Dimineaţa, ianuarie 1933 (Anul 29, nr. 9344-9372)

1933-01-01 / nr. 9344

Duminică 1 Ianuarie 1933 DIMINEATAPagina 3-a REGINE ÎNCORONATE de MARIA Regina României Douglas Dearthuil urmând im­boldul ce-l mâna, rugă pe Con­tesa de Cathal să Întrebe dacă Regina Grania s-ar învoi să-şi iasă din obicinuita ei singură­tate, şi să primească pe smeri­tul sol ce venise drum lung, că­lare, prin viscol şi zăpadă. Ferindu-se de a arăta vreo grabă, cu toate că dorința poetu­lui se întâlnise cu a ei, mândra Suverană bine­voi să îngădue, ca străinul să fie adus în fața ei. Douglas sta în picioare, lângă căminul în care pâlpâia vâlvă­taia focului. Cu ochi ageri, în­cerca să străpungă umbra, care înconjura chipul falnicei femei. Inoptase de grabă şi grelele perdele fuseseră trase asupra ferestrelor. Focul trosnea şi a­­runca scântei. Din întuneric, a­­rătarea ca din basme pândea cu luare aminte faţa străinului. Bătrâna privea mai în voie de­cât străinul, căci flăcările lu­minau trăsăturile feţei lui, cu săgeţi vii strălucitoare. Ar fi fost greu să-i ghicească cineva vârsta. Era în fiinţa lui ceva ne­şlefuit, ceva vânjos şi nemeşte­şugit, care atrăgea încrederea şi îndepărta de la început orice gând de fereală; dar nimeni, nici chiar mama lui nu l-ar fi putut socoti un om frumos. O­­chii îi erau întunecaţi iar privi­rile aţintite şi pătrunzătoare pă­reau două săgeţi ce zboară drept spre ţel. Regina Grania, în toată viaţa, ştiuse să cântărească oamenii; omul acesta îi izbise adânc lua­rea aminte. Nu părea un cavaler, şi cu toate acestea simţea dorin­ţa de a-1 cerceta: era un om cum nu întâlnise încă. —­ „Trebuie să-ţi fost anevoioa­să calea, — începu Suverana cu îngăduire. — Nădăjduesc că s-a dat calului tău adăpostire; vân­tul urlă, va ninge încă mult...“ — „Iţi mulţumesc, Regină, ca­lul mi-a fost îngrijit de mâini prieteneşti, îmi dau seama că Regina are sufletul milos, şi pentru oameni şi pentru ani­male“. — „In tinereţea mea, — grăi bătrâna femeie, — călăream mult şi fără frică. Mi-au fost dragi caii şi ştiam să strunesc pe cel mai nărăvaş“. — „Mi s’a spus că au fost pu­ţine lucruri, pe care nu le-a pu­tut struni Regina în vremea ei“. _„S’au ţesut de pe acum bas­me în jurul numelui meu, — zise Regina. — Am trăit atâta, încât în ochii unora, pare că fac parte din povestea neamu­lui“. — „Fiind poet şi înclinat gân­­direa, sunt mişcat când îmi în­chipui întâmplările pe care le-ai trăit şi le-ai văzut“. — „Au fost nenumărate, — rosti Regina. — Dar acum, în viaţa mea, nu mai au loc întâm­plările“. — „De bună voie se închide Regina, departe de lumea celor vii?“ — „Fiecare om îşi are timpul lui, — zise cu mândrie femeia singuratică. — E mai bine să părăseşti câmpul de luptă în ceasul potrivit, înainte de a te pofti alţii s’o faci. Am văzut destule lucruri în vremea mea“. — „Şi au fost bune cele pe care le-ai văzut, Mărită Doam­nă?“ — „Au fost şi bune şi rele; au fost şi însemnate şi fără însem­nătate, şi mari şi mici“. — „Sălăşlueşte în sufletul tău, părerea de rău?“ _ „Numai nerozii cunosc pă­rerea de rău, — zise Regina; — au fost lungi făşii de umbră pe calea, pe care am păşit; au fost şi mari pete de lumină“. — „Ce se desprinde mai lumi­nos decât toate, când rătăceşte în trecut gândul tău?