Dimineaţa, mai 1932 (Anul 28, nr. 9105-9133)

1932-05-01 / nr. 9105

Duminică 1 Mai 1932 ICOANE DE PAŞTI... Semne de sărbătoare Plouă mărunt din sita unui cer ar­gintiu, peste crucile cu glugi de şin­drilă neagră, care ocrotesc sfinţi călă­reţi şi îngeri cu aripi închise. Turme slabe, după tunsoarea de primăvară îna­intează cu coarnete de pământ, retezând flămânde cu ronţăit înfundat o iarbă nevăzută. Numai talanca neliniştită chemare dlăngăneşte fără înţeles. Dealungul drumului pust­iu a izgonit până şi ciocârlanii moţaţi, şi întinse oglinzi resfrâng albă turburarea norilor. In nămolul de lângă movilele de pie­triş paşii îşi scriu în nămol mersul ji­lav, fiecare urmă umplându-se de apă ca şi când astfel ar vrea să se arate înfăptuit în umblet înecul. Dar pogorând coasta de humă roşie, unde dormeau toate mormintele vechi aşteptându-şi fiecare gata să se spargă ca un mugur de floare, pentru învie­rea ce va să fie — priveliştea, se desface ăratând neașteptat de ajrroape luciul întins până în zare, aî râurilor revăr­sate. Adieri de vânt trec zgâriind miş­cător cuprinsul, uindind până unde o­­chiul nu maî putea să vază, iar fiecare strof’din cer ca o lacrimă de moarte urmează altuia în neștire des­ . -du­h&nh ochiuri în inele întretăiate ne- a sfârşit. Plouă. Din largul ce fusese câmpie rodnică — miros de ierburi înecate se amesteca la reveneală de humă. O pasăre de prin alte părţi — a văz­ut străbătând înălţimile — întrecân­­du-se în fâlfâire cu alunecarea ei răs­turnată — într-o urmărire ce o să se întâlnească undeva acolo unde casele s’au prăbuşit in vâltori urlătoare. Gălbui murdar şi rece, asfinţitul în­cepe. Sârme de telegraf îşi tremură cân­tecul sărac. Lângă o salcie care a în­tins peste scorburi, străvezii jalnice şi­raguri — se vede că s’a oprit un car — şi scânteiază în semnul florilor întâr­ziate, roşii coji de ou. Cămaşa Pentru ca să se înfăţişeze cât mai cu eirele în sf­ara învierei la biserică — şi cât mai mândră în după amiaza Paş­­telor la horă — singură în nopţile lun­gi până ce venea alba peste sat, şi îşi închidea clipirea opaiţul — fata îşi ţesea cămaşa alegându-i cu acul fir de fir, jocurile de culori şi semne, ce a­­veau să fie judecate de bătrâne, şi pre­ţuite de iubit Aceste griji — deoparte ce o să zică datina, de alta ce o să placă dragos­tei lni I­mnau o muncă tăinuită ce se călăuzea în înfăptuire de toate dorurile primă­verei. Fusese dintâi croită pânza albă ca o câmpie de zăpadă dintr'o urzează ce a adunat raze făurite de degete, şi pe urmă începeau iviri de flori şi frunze. Nu lipseau în hărnicie nici puişorii, săru­tând­u-se plisc în plisc sau sburând în stoluri pe mâneci dealungul braţelor. Cruciuliţe vesele aminteau credinţa — şi se potriveau mirosului de busuioc ce avea să fie purtat. Iar roiul fluturilor de argint erau stelele cerului Că atunci când răsuflul ridică pieptul scânteiază toţi fluturii tălmăcind de ce şi luceferii din cer îşi izbucnesc în răstimpuri lu­mina. Sânii aveau să mijească joc viu de ţurţuri­ci, ghicit şi ascuns subt boran­­gicul entreerat cu crenguţe mlădioase, abia mugurite în înţelesul rodului as­cuns. Numai pe umeri se teşea strâns floare lângă floare, dar tot aşa din intâiele zile calde, pajiştile de pe umerii dealu­rilor