriză de a cunoaşte pe un tânăr care are talent de scriitor, fără a poseda încă frâna necesară unui temperament tumultos. Şi de aceea, pornind cu gândul de a compune o dramă strânsă, concentrată, expresivă, d. Răcăciuni furat de temperamentul d-sale exuberant, ne-a dat o inseilare de tablouri unele interesante şi puternice, altele interesante dar lungi şi deci cu efectele ratate şi în fine, tablouri inutile. Subiectul dramei e simplu. O femee fină şi sensuală e dezamăgită de soţul ei, pe care l-a surprins în braţele alteia. Hotărăşte să se răzbune. Se dă celui dintâi bărbat pe care-l întâlneşte, apoi altuia şi iar altuia, până întâlneşte pe El, pe acela pe care fiinţa ei întreagă îl aştepta. Iubire pătimaşă, nebunească.Soţul află şi fiindcă îşi iubeşte nevasta, o încuie, ca să nu poată pleca la amantul ei. Dar femeea îi strigă în faţă că ea nu iubeşte decât pe acela care-i este amant. Soţul imploră, ameninţă. Femeea e nestrămutată în atitudinea ei. Ultima încercare : Soţul deschide uşa şi-i dă drumul femeii. Poate gestul acesta mărinimos o va ţintui în casa lui. Dar femeea pleacă... Pleacă, drumul ei însă nu duce la amant, ci la mormânt, căci pe scară, bărbatul deznădăjduit, o vaucide. Această dramă omenească şi liniară, autorul a încâlcit-o în linii frânte, învăluite de ceaţă. Personagiile sunt toate stranii, nu oameni, ci mai degrabă noţiuni. De aceea eroii dramei reacţionează cu maximul de intensitate. Bărbatul domină până la sfârşit, chiar dacă trebuie să facă pentru aceasta o crimă; femeea iubeşte cu trup, cu suflet, cu jertfa vieţii; amantul e cucerit, e fascinat, e bolnav după iubita lui. Iar ca drama să fie mai complicată — d. Răcăciuni o crede desigur „mai puternică”— acţiunea e întreţesută, cu borangicul misterelor . Cine e ea ? Cine-i bărbatul ei? Cine-i amantul ? Eroii îşi torturează trupurile şi sufletele în plăceri şi dureri, fară să se cunoască, fără să ştie unul despre celalt decât, atât, că ei sunt. Fireşte, senzaţionalul e astfel cultivat. Conflictul dramatic menţinut însă mai tot timpul in această nebulozitate, suferă din punct de vedere artistic. Nu vom intra în analize de amănunt. Dar vom nota că am avut impresia, că tabloul trei, acel al dragostei, e prea lung şi static, că scena între soţ şi soţie — care ne-a amintit de Bernstein — ar fi câştigat, în vigoare dacă ar fi fost mai strânsă, că tabloul cabaretului şi acel al vaporului sunt inutile pentru interesul dramei. Dar „Poste-Restante” nu se pretează numai la observaţiuni pe tonul reproşului. Se cuvine să relevăm intuiţia dramaticului autorului, vădită în tot cursul spectacolului. Atmosfera de tragic continuu realizată, grotescul personagiului interpretat de d. Iancovescu fond- contrast luminos pentru drama ce se desfăşoară pe scenă şi în suflete. Simple, omeneşti, impresionante tablourile I. îi şi ultim. Ultimul iu deosebi. Femeea a fost ucisă, din dragoste pentru dragoste. Dar in ajun ea a trimis o scrisoare amantului ei, la „Poste-Restante”. Bărbatul află şi aleargă setos s’obţină scrisoarea: care a fost ultimul ei gând ? II iubea oare pe celalt, sau totul n’a fost decât un joc ca să-l pedepsească, să se răzbune? Soţul vine o clipă după ce destinatarul ridicase scrisoarea. Bărbatul şi amantul s’au întâlnit, s’au iftcaunoscut. Cel dintâiu cere scrisoarea. Amantul însă spune că n’a primit nimic, deşi aştepta. Vrea oare să’ndulcească o durere, sau s’o