“ O clipă bătrâna stătu nedu­merită, nefiind obişnuită să i se pună întrebări. Nu era sigură că va răspunde; dar în glasul a­­cestui necunoscut era ceva, care deştepta o ciudată dorinţă de-a spune lucruri păstrate, ascunse în inimă. Ca şi Izvana se sim­ţea la largul ei alături de poet, căci punea întrebările cu atâta nepăsare încât cel ce sta de vorbă cu dânsul avea impresia că-l cunoaşte de mult. Dar Grania era iscusită; cu greu o putea cineva ispiti sau stăpâni. — „Nu am obiceiul să răsfoesc cartea vieţii mele; e o carte pe care am închis-o; se întâmplă însă că alţii, stând cu mine, vor­besc despre ea; atunci îi ascult. Stau liniştită de tot, cu mâinile împreunate şi uneori zâmbesc, iar alte­ori închid doar ochii“. _ „Sunt poet, — zise iarăşi Douglas, — pentru mine vieţile altora sunt cântări pe care în trio zi trebue să le cânt“. — „Sunt trei feluri de cântări, — grăi Regina, — trei feluri: cântări de dragoste, cântări de război, şi cântări pentru morţi. Cele dintâi sunt ale tinereţii, cele de al doilea ale vitejilor, şi cele de al treilea... ei bine, cu toate că sunt bătrână ca pământul, nu sunt încă moartă...“ — „Mai sunt cântări pentru cei slăviţi, — zise poetul, — şi cântări pentru cei îndureraţi, şi cântări ale credinţei, ale nădej­­dei...“ — „Sunt şi cântări pentru Dumnezeire“, — zise strania fi­inţă care sta în întuneric. — „Eu am cântat în toate fel­­lurile, — zise străinul. — De a­­ceea îngădue-mi să te întreb, ce se desprinde mai luminos decât orice, când te întorci în spre trecut? îmi pare că te văd, Ră­nită Regină privind cu ochi mari deschişi, privind drept întrip, lu­, mină ce nu te orbeşte,­­pentru că o parte din strălucirea ei ţi s‘a revărsat în inimă“. — „In adevăr, — zise bătrâna, — sunt unele ceasuri din viaţa unei femei pe care nu le poate uita nici­odată]. Unele întâm­plări sunt numai ale Reginei; a­­poi sunt unele măriri şi unele jertfe, pe care nu le pot nici­o­­dată înţelege acei ce n’au în ursita lor vreo apropiere cu a ei. îmi aduc şi acum aminte de toa­te zilele mele; dar sunt atât de depărtate încât îmi pare că au fost trăite de vreo soră de a mea foarte tânără, ale cărei gânduri şi simţiri le-am împărtăşit odi­nioară până în adânc“. — „Vorbeşte-mi despre acea tânără soră“, — zise blând poe­tul. Regina sta la îndoială. Apoi de­o­dată începu să vorbească: — „Avea o inimă furtunoasă, — începu Grania, şi glasul venia ca din vis: — Era tânără, voi­nică, plină de neastâmpăr. Băr­baţii o urmau cu tot avântul, şi ştia să­ păstreze aceea ce dobân­dea; mâinile ei ştiau să ţină ce apucau, îi plăcea cântecul privi­ghetorii şi răcoarea nopţilor de primăvară. Inima ei auzea mul­te suspine, şi pe înserate asculta multe destăinuiri fierbinţi...“ Regina se oprise. — „Mai spune-mi, te rog,“ — şopti blând poetul. Se apropiase cu un pas de jeţul Reginei. — „A închis ochii multor morţi, dintre care şapte erau co­piii ei, — urmă Grania care pă­rea că uitase de ce-i ce-i stă înainte.­­ Tovarăşul vieţii ei era ca un stejar puternic, pe care nu-l putea nărui furtuna. Ea creştea înaltă alături de dânsul; uneori se amestecau ra­murile lor, iar alte­ori furtuni sălbatice le despărţeau, sfâşiin­­du-le, încătuşată de dânsul, văzu frunzişul lui pălind, pe când al ei era încă verde...