Dimineaţa, ianuarie 1933 (Anul 29, nr. 9344-9372)
1933-01-01 / nr. 9344
Duminică 1 Ianuarie 1933 DIMINEATAPagina 3-a REGINE ÎNCORONATE de MARIA Regina României Douglas Dearthuil urmând imboldul ce-l mâna, rugă pe Contesa de Cathal să Întrebe dacă Regina Grania s-ar învoi să-şi iasă din obicinuita ei singurătate, şi să primească pe smeritul sol ce venise drum lung, călare, prin viscol şi zăpadă. Ferindu-se de a arăta vreo grabă, cu toate că dorința poetului se întâlnise cu a ei, mândra Suverană binevoi să îngădue, ca străinul să fie adus în fața ei. Douglas sta în picioare, lângă căminul în care pâlpâia vâlvătaia focului. Cu ochi ageri, încerca să străpungă umbra, care înconjura chipul falnicei femei. Inoptase de grabă şi grelele perdele fuseseră trase asupra ferestrelor. Focul trosnea şi arunca scântei. Din întuneric, arătarea ca din basme pândea cu luare aminte faţa străinului. Bătrâna privea mai în voie decât străinul, căci flăcările luminau trăsăturile feţei lui, cu săgeţi vii strălucitoare. Ar fi fost greu să-i ghicească cineva vârsta. Era în fiinţa lui ceva neşlefuit, ceva vânjos şi nemeşteşugit, care atrăgea încrederea şi îndepărta de la început orice gând de fereală; dar nimeni, nici chiar mama lui nu l-ar fi putut socoti un om frumos. Ochii îi erau întunecaţi iar privirile aţintite şi pătrunzătoare păreau două săgeţi ce zboară drept spre ţel. Regina Grania, în toată viaţa, ştiuse să cântărească oamenii; omul acesta îi izbise adânc luarea aminte. Nu părea un cavaler, şi cu toate acestea simţea dorinţa de a-1 cerceta: era un om cum nu întâlnise încă. — „Trebuie să-ţi fost anevoioasă calea, — începu Suverana cu îngăduire. — Nădăjduesc că s-a dat calului tău adăpostire; vântul urlă, va ninge încă mult...“ — „Iţi mulţumesc, Regină, calul mi-a fost îngrijit de mâini prieteneşti, îmi dau seama că Regina are sufletul milos, şi pentru oameni şi pentru animale“. — „In tinereţea mea, — grăi bătrâna femeie, — călăream mult şi fără frică. Mi-au fost dragi caii şi ştiam să strunesc pe cel mai nărăvaş“. — „Mi s’a spus că au fost puţine lucruri, pe care nu le-a putut struni Regina în vremea ei“. _„S’au ţesut de pe acum basme în jurul numelui meu, — zise Regina. — Am trăit atâta, încât în ochii unora, pare că fac parte din povestea neamului“. — „Fiind poet şi înclinat gândirea, sunt mişcat când îmi închipui întâmplările pe care le-ai trăit şi le-ai văzut“. — „Au fost nenumărate, — rosti Regina. — Dar acum, în viaţa mea, nu mai au loc întâmplările“. — „De bună voie se închide Regina, departe de lumea celor vii?“ — „Fiecare om îşi are timpul lui, — zise cu mândrie femeia singuratică. — E mai bine să părăseşti câmpul de luptă în ceasul potrivit, înainte de a te pofti alţii s’o faci. Am văzut destule lucruri în vremea mea“. — „Şi au fost bune cele pe care le-ai văzut, Mărită Doamnă?“ — „Au fost şi bune şi rele; au fost şi însemnate şi fără însemnătate, şi mari şi mici“. — „Sălăşlueşte în sufletul tău, părerea de rău?“ _ „Numai nerozii cunosc părerea de rău, — zise Regina; — au fost lungi făşii de umbră pe calea, pe care am păşit; au fost şi mari pete de lumină“. — „Ce se desprinde mai luminos decât toate, când rătăceşte în trecut gândul tău?