se smălţează îndesate de frumu­seţe. Araierul aspru, mătasea lucioasă, scriau în cutele ce se mlădiau pe trup, însemnări cât o vraje sau un descân­tec. Mărgele mărunte cât floarea tros­cotului, sau cât rouă, împleteau şerpuiri amintind paşi saltaţi la horă, şi dimi­neţi puternice, podoabele înperechin­­du-se inghemănat in dragoste, şi con­­topindu-se in credinţă. Cămaşa se făurise la întrecere cu câmpul căruia trebuia să i se arate in cea mai mare zi de primăvară, şi sin­gură trebuia să strălucească în izbândă, întocmai unei podoabe domneşti pe subt meri ce scuturau dăruirea albă, sau printre lanuri verzi ce pe urmă, a­­veau ce şopti de bine. Iar in jurul grumazului, ca bucăţi de soare, galbenii grei îşi aşezau pe mai multe rânduri bogăţia. Numai aşa putea începe sărbătoarea Ostaşul de foc îmi vine in minte — alături de sutaşii jucând zaruri la veghia mormântului, până ce lespedea s a deschis poartă is­­bucnirei de lumină — povestea mult mai nouă şi nu mai puţin adevărată a unui soldat necunoscut, ce s-a oprit din cale anii trecuţi spre a se închina florilor sărata împodobind închipuitul mormânt sfânt, în biserica de lemn din ţară — vestită de atunci prin cei vreo sută de copiii preschimbaţi în cenuşe sau în îngeri, la Costeşti Pomenirea chiamă fără nume pe sol­datul întârziat din drumul spre casă — îmboldit de inimă către rugăciunea ce nu se va mai sfârşi niciodată. E drept că nimeni nu s’a ostenit să ne spună mai departe povestea neştiu­tului, dar de bună seamă lipsă, şi soco­tit nevrednic — osândit chiar aici pe pământ unor pedepse rămase. Era un ostaş aproape copil, că tot mai simţia închinarea, cerând smerit celai de sus, îndurare pentru griji, necazuri, lipsuri şi nevoi de acasă — din satul nu se ştie care, unde şi acum o mai fi aşteptat, îşi cumpărase din soldă cea mai ef­­tină lumânare, o împodobise cu nuia de salcie dintre cele ce înflorind par­că poartă nasturi reglamentari de aur. Stetea smirnă — cum cere ceva mai puternic decât mărimea celor înarmaţi — şi îl copleşea simţământul de supu­nere faţă de singurul puternic. Aşa asculta turburat, răscolit de a­­dâncul cuvintelor de laudă şi bucurie întru pacea lumii, frăţia neamurilor, şi dreptatea celui slab — cântată ca o izbândă veche şi vecinicâ, făgăduită de toate altarele în mii de ani — împotri­va risipirei de sânge. Un clopot din care nu a mai rămas decât zgură a început atunci să mustre pe întârziaţi. Chema-che­ma. Şi din ochii singurului ostaş rătăcit spre închinare, în bisericuţa de lemn, când rostea numele Tatălui şi Fiului —■ a pornit să curgă o lacrimă de foc. Pe urmă în ţipete s’au aprins toate lacrimile vărsate odinioară pe coroa­nele morţilor. Ce a urmat, se ştie. Clopote Un simţ al primăverii porunceşte tu­­turor clopotelor să sune. înfiorarea me­talului e atât de apropiată simţirii noa­stre încât deşteaptă când durere, când bucurie, mai des contopind aceste sim­­ţământe în unul mai înalt de trecut şi viitorime. Ascultând în noapte râvna lor desluşeşti o întrecere însufleţită. Tinereţi de argint, grăbite, uşoare săl­­tănd înaripări, sânt ajunse din urmă de îngânări adânci ca amurgul bogat din care au fost turnate. Ritmuri de vers — blagosloviri — ca­denţe înbelşugate — străbătute une­ori de ascuţită