exalteze prin îndoială ? Aceeaşi suferinţă învăluie pe cei doi bărbaţi, care se vor despărţi în noapte. Funcţionara de la ghişeu, îndrăgostită de fostul amant al ucisei, va alerga după el. Cine ştie, poate va umplea un gol şi va face din el amantul ei. In scenă rămâne doar regisorul, D. G. VRACA un tip de ratat, care asistă şi dirigu de vieţile altora. Cât despre viaţa lui proprie, cine se sinchiseşte de ea ?... Drama e cu nerv scrisă. D. Isaiia Răcăciuni e un făuritor de teatru. Când se va concentra şi cristaliza, va realiza opere ..valoroase. Teatrul „Ventura” n'a greşit inlesnindu-i debutul, care a fost călduros aplaudat. Succesul d-lui Răcăciuni se reazemă In bună măsură pe strălucita interpretare de care s’a bucurat „Poste-Restante”. D-na Aura Buzescu ţesătură de sensibilitate, a vibrat ca o coardă, d. G. Vraca a fost un amant înfiorat de pasiune, d. R. Buttinski un soţ sălbatec şi înamorat. Minunată caricatura ratatului schiţată de d. Iancovescu, care a obţinut dese aplauze la scena deschisă. Simpatică duioşia d-rei Marietta Deculescu în rolul unei funcţionare de la poştă. Ansamblul, bine închegat, a fost complectat cu d-nele Silvia Fulda, Maria Rovinţescu şi d-nii V. Lăzfărescu, A. Pârâianu, G. Rovinţescu. Decoruri luxoase şi frumoase. Foarte reuşit şi impresionant vaporul din tabloul V. D. Feodorof merită elogii şi nu i le precupeţim. „Poste-Restante” e un spectacol interesant şi desigur va face serie frumoasă. Încurajând astfel pe un scriitor care va fi, — după o muncă serioasă şi controlată — un nume în literatura românească Seara s-a încheiat cu „Daisy” un act de Tristan Bernard. Comedia, amuzantă, prezintă aspecte din viaţa pungaşilor de buzunare. Solidaritatea profesională, în rândurile acestora, e mai puternică decât adversităţile personale. Dialogul vioi şi pitoresc al comediei, a fost însă făcut harcea-parcea de interpreţii care nu-şi ştiau rolurile. Şi spectatorii au plecat indispuși de la o comedie care avea tocmai misiunea contrară. A. MUNTE D-NA AURA BUZESCU ■Ca UL ŢĂRANII PLEACĂ IAR IN TURNEU O convorbire cu apreciatul nostru comedian întâmplarea m-a făcut să intru zilele trecute, căutând pe cineva, în imobilul în care locueşte şi Ionel Ţăranu. Am urcat să-i dau bună ziua. Cel puţin 20 de persoane aşteptau să le vie rândul, împărţite pe categorii, deoparte cei cari doreau să vorbească cu deputatul Ţăranu de altă carte cei cari îl căutau pe gazetarul Ţăranu; aici prietenii actorului Ţăranu, dincolo două doamne care vroiau să vorbească cu regisorul Ţăranu... Şi, umblând din grup In grup, In colţul gurii cu un surâs şi cu eternul lui chiostec de ţigară, Ionel Ţăranu, veşnic amabi. — Pleci iar ? — Plec. — Unde ? — In toată ţara. — Cu ce ? — Cu „Una Care-şi face rost“. — E vreo aluzie politică? — Nu. In cazul acesta i-ai fi spus : „Unul care îşi face rost“. — Cu cine pleci? — Cu Marieta Rareş, cu Cecile Grigoriu, cu Beatrice Tara, cu Ronea, cu „tânărul“ bătrân Romano, şi cu... Ionel Ţăranu. Adică cu aceiaşi Camarazi cu cari am împărţit succesul turneului din Martie şi Aprilie. — A fost într’adevăr atât de mare succesul turneului trecut? — De ce-aşi face pe modestul? Foarte mare. Şi nici nu putea să fie altfel când am plecat cu o piesă încercată de aproape o sută de ori în faţa publicului bucureştean şi cu acelaş ansamblu cu care am jucat-o la Bucureşti. Pornind de la principiul că publicul, fie el dela Bucureşti, fie