Dimineaţa, mai 1931 (Anul 27, nr. 8746-8776)

1931-05-01 / nr. 8746

Vineri I Mai 1931 jék­mívmfvs Cărţi, idei, oameni.. Heinrich Mai a opinit şaizeci de ani Heinrich Mann, care e de curind preşedinte al Academiei germane, a fost sărbătorit în mod oficial cu o­­cazia celor şase decenii pe care le încheie luna aceasta. Heinrich e poate mai puţin cele­bra în Germania, ca­ scriitor, decât fratele său mai mic, Thomas Mann, laureatul premiului Nobel de litera­tură. In­­schimb, personalitatea sa de om de idei şi de vederi largi se bu­cură de o foarte mare simpatie in­ternaţională. Heinrich Mann este un democrat generos şi convins, un spirit european în adevăratul înţeles a al cuvântului, pe când Thomas este, din punct de vedere politic, un şam­­pion al germanismului. Cei doi fraţi au fost chiar multă vreme un conflict — conflict împărtăşit de Întreaga Germanie — pe această temă. Heinrich Mann este totuşi, din punct de vedere literar, un bun au­tor de romane şi de nuvele care e­­voluează treptat de la d’Annunzio în­spre Balzac şi Flaubert. Să amintim că „Professor Unrat“, romanul după care a fost lucrat filmul de discuţie „îngerul albastru“, e de el. Zilele trecute, Heinrich Mann a publicat un volum de critică, consa­crat scriitorilor francezi: Geist und Tat. Franzosen. 1780 — 1930 (Spirit şi acţiune. Câţiva francezi. 1780 — 1930), foarte bine primit în Franţa, care vede în acest gest o nouă dova­dă de înţelegere şi o intenţie de a­­propiere franco-germană. Răspunsul americanilor Acuzaţiile de standardizare, de­­materialism şi de conformism care s’au adus de-o vreme încoace siste­matic americanilor prin cărţile lui Duhamel, Durtain, Kish, Holttecher, Kayserling şi Morand, n’au tulburat prea mult pe sănătoşii nepoţi ai „un­chiului Sam“. Totuşi când a venit o­­cazia să răspundă acestor acuzaţii, au făcut-o cu dragă inimă şi cu promptitudine. Un ministru al Americei în Euro­pa, celebrul economist s. Roosevelt a răspuns astfel întrebărilor pe care i le-a pus, cu ocazia unui interview, un ziarist ungur: „Literatura din ultimii ani emite acuzaţii prea „standardizate" asupra T­. S. A.-ului, pretinzând că în A­­merica , simţul comerţului şi cultul dolarului sunt pe punctul de a înă­buşi orice tentativă de cultură inte­lectuală. De altfel chestiunea se pune în sen­sul de a şiti dacă simţul negoţului, împins la un grad foarte înalt, de­vine în adevăr un defect la un po­por. Nu e oare adevărat că epocile cele mai înfloritoare din punct de vedere intelectual sunt tocmai ace­lea în care popoarele, îmbogăţi­te prin simţul negoţului, au arat mij­loacele de a asigura oarecare belşug mulţimei şi linişte materială artişti­lor şi savanţilor?" — Dar desvoltarea pre mare a ci­vilizaţiei mecanice nu se face în da­una civilizaţiei morale şi materiale? .„Absolut greşit! Aducând soluţii practice problemelor vieţii cotidia­­ne, ne-am asigurat un mare avantaj: acela de a putea rezerva mai mult ră­gaz chestiunilor de ordin ştiinţific şi artistic". — In schimb, individualitatea o­­­milui e sacrificată confortului. „In adevăr, s’ar putea spune la ri­goare că americanul mijlociu are un cămin standardizat. Acest cămin di­feră complect de interiorul burghez de acum treizeci de ani, care, plin de obiecte eteroclite, făcea dovadă de un gust îndoelnic şi care, la drept vorbind, era o imagine exactă a a­­■partamentiului mijlociu european, aşa cum e încă astăzi. In zilele noastre, numai întreprin­derile mari şi destul de puternice pentru a-şi putea asigura concursul celor mai buni artişti localnici, fur­nizează, cu sutele de mii, mobilierul cetăţenilor din clasa de mijloc. Se prea poate ca aceste locuinţe să pară unora uniforme, dar nu li se poate reproşa lipsa de gust. Tot aşa cu ce­lelalte articole standardizate. Desi­gur, unii declară că însuşi faptul u­­niformizării e în sine de un gest în­doelnic. Dar, din acest caz, o aduna­re de oameni în frac ar însemna o exhibiţie de prost gust!