1933-06-01 / nr. 9490
y Joi I Iunie 1933 Din viața lui Spiridon Popescu „Comoara Tinerimii“ Pe vremea tinereții mele și celeia a lui Spiridon Popescu, s’au întâmplat unele lucruri, cari au început să se acopere cu colbul uitării, — deși, poate, își au importanța lor. Să le povestim: Spiridon Popescu așa cum era timid, neîncrezător în el însuși, se ridica totuși pe deasupra semenilor săi. Adânc observator al oamenilor, și mai cu seamă al țăranilor, și al Vremurilor. Când dădea de nemulțumiri și de lucruri pe cari nu le putea deslega imediat , se refugia la Rogojeni, satul său natal, unde la adăpostul izolării, se reculegea, lângă ai lui de acasă, cu cari se înțelegea cu vorbe puține, dar pe deplin. Acolo, departe de ale târgului, vâna, călărea, pe desălatele, mergea la scăldat la Prut, și prindea raci. A și scris el, chiar cum se prind racii. Netulburat de nimeni, se gândea și chibzuia, cam cum ar trebui să facă, ca să iasă mai bine, din fel de fel de încurcături și griji și de ale lui și de ale școalei. Tot acolo a scris și celebra lui operă Moș Ghiorghe la expoziție. Spini îi ziceau toți, chiar și copiii lui, deși nu era grec. El era moldovan get-beget. Deși mai în vârstă decât mine [(îmi dăduse lecții de matematici în școala militară, pe când înlocuia pe un profesor, Climescu, Ralet sau pe altul) totuși eram foarte buni prieteni. Ne potriviam la suflet, la gândire, la sărăcie și la bună cuviință. Din vorbă în vorbă, căci vorbeam mult și de multe ori, și acasă la mine la Galați, și la el acasă, tot la Galați, că acolo era el profesor. — „Nicule”, zicea el, „mătăsuță ai putea face multe, și aiasta și aceia, numai dă, cu meliția ce ia bat-o pustia, nu știu cum om face”. Mihai Pastia, prietenul nostru al amândurora, cu toate că și el îmi fusese profesor, sare de colo: — Nu face nimica, lasă că asta, facem noi așa încetișor. Treceau așa zile de zile și nopți întregi, când puneam țara la cale, mai cu gluma mai cu seriosul, până ce într’o zi le spun eu: — Iau ascultați, de ce nu ne-am apuca noi să facem o revistă, pentru ca să educăm copiii și tineretul, nu vedeți voi ce dezinteresare și ce jale e în educația acestui tineret? — Bine zici Nicule, sare Mihai Pastia, știi că, asta cum îi zice... Arbore,a avut una, dar acum’o mai scoate. „Amicul copiilor“. .— Da știu, Mihai, dar eu ași vrea să facem ceva mai altfel, o revistă, de cultură și educație populară, bună și eftină, ca s’o poată cumpăra cu mai nimica, orice copil, ba chiar s’o și împărțim, cât vom putea, chiar gratis la copiii săraci. — „Tii ce bine ar fi, Niculeștii că asta... Haret poate chiar ne-ar putea agiuta dacă am face-o bună“, spune Mihai Pastia. — Da, eu vreau s’o facem bună și așa fel, ca fiecare copil, biut de școală și chiar profesor, să poată găsi ceva interesant în ea și să-i poată sluji pe toți, fie în învățătură, fie în prelegeri. — Na! știi că bine zice Nicu, măi Spirule!... — Mata spun eu lui Spiridon Popescu) cum ești profesor și mare director de învățământ, ai putea să întocmești un program, de toate materiile școlare, repartizate pe luni, săptămâni și chiar pe zile, adică așa cum cum îmi dau eu cu gândul, ca întreaga țară, în aceeași zi, în toate școlile de acelaș fel și mici și mari, să se predea aceeași lecție. Să fie un fel de Standard, ce zici Spirale! — Ce să zic, dă, bine ar fi, dar, mai știu eu dacă am putea? Că noi nu suntem americani de-ai mătăsuță, cu standardul... ar fi binișor în adevăr să fie așa, dar, știu și eu?! — Bine, știu eu că nu-i lucru așa de ușor și că probabil afară de mine, nimeni nici nu s’a gândit și nici nu se gândește la așa ceva, dar zic și eu așa cum gândesc, c’ar fi bine să fie. — Păi bine, să vedem, cum s’ar putea face treaba, zice Spiridon Popescu. — Uite