Dimineaţa, octombrie 1931 (Anul 27, nr. 8897-8927)
1931-10-01 / nr. 8897
IS 3* Săptămâna străinătății ------------------«gwasB 9 mm----------------Cărți, idei, oameni• •• Cărți de critică André Thérive: Galerie de ce temps. Edmond Jaloux: Perspectives et paysages. I André Gide: Divers. Henri Massis: Evocations. împreună cu cărțile politice, cărțile de critică formează producţia de librărie franceză cea mai importantă din ultimele trei luni. Culegerea lui André Thérive, moştenitorul lui Paul Souday la le Temps şi preconizatorul „populis- Riului“, cuprinde douăsprezece modA. THÉRIVE nografii de scriitori contimporani, „doisprezece scriitori care desigur că nu se citesc între ei“, de la Benda la Béraud şi de la Pierre Mille la Ramuz. Criticul de la le Temps nu pozează în magistrat literar de cea mai supremă instanţă, ca odinioară Brunetière. Ambiţia lui de toate zilele nu e atât să judece, cât să prezinte, să servească adică de agent de legătură între autor şi publicul cititor. îndeplinind acest program, A. Thérive nu renunţă nici un morment la personalitatea lui de scriitor şi de gânditor, care-i sugerează reflecţii de calitatea următoare: „singura slăbiciune a d-lui Benda, apărător al raţiunii, e că nu e decât un raţionalist“, — sau: „când eşti deprins cu literatura modernă, îţi dai seama că un lucru lipseşte d-lui Henri Duvernois: pretenţiile“. Dintr-o simplă trăsătură de condei — şi de multe ori cu un zâmbet pe buze, — Thérive situează şi explică un autor. Această uşurinţă de caracterizare îl clasează automat prinţii criticii „născuţi“, nu făcuţi. Deşi se scutură de orice doctrină, totuşi i s’ar putea uşor reonstitui una,’ din reflecţiile presărate de-a lungul articolelor. Ceea ce Thérive cere pe toate tonurile e „bun simţ în idei, şir în gândire, adevăr în sentimente şi economie in mijloacele de execuţie“. Principii sumare, dar indispensabile oricărei lucrări de lteratură bună. * Criticul de la Nouvelles Littéraires, Edmond Jaloux, e mai puţin liberal şi mai puţin ospitalier. A critica, înseamnă pentru el a judeca. Dar această judecată o exercită cu o bogăţie de documentare şi de demonstraţie care face admisibilă orice sentinţă. Perspectivele... etrâng la un loc optsprezece studii asupra scriitorilor contimporani, precum şi asupra autorilor clasici. Astfel, alături de Paul Valéry, de Jean Lorrain, de Julien Green şi de Abel Hermant, vom întâlni pe Voltaire, pe Racine, pe Lamartine şi pe Vauvenargues. Preferinţele lui Edmond Jaloux sunt mai concret formulate. Romanul englez şi cel rusesc i se par mult superioare romanului francez (articolele din Au pays du roman sunt consacrate exclusiv romancierilor englezi). Bucuros vorbeşte de „fascinaţia incomparabila a literaturii engleze“. Ceace nu-l împiedică să preţuiască cum se cuvine pătrunderea moraliştilor francezi şi „romantismul minor“ al câtorva poeţi compatrioţi. Literatura străină e menită doar s’o împrospăteze şi s’o amplifice pe cea naţională. *★ „Diverşii“ lui André Gide sunt în adevăr diverşi. Volumul reuneşte patru „Dicte-uri“, vreo douăzeci de „Scrisori“ şi plachetele care poartă titlul respectiv de Caractéres şi Un esprit non prévenu. Interpelaţii aparţin tuturor categoriilor şi tuturor raselor de scriitori, de la Dostoievski şi La Bruyère până la Francois Mauriac şi Freud. Unitatea acestei „diversităţi“ o face foarte natural codul