“... “ Atâtor relaţii europene de călăto­rie, care au descusut şi au judecat pe americani, aceştia nu le pot opu­ne decât câteva impresii — în gene­re bune şi de suprafaţă — ale ameri­canilor care au vizitat Europa. Ultimul roman al lui Sinclair Le­wis (autorul lui Babitt, premiat anul trecut cu premiul Nobel) conţine ceva mai mult: examinarea de aproa­­pe a trăsăturilor europene de către un american mijlociu, Sam Dodlsworth (acesta e şi titlul romanului), e tipul omului cu bun simţ: „Era bunul simţ în toată splendoa­rea lui, avea energia şi siguranţa u­­nei maşini, îi plăcea whisky-ul, poke­­rul şi pate-ul de ficat de gâscă şi visa tot timpul la automobile repezi ca fulgerul, aşa după cum un poet mai puţin modern ca el ar fi visat la stele, la nimfe şi la trandafiri pe marginea unui lac". Pătruns de atâta bun simţ, Sam Dodsworth e mai mult un burghez de ediţie internaţională decât un a­­merican propriu zis — astfel că sun­tem siguri de nepărtinirea cu care va judeca Europa. De fapt, el nu judecă Europa. Face numai constatări la faţa locului şi se lasă cuprins de uimire înaintea lu­crurilor care nu i se par logice. Aşa, în Anglia, unde vizitează uzinele au­tomobilelor Rolls-Royce, e înmăr­murit când aude că constructorul preferă să piardă la execuţia făcută la mână a unor părţii a maşinii, deşi cât s-o vândă în stare uşor imper­fectă. In Franţa, ÎI uimeşte mobilitatea şi incoherenţa sentimentelor şi a ges­turilor. Vede un francez amabil, care se extaziază în faţa copiilor din Lu­xembourg,­­­şi decide că francezii sunt oameni buni şi politicoşi. Vede apoi o negustoreasă ocărîndu-şi cli­enţii şi un pasager protestând împo­triva barbarilor care au venit să-l deranjeze în compartiment — şi de­cide că francezii sunt oameni rău crescuţi şi răi. Cum sunt adevăraţii francezi? In Austria, un conte autentic, îi in­spiră următoarea reflecţie: „Contele Obersdorf nu se ia In serios, dar pe Obersdorfi în general, pe austrieci şi Europa In general, îi ia foarte in serios". In genere, Sam Dodsworth, care trece prin o serie de aventuri de-a­­lungul romanului, e izbit de tot ceea­­ce e iraţional în Europa şi mai ales­­ ţările latine. El remarcă însă şt­răsăturile simpatice ale europenilor, aşa încât contribuie mai degrabă la cunoaşterea şi la apropierea dintre cele două continente, decât la hăr­ţuirea lor. „Sam Dodsworth" e în adevăr, nu numai satira europenilor confruntați cu americanii, ci și sati­ra americanului în Europa. Emil Ludwig: „Wilhelm II“ Cartea lui Ludwig, de curând tra­dusă In întregime In limba franceză, e interesantă nu numai prin bogăţia şi varietatea ei documentară, ci şi prin explicaţia pe care o încearcă autorul asupra psihologiei fostului Kaiser. Wilhelm II, — nu toată lumea ştie, fiindcă interesatul nici n’a ţinut să ştie toată lumea,­­ are un braţ mai scurt şi atrofiat. Pentru a-şi păstra prestigiul calităţii lui de suveran, el a făcut tot timpul sforţări ca să-şi ascundă infirmitatea şi să pară un adevăr impozant. Aceste sforţări în­să, l-au obligat la o continuă supra­veghere, la o ţinută de paradă per­petuă care au făcut din el un fel de actor pe viaţă. Iar trăsătura actori­cească din ţinută s-a comunicat cu vremea caracterului. Astfe, Wilhelm II a fost vanitos, incoherent, şi su­perficial din cauza braţului său ra­chitic. Explicaţia e ingenioasă, deşi, la idirept vorbind, porneşte de la o pre­misă cam de suprafaţă. dimineața In jurul d-nei de M.