dela Constanţa, Botoşani, Timişoara sau Cluj, e tot public, adică nişte persoane foarte simpatice cari şi-au plătit locurile ca să vie să se distreze şi că, în consecinţă, nu trebue să-i tragi chiulul,am jucat spectacolul exact ca la Teatrul Alhambra. Spectatorii din provincie au apreciat acest lucru şi ne-au răsplătit cu îndelungate aplauze. Aceasta ne-a hotărît să plecăm din nou în turneu cu un alt mare succes al nostru, delicioasa comedidie „Una care-şi face rost“ a lui SachaGuitry (un treacăt fie zis, cu tot titlul cam ,strigător“, comedia este foarte ‘sănătoasă și poate fi văzută de toată lumea, fiind complect lipsită de orice trivialitate sau imoralitate). Comedia aceasta se va juca cu acelaş omogen ansamblu ca şi la Bucureşti şi scontăm de pe acum un nou mare succes. — De ce plecaţi numai cu comedii ? — N’oi fi vrând să joc drame astăzi când viaţa tuturor este ea însăşi o dramă? Cetăţenii sunt amărâţi de greutăţile vremurilor prin cari trecem şi când reuşesc să-l înveselesc timp de trei ore în sala teatrului, făcându-i să uite poliţele protestente, chiria neplătită şi mărfurile neachitate, am aceiaşi satisfacţie pe care o încearcă probabil şi doctorul care, administrând o poţiune savant combitată, alină cele mai groaznice dureri. — Cum îţi vine să părăseşti Capitala tocmai astăzi când cazanul politic fierbe la peste 100 de grade? Dragul meu să nu crezi că atunci când îmi exercit meseria de actor, nu fac şi niţică politică. Bineînţeles nu politică de partid, ci politică socială. De ani de zile factorii hotărîtori se căznesc să domolească vrajba dintre partidele noastre politice. Şi nu reuşesc. Nu mai departe decât săptămânile trecute, factorul costituţional, punând în joc toată înalta lui personalitate, n’a reuşit totuşi să înfrăţească pe politicianii noştri. Această minune am îzbândit-o totuşi euIntr’adevăr, am văzut la spectacolele mele cum se frământau de râs in fotolii, comentând unul cu altul, uitând, cu desăvârşire că sunt adversari, pe naţional-ţărănişti cu iorghişti, pe ducăşti cu georgişti şi pe averescani cu socialişti. Şi nu odată mi s’a întâmplat să primesc după spectacol in cabină la mine vizitatori cari reprezentau toate partidele politice. Ba, ceva mai mult, în două oraşe am reuşit cu un asemenea prilej să împac pe şeful liberalilor cu şeful naţional-ţăriştilor, doi distinşi membri ai baroului local, cari nu numai că nu-şi vorbeau de ani de zile, dar se duşmăneau de moarte. i ...Vizitatorii au plecat unul câte unul. Ionel Ţăranu îşi scoate haina, îşi suflecă mânecile, şi, tacticos, începe să-şi facă bagajele... O perucă... o cutie de grimoane... câteva blocuri de hârtii.. .—3 creioane, nişte cărţi de citit... şi în cele din urmă, legea electorală. — Da asta Ce mai e? — Cred că mă apucă alegerile generale pe drum. — Şi ? — Şi... mă înarmez. .. Br. IONEL ŢARANU în ţinutăTM de vară A APĂRUT, cu următorul sumar: PRIMUL MINISTRU LA MICROFON de Dr. Ing. E. Petraşcu Ştiţi cine sunt acei, pe cari ii auziţi zilnic vorbind la microfon?; învăţaţi să vă construiţi aparate radiofonice (Reinartz 3—U. S.). Un program radiofonic de elită. TRUBADURUL Text de G. Camerana. — Muzica da Giuseppe Verdi ECOUL UNIVERSULUI TELEVIZIUNEA Telefotografia. — Radiocinematografia. — Cinematograful sonor. Revista revistelor. De vorbă cu cititorii; Știri de pretutindeni, etc. Programul tuturor posturilor Europene dela 26 Aprilie până la 31 Mai