“ O clipă bătrâna stătu nedumerită, nefiind obişnuită să i se pună întrebări. Nu era sigură că va răspunde; dar în glasul acestui necunoscut era ceva, care deştepta o ciudată dorinţă de-a spune lucruri păstrate, ascunse în inimă. Ca şi Izvana se simţea la largul ei alături de poet, căci punea întrebările cu atâta nepăsare încât cel ce sta de vorbă cu dânsul avea impresia că-l cunoaşte de mult. Dar Grania era iscusită; cu greu o putea cineva ispiti sau stăpâni. — „Nu am obiceiul să răsfoesc cartea vieţii mele; e o carte pe care am închis-o; se întâmplă însă că alţii, stând cu mine, vorbesc despre ea; atunci îi ascult. Stau liniştită de tot, cu mâinile împreunate şi uneori zâmbesc, iar alteori închid doar ochii“. _ „Sunt poet, — zise iarăşi Douglas, — pentru mine vieţile altora sunt cântări pe care în trio zi trebue să le cânt“. — „Sunt trei feluri de cântări, — grăi Regina, — trei feluri: cântări de dragoste, cântări de război, şi cântări pentru morţi. Cele dintâi sunt ale tinereţii, cele de al doilea ale vitejilor, şi cele de al treilea... ei bine, cu toate că sunt bătrână ca pământul, nu sunt încă moartă...“ — „Mai sunt cântări pentru cei slăviţi, — zise poetul, — şi cântări pentru cei îndureraţi, şi cântări ale credinţei, ale nădejdei...“ — „Sunt şi cântări pentru Dumnezeire“, — zise strania fiinţă care sta în întuneric. — „Eu am cântat în toate fellurile, — zise străinul. — De aceea îngădue-mi să te întreb, ce se desprinde mai luminos decât orice, când te întorci în spre trecut? îmi pare că te văd, Rănită Regină privind cu ochi mari deschişi, privind drept întrip, lu, mină ce nu te orbeşte,pentru că o parte din strălucirea ei ţi s‘a revărsat în inimă“. — „In adevăr, — zise bătrâna, — sunt unele ceasuri din viaţa unei femei pe care nu le poate uita niciodată]. Unele întâmplări sunt numai ale Reginei; apoi sunt unele măriri şi unele jertfe, pe care nu le pot niciodată înţelege acei ce n’au în ursita lor vreo apropiere cu a ei. îmi aduc şi acum aminte de toate zilele mele; dar sunt atât de depărtate încât îmi pare că au fost trăite de vreo soră de a mea foarte tânără, ale cărei gânduri şi simţiri le-am împărtăşit odinioară până în adânc“. — „Vorbeşte-mi despre acea tânără soră“, — zise blând poetul. Regina sta la îndoială. Apoi deodată începu să vorbească: — „Avea o inimă furtunoasă, — începu Grania, şi glasul venia ca din vis: — Era tânără, voinică, plină de neastâmpăr. Bărbaţii o urmau cu tot avântul, şi ştia să păstreze aceea ce dobândea; mâinile ei ştiau să ţină ce apucau, îi plăcea cântecul privighetorii şi răcoarea nopţilor de primăvară. Inima ei auzea multe suspine, şi pe înserate asculta multe destăinuiri fierbinţi...“ Regina se oprise. — „Mai spune-mi, te rog,“ — şopti blând poetul. Se apropiase cu un pas de jeţul Reginei. — „A închis ochii multor morţi, dintre care şapte erau copiii ei, — urmă Grania care părea că uitase de ce-i ce-i stă înainte. Tovarăşul vieţii ei era ca un stejar puternic, pe care nu-l putea nărui furtuna. Ea creştea înaltă alături de dânsul; uneori se amestecau ramurile lor, iar alteori furtuni sălbatice le despărţeau, sfâşiindu-le, încătuşată de dânsul, văzu frunzişul lui pălind, pe când al ei era încă verde...“ Iarăşi se opri fiinţa întunecată; răsuflarea i se îneca, mâinile i se încleştau şi se descleştau mereu. Dearthuil o privea ca vrăjit, temându-se să vorbească sau să se mişte, ca să nu stăvilească revărsarea amintirilor. I se părea că ar trebui să-i vrăjească gândul, ca s’o facă să uite că el este de faţă. Era lacom să audă... _ „Ii plăcea şi freamătul noroadelor, — urmă încet strania femeie. Când o primeau în strigăte, în urale, i se umfla inima de mândrie; când o întâmpinau cu vrajbă le înfrunta, şi sufletul i se oţelea ca fierul, iar limba îi era sabie cu două tăişuri. Ii plăceau toate lucrurile în plin şi puterea aluneca spre dânsa ca atrasă de un magnet. Ii plăceau culorile; atingerea veştmintelor de mătase era plăcută degetelor ei; iar foşnetul lor pe treptele bisericelor, când urca spre cei ce o primeau cu cântece de laudă, era o armonie plăcută urechilor ei. Ii plăcea furtuna cum îi plăcea şi soarele, şi mireasma ierburilor crescute din pământ, şi buciumul războaelor, şi cântecele celor întorşi de la luptă. Ah! In adevăr, multe lucruri îi plăceau! Mâinile ei niciodată nu stăteau degeaba; ştiau să strunească un cal nărăvaş şi să ţină sceptrul; ştiau să împletească şi cununi pentru frunţile învingătorilor; uneori ştergeau chiar lacrimile celor mâhniţi. Mai ales însă plăcerea mâinilor ei era de a clădi...