-L. Pailleron: „Madame de Stagl“ (Hachete). Noglle Roger : „Les amours de Go­­rinne“ (Calman-Lévy). Figura de intelectuală dârzâ şi au­tentică a doamnei de Stael — auten­tică nu numai prin producţii, ci şi prin ambiţii — nu fusese studiată până acum decât de confraţi, eru­diţi, profesori, critici, istorici, dile­tanţi. Adversara lui Napoleon, fe­meia cu turban şi cu o sumă de idei sub el, nu ispitise încă nici un con­dei feminin (afară de cel al poligra­­fei Abrantes). In schimb, iată că a­­cum, două femei deodată îi consacră tot interesul. Cele două scriitoare nu privesc în­să subiectul nici din acelaş unghiu, nici cu aceiaşi atitudine. D-ha Noëlle Roger­­ se limitează numai la activi­tatea... sentimentală a d-nei de Staël, — dacă se poate întrebuinţa acest verb restrictiv în legătură cu o via­ţă care nu comportă prea multe re­stricţii în acest sens. Căci d-na de Staël n’a fost numai Germaine Ne­­ker, copil precoce şi spirit dialec­tic, ci şi Corinhe, femeia sensibila, pasionată şi înduioşată din romanul care o reprezintă pe ea însăşi. Această nevoie de tandreţe, ca să respectăm eufemismul autoarei, s’a manifestat încă dela vârsta de cinci ani, când a întrebat, zice-se, pe bă­trâna mareşalâ de Moncley: ,Doamnă mareşală, ce credeţi despre dra­goste?" Chestiunea, sub forma ei pe­dantă, şi în acelaş timp imperativă,­­începuse s’o preocupe de pe atunci. Pentru a-i găsi un răspuns vala­bil, autoarea lucidă a studiului „De l’Alemagne", a cedat foarte des lo­cul unei Corine tulburate, îngrijo­rate şi emoţionate, cu braţe goale şi cu perie în păr. La drept vorbind braţele erau cam­­singurul atribut estetic al Corinei şi de asta poate in­telectuala Germanne n’a putut rezista tentaţiei de a-şi lua poze visătoare şi de a le suporta consecinţele... Din lunga listă a­­Amorurilor" Co­­rinei", d-na Noëlle Roger nu reţine decât două episoade: legătura cu Benjamin Constant şi cea cu tânărul Rocca. Benjamin Constant, cu toa­tă literatura lui de protestare în contra unui sentiment prea dura­bil (romanul Adolphe), n’a avut ro­lul cel frumos, îndrăgostit de d-na de Staël, al cărei oaspe era, şi iritat de virtutea ei prelungită, a încercat să se sinucidă. Corina nu putea sâ nu preţuiască acest gest romantic şi demonstrativ. Dar o dragoste care durează prea mult e mai supărătoare decât una care întârzie să înceapă. Benjamin Constant a prezentat el singur d-nei de Staël, căreia nu-i ve­nea să creadă ochilor, pe tânăra lui soţie, de altfel perfect incoloră, Charlotte de Hardenberg. Cât despre tânărul Rocca, el în­seamnă ultima slăbiciune sentimen­tală a Corinei. Foarte tânăr, abia cu doi ani mai în vârstă decât Auguste de Staël, propriul fiu al eroinei. Roc­ca era incult şi prost. In schimb era frumos şi bolnav şi se bătuse aproa­pe vitejeşte in Spania. Corinne s’ar fi înduioşat chiar numai de una din aceste trei calităţi. Când protejatul ei spunea prea multe prostii, d-na de Staël sare și-l apără: „Ah! nu vorba e limbajul lui!" Această dublă personalitate a ilu­strei scriitoare poate fi decretată foarte umană sau foarte ridicolă. De­pinde de gradul