sărăcie a unui schit de unde anevoios au pornit cântările şchiopă­tând. Un clopot voinic al mâinilor vânjoa­­se hotărâte să sguduie in slăvi rugăciu­­nea,­ capătă răspuns de la cel gârbovit, cu răsuflet scurt la gură, tremurat, dar încă vrednic în ridicări şi lăsări parcă ar bate mătănii bătrâne. Sprintene stoluri horind, altele mici, ştirbe, zorind în hohote de veselie stră­bat spre stele ca nişte copii fugind cu silinţă la şcoală, să nu întârzie, că a pornit din urmă pe aceiaşi cale rotund şi clătinat anevoios, cel mare de tot, fă­­cându-şi loc în adâncurile nopţii răz­leţ, altul le ajunge ca o mieluşea alătu­­rându-se turmei. Un copil aţintind ure­­chia mi-a spus că le citeşte. Asta sună: Vo­dă — glasul dă porunci de pe vre­mea lui. Auzi cum bani marchitanilor, a turnat în veacul trecut cuvântul Ne­­gus­tor — dacă te îndoieşti ia seama la talanca aproape spartă pomenind plân­gător îngerilor pe alt ctitor, ca­lie ca­lic. Şi pe urmă toate la un loc îşi îmbină svonurile: iar­tă-ne, iartă-ne“. De altfel clopotele sunt pe lume mult înaintea omului, din cea mai veche pri­măvară. Uită-te în câmp să vezi câte flori sunt clopote și acum ce se lasă în adiere — însă numai îngerii te aud. ADRIAN MANTU la învierea mântuitorului „.„Ca să lepădăm pre omul cel vechiu şi să ne îmbrăcăm întru cel nou“. Aşa ne sfâtueşte un părinte al Biseri­cii şi autor de frumoase rugăciuni, să ne rugăm lui Dumnezeu în preajma sarbătorilor de Paşti. Omul vechiu este omul care recunoa­şte că „a greşit şi fără-de-lege a făcut“, aşa că nu e vrednic să-şi ridice ochii şi să privească la înălţimea cerului. Acest 0,11 vechiu „a lăsat calea dreptăţii dum­nezeieşti şi şi-a stins zilele întru deşer­tă- vini“. De aceea, suntem sfătuiţi să cerem lui Dumnezeu ajutorul, ca să lepădăm din noi pre omul cel vechiu şi să ne imbri­­ câm unim cel nou. Ca „oa­meni noui“, ca oameni cu su­flet senin, cu gânduri curate şi cu inima purificatâ de orice porniri rele trebue -i nuiăm cu sărbătorile de Paşti şi să cin­­sm­ învierea din morţi a Măntuitoru­lui Altfel, ar însemna să fim creştini din bine şi păgâni în cuget şi în fapte. Când rostim frumoasa şi mântuitoa­rea urart „Christos a înviat“ şi cân­d întărim vestea aceasta prin răspunsul Adevărat a înviat!“ nu aducem o sin- i ia confirmare a unui fapt petrecut a­ 1011 vreo 1900 de ani, ci facem in acelaş timp un legământ. Legământul că, pa­t­­inşi de însemnătatea faptului, ne în­datorăm să mergem pe calea trasă de învierea Domnului. învierea lui Crist este doar biruinţa luminei asupra întunericului, biruin­ţa adevărului asupra minciunei, precum este şi biruinţa dragostei asupra urei, a bu­nătăţii asupra răutăţii „Pace vouă!“ Acestea au fost primele cuvinte rostite de Mântuitorul, când, după înviere, s’a arătat ucenicilor săi. „Pace vouă!“ — cuvinte care între­geau de minune sublimul şi cu adevâ­rat dumnezeiescul principiu cuprins In nepieritoarele cuvinte: „Iubiţi-vă unii pre alţii!“ Iată, cea mai bună şi mai exactă de­finiţie a adevăratului creştin este a omului care din cultivarea bunei înţe­legeri cu semenii săi şi din practicarea dragostei altruiste îşi face în viaţă un principiu, o permanentă şi conştientă linie de conduită. Acea „împărăţie“ pe a cărei venire o dorim şi o chemăm în rugăciunea „Tatăl nostru“, este împărăţia păcii şi a dragostei între oameni. Insă, cât suntem departe de ea! Cât de puţin merităm pe dreptate numele de creştin! „Christos a înviat!