“ Iarăşi se opri fiinţa întuneca­tă; răsuflarea i se îneca, mâinile i se încleştau şi se descleştau mereu. Dearthuil o privea ca vrăjit, te­­mându-se să vorbească sau să se mişte, ca să nu stăvilească re­vărsarea amintirilor. I se părea că ar trebui să-i vrăjească gân­dul, ca s’o facă să uite că el este de faţă. Era lacom să audă... _ „Ii plăcea şi freamătul no­roadelor, — urmă încet strania femeie. Când o primeau în stri­găte, în urale, i se umfla inima de mândrie; când o întâmpinau cu vrajbă le înfrunta, şi sufle­tul i se oţelea ca fierul, iar lim­ba îi era sabie cu două tăişuri. Ii plăceau toate lucrurile în plin şi puterea aluneca spre dânsa ca atrasă de un magnet. Ii plăceau culorile; atingerea veşt­mintelor de mătase era plăcută degetelor ei; iar foşnetul lor pe treptele bisericelor, când urca spre cei ce o primeau cu cântece de laudă, era o armonie plăcută urechilor ei. Ii plăcea furtuna cum îi plăcea şi soarele, şi mi­­reasma ierburilor crescute din pământ, şi buciumul războaelor, şi cântecele celor întorşi de la luptă. Ah! In adevăr, multe lu­cruri îi plăceau! Mâinile ei nici­odată nu stăteau degeaba; ştiau să strunească un cal nărăvaş şi să ţină sceptrul; ştiau să împle­tească şi cununi pentru frunţile învingătorilor; uneori ştergeau chiar lacrimile celor mâhniţi. Mai ales însă plăcerea mâinilor ei era de a clădi...“ O scurtă tăcere, şi apoi Grania zise iarăși: — „A clădi... Avea o patimă ciudată pentru un singur lucru, mai presus decât toate celelalte; o adâncă patimă pentru coroana care era simbolul stăpânirii. Pentru ea coroana era tovarășe înzestrată cu o tainică putere. O purta de câte ori se cuvenia, iar noaptea, când și-o lua de pe frunte, sta îndelung mângâindu-i juvaerele, ca şi când fie­care ju­­vaer ar fi răspuns mângâierii ei. In acele timpuri, îi plăcea lu­mina; aprindea în cameră o mul­ţime de făclii, până se lumina camera ca o biserică; diamante­le din coroană se aprindeau şi scânteiau, iar ea sta la sfat cu dânsa, până în adâncul nopţii, fără să-i pese că greul simbol al Domniei îi lasă în fie­ce zi un semn roşu pe frunte. Orice pier­dere îi era nesuferită, şi preţuia mai degrabă pe aceia ale căror cuvinte mergeau drept la ţel. Glasul ei era ascultat ca glasul unei stăpâne; nu se da la o parte de la nici o osteneală, şi nu o fă­cea să tremure mânia nici unui bărbat. Cu agerimea minţii şi is­cusinţa cuvintelor, potolea mul­te vrăjbi“. Iarăşi tăcu Grania, apoi: —­ „Ştia să pedepsească, dar ştia şi să răsplătească, iar uşa ei se deschidea la bătaia multo­ra. Viaţa nu o înspăimânta, ştia cum să stea drept în faţa dure­rii, şi nici nu gemea când auzea depărtându-se paşii celor ce nu aveau să se mai întoarcă...“ — „Şi a fost-au mulţi, care au plecat fără a se mai întoarce?“ întrebă poetul. — „Sunt unele întâmplări ce se ivesc de mai multe ori în viaţă, — oftă Regina. — Şi sunt sunete bine cunoscute de inimă, care lasă un semn adânc, cum rămân semne pe pietrele căl­cate de multe picioare“... — „Dar puterea, i se părea dulce?