de admiraţie pe ca­re biograful şi-l simte pentru model şi de gradul de bună dispoziţie al­­ sus-n­um­itului biograf. D-na Noelle Roger vede în frumos profilul viril al d-nei de Staël şi povesteşte cu căl­dură şi cu înţelegere viaţa ei­­senti­mentală. D-na Marie-Louise Pailleron, care nu se mărgineşte numai la latura „amorurilor“ Corinei, o examinează în schimb fără indulgenţă. Dar şi fără răutate. Viaţa agitată şi contra­dictorie a d-nei de Staël e înregi­strată cu luciditate şi cu umor. Cine e de vină dacă d-na Pailleron are simţul ridicolului? Figura d-nei de Staël câştigă în tot cazul în însufle­țire ceea ce pierde în prestigiu. O nouă teorie în legătură cu epopeele homerice Iliada şi Odisseia au dat mult de lucru istoricilor literaturii clasice. .Homer a fost mai întâi admis, pen­tru ca apoi să fie suprimat, şi, acum în urmă de tot, să fie reînviat. Ipo­tezele au urmat ipotezelor şi, dacă savanţii şi-au putut face o convin­gere bazată pe cele din urmă şi mai valabile argumente, marele public, care nu se poate ţine la curent cu toate lucrările de specialitate şi nici nu le poate pătrunde cu uşurinţă, a rămas dezorientat. A existat sau nu Homer? După vechea teorie germană a lui Wolff, aşa numitele poeme­ homerice nu sunt­­datorite unui singur poet ci foarte multora: autorul real al lor este întregul popor grec. De curând însă, d. Victor Bérard, cunoscutul elenist francez, a susţinut contra­riul, în volumul său „La Résurrection d’Homére“ (învierea lui Homer). Un volum şi mai recent al d-lui Victor Bérard: „Le drame epique de svart­ă o teorie care ar împăca şi pe partizanii lui Wolff şi pe cei al lui Homer, poet unic. Anume că epo­peele greceşti n’ar fi fost la origine un poem continuu, ci o adevărată dramă sau, mai degrabă, un şir de ta­blouri dialogate în felul cântecelor­­de geste franceze. Aceste tablouri ar fi deci precursoarele directe ale tra­gediilor lui Sofocle şi Eschile. Iliada şi Odisseia riscă deci să-şi schimbe locul din manuale: vor tre­ce de la „genul epic“ la „genul dra­matic“. Iar Homer, în loc să-i facă concurenţă lui Virgiliu îi va face concurență lui Seneca... Expoziţia prinţului Eugen al Suediei Ieri s-a inaugurat la Paris expozi­ţia de pictură a prinţului Eugen al Suediei. Cei dintâi lucrare expusă, „Primăvara“, datează din 1911. Ce­lelalte pânze, care rezumă întreaga carieră artistică a prinţului, sunt toate peisagii din ţările nordice, şe­­suri cu orizontul ilimitat, apusuri de soare monochrome, feerii de zăpadă şi de ghiaţă, ape verzi şi opace, ce­ruri cenuşii şi ţărmuri pustii. Toate aceste subiecte liniştite, a­­proape moarte, sunt exprimate cu simplitate şi cu sinceritate. Prin­ţul Eugen al Suediei le-a înţeles cu emoţie, dar le comunică cu discreţie şi cu reculegere. Criticii de artă francezi relevă fap­tul că prinţul aparţine, din punct de vedere al studiilor şi al technicei, şcoalei franceze... Aniversarea naşterea lui Shakespeare la S­tam­f­or­d-Im-Avun, în prezenţa de­­legaţiunilor diferitelor popoare Pagina * 3 LA LUMINA RAMPEI CRONICA TEATRALĂ TEATRUL MARIA VENTURA: „Posta-Restante“ de ISAM RĂCĂCIUNI şi „Daisy" de TRISTAN BERNARD Pentru izbânda d-lui Isaiial Răcă­­ciuni prietenii şi-au alipit umerii şi l-au purtat legendar pe stradă, prin cafenele, prin reviste şi ziare. Am auzit multe spuse direct şi indi­rect, despre scrisul d-sale. Încât m’am dus pregătit să văd la premi­era dramei „Poste-Restante”, un spectacol cu totul deosebit. N’a fost, v’asigur, nici o revolu­ţie