“ O scurtă tăcere, şi apoi Grania zise iarăși: — „A clădi... Avea o patimă ciudată pentru un singur lucru, mai presus decât toate celelalte; o adâncă patimă pentru coroana care era simbolul stăpânirii. Pentru ea coroana era tovarășe înzestrată cu o tainică putere. O purta de câte ori se cuvenia, iar noaptea, când și-o lua de pe frunte, sta îndelung mângâindu-i juvaerele, ca şi când fiecare juvaer ar fi răspuns mângâierii ei. In acele timpuri, îi plăcea lumina; aprindea în cameră o mulţime de făclii, până se lumina camera ca o biserică; diamantele din coroană se aprindeau şi scânteiau, iar ea sta la sfat cu dânsa, până în adâncul nopţii, fără să-i pese că greul simbol al Domniei îi lasă în fiece zi un semn roşu pe frunte. Orice pierdere îi era nesuferită, şi preţuia mai degrabă pe aceia ale căror cuvinte mergeau drept la ţel. Glasul ei era ascultat ca glasul unei stăpâne; nu se da la o parte de la nici o osteneală, şi nu o făcea să tremure mânia nici unui bărbat. Cu agerimea minţii şi iscusinţa cuvintelor, potolea multe vrăjbi“. Iarăşi tăcu Grania, apoi: — „Ştia să pedepsească, dar ştia şi să răsplătească, iar uşa ei se deschidea la bătaia multora. Viaţa nu o înspăimânta, ştia cum să stea drept în faţa durerii, şi nici nu gemea când auzea depărtându-se paşii celor ce nu aveau să se mai întoarcă...“ — „Şi a fost-au mulţi, care au plecat fără a se mai întoarce?“ întrebă poetul. — „Sunt unele întâmplări ce se ivesc de mai multe ori în viaţă, — oftă Regina. — Şi sunt sunete bine cunoscute de inimă, care lasă un semn adânc, cum rămân semne pe pietrele călcate de multe picioare“... — „Dar puterea, i se părea dulce?“ — întrebă poetul. —■ »Cu adevărat, în putere stă ascunsă o cumplită bucurie. O bucurie cu care nimic pe pământ nu e deopotrivă. Ca lumina soarelui sau beţia vinului ni se revarsă în sânge; şi dacă cineva ştie s-o mânuiască, ea îl înălţa până aproape de tronul Dumnezeirii. Iţi oţeleşte trupul şi-ţi agereşte ochiul. Puterea este o mândră tovarăşe, care îţi netezeşte toate drumurile, îţi uşurează orice urcuş. Puterea e o tovarăşe de care greu ne despărţim; când ne părăseşte puterea, ne părăsete totodată şi pofta de viaţă. Rămâi privind după dânsa cu ochi uscaţi şi mâini îndleşuga ieşenilor către Bucureşti nu e un lucru nou. A început îndată după 1859 şi a continuat cu mai multă ori mai puţină intensitate. Autorităţile ministeriale au plecat îndată după Unire; casele unora dintre boierii vechii protipendade au urmat imediat; clientela acestora şi feciorii proaspăt întorşi dela studii, din străinătate, s’au plasat în slujbe bune, unde, de altfel, au arătat destoinicie. Din acea vreme bucureştenii au început să fie înăbuşiţi de invazia moldovenilor. Unde te întorci, în toate oficiile, dai de aceşti calici. Epitetul din urmă cuprinde fără îndoială un mare adevăr. După 1860 începe dezagregarea marilor averi boiereşti. Lipsa de contabilitate şi risipa pe de o parte, incura, vechilii, cămătarii pe de alta, au dus la sfârşit un proces pe care l-am văzut repetându-se şi în zilele noastre: proprietatea mâncată de dobânzile împrumuturilor. Familiile moldoveneşti slăbite s’au refugiat în bugetul statului. O puternică şi frumoasă mişcare intelectuală, urmând tradiţii mai vechi, se