“ ne vom ura unul altuia în zilele de sărbători în ajunul cărora ne găsim. Dar nu căutăm să a­­dâncim puţin tâlcul şi rostul acestei urări. Iar tâlcul şi rostul urărei este că, odată cu proclamarea faptului material al învierii lui Crist mărturisim că a înviat şi nu noi ,omul cel nou“, omul care merge pe căile Domnului şi care a lepădat „pre omul cel vechiu“. Şi totuşi, omul acesta vechiu conti­nuă a sălăşlui în noi cu toate păcatele, cu toate pornirile spre rău şi vrajbă. Dar a recunoaşte o greşală, înseam­nă a zări drumul ce duce la indrep­tare. In aceste zile, când sărbătorim cel mai mare eveniment al lumei creştine, să ne dăm seamă de căile greşite pe care mer­­gem, să apucăm pe drumul larg şi se­nin al indreptării şi în chipul acesta urarea „Christos a înviat!“ şi răspun­sul „Adevărat a înviat!“ să nu fie nu­mai urări rostite din obişnuinţă, ci mărturisirea că începem o viaţă nouă şi mai bună. N. BATZARIA DIMINEAȚA ÎNFLORITĂ ID Primăvara înflorită In noaptea învierii. — Organistul Catedralei ÎNVIEREA Prin ziduri Inegrite, prin izul umezelii, Al morţii rece spirit se strecura’n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, închise în tartajul străvechii evanghelii. C’un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada, Din cărţi cu file unse norodul il învăţă Că moartea e in luptă cu veşnica viaţă, Că de trei zile ’nvinge, cumplit muncindu-şi prada. O muzică adâncă şi plină de blândeţe Pătrunde tănguroasă puternicele bolţi: „Peirea, Doamne sfinte, căzu in orice colţ, „Căci a căzut in însuşi izvorul de vieţe. „Nimica înainte­ fi­e omul, ca un fulg, Ş’acest nimic îţi cere o rază măngăioasă, „In pâlcuri sunătoare de plânsete duioase „A noastre rugi Părinte, organelor se smulg“. Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială Şi negrul întuneric se sperie de şoapte... Două­spre­zece ceasuri răsună... Miez de noapte... De-odată’n negre ziduri lumina dă năvală. Un clocot lung de glasuri pui de bucurie Colo’n altar se uită şi preoţi, şi popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător Iar inimele toate s’unesc în armonie. Cântări de laude ’nălţăm Noi Ţie Unuia, Primindu-l cu psalmi şi cu ramuri, Plecaţi-vă neamuri Cântând Aleluia. Christos a înviat din morţi Cu cetele sfinte Cu moartea pe moarte călcând-o Lumina ducând-o Celor din morminte. MIHAIL EMINESCU Flori de Paşti Am trecut printr’o iarnă atât de lungă şi am numărat, în jurul nostru, atâtea dureri, atâtea pă­cate, atâtea multiple deficite... în­cât stăm miraţi şi cu inima îndoi­tă, în faţa florilor de Paşte. Mai vin încă odată florile, în lumea noastră? Pogoară încă oda­tă peste noi solia luminei de Pa­şte, cu supremele ei înţelesuri, cu zguduitoarele ei îndemnuri la răs­­gândire şi la umanizare? Aceste întrebări m’au surprins ori, în faţa primelor zambile cari ajung până la mine, in primăva­ra aceasta. Sânt atât de neînţele­se, atât de uluitoare aceste can­dide mesagere, când triştii noştri semeni, nu mai pot primi nici un mesaj de idealism şi candoare. Şi cu toate acestea florile por­nesc din nou spre