Luni seara pe scena teatrului „Maria Ventura". Am avut însă plă­cuta surpriză de a cunoaşte pe un tânăr care are talent de scriitor, fă­ră a poseda încă frâna necesară u­­nui temperament tumultos. Şi de aceea, pornind cu gândul de a compune o dramă strânsă, con­centrată, expresivă, d. Răcăciuni fu­rat de temperamentul d-sale exu­berant, ne-a dat o inseilare de ta­blouri unele interesante şi puterni­ce, altele interesante dar lungi şi deci cu efectele ratate şi în fine, ta­blouri inutile. Subiectul dramei e simplu. O fe­­mee fină şi sensuală e dezamăgită de soţul ei, pe care l-a surprins în braţele alteia. Hotărăşte să se răz­bune. Se dă celui dintâi bărbat pe care-l întâlneşte, apoi altuia şi iar altuia, până întâlneşte pe El, pe a­­cela pe care fiinţa ei întreagă îl aştepta. Iubire pătimaşă, nebuneas­că.Soţul află şi fiindcă îşi iubeşte ne­vasta, o încuie, ca să nu poată ple­ca la­ amantul ei. Dar femeea îi stri­gă în faţă că ea nu iubeşte decât pe acela care-i este amant. Soţul imploră, ameninţă. Femeea e nes­trămutată în atitudinea ei. Ultima încercare : Soţul deschide uşa şi-i dă drumul femeii. Poate gestul acesta mărinimos o va ţin­­tui în casa lui. Dar femeea pleacă... Pleacă, drumul ei însă nu duce la amant, ci la mormânt, căci pe scară, bărbatul deznădăjduit, o va­­ucide. Această dramă omenească şi­­ li­niară, autorul a încâlcit-o în linii frânte, învăluite de ceaţă. Personagiile sunt toate stranii, nu oameni, ci mai degrabă noţiuni. De aceea eroii dramei reacţionea­ză cu maximul de intensitate. Bărbatul domină până la sfârşit, chiar dacă trebuie să facă pentru aceasta o crimă; femeea iubeşte cu trup, cu suflet, cu jertfa vieţii; a­­m­antul e cucerit, e fascinat, e bol­nav după iubita lui. Iar ca drama să fie mai compli­cată — d. Răcăciuni o crede desi­gur „mai puternică”­— acţiunea e întreţesută, cu borangicul mistere­lor . Cine e ea ? Cine-i bărbatul ei? Cine-i amantul ? Eroii îşi torturează trupurile şi su­fletele în plăceri şi dureri, fară să se cunoască, fără să ştie unul des­pre celalt decât, atât, că ei sunt. Fireşte, senzaţionalul e astfel cul­tivat. Conflictul dramatic menţinut însă mai tot timpul in această nebulo­zitate, suferă din punct de vedere artistic. Nu vom intra în analize de amă­nunt. Dar vom nota că am avut impresia, că tabloul trei, acel a­l dra­gostei, e prea lung şi static, că sce­na între soţ şi soţie — care ne-a a­­mintit de Bernstein — ar fi câşti­gat, în vigoare dacă ar fi fost mai strânsă, că tabloul cabaretului şi a­­cel al vaporului sunt inutile pentru interesul dramei. Dar „Poste-Restante” nu se pre­tează numai la observaţiuni pe to­nul reproşului. Se cuvine să rele­văm intuiţia dramaticului autoru­lui, vădită în tot­ cursul spectacolu­lui. Atmosfera de tragic continuu rea­lizată, grotescul personagiului in­terpretat de d. Iancovescu fond- con­trast luminos pentru drama ce se desfăşoară pe scenă şi în suflete. Simple, omeneşti, impresionante tablourile I. îi şi ultim. Ultimul iu deosebi. Femeea a fost ucisă, din dragoste pentru dragoste. Da­r in a­­jun ea a trimis o scrisoare aman­tului ei, la „Poste-Restante”. Bărba­tul află şi­ aleargă setos s’obţină scrisoarea: care a fost ultimul ei gând ? II iubea oare pe celalt, sau totul n’a fost decât un joc ca să-l pedep­sească, să se răzbune? Soţul vine o clipă după ce des­tinatarul ridicase scrisoarea. Bărbatul şi amantul s’au întâlnit, s’au iftcaunoscut. Cel dintâiu cere scrisoarea. Amantul însă spune că n’a primit