“ — întrebă poetul. —■ »Cu adevărat, în putere stă ascunsă o cumplită bucurie. O bucurie cu care nimic pe pământ nu e deopotrivă. Ca lumina soa­relui sau beţia vinului ni se re­varsă în sânge; şi dacă cineva ştie s-o mânuiască, ea îl înălţa până aproape de tronul Dumne­­zeirii. Iţi oţeleşte trupul şi-ţi a­­gereşte ochiul. Puterea este o mândră tovarăşe, care îţi nete­zeşte toate drumurile, îţi uşurea­ză orice urcuş. Puterea e o tova­răşe de care greu ne despărţim; când ne părăseşte puterea, ne părăsete tot­odată şi pofta de viaţă. Rămâi privind după dânsa cu ochi uscaţi şi mâini îndleş­­uga ieşenilor către Bucureşti nu e un lucru nou. A început înda­tă după 1859 şi a continuat cu mai multă ori mai puţină intensitate. Autorităţile ministeriale au plecat îndată după Unire; casele unora dintre boierii vechii protipendade au urmat imediat; clientela acesto­ra şi feciorii proaspăt întorşi dela studii, din străinătate, s’au plasat în slujbe bune, unde, de altfel, au arătat destoinicie. Din acea vreme bucureştenii au început să fie înă­buşiţi de invazia moldovenilor. Un­de te întorci, în toate oficiile, dai de aceşti calici. Epitetul din urmă cuprinde fără îndoială un mare a­­devăr. După 1860 începe dezagre­garea marilor averi boiereşti. Lip­sa de contabilitate şi risipa pe de o parte, incur­a, vechilii, cămătarii pe de alta, au dus la sfârşit un proces pe care l-am văzut repetân­­du-se şi în zilele noastre: proprie­tatea mâncată de dobânzile împru­muturilor. Familiile moldoveneşti slăbite s’au refugiat în bugetul sta­tului. O puternică şi frumoasă mişcare intelectuală, urmând tradiţii mai vechi,­ se dezvoltă după aceiaşi da­tă a Unirii, aici, adunând elemente ale nobleţei sufleteşti şi intelectua­le. Mişcarea „Junimii“ a dat aureo­lă capitalei moldoveneşti, căzută din prestigiul ei politic. După un număr de ani însă, „Convorbirile“ au urmat la Bucureşti pe anima­torii ei. Bucureştii era atunci, ca şi acum, un centru de afaceri şi de politică. In acest mediu, revista „Junimii“ a devenit o publicaţie o­­bişnuită, fără ascuţit şi vigoare. La 1905, când am frecventat şi eu a­­dunările ei, era imposibil să-mi în­chipui că în acele saloane şi su­fragerii stilate, cu lachei înmănu­­şaţi, s’ar mai fi putut produce tu­multuri amicale şi bătăi cu perne. In umbra „Junimii“ şi a bunei tradiţii, se forma în capitala Mol­dovei altă serie de intelectuali. Mişcarea acestora, generoasă şi cu urmări foarte importante pentru viaţa publică, gravita în jurul „2011 timporanului“ şi a „Evenimentului Literar“, hrănindu-se dintr-o ideo­logie străină în chestiile sociale, păstrând însă bunul simţ în litera­tură şi legându-se cu trecutul. După ce pleacă la Bucureşti şi a­­ceastă echipă, o altă generaţie dă lustru Iaşilor, grupându-se în jurul „Vieţii Româneşti“. Iată însă şi credincioşii ei împrăştiaţi. Revista a pribegit la Bucureşti, însă acolo este o revistă a Capitalei, a ieşit din sfera devotamentului şi a prie­teniei tale, plin de invidie faţă de cel ce va fi alesul ei. Puterea te face să guşti beţia de-a creia; pu­terea învălue totul *într‘o man­tie purpurie; când e sfâşiată mantia, e ca şi când ţi s-ar sfâşia tot­odată şi viaţa, şi atunci totul se sfârşeşte“. — „Şi ai văzut sfâşiindu-se mantia?“ —'. ’.Am văzut-o sfâşiindu-se,— rosti încet Regina; am văzut-o sfâşiindu-se, iar coroana mea“... — „Coroana ta?“ — „Coroana mea a trecut în alte mâini“.­— „Sunt mâini blajine,“ , murmură poetul. Bătrâna Regină se îndreptă ţeapănă, deodată. — „Ce ştii tu de mâinile Iz­­vanei?