estetic şi aforismofoia critică a „unicului“ Gide. îţi „Evocările“ merg de la 1905 până la 1911. Nu sunt nici opinii, nici memorii, ci simple portrete (ale lui Anatole France, Barrés, Bergson, Franck, Feguy, etc.), creionate sincer şi cinstit. Cei care-l cunosc pe Massis ca un dogmatic şi ca un doctrinar vor fi uimiţi să constate că e şi un sensibil. De Henri Massis se spunea acum câtăva vreme: — Ce om admirabil! a trecut prin război şi prin anii de după război şi mai e în stare să ia toate lucrurile în serios! Butada se adresa desigur siguranței doctrinare a lui Massis. Nimeni nu-i va putea reproşa însă că ia prea în serios figurile pe care le evocă. ED. JALOUX ANDRÉ OIDE O piesă de Stendhal Suntem In plină perioadă de descoperire şi de publicare a ineditelor lui Stendhal, inedite care formează o mină bogată de surprize la bib-' liotecile din Băle şi Grenoble. Nu de mult s’a publicat, sub titlu de Filosofia-nova, o culegere de note, reflecţii şi impresii manuscrise din tinereţe ale autorului lui Rouge et noir. O revistă franceză publică acum un fragment dintr’o piesă de Stendhal. La drept vorbind, piesa n’a fost scrisă ci numai schiţată. Stendhal Îşi propunea să-i dea titlul de Letellier (sau Le bon parti, sau L’ami du despotisme, sau Ah!quelle horreur, etc.) şi să veştejească în ea fărăde-legile tiraniei. Iată cum expune el singur tema şi scopul piesei: „Protagonistul meu e un partizan al despotismului, căci nu pot aduce pe scenă pe despot însuşi (Bonaparte), care de altfel n’ar fi un subiect bun de comedie, fiind de felul lui foarte odios şi foarte puţin ridicol. Protagonistul meu se numeşte Letellier şi scopul meu e să arunc ridicolul asupra celor care ar avea de gând. In starea de lucruri actuală, să readucă despotismul In Franţa... După ce voi fi făcut planul tuturor acţiunilor lui Letellier, li voi căuta un caracter de aşa natură încât să-l împingă să comită aceste acţiuni şi să le facă cât mai ridicole posibil. Aşa încât oridecâte ori, într’un stat, se va ivi un om tinzând să redea viaţa despotismului, toată lumea va presupune că are motivele ridicole ale lui Letellier, şi el va fi ridicol“. Stendhal găsise în adevăr reţeta care omoară ridicolul. Spre norocul despotismului, medicamentul n’a apucat însă să fie preparat. Citiţi „CINEMA“ Centenarul lui „Marion Delorme“ ». Premiera lui „Marion Delorme“ a avut loc la 11 August 1831. Victor Hugo terminase piesa cu doi ani în urmă, dar din cauza unor dificultăţi de cenzură şi de administraţie, reprezentarea ei întârziase mult. In momentul când o sfârşise — adică prin vara anului 1829, — poetul adunase câţiva prieteni ca să le-o citească. Se găseau printre ei: Musset, Balzac, Sainte-Beuve, Mérimée, Vigny şi alţi romantici de seamă. „Marion Delorme“ (pe atunci se chema „Un duel pe vremea lui Richelieu’’) a plăcut tuturor. Baronul Taylor, care se afla printre auditori, a reţinut-o chiar pentru Comedia Franceză. Curând însă au început greutăţile. Atât cenzura cât şi ministerul se speriaseră de îndrăznelile presei. Până şi regele, Carol X, era de părere să fie tăiat actul IV, oferind spre compensaţie autorului o pensie de 4000 de frs. Deşi sacrificiul era bine plătit, Hugo refuză să-l facă şi, în aşteptarea unor vremuri mai bune, ...scrise „Hernani". Revoluţia dela 1830 a readus pe tapet şi... pe scenă pe Marion Delorme, care s'a reprezentat