noi. Copăceii din grădini cari deabia mai eri­­alaltăeri au scuturat cerceii lor de omăt azi sunt gata să se împo­dobească deabinelea, de primăva­ră. Liliacul pândeşte, nerăbdător, faţa soarelui, confiscată stăruitor de neguroasele pretenţii ale ier­nii. Mugurii se desfac sfioşi, plini încă de mirosul sevei, tainic clo­cotitoare. Şi mai presus de toată această revărsare de amnistie,­­de bună­tate şi de duioşie, iată Vestea cea Mare: dincolo de grădinile noa­stre cele mai bogate, dincolo de aceste flori şi de aceşti pomi tran­sfiguraţi, este încă o primăvară, neclintită, miraculoasă, înnalt spirituală Aceste flori pământeşti,sosite,în­că odată in calea noastră (de câtva timp atât de împovărată şi de tri­stă) se cuvine să ne facă să ridi­căm mai sus şovăelnica noastră înţelepciune. Flori de Paşte să ne fie — odată cu aceste interprete ale unui misterios adânc de Bu­nătate înflorită — această bunătate însăşi şi toate mângăerile ei, în­cadrate în primele zile de primă­vară. Voim să concepem biruinţa Mântuitorului ca o sorginte de bucurie şi de speranţă universală, mai departe de limitările şi de barierile pe cari, insuficienţa noa­stră omenească i le pune prea a­­desea. Lumea noastră întreagă, străm­­torată, aiurită, spăimântată, tra­gic falimentară trebue să se în­­drepteze instinctiv spre Soarele care nu apune niciodată, spre su­fletescul soare, prizonier subt sumbra cavalcadă, descrisă în A­pocalipsă. Nu vom murii Vom zice ca Psalmistul: „Chiar când va fi să trec prin valea umbrii morţii, de rău nu mă voi temei“... Oricât de mari dureri am cunoscut şi vom cunoaşte încă, suntem neclin­tit încredinţaţi că nu mergem spre pieire, ci spre fericită pre­­menire şi spre măreţe scopuri, destinate nouă, fiilor lui Adam. Popas în pustiu, popas lângă cale lungă şi sfâşietoare, divinul prilej pascal este oază şi grădină presfătată de izvoare. Flori de Pa­şte, gânduri reconfortante, con­vingeri viguros încinse de iubirea de oameni, nădejde nezdruncina­tă în Umanitate şi în Ideal: ace­stea să ne fie podoaba inimii, în marea zi, sărbătorească a biruin­ţei, jertfei şi a dragostei. GALA GAL­ACTION la. icoană Parm­a 3-a După Sfântul Gheorghe, sau după Paşti? Cine pretinde că la Capşa, nu se dis­cută decât politică de periferie şi artă de contrabandă, se înşală. La Capşa se discută câte­odată, lucruri tot atât de interesante ca şi la Parlament. Numai că la Capşa, discuţiile nu se stenogra­fiază ca la Parlament, aşa că cele mai multe din ele se pierd ca şi emisiunile unui post de radiofonie, care nu au norocul să intâlnească nici un aparat pus la punct pentru a putea fi înre­gistrate. Dovadă, discuţia emisă mai zilele tre­cute in Parlament — discuţie recepţio­nată mai întâi la Capşa, apoi in toată presa, şi ca atare, în opinia publică şi în cele din urmă întreruptă brusc şi in Par­ament şi la Capşa şi în presă, pro­babil din cauza intervenţiei paraziţilor din atmosferă. Se pusese Întrebarea, unde ar fi fost mai nimerit să-şi petreacă sărbătorile Paştilor, chiriaşii care trebuiau să se mute de Sfântul Gheorghe?... In nobile, sau tot în vechile lor locuinţe? Bine­înţeles, că în alţi ani, Între­barea aceasta n’ar fi avut nici un rost, fiind­că de obicei, sărbătorile Paştilor, cad înainte de Sfântul