“ — „Nimic nu ştiu, — zise li­niştit poetul. — Am venit să te întreb pe tine ce ştii, mărită Regină“. Grania se ridicase dreaptă în jeţ, părea că ascultă cuvinte ce nu fuseseră rostite. — „Ce vrei să ştiu?“ _ întrebă aprig, cu glas plin de bănuială.­­— „Nu eşti tu aceea care o po­­văţueşte şi îi dai îndrumări din lunga şi adânca înţelepciune pe care o ai?“ — „Eu nu mai am nici o legă­tură cu obiceiurile acestei lumi. Stau faţă în faţă cu ultimul oas­­pe pe care-l primeşte omul pe a­­cest pământ“. O nestrămutată hotărîre suna în cuvintele Graniei. — „Nu pot să cred că cineva, care a trăit din plin viaţa, poate să stea cu totul de o parte“. — „Totuşi eu stau cu totul de o parte — zise Grania — căci a­­ceata este voinţa mea“. Rând pe rând pleacă profesori, li­­ber-profesionişti. Lista e impozan­tă. O păstrăm secretă, pentru a nu descuraja cele două capitale. Am impresia însă, care se va veri­fica nu peste multă vreme, că acest pământ generos încă nu-i sleit. Va mai fi o înflorire şi poate vor mai urma şi altele, căci acest nobil o­­raş a trăit şi trăieşte în condiţiuni speciale. Iaşii nu e un oraş prosper. Prin situaţia lui geografică şi economi­că nici nu e menit să devie, decât într’o mică măsură, ca punct de transit faţă de Polonia şi Rusia. Soţiile intelectualilor cari au pri­begit la Bucureşti n’au avut aici plimbarea splendidă de acolo, nici magazinele de mode, nici viaţa mondenă; n’au avut nici confortul interior, nici cel public, au avut dreptul chiar să strâmbe din năsu­­şoarele lor fin pudrate, când ajun­geau prin anumite colţuri ori tra­versau anumite regiuni. Lor li se datoreşte în mare parte eliberarea soţilor lor din această „mizerie“. Fără îndoială, trăim o viaţă pe­nibilă sub raportul edilitar, trăim o viaţă meschină sub raportul prac­tic. Dacă e posibil să avem un oraş curat şi decent, nu văd de unde ne-ar putea veni prosperitatea ma­terială. Insă chestia care ne inte­resează nu se discută pe acest plan. Iaşi­ a fost totdeauna ceia ce este. Secretul lui e în altă parte. Un străin călător, pe care nu-1 interesează preţul cerealelor, îl simte numai­decât, îndată ce a pus piciorul pe acest pământ sacru. In­tre toate aglomeraţiile urbane de pe întreg teritoriul neamului româ­nesc, numai aici s’au păstrat amin­tirile istorice. La fiecare pas dat de rămăşiţe ale artei şi pietăţii trecu­tului. Se găsesc aici monumente cari se pot număra printre cele mai splendide ale orientului ortodox. Iaşii e un muzeu al amintirii şi al sufletului nostru. Mai este ceva: încă din veacul XVII, boierii s’au folosit de ve­cinătatea apusului cultivat, într-o măsură aşa de mare, încât au im­primat un anumit caracter vieţii in­telectuale din acest colţ de lume. Mai mult, veacul XIX a avut în Iaşi o extraordinară fierbere sub­terană, care a eliberat atâtea idei generoase şi sacrificii. Aceste bu­nuri adevărate şi nepieritoare pe­n­­trucă s’au produs pe planul sufle­tesc şi intelectual, au vibrări ne­sfârşite, ca însăşi lumina, Iaşii va mai trăi multă vreme sub semnul , intelectualităţii — căci omul nu se '­hrăneşte numai cu pâine (din feri­cire !). Vor trece şi epocile de scă­dere, vor trece şi invaziile obscu­rantiste; va fi posibil să transfor­măm în grădini