la teatrul Porte-Saint-Martin. Comediei franceze — Victor Hugo li purta pe semne pică Încă. După cum reese dintr’o scrisoare a lui Sainte-Beuve, publicul a primit drama fără prea mare căldură, „nu răuvoitor, dar obosit”. Dar după ce s’a procedat la o serie de tăieri, piesa a început să placă și s’a reprezentat de douăzeci și patru de ori la rând, ceea ce, pentru vremea aceea, constituia un adevărat succes. Cărţi politice — Charles Maurras: Au sirjne de Flore. — Daniel Halévy: Décadence de la liberté. — Aron şi Dandieu: Décadence de la France. Charles Maurras, stegarul şi teoreticianul regalismului francez, publică un istoric al acestui regalism. Mişcarea dela „Acţiunea franceză“ s’a născut într’o cafenea de pe bulevardul St. Germain, cafenea care purta firma de „Flore“ (înţelegeţi acum titlul cărţii). Maurras îşi povesteşte amintirile în cinci capitole: 1) profesia de credinţă politică; 2) afacerea Dreyfus; 3) dezbaterile de la Revue Grise; 4) fraţii Monod şi 5) „Ideile Mame“. Celălalt leader regalist, Léon Daudet, într-un articol pe care-l consacră volumului, atrage atenţia că Maurras este adevăratul creator al mişcării. înainte, de Maurras, nu exista decât un regalism „de salon“, un regalism platonic de suspine şi de regrete. Cu Maurras începe doctrina, acţiunea şi popularitatea. Cât priveşte adeziunea lui Daudet, ea s’a manifestat mai târziu şi mai ales în urma vizitei făcute la Londra ultimului descendent al regilor Franţei, ducelui Philippe de Orléans. Până atunci, Daudet trăise într’un mediu republican, printre şefi democraţi (ca Gambetta, Jules Simon, etc.). Se poate vorbi deci la el mai mult de influenţa linei figuri decât de influenţa mediului. Intr’un volum cât se poate de pesimist şi de îngrijorat, d. Daniel Halévy ajunge la concluzia că libertatea e în decadenţă. Care sunt semnele acestei decadenţe? Se poate demonstra, spune autorul, că, pentru Franţa cel puţin piaţa electorală n’a însemnat nimic în ultimii cincizeci de ani. In adevăr, de cele mai multe ori, sau, în tot cazul, foarte des parlamentul a luat măsuri care se găsesc în perfectă contradicţie cu directivele impuse de alegeri. De pildă, electorul, consultat, a dezaprobat politica expediţiilor coloniale şi, mai ales, a Libertatea individuală mai e de asemenea limitată prin apariţia cenzurii (în filme, emisii radiofonice, etc.) şi prin rolul preponderant (e vorba tot de Franţa) pe care începe să-l joace poliţia în stat. Ideile din Décadence de la liberté sunt duse şi mai departe în Décadence de la France. După PLD, Aron şi Dandieu, Franţa e în decădere nu numai pentrucă i s’a suprimat libertatea, ci şi pentrucă a pierdut spiritul revoluţionar, adică pasiunea pentru drepturile individuale, pasiune care stă dovadă de vitalitatea unei naţiuni. D. D. Aron şi Dandieu studiază de asemenea, sau în tot cazul ridică, şi alte chestiuni importante ale civilizaţiei actuale. Găsesc astfel, în lumea modernă, două mituri: mitul producţiei şi mitul consumaţiei, prin funcţionarea cărora s’a instaurat Fordismul (producţia în serie) de care n’avem — pare-se — a ne felicita.. . Un sfert de veac de istorie literară engleză A. J. Farmer: Mişcarea estetică şi decadentă în Anglia (1873- 1900). — (în limba franceză). Ultimul sfert al veacului XIX are o importanţă deosebită în istoria literaturii engleze deoarece reprezintă epoca esteţilor şi a