Gheorghe, aşa că în anul mutatului, cinstea ciocniţei tradiţionalelor ouă roşii, o are vechea locuinţă a chiriaşului. Noua locuinţă trebue să aştepte această cinste abia in cursul anului viitor. In anul acesta însă, graţie capriciilor calendarului or­odox, care fixa sărbă­toarea Paştelor după sfântul Gheorghe. Întrebarea aceasta se legitima ca o ade­vărată problemă socială, de a cărei grabnică rezolvare, avea să depindă li­niştea cotidiană a celor câte­va mili­oane de cetăţeni-chiriaşi. Tradiţia, este drept, cerea ca mutarea să se facă imediat după Sfântul Gheor­ghe. In schimb, b­ruia simţ, cerea de data asta ca mutarea să se amâe până după Paşti, fiind­că or cât de grabnic s’ar fi făcut aceste mutări, chiriaşii n’ar fi putut avea timpul necesar să-şi pre­gătească noua locuinţă pentru fastul tradiţional cu care se cinsteşte cea mai mare sărbătoare creştinească. Pentru respectarea datinei lor, nu rămânea de făcut de­cât o uşoară co­rectare a tradiţiei şi amânarea din o­­ficiu a mutatului din a doua zi după sfântul Gheorghe, în a doua zi după sfârşitul sărbătorilor Paştilor. Soluţia părea împăciuitoare pentru toată lumea, aşa că majoritatea chi­riaşilor care trebuia să se mute, începu­seră să se pregătească bucuroşi pentru sărbătorirea Paştilor în tihnă şi nu pentru mutarea lor imediată, imediat după sfân­ul Gheorghe. In ultimu­l moment însă, opinia pu­blică, naivă ca mai totdeauna, îşi dădu seama că fericita soluţie emisă de Par­lament şi plimbată cu brio ca un ade­vărat regal popular dela un capăt la altul al ţărei, nu fusese de­cât o glu­mă, sau mai bine zis, tradiţionala pă­căleală pe care autorii ei probabil pier­duseră ocazia s’o facă la timp — adică la 1 Aprilie. In Parlament discuţia fusese scoasă de la ordinea zilei cu aceiaşi uşurinţă cu care Chronos îşi înghiţea proprii lui copii. La rândul ei, se abţinu de la orice comentarii de teama, probabil să nu jignească chiar persoanele de la care căpătase informaţia. In schimb, la Cap­şa, discuţia continuă să pasioneze hu­morul clienţilor anonimi, până ce intră o bună zi, unul din ei mai savant, o puse la punct, răs­urnând tema vechei tra­diţii, cu următorul argument istoric şi definitiv. Paştile nu sunt o sărbătoare propriu zis creştină. Sunt o sărbătoare evreias­că al cărui simbol a fost adoptat şi de creştini Or evreii şi-au serbat primul lor Paşti, după liberarea lor din capti­vitatea egiptiană. Vechii chiriaşi ai E­­giptului nu s’au putut bucura de sărbă­toarea Paş­ilor, de cât după ce s’au mutat din Egipt in ţara lor, adică o ţară nouă pentru ei. Logic dar ar fi fost să se petreacă la fel şi de data a­­sta, cu chiriaşii creştini care nu se pu­teau bucura de sărbătorile Paş­ilor, de­cât in noua lor locuinţă, după ce ar fi scăpat de sclavia obsedantă a celei vechi. Anul acesta dar, de bine de rău, sun­tem de acord şi cu tradiţia mutatului după sfântul Gheorghe, şi cu tradiţia sărbătorirei Paştilor. Ce se va întâmpla Insă în anii cei­lalţi, când sărbătorile Paştelor căzând înainte de Sfântul Gheorghe, ne vom da seama că cele două tradiţii se bat cap în cap?... Din fericire Insă, neajunsurile ace­stui conflict intre cele două tradiţii nu le vor suporta de­cât bieţii chiriaşi o soluţie împăciuitoare dar, n’ar pu­tea fi de­cât