de pietate regiuni­le monumentelor; vom revedea iarăşi generaţiile de studenţi şi e­­levi agitând torţele luminii, ori a­­plecându-se, cu zâmbet şi vis, asu­pra celui mai bun prieten al omului — cartea. Acest Phönix îşi va mai împră­ştia, cu aripi nouă, cenuşa. Mihail Sadoveanu Exodul Ieşenilor (Va urm­a) SCRISORI DIN ANGLIA Asociaţia APA înregistrează pro­grese remarcabile. Deşi de dată recentă, s’a răspândit în multe ţări şi a prins rădăcini puternice. Ade­vărat: titlul pare, în limba noastră cam apos; poate că nici conţinutul nu e prea solid... Dar asta ne inte­resează mai puţin. Principalul e tendinţa. Şi tendinţa-i bună şi, mai ales, instructivă. APA înseamnă All Peoples Asso­ciation, adică: Unirea tuturor po­poarelor. Scopul asociaţiei este să înlesnească popoarelor ca să se cu­noască mai bine între ele şi să în­curajeze desvoltarea legăturilor de amiciţie dintre naţiuni. Asociaţia a fost întemeiată în 1930 de către directorul revistei „Specta­tor”. Sediul Uniunei popoarelor se află la Londra. In doi ani, această organizaţie a reuşit să se desvolte şi in Europa şi să înfiinţeze sucur­sale în 30 de ţări. In mai toate o­­raşele mari se găseşte câte-o filială. Deocamdată „AII Peoples Asso­ciation” se află sub conducerea unui comitet care va face loc, pe măsură ce organizaţia se va întări, unui consiliu internaţional în care vor fi reprezentate toate ţările. Pentru strângerea legăturilor dintre diferite ţări, comitetul de conducere publică un buletin în trei limbi: engleză, franceză şi germană. In planul de activitate se prevede editarea, în diferite limbi, a unui mare ziar i­­lustrat care se va ocupa numai de chestiunile cu caracter internaţio­nal; asociaţia urmăreşte populari­zarea problemelor care, deşi preo­cupă în cel mai înalt grad viaţa po­poarelor, rămân totuşi aproape ne­cunoscute şi nedesbătute în massele largi ale populaţiei. Pe lângă asta, in planul asocia­ţiei mai intră iniţiativa de a înfi­inţa, în centrele mai mari, cluburi internaţionale în care fiecare mem­bru al Uniunei popoarelor să gă­sească un mediu amical. Aceste clu­buri nu se vor ocupa cu politica; menirea lor este de ordin cultural. In vederea acestui scop, asociaţia va înlesni cunoştinţa personală din­tre membrii ei şi va organiza schim­bul de profesori, studenţi, ziarişti, etc. In ţările în care nu s’au înfiin­ţat încă filiale, se va purcede la nu­mirea de corespondenţi şi secretari pentru a răspândi ideile preconizate de centrala din Londra. Fără a anticipa vreo părere des­pre această organizaţie, putem spu­ne numai că ea a fost bine primită de opinia publică engleză. O primire tot atât de bună i s’a făcut şi în Germania, unde dr. Eckener, cu­noscutul aviator, a primit să prezi­deze filiala din Berlin. COPIII RĂZBOIULUI Şl COPIII PĂCII In nici o ţară din lume nu se dă atâta atenţie copiilor ca în Anglia. In primul rând, Anglia este ţara libertăţii pentru copii. Ce-i drept, din sistemul de educaţie engleză n’a dispărut încă i­nuiaua. Aceas­tă problemă a constituit în mai multe rînduri obiect de discuţie chiar în Camera Comunelor. Dar asta este o chestie aparte, despre care ne vom ocupa altă dată. In orice caz, ea priveşte mai mult dis­ciplina şcolară şi nici­decum edu­caţia copiilor cari n’au atins