dezvoltă după aceiaşi dată a Unirii, aici, adunând elemente ale nobleţei sufleteşti şi intelectuale. Mişcarea „Junimii“ a dat aureolă capitalei moldoveneşti, căzută din prestigiul ei politic. După un număr de ani însă, „Convorbirile“ au urmat la Bucureşti pe animatorii ei. Bucureştii era atunci, ca şi acum, un centru de afaceri şi de politică. In acest mediu, revista „Junimii“ a devenit o publicaţie obişnuită, fără ascuţit şi vigoare. La 1905, când am frecventat şi eu adunările ei, era imposibil să-mi închipui că în acele saloane şi sufragerii stilate, cu lachei înmănuşaţi, s’ar mai fi putut produce tumulturi amicale şi bătăi cu perne. In umbra „Junimii“ şi a bunei tradiţii, se forma în capitala Moldovei altă serie de intelectuali. Mişcarea acestora, generoasă şi cu urmări foarte importante pentru viaţa publică, gravita în jurul „2011 timporanului“ şi a „Evenimentului Literar“, hrănindu-se dintr-o ideologie străină în chestiile sociale, păstrând însă bunul simţ în literatură şi legându-se cu trecutul. După ce pleacă la Bucureşti şi această echipă, o altă generaţie dă lustru Iaşilor, grupându-se în jurul „Vieţii Româneşti“. Iată însă şi credincioşii ei împrăştiaţi. Revista a pribegit la Bucureşti, însă acolo este o revistă a Capitalei, a ieşit din sfera devotamentului şi a prieteniei tale, plin de invidie faţă de cel ce va fi alesul ei. Puterea te face să guşti beţia de-a creia; puterea învălue totul *într‘o mantie purpurie; când e sfâşiată mantia, e ca şi când ţi s-ar sfâşia totodată şi viaţa, şi atunci totul se sfârşeşte“. — „Şi ai văzut sfâşiindu-se mantia?“ —'. ’.Am văzut-o sfâşiindu-se,— rosti încet Regina; am văzut-o sfâşiindu-se, iar coroana mea“... — „Coroana ta?“ — „Coroana mea a trecut în alte mâini“.— „Sunt mâini blajine,“ , murmură poetul. Bătrâna Regină se îndreptă ţeapănă, deodată. — „Ce ştii tu de mâinile Izvanei?“ — „Nimic nu ştiu, — zise liniştit poetul. — Am venit să te întreb pe tine ce ştii, mărită Regină“. Grania se ridicase dreaptă în jeţ, părea că ascultă cuvinte ce nu fuseseră rostite. — „Ce vrei să ştiu?“ _ întrebă aprig, cu glas plin de bănuială.— „Nu eşti tu aceea care o povăţueşte şi îi dai îndrumări din lunga şi adânca înţelepciune pe care o ai?“ — „Eu nu mai am nici o legătură cu obiceiurile acestei lumi. Stau faţă în faţă cu ultimul oaspe pe care-l primeşte omul pe acest pământ“. O nestrămutată hotărîre suna în cuvintele Graniei. — „Nu pot să cred că cineva, care a trăit din plin viaţa, poate să stea cu totul de o parte“. — „Totuşi eu stau cu totul de o parte — zise Grania — căci aceata este voinţa mea“. Rând pe rând pleacă profesori, liber-profesionişti. Lista e impozantă. O păstrăm secretă, pentru a nu descuraja cele două capitale. Am impresia însă, care se va verifica nu peste multă vreme, că acest pământ generos încă nu-i sleit. Va mai fi o înflorire şi poate vor mai urma şi altele, căci acest nobil oraş a trăit şi trăieşte în condiţiuni speciale. Iaşii nu e un oraş prosper. Prin situaţia lui geografică şi economică nici nu e menit să devie, decât într’o mică măsură, ca punct de transit faţă de Polonia şi Rusia. Soţiile intelectualilor cari au pribegit la Bucureşti n’au avut aici plimbarea splendidă de acolo, nici magazinele de mode, nici viaţa mondenă; n’au avut nici confortul interior, nici cel public, au avut dreptul chiar să strâmbe din năsuşoarele lor fin pudrate, când ajungeau prin anumite colţuri ori traversau anumite regiuni. Lor li se datoreşte în mare parte eliberarea soţilor lor din această „mizerie“. Fără îndoială, trăim o viaţă penibilă sub raportul edilitar, trăim o viaţă meschină sub raportul practic. Dacă e posibil să avem un oraş curat