decadenţilor din care a ieşit toată literatura contimporană a Angliei. Pentru prima dată, această mişcare, considerată până acum ca puţin ortodoxă, e cercetată într’o lucrare de ansamblu. Cel dintâi „decadent“ pare a fi Keats, care afirmase supremaţia artei şi legătura ei cu senzaţia. Keats n’avusese însă curajul să proclame independenţa artistului faţă de morală. Mai târziu, Ruskin şi şcoala lui de prerafaelişti încep o adevărată cruciadă estetică. Spiritualismul lui Carlyle are de luptat cu noul şi apăsatul curent materialist. Lucrurile merg până acolo încât essayistul Mallock îndrăzneşte să puie cu glas tare problema: merită viaţa să fie trăită? (1879), iar în jurul ei se aprind cele mai violente polemici. Conducerea mișcării o ia, în mod destul de paradoxal, profesorul umanist Walter Pater, care propune discipolilor săi un sistem filozofic nou, un fel de epicurism superior. Din acest epicurism se inspiră curind Oscar Wilde care ajunge la capătul extrem al curentului, la imoralism. La influenţele de mai sus se adaugă şi influenţa franceză a lui Baudelaire, Zola şi Huysmans. Introducătorul lor în Anglia, romancierul George Moore pune pe unul din eroii săi (în „Spovedaniile unui tînăr“, din 1888) să declare de-a dreptul: „Sunt un efeminat, un bolnăvicios, un pervers. Dar Înainte de orice sunt un pervers. .Tot ce e pervers mă fascinează“. Reprezentantul cel mai ilustru al decadentismului e bine înţeles Oscar Wilde, regele paradoxului şi al nihilismului moral: „Ceea ce se numeşte păcat, spune el, e un element esenţial al progresului: fără el, lumea ar fi stagnantă, şi-ar pierde orice tinereţe şi orice culoare“... Iar opera cea mai reprezentativă în acest sens este „Portretul lui Dorian Gray“, apărut în 1891. Wilde proclamă lămurit superioritatea artei asupra naturii şi respinge hotărît considerentele de alt ordin. In câţiva ani, se organizează un cerc de poeţi şi înfiripează o revistă trimestrială („Yellow Book“) care aplică şi explică teoriile imoralismului. Acest imoralism îl costă insă pe Oscar Wilde condamnarea la muncă silnică. Grupurile lui de discipoli se risipesc şi se distrug. O nouă literatură, de energie şi de acţiune, începe cu Kipling. Decadenţilor şi esteţilor din ultimul sfert al sec. XIX, 11 se datoreşte totuşi importanţa dată stilului şi independenţa "artistică din celei din Tonkin, in vreme ce Parlamentul şi-a văzut de treabă mai departe, continuând această politică. Tot aşa, pe vremea când Combes era preşedintele consiliului, linia generală de acţiune era cu totul şi fără ştirea lui, anti-combistă. Iată cum se explică această ignorare a voinţei publice. Oamenii de Stat, demni de acest nume, sunt rari. In lipsa lor, funcţionează forţele ascunse ale maşinei sociale: marile corporaţii, funcţionarii, mediile intelectuale, etc. De cele mai multe ori, aceste forţe ascunse aduc servicii Statului. Nu rămâne însă mai puțin adevărat că libertatea cetățenească e sugrumată sau[ veacul urmâtori sei puțin stingherită,. -"u ~ w " , D. FAUR * LÉON DAJDti & de Carlo Rim «A.... alattu ■.. r. H? ? Hi. • 1 ■ ZIARISTII BULGARI IN CAPITALA D. KARCEFF de la ziarul „Nazavissimost“ D. LOVENSOHN Subdirectorul Presei bulgare D. GH. BELEF Directorul ziarului (Vama Novini) D. P. PENTCHEFF Directorul ziarului „Zname“ CĂRŢI-REVISTE A apărut: „Încotro"' ? No. 16 cu următorul sumar: Când scade Ora sterlină, însemnări Bucureştene In jurul marelui eveniment londonez, D. Gr. lunian in halat şi papuci, portret în mărime naturală. Pentru cine se legiferează monopolul spirtului, cine este şi ce vrea d. Baron Neuman. D. Prim-ministru prin sate și orașe. Note din ultima incursiune duminicala a d-lui N. lorga. Congresul Misselor la liceul din Bacău, Svonuri — Fapte — Răfueli — Sportul. —Cronica. 