Spirule, noi câțiva, să ne apucăm să alcătuim o revistă, să-i zicem de cultură și educație a tineretului, sau cum vrei să-i zicem, numai s’o facem. Intr’însa fiecare dintre noi, să ne luăm partea noastră, bunăoară, eu îmi iau partea marinei, și pe aceea a științei, fizica, mașini... cum și geografia cu voiaje, dar aceasta în colaborare cu Mihai (Pastia), mătăsuță iti iei partea școlii sau alta, Mihai alta, îl luăm și pe Jean Bart. Și îl mai rugăm să vie cu noi și bătrânul Arbore și pe Ion Nădejde. Asta îi tare bun, știe multe, numai să-l ținem, că — dacă i-om da drumul — apoi vai de noi, se înfundă în știință de unde nimeni nu-l mai scoate. Apoi Sofia Nădejde poate scrie pentru fete. Vorba e numai că trebuie scris pe mintea cetitorilor noștri, adică a copiilor, a tineretului și chiar a profanilor. Voi mai vorbiți cu Coșbuc, care desigur n’are să refuze, apoi cu D. A. Theodoru și alții. — Știi Spirule că asta, Nicu, are mare dreptate. — Apoi dă, așa zic și eu, dar știu și eu cum am putea face? ’ — Apoi cum să facem Spirule, — „Eu, cucoane Ionescule și bre Mihai și Spirule, eu drept îi,’ c’am avut și am scos cartea aiasta „Amicul Copiilor” care țări mult o plăcut și chiar di mare folos a fost”, zice bătrânul profesor Arbore. „Dar eu acu, cu bătrânețile mele, n’oi mai putea să stau la fel cu voi, dar eu vă spun că bună treabă s’o face așa cum zice conu Ionescu“. — Atunci ne-am înțeles? — „Cu bună samă, eu cu amândouă manile aprob, și merg și eu cu voi. „Da, eu vă voi da mai puțin, că Cazacu, ei or să vă dee mai mult că și îi sî ocupă, și tari li placi lor treaba tasta. „La Roșia erau feli di feli di cărți și scrieri, anume pentru educația copiilor și cari mai de cari mai bune și mai îngrijiți de la noi nimine nu s’a gândit la așa treabă deși foarte de mare însemnătate o fi fost și mai ieste și acuma chiar. „De asta eu, încă odată vă spun, că cu amândouă mânile zic, da”. — Cum s’o botezăm? Revista Copiilor? — Nu pentru că este și pentru cei mari. — Revista Elevilor? — Nu pentru că este și pentru alții. — Amicul Tinereței?... — Hei Cucoane, zice bătrânul Arbore, așa îi o să,și legi di dinsa și di noi și a crede îi alte ceti, nu așia, altfel. — Atunci — hai să-i zicem „Comoara Tinerimei“. — „Da, bun, bucuros și tari nimerit, aiasta ieste bine și să rămîie așa: Comoara Tinerimii, tari, tari nimerit. „Ne-om duce și la Nădejde și l-om spune și apoi desigur că o să vie cu bucurie cu noi, că și el are mare foc la inimă și asta mare lipsă de inițiativă și de cultură pentru popor”, zice Arbore. — Am spus eu că cu Moș Arbore o să punem treaba la locul ei, spune surâzând și bucuros Spiridon Popescu, — sucindu-și mustața mulțămit. Și așa, la Galați, în casă la mine, cu Spiridon Popescu, bătrânul Arbore, Mihai Pastia, am pus bazele revistei tineretului: „Comoara Tinerimii“. Comandor, N. IONESCU-JOHNSON Mai 1933. uite bine, ne apucăm să scriem. Eu nu pre pot, dar fata me și doctorii mă apuc chiar de mâine Voi faceți la fel și gata. Socot că am face mare ispravă dacă ne-am pune pe treabă. Dacă în această revistă, noi reușim ca fiecare, pe înțelesul lui, să găsească ce-l interesează, să știți că prinde. Unde mai pui, și ce-ar fi dacă în ea și-ar găsi și toate lecțiile zilei, făcute frumos și ușor, standard, așa ca la Universitate, unde oricine, am putea urmări cursurile, într’un rezumat ușor și plăcut, ca la teatru, nu ca la școală. — Zău ia să-l chemăm la Galați și pe bătrânul Arbore și pe ceilalți, cari ar vrea să mai vie, și să ne hotărâm. Eu sunt sigur că lui Arbore are să-i facă mare plăcere și are să și primească bucuros. — Da, așa pare că e și mai bine și atunci am hotărî, așa cum o spune și Arbore, zice Spiridon Popescu. — Ia scrie Mihai ca Duminică să vie la