şi decent, nu văd de unde ne-ar putea veni prosperitatea materială. Insă chestia care ne interesează nu se discută pe acest plan. Iaşi a fost totdeauna ceia ce este. Secretul lui e în altă parte. Un străin călător, pe care nu-1 interesează preţul cerealelor, îl simte numaidecât, îndată ce a pus piciorul pe acest pământ sacru. Intre toate aglomeraţiile urbane de pe întreg teritoriul neamului românesc, numai aici s’au păstrat amintirile istorice. La fiecare pas dat de rămăşiţe ale artei şi pietăţii trecutului. Se găsesc aici monumente cari se pot număra printre cele mai splendide ale orientului ortodox. Iaşii e un muzeu al amintirii şi al sufletului nostru. Mai este ceva: încă din veacul XVII, boierii s’au folosit de vecinătatea apusului cultivat, într-o măsură aşa de mare, încât au imprimat un anumit caracter vieţii intelectuale din acest colţ de lume. Mai mult, veacul XIX a avut în Iaşi o extraordinară fierbere subterană, care a eliberat atâtea idei generoase şi sacrificii. Aceste bunuri adevărate şi nepieritoare pentrucă s’au produs pe planul sufletesc şi intelectual, au vibrări nesfârşite, ca însăşi lumina, Iaşii va mai trăi multă vreme sub semnul , intelectualităţii — căci omul nu se 'hrăneşte numai cu pâine (din fericire !). Vor trece şi epocile de scădere, vor trece şi invaziile obscurantiste; va fi posibil să transformăm în grădini de pietate regiunile monumentelor; vom revedea iarăşi generaţiile de studenţi şi elevi agitând torţele luminii, ori aplecându-se, cu zâmbet şi vis, asupra celui mai bun prieten al omului — cartea. Acest Phönix îşi va mai împrăştia, cu aripi nouă, cenuşa. Mihail Sadoveanu Exodul Ieşenilor (Va urma) SCRISORI DIN ANGLIA Asociaţia APA înregistrează progrese remarcabile. Deşi de dată recentă, s’a răspândit în multe ţări şi a prins rădăcini puternice. Adevărat: titlul pare, în limba noastră cam apos; poate că nici conţinutul nu e prea solid... Dar asta ne interesează mai puţin. Principalul e tendinţa. Şi tendinţa-i bună şi, mai ales, instructivă. APA înseamnă All Peoples Association, adică: Unirea tuturor popoarelor. Scopul asociaţiei este să înlesnească popoarelor ca să se cunoască mai bine între ele şi să încurajeze desvoltarea legăturilor de amiciţie dintre naţiuni. Asociaţia a fost întemeiată în 1930 de către directorul revistei „Spectator”. Sediul Uniunei popoarelor se află la Londra. In doi ani, această organizaţie a reuşit să se desvolte şi in Europa şi să înfiinţeze sucursale în 30 de ţări. In mai toate oraşele mari se găseşte câte-o filială. Deocamdată „AII Peoples Association” se află sub conducerea unui comitet care va face loc, pe măsură ce organizaţia se va întări, unui consiliu internaţional în care vor fi reprezentate toate ţările. Pentru strângerea legăturilor dintre diferite ţări, comitetul de conducere publică un buletin în trei limbi: engleză, franceză şi germană. In planul de activitate se prevede editarea, în diferite limbi, a unui mare ziar ilustrat care se va ocupa numai de chestiunile cu caracter internaţional; asociaţia urmăreşte popularizarea problemelor care, deşi preocupă în cel mai înalt grad viaţa popoarelor, rămân totuşi aproape necunoscute şi nedesbătute în massele largi ale populaţiei. Pe lângă asta, in planul asociaţiei mai intră iniţiativa de a înfiinţa, în centrele mai mari, cluburi internaţionale în care fiecare membru al Uniunei popoarelor să găsească un mediu amical. Aceste cluburi nu se vor ocupa cu politica; menirea lor este de ordin cultural. In vederea acestui scop, asociaţia va înlesni cunoştinţa personală dintre membrii ei şi va organiza schimbul de profesori, studenţi, ziarişti, etc. In ţările în care nu s’au