12 Pagini ilustrate de Dragonîi Anestin 5 lei. - -—‘....... 5*agrea S-a ■Bt NOTE TEATRALE Teatrul Naţional. Prima conferinţă experimentală: Tragedia greacă O experienţă care echivalează cu o consacrare. Dimineţile instructive de Duminică la Teatrul Naţional sunt bine primite de public. Tineretul îndeosebi ofiriează, dornic să-şi mobileze mintea cu cunoştiinţe folositoare şi sufletul cu sentimente alese, încercarea de Duminică — pentru cari d. Mavrodi, iniţiatorul, are drept la elogii — ar fi nimerit să se transforme în tradiţie. Teatrul Naţional are doar menirea de a cultiva şi înnobila generaţiile. Dacă tineretul de azi nu se prea duce Duminica dimineaţa la biserică, de ce n’ar fi atras măcar la slujba luminei şi frumosului, care să se oficieze pe scena Naţionalului? S’ar putea ţine matineuri instructive şi plăcute în fiecare Duminică dimineaţa. Nu numai Teatrul Naţional, ci şi societăţi culturale de prim ordin, ar fi bucuroase să organizeze festivaluri duminicale. Astfel, „Asociaţia criticilor dramatici şi muzicali" are în proectul ei de activitate pentru iarna aceasta o serie de conferinţe; venitul acestora va fi afectat premierei unei piese originale nejucate, dar care ar merita să vadă lumina rampei. „Asociaţia criticilor“ a promovat până azi câteva piese originale, care au obţinut succese. Şi-a suspendat însă concursul său anual, din lipsă de fonduri. Se cuvine ca Teatrul Naţional să-i vină în sprijin. Şi, fără îndoială, d. Mavrodi, va acorda „Asociaţiei criticilor“ o Duminică dimineaţă pe lună, pentru conferinţele ei. Publicul care a asistat la „experimentul“ de Duminică dimineaţa la Naţional, n’a regretat faptul. D. Ion Marin Sadoveanu e un causeur agreabil. Vorbeşte cursiv, elegant, clar. A expus cu multă îndemânare — unei săli continuu atente — începuturile tragediei la greci, obârşia teatrului de azi. Tragedia era la origină o solemnitate religioasă, un rit. Născută din conflictul a două culturi, pentru doi zei diferiţi, Appolon şi Dyonisos, ea îmbina armonios plastica cu muzica, frumosul sculptural, material, cu misterul, spiritul. Treptat solemnitatea religioasă şi-a perdut din caracterul ei ritual şi a căpătat aspectul unor spectacole periodice tradiţionale, pentru cinstirea zeului. Flautul, apoi corul deţineau preponderenţa la aceste solemnităţi. După aceea apăru dialogul, care câştigă teren în defavoarea corului. Şi dialogul înfiripă acţiunea, care e teatrul propriu zis. D. Ion Marin Sadoveanu a schiţat limpede începuturile şi evoluţia teatrului antic grecesc. A descris cum se organizau vechile spectacole, cum decurgeau ele, decorurile, costumele, măştile, şi a caracterizat operile celor trei mari scriitori de teatru din antichitate: Eschyles, Euripide şi Aristophan. Conferinţa d-sale a fost ilustrată cu proecţiuni luminoase şi cu trei scene din teatrul antic, interpretate de d-nii G. Calboreanu, Pop Marţian şi Finteşteanu, în costumele şi măştile antice. D. Calboreanu a recitat cu impresionante