încă vârsta fixată pentru începerea în­văţământului. Pentru aceste generaţii, Anglia este un raiu. Ajunge să te opreşti la un colţ de stradă, la Londra, şi să vezi cum policemon-ul opreşte toată circulaţia şi ia copilul de mână, de multe ori şi în braţe, pentru a-1 trece de pe un trotuar pe celalt, — ca să înţelegi deosebirea dintre tra­tamentul anglo-saxon şi cel conti­nental. In parcurile engleze nu e­­xistă: „este interzis", pentru copii. Englezul nu cunoaşte formula: „nu călcaţi pe iarbă"; gazonul englez, renumitul, admirabilul gazon en­glez, aparţine exclusiv puilor de en­glezi cari se joacă şi zburdă pe el, ca mieluşeii, nestingheriţi de ni­meni, nici de autorităţi, nici de gră­dinari, nici de sursele lor... Corecţiunea contondentă a unui copilaş, într’o grădină publică, ar provoca imediat un scandal. Şi în viaţa fericită a micilor englezi se oglindeşte acea trăsătură specifică caracterului britanic, care e atât de greu de definit. Din frageda copilă­rie se înmagazinează în subcon­ştientul lor toate atributele calita­tive ale rasei anglo-saxone. Nu e deci o simplă coincidenţă, că în Anglia s’a pus chestiunea: dacă copiii războiului se deosebesc de copiii păcii ? Şi, dacă copiii născuţi într’o epocă atât de frământată ca a marelui răsboi, vor fi în stare să reziste condiţiunilor de viaţă din prezent ? Oamenii de ştiinţă din Anglia urmăresc cu mare interes desvolta­rea acestor generaţii de copii, pen­tru a găsi un răspuns la această întrebare chinuitoare. Pedagogii în­registrează cu atenţie creşterea Şi desvoltarea copiilor născuţi în tim­pul războiului înregistrarea va dura timp de patru ani pentru a putea stabili da­că există într’adevăr deosebiri intr® copiii războiului și copiii păcii. Cum vor fi copiii cari s’au născut in anii 1914—1918 ? Până acum s’a putut constata că copiii războiului, în deosebi acei ai căror părinți au servit in armată sau flotă, sunt mai puternici şi mai desvoltaţi fiziceşte decât copiii de dinainte de război. Aceasta se ob­servă mai mult la fetiţe decât la băieţi. Totodată se observă la co­piii de război oarecari neajunsuri. De pildă, la vârsta de 15 ani, 17,1 la sută din băeţi şi 19,8 la sută din fete au vederea slabă şi poartă o­­chelari. Din punct de vedere inte­lectual sunt mai bine desvoltaţi de­cât generaţiile dinainte de război, dar sunt mai nervoşi. In genere educaţia lor se face mult mai greu decât aceia a copiilor cari s’au năs­cut după război. Sunt mai puţin as­cultători decât copiii de după răz­boi, dar mai ascultători decât copiii de dinainte de război, cari au cres­cut în absenţa părintelui şi adesea chiar fără de supravegherea mamei. Unul din cei mai de seamă peda­gogi englezi, Benjamin Gott, consi­deră că cei născuţi în timpul răz­boiului au nevoie de o educaţie foarte îngrijită, fiindcă manifestă însuşiri, sau defecte, deosebite. ii 1 1—a ijpn— 1 Copiii războiului şi copiii păcii.