înfiinţat încă filiale, se va purcede la numirea de corespondenţi şi secretari pentru a răspândi ideile preconizate de centrala din Londra. Fără a anticipa vreo părere despre această organizaţie, putem spune numai că ea a fost bine primită de opinia publică engleză. O primire tot atât de bună i s’a făcut şi în Germania, unde dr. Eckener, cunoscutul aviator, a primit să prezideze filiala din Berlin. COPIII RĂZBOIULUI Şl COPIII PĂCII In nici o ţară din lume nu se dă atâta atenţie copiilor ca în Anglia. In primul rând, Anglia este ţara libertăţii pentru copii. Ce-i drept, din sistemul de educaţie engleză n’a dispărut încă inuiaua. Această problemă a constituit în mai multe rînduri obiect de discuţie chiar în Camera Comunelor. Dar asta este o chestie aparte, despre care ne vom ocupa altă dată. In orice caz, ea priveşte mai mult disciplina şcolară şi nicidecum educaţia copiilor cari n’au atins încă vârsta fixată pentru începerea învăţământului. Pentru aceste generaţii, Anglia este un raiu. Ajunge să te opreşti la un colţ de stradă, la Londra, şi să vezi cum policemon-ul opreşte toată circulaţia şi ia copilul de mână, de multe ori şi în braţe, pentru a-1 trece de pe un trotuar pe celalt, — ca să înţelegi deosebirea dintre tratamentul anglo-saxon şi cel continental. In parcurile engleze nu există: „este interzis", pentru copii. Englezul nu cunoaşte formula: „nu călcaţi pe iarbă"; gazonul englez, renumitul, admirabilul gazon englez, aparţine exclusiv puilor de englezi cari se joacă şi zburdă pe el, ca mieluşeii, nestingheriţi de nimeni, nici de autorităţi, nici de grădinari, nici de sursele lor... Corecţiunea contondentă a unui copilaş, într’o grădină publică, ar provoca imediat un scandal. Şi în viaţa fericită a micilor englezi se oglindeşte acea trăsătură specifică caracterului britanic, care e atât de greu de definit. Din frageda copilărie se înmagazinează în subconştientul lor toate atributele calitative ale rasei anglo-saxone. Nu e deci o simplă coincidenţă, că în Anglia s’a pus chestiunea: dacă copiii războiului se deosebesc de copiii păcii ? Şi, dacă copiii născuţi într’o epocă atât de frământată ca a marelui răsboi, vor fi în stare să reziste condiţiunilor de viaţă din prezent ? Oamenii de ştiinţă din Anglia urmăresc cu mare interes desvoltarea acestor generaţii de copii, pentru a găsi un răspuns la această întrebare chinuitoare. Pedagogii înregistrează cu atenţie creşterea Şi desvoltarea copiilor născuţi în timpul războiului înregistrarea va dura timp de patru ani pentru a putea stabili dacă există într’adevăr deosebiri intr® copiii războiului și copiii păcii. Cum vor fi copiii cari s’au născut in anii 1914—1918 ? Până acum s’a putut constata că copiii războiului, în deosebi acei ai căror părinți au servit in armată sau flotă, sunt mai puternici şi mai desvoltaţi fiziceşte decât copiii de dinainte de război. Aceasta se observă mai mult la fetiţe decât la băieţi. Totodată se observă la copiii de război oarecari neajunsuri. De pildă, la vârsta de 15 ani, 17,1 la sută din băeţi şi 19,8 la sută din fete au vederea slabă şi poartă ochelari. Din punct de vedere intelectual sunt mai bine desvoltaţi decât generaţiile dinainte de război, dar sunt mai nervoşi. In genere educaţia lor se face mult mai greu decât aceia a copiilor cari s’au născut după război. Sunt mai puţin ascultători decât copiii de după război, dar mai ascultători decât copiii de dinainte de război, cari au crescut în absenţa părintelui şi adesea chiar fără de supravegherea mamei. Unul din cei mai de seamă pedagogi englezi, Benjamin Gott, consideră că cei născuţi în timpul războiului au nevoie de o educaţie foarte îngrijită, fiindcă