accente un monolog tragic din „Bacantele“ lui Euripide. Glasul d-sale cu resonanţe multiple, plasticiza scena tragică a sfâşierii în bucăţi a trupului fiului, de către însăş mama lui şi lacante. f. Calboreanu, a fost Irene-D. Q. CALBOREANU tic aplaudat, de publicul care-l apreciază şi aşteaptă dela d-sa noui creaţiuni în această stagiune. Cu multă înţelegere a spus d.Pop- Marţian monologul comic „Norii" de Aristophan, iar d. Finteşteanu a interpretat un mimi-amic de Herondos. „Experimentul“ de Duminică a D. ION MARIN SADOVEANU avut Succes. Ii urăm să continue la fel şi la el să asiste cât mai mulţi artişti şi elevi de conservator, rememorându-şi astfel evoluţia teatrului, în decursul timpurilor. A. MUNTE Teatrele parisiene Un debut interesant Claude Andre Puget ,un autor tânăr, şi-a prezentat piesa de debut la teatrul Michel. Presa franceză vorbeşte elogios despre talentatul dramaturg, reproşându-i numai că şi-a ales un sublet învechit. Eroul piesei „Linia Inimei“ este un tânăr Bogat, Jean Jacques, care neştiind cu de să-şi treacă timpul, se apucă de o întreprindere cel puţin originală. El organizează voiagii fictive pentru oamenii care nu voiajază. întreprinderea are in toate părţile lumii corespondenţi, însărcinaţi să expedieze cărţi poştale şi scrisori, pe care le trimite Jean Jaques din partea celor care au interes ca lumea să-i creadă în voiaj. Punctul de plecare al piesei este foarte amuzant. «Dat mimai că autorul îl părăseşte repede, pentru a clădi piesa pe o temă cunoscută. Jean Jacques întâlneşte din întâmplare pe tânăra Nicole care se duce la un bal mascat. Femeea îl place numaidecât, de aceia se duce şi el la bal. Nicole îşi schimbă costumul cu o prietenă, ceea ce provoacă o serie de încurcături, şi in cele din urmă Jean Jacques se Întoarce acasă amărât. Dar iată şi pe bărbatul Nicolei, care e mai bătrân cu 40 de ani decât dânsa; el vine la Jean Jacques şi-i dă a înţelege că are de-a face cu un bărbat îngăduitor. Jean Jacques profită imediat de toleranţa soţului. Aceasta este piesa lui Puget. Multă fantezie, vioiciune, dialog curgător şi pe lângă toate, interpretare de seamă, „Linia Inimei“ a obţinut mare succes. ) .11 Pregătiri pentru conferinţa interparlamentară Primim: Cu ocazia celei de a XXVII conferinţe a uniunii interparlamentare care se deschide la 1 Octombrie în Bucureşti, direcţia presei şi informaţiilor din preşedinţia consiliului de miniştri a fost însărcinată cu organizarea unei mari expoziţii retrospective de artă românească şi a unei expoziţii de fotografii. Expoziţia de pictură şi sculptură, pentru care M. S. Regele a binevoit a acorda înaltul său patronaj, va ilustra întreaga evoluţie a artei plastice româneşti de la Lecea şi Tătărăscu până la artiştii noştri moderni. S-au ales cele nai preţioase bucăţi din galeria Maiestăţii Sale Regelui, din colecţiile Statului precum şi din numeroase colecţii particu-Expoziţia se deschide la pavilionul Casei Grădinilor din şoseaua Kiseleff la 2 octombrie pentru delegaţii congresului şi invitaţi, iar de la 3-20 Octombrie va putea fi vizitată deputare. Intr’o sală din clădirea Camerei deputaţilor s’a aranjat expoziţia de fotografii, sub titlul: „România în imagini“. Secţia fotografică a Direcţiei Presei, de sub conducerea d-lui Alexandru Bădăuţă, va expune aci un mare număr de fotografii din toate regiunile ţării. -- - -