aceia ca statul să procure chiriaşilor mijloacele necesare de a de­venii cu toţi proprietari — singurii creştini veritabili care nu-şi fac sânge rău, nici în ziua sfântului Gheorghe, nici în sărbătorile Paş­ului. ION MINULESCU PAŞTILE ŞI ARMINDENUL Aproape fiecare anotimp din cele 4 ale anului îşi are sărbătorile lui cu cre­dinţele, datinele şi obiceiurile lui. Ano­timpul primăverei este dominat de săr­bătorile paştilor. Curăţirea sufletească a credincioşilor creştini începe prin postul mare din­­naintea sărbătorilor, care însemnează cele 40 zile cât Mântuitorul a umb­at prin pustiu şi n’a mâncat, pregătindu-ne legea dată de el. Din Duminica Florii­lor înora seara „deniile“. Pregătirile ce se fac pentru aceste sărbători sânt la fel pe tot cuprinsul ţării noastre cu foarte mici diferenţieri Obiceiul de a se încondeia ouă îl găsim in toate părţile locuite de Români şi e foarte vechi. Sunt femei care-1 exe­cută în mod artistic. In Moldova gos­podinele scriu ouăle cu un fel de lopa­­ţică orizontală numită chişiţă (care la capăt are un tub mic de tinichea ver­tical cu un fir de păr la mijloc, pe care-l moaie în ceară) şi fac diferite înflorituri ceea ce se chiamă a chivo­­nări ouă. Este obiceiul de a dormi puţin Înainte de a pleca la slujba Învierii. Apoi oa­menii se spală pe ochi cu apă rece in care s’a pus un ban de argint şi un ou roş să fie peste an sănătoşi ca ar­gintul şi rumeni ca oul. Când se întorc dela înviere se stră­duiesc să aducă lumânarea aprinsă pâ­nă acasă, cu credinţa că la moarte să aibă parte de lumânare. Se păstrează cu multă grijă lumâ­narea dela înviere, pe care o aprind vara în timpul furtunilor crezând că se domoleşte trăsnetul şi tunetul. In Moldova la înapoierea de la bise­rică, toţi se aşează la masă şi ciocnesc câte un ou. Cel care câştigă, schimbă oul după ce a ciocnit, să aibă parte dreaptă la câştig. Gospodinele de obicei aruncă găoa­­cele de ouă pe o apă; ele cred că aces­tea se duc pe apă departe până sânt văzute de Blajini şi atunci află ei că au venit paştile la Români şi se apucă şi ei de sărbă­­rit. Paştile Blajinilor cad a doua zi după Duminica Tomei, pe care femeile de la ţară o păzesc cu stricteţe. Petrecerile ce însoţesc aceste sărbă­tori au un deosebit farmec. Se fac scrânciobe (dulapuri) şi tot acolo şi ho­rele în aer liber unde tineretul petrece ia bătrânii stau pe margini, privesc şi cinstesc. Anul acesta sărbătorilor paştilor li se vor adăuga şi alte obiceiuri datorită fap­ului coincidenţei cu 1 Mai, sărbă­toarea Armindenului. Este obiceiul ca în ziua de 1 Main lumea să stea pe iarbă verde ospă ân­­du-se şi cinstindu-se cu vin şi pelin. Luna aceasta e săracă in elemente folklorice mai interesante. Ceea ce am putea releva aicea ar fi superstiţia re­feri­oare la căsătorie în funcţie de luna Maiu. Există credinţa pe întreg do­meniul romanic in următoarele ţări: Franţa, Irlanda, Anglia, Germania, su­dul Belgiei, Sicilia, Macedo-Românii, Daco-Românii, că nunţile din această lună sunt însoţite de nenorociri, fie că moare bărbatul, fie soţia, etc. Această credinţă o găsim identică la Evrei şi la Romani. Poporul zice că în Maiu se mărită numai femeile rele. E o credinţă căreia i se dă o mare atenţie in în­treaga Românie. MARIA PETRU?

Next