manifestă însuşiri, sau defecte, deosebite. ii 1 1—a ijpn— 1 Copiii războiului şi copiii păcii.Daruri de Crăciun Cutremurul in Mexic MEXICO, 29 (Rador). — O telegramă sosită cu Întârziere anunţ că satul Tomatlan din provincia Jalisco, ar fi fost distrus de cutremurul de la 19 Decembrie. Ar fi 27 morţi şi 50 răniţi. Darurile Crăciunului Cea mai mare sărbătoare in Anglia e Crăciunul. Paştile e sărbătorită cu mai puţin entuziasm. Pregătirile de Crăciun încep cu vreo două luni înainte. Gospodinele serioase pregătesc din vreme plumpudding-ul. Cine are rude peste nouă mări şi nouă ţări — şi care englez nu are rubedenii în toate colţurile lumii ? — expediază din timp puddingul, în crătiţi albe speciale, pentru ca darul să ajungă tocmai de Crăciun. E sărbătoarea pentru care se pregătesc cele mai multe cadouri. Daruri de Crăciun işi fac reciproc la toate vârstele, dar, fireşte, partea leului revine copiilor. De pe acum toate vitrinele din Londra strălucesc in lumină de sărbătoare şi expun toate bucuriile şi surprizele de Crăciun. Predomină păpuşile şi animalele de pâslă, printre cari se găsesc exemplare fabricate de mâini de artist. Toate obiectele au scăzut în preţ, numai jucăriile de copii îşi menţin preţul. Ele au rămas o marfă de prima necesitate... Reclama luminoasă a marilor magazine fascinează privirile cu imperativul lor colorat: „Cumpăraţi din vreme cadouri de Crăciun“ Toată ziua se înghesuie lumea în faţa vitrinelor. Sezonul se prezintă cu o mulţime de noutăţi atrăgătoare. O atracţie deosebită o constitue „aripele“. Ele se fixează pe radiatorul automobilului; în timpul mişcării, aripele încet să bată şi fac impresia unei păsări în zbor. Se vând ca pâinea caldă. O altă invenţie care obţine mare succes se numeşte: „Ceai pentru doi“. înainte de a adormi se pune fişa unui ceainic electric în priză; ceainicul e prevăzut cu un ceasornic deşteptător. Săgeţile ceasornicului se fixează pentru ora când vreţi să luaţi ceaiul. Când sună deşteptătorul, fierbe apa; nu aveţi decât să pregătiţi ceaiul. E un semn al vremii: cadourile au căpătat un caracter mai practic. De pildă, în locul lăzii cu instrumente şi scule pentru copii, magazinele expun lăzi cu instrumente mici, dar veritabile din cel mai fin oţel englezesc. Acest dar nu se mai strică şi poate trece din tată un fiu. De un mare succes se bucură şi maşina de scris pentru tineret. Stiloul nu mai e la modă. Părinţii cu dare de mână preferă să-i cumpere băiatului lor o maşină de scris, în schimb şcolarul învaţă din timp să se folosească de această sculă indispensabilă în viaţa modernă. COR. Demonstraţii contra Angliei la Dublin DUBLIN, 29. (Rador). — Azi s'au produs în oraş demonstraţii antiengleze. Manifestaţia a fost provocată de faptul că un condamnat la moarte irlandez a fost executat azi dimineaţă la Dublin, de către un călău englez. Pentru a se potoli spiritele, călăul englez a fost îmbarcat pentru Londra, sub paza agenţilor poliţiei Palatul şcoalei române din Roma, care se va inaugura in cursul acestrei luni, în prezenta domnului Dinu. Gusti ministrul instrucţiunii, a fost clădit din fondurile Băncii Naţionale a României pe un teren donat de comuna Roma şi după planurile d-lui arhitect profesor P. Antonescu. Clădirea cuprinde odăi de locuit, săli de studii, bibliotecă, ateliere pentru artişti etc. şi este destinată bursierilor statului care vor să se specializeze în arheologie sau arte plastice. Va fi un institut analog celebrei şcoale franceze din vila Medicii, Căminul românesc, care poate adăposti vreo 30 de studenţi, se ridică în apropiere de vila Borghesi, în grădina Pincio. Lucrările de construcţie au durat vreo patru ani.