­Daruri de Crăciun Cutremurul in Mexic MEXICO, 29 (Rador). — O tele­gramă sosită cu Întârziere anunţ că satul Tomatlan din provincia Jalisco, ar fi fost distrus de cutre­murul de la 19 Decembrie. Ar fi 27 morţi şi 50 răniţi. Darurile Crăciunului Cea mai mare sărbătoare in An­glia e Crăciunul. Paştile e sărbă­torită cu mai puţin entuziasm. Pre­gătirile de Crăciun încep cu vreo două luni înainte. Gospodinele se­rioase pregătesc din vreme plum­­pudding-ul. Cine are rude peste nouă mări şi nouă ţări — şi care englez nu are rubedenii în toate colţurile lumii ? — expediază din timp puddingul, în crătiţi albe spe­ciale, pentru ca darul să ajungă tocmai de Crăciun. E sărbătoarea pentru care se pregătesc cele mai multe cadouri. Daruri de Crăciun işi fac reciproc la toate vârstele, dar, fireşte, partea leului revine co­piilor. De pe acum toate vitrinele din Londra strălucesc in lumină de săr­bătoare şi expun toate bucuriile şi surprizele de Crăciun. Predomină păpuşile şi animalele de pâslă, prin­tre cari se găsesc exemplare fabri­cate de mâini de artist. Toate o­­biectele au scăzut în preţ, numai jucăriile de copii îşi menţin preţul. Ele au rămas o marfă de prima ne­cesitate... Reclama luminoasă a marilor ma­gazine fascinează privirile cu im­perativul lor colorat: „Cumpăraţi din vreme cadouri de Crăciun“ Toa­tă ziua se înghesuie lumea în faţa vitrinelor. Sezonul se prezintă cu o mulţime de noutăţi atrăgătoare. O atracţie deosebită o constitue „aripele“. Ele se fixează pe radia­torul automobilului; în timpul miş­cării, aripele încet­ să bată şi fac impresia unei păsări în zbor. Se vând ca pâinea caldă. O altă invenţie care obţine mare succes se numeşte: „Ceai pentru doi“. înainte de a adormi se pune fişa unui ceainic electric în priză; ceainicul e prevăzut cu un ceasor­nic deşteptător. Săgeţile ceasorni­cului se fixează pentru ora când vreţi să luaţi ceaiul. Când sună deşteptătorul, fierbe apa; nu aveţi decât să pregătiţi ceaiul. E un semn al vremii: cadourile au căpătat un caracter mai practic. De pildă, în locul lăzii cu instru­mente şi scule pentru copii, maga­zinele expun lăzi cu instrumente mici, dar veritabile din cel mai fin oţel englezesc. Acest dar nu se mai strică şi poate trece din tată un fiu. De un mare succes se bucură şi maşina de scris pentru tineret. Sti­loul nu mai e la modă. Părinţii cu dare de mână preferă să-i cumpere băiatului lor o maşină de scris, în schimb şcolarul învaţă din timp să se folosească de această sculă indispensabilă în viaţa modernă. COR. Demonstraţii contra Angliei la Dublin DUBLIN, 29. (Rador). — Azi s'au produs în oraş demonstraţii anti­­engleze. Manifestaţia a fost provocată de faptul că un condamnat la moarte irlandez a fost executat azi dimi­neaţă la Dublin, de către un călău englez. Pentru a se potoli spiritele, călăul englez a fost îmbarcat pentru Lon­dra, sub paza agenţilor poliţiei Palatul şcoalei române din Roma, care se va inaugura in cursul aces­­trei luni, în prezenta domnului Dinu. Gusti ministrul instrucţiunii, a fost clădit din fondurile Băncii Naţio­nale a României pe un teren donat de comuna Roma şi după planurile d-lui arhitect profesor P. Antonescu. Clădirea cuprinde odăi de locuit, săli de studii, bibliotecă, ateliere pentru artişti etc. şi este destinată bursierilor statului care vor să se specializeze în arheologie sau arte plastice. Va fi un institut analog celebrei şcoale franceze din vila Medicii, Căminul românesc, care poate a­­dăposti vreo 30 de studenţi, se ri­dică în apropiere de vila Borghesi, în grădina Pincio. Lucrările de construcţie au durat vreo patru ani.

Next