nimic, deşi aştepta. Vrea oare să’ndulcească o durere, sau s’o exalteze prin îndoială ? Aceeaşi suferinţă învăluie pe cei doi bărbaţi, care se vor despărţi în noapte. Funcţionara de la ghişeu, în­drăgostită de fostul amant al uci­sei, va alerga după el. Cine ştie, poa­te va umplea un gol şi va face din el amantul ei. In scenă rămâne doar regisorul, D. G. VRACA un tip de ratat, care asistă şi diri­­gu de vieţile altora. Cât despre via­ţa lui proprie, cine se sinchiseşte de ea ?... Drama e cu nerv scrisă. D. Isaiia Răcăciuni e un făuritor de teatru. Când se va concentra şi cristaliza, va realiza opere ..valoroase. Teatrul „Ventura” n'a greşit inlesnindu-i debutul, care a fost călduros apla­udat. Succesul d-lui Răcăciuni se rea­zemă In bună măsură pe strălucita interpretare de care s’a bucurat „Poste-Restante”. D-na Aura Buzescu ţesătură de sensibilitate, a vibrat ca o coardă, d. G. Vraca a fost un amant înfiorat de pasi­une, d. R. Buttinski un soţ sălbatec şi înamorat. Minunată caricatura ratatului schiţată de d. Iancovescu, care a ob­ţinut dese aplauze la scena deschi­să. Simpatică duioşia d-rei Marietta Deculescu în rolul unei funcţionare de la poştă. Ansamblul, bine închegat, a fost complectat cu d-nele Silvia Fulda, Maria Rovinţescu şi d-nii V. Lăzfă­­rescu, A. Pârâianu, G. Rovinţescu. Decoruri luxoase şi frumoase. Foar­te reuşit şi impresionant vapo­rul din tabloul V. D. Feodorof meri­tă elogii şi nu i le precupeţim. „Poste-Restante” e un spectacol interesant şi desigur va face serie frumoasă. Încurajând astfel pe un scriitor care va fi, — după o muncă serioasă şi controlată — un nume în literatura românească Seara s-a încheiat cu „Daisy” un act de Tristan Bernard. Comedia, a­­muzantă, prezintă aspecte din viaţa pungaşilor de buzunare. Solidari­tatea profesională, în rândurile ace­stora, e mai puternică decât adver­sităţile personale. Dialogul vioi şi pitoresc al come­diei, a fost însă făcut harcea-par­­cea de interpreţii care nu-şi ştiau rolurile. Şi spectatorii au plecat indispuși de la o comedie care avea tocmai misiunea contrară. A. MUNTE D-NA AURA BUZESCU ■Ca UL ŢĂRANII PLEACĂ IAR IN TURNEU O convorbire cu apreciatul nostru comedian întâmplarea m-a făcut să intru zilele trecute, căutând pe cineva, în imobilul în care locueşte şi Ionel Ţăranu. Am urcat să-i dau bună­ ziua. Cel puţin 20 de persoane aşteptau să le vie rândul, împărţite pe categorii, deoparte cei cari doreau să vorbească cu deputatul Ţăranu de altă carte cei cari îl căutau pe ga­zetarul Ţăranu; aici prietenii actorului Ţăranu, dincolo două doamne care vroiau să vorbească cu regisorul Ţă­ranu... Şi, umblând din grup In grup, In colţul gurii cu un surâs şi cu eternul lui chiostec de ţigară, Ionel Ţăranu, veş­nic amabi. — Pleci iar ? — Plec. — Unde ? — In toată ţara. — Cu ce ? —­ Cu „Una Care-şi face rost“. — E vre­o aluzie politică? — Nu. In cazul acesta i-a­i fi spus : „Unul care îşi face rost“. — Cu cine pleci? — Cu Marieta Rareş, cu Cecile Gri­­goriu, cu Beatrice Tara, cu Ronea, cu „tânărul“ bătrân Romano, şi cu... Ionel Ţăranu. Adică cu aceiaşi Camarazi cu cari am împărţit succesul turneului din Martie şi Aprilie. — A fost într’adevăr atât de mare succesul turneului trecut? — De ce-aşi face pe modestul? Foarte mare. Şi nici nu putea să fie altfel când am plecat cu o piesă încercată de a­­proape o sută de ori în faţa publicului bucureştean şi cu acelaş ansamblu cu care am jucat-o la Bucureşti. Pornind de la principiul că publicul, fie el dela Bucureşti, fie dela Constanţa, Botoşani, Timişoara sau Cluj, e tot pu­blic, adică nişte persoane foarte simpa­tice cari şi-au plătit locurile ca să vie să se distreze şi că, în consecinţă, nu trebue să-i tragi chiulul,am jucat spec­tacolul exact ca la Teatrul Alhambra. Spectatorii din provincie au apreciat acest lucru şi ne-au răsplătit cu înde­lungate aplauze. Aceasta ne-a hotărît să plecăm din nou în turneu cu un alt mare succes al nostru, delicioasa comed­idie „Una care-­şi face rost“ a lui Sacha­­Guitry (un treacăt fie zis, cu tot titlul­­ cam ,strigător“, comedia este foarte ‘sănătoasă și poate fi văzută de toată lumea, fiind complect lipsită de orice trivialitate sau imoralitate). Comedia a­­ceasta se va juca cu acelaş omogen an­­samblu ca şi la Bucureşti şi scontăm de pe acum un nou mare succes. — De ce plecaţi numai cu comedii ? — N’oi fi vrând să joc drame astăzi când viaţa tuturor este ea însăşi o dra­mă? Cetăţenii sunt amărâţi de greută­ţile vremurilor prin cari trecem şi când reuşesc să-l înveselesc timp de trei ore în sala teatrului, făcându-i să uite po­liţele protestente, chiria neplătită şi măr­furile neachitate, am aceiaşi satisfacţie pe care o încearcă probabil şi doctorul care, administrând o poţiune savant combi­tată, alină cele mai groaznice du­reri. — Cum îţi vine să părăseşti Capitala tocmai astăzi când cazanul politic fierbe la peste 100 de grade?­­ Dragul meu să nu crezi că atunci când îmi exercit meseria de actor, nu fac şi niţică politică. Bineînţeles nu po­litică de partid, ci politică socială. De ani de­ zile factorii hotărîtori se căz­nesc să domolească vrajba dintre par­tidele noastre politice. Şi nu reuşesc. Nu mai departe decât săptămânile trecute, factorul costituţional, punând în joc toată înalta lui personalitate, n’a reuşit totuşi să înfrăţească pe politi­­cianii noştri. Această minune am îz­­bândit-o totuşi euIntr’adevăr, am vă­zut la spectacolele mele cum se frămân­tau de râs in fotolii, comentând unul cu altul, uitând, cu desăvârşire că sunt adversari, pe naţional-ţărănişti cu ior­­ghişti, pe ducăşti cu georgişti şi pe ave­­rescani cu socialişti. Şi nu odată mi s’a întâmplat să primesc după spectacol in cabină la mine vizitatori cari reprezen­tau toate partidele politice. Ba, ceva mai mult, în două oraşe am reuşit cu un asemenea prilej să împac pe şeful liberalilor cu şeful naţional-ţă­­riştilor, doi distinşi membri ai barou­lui local, cari nu numai că nu-şi vor­beau de ani de zile, dar se duşmăneau de moarte. i­ ...Vizitatorii au plecat unul câte unul. Ionel Ţăranu îşi scoate haina, îşi su­flecă mânecile, şi, tacticos, începe să-şi facă bagajele... O perucă... o cutie de grimoane... câteva blocuri de hârtii.. .—3 creioane,­ nişte cărţi de citit... şi în cele din urmă, legea electorală. — Da asta Ce mai e? — Cred că mă apucă alegerile gene­rale pe drum. — Şi ? — Şi... mă înarmez. .. Br. IONEL ŢARANU în ţinutăTM de vară A APĂRUT, cu următorul sumar: PRIMUL MINISTRU LA MICROFON de Dr. Ing. E. Petraşcu Ştiţi cine sunt acei, pe cari ii au­ziţi zilnic vorbind la microfon?; în­văţaţi să vă construiţi aparate radio­fonice (Reinartz 3—U. S.). Un pro­gram radiofonic de elită. TRUBADURUL Text de G. Camerana. — Muzica da Giuseppe Verdi ECOUL UNIVERSULUI TELEVIZIUNEA Telefotografia. — Radiocinema­­to­gra­fia. — Cinematograful sonor. Revista revistelor. De vorbă cu ci­titorii; Știri de pretutindeni, etc. Programul tuturor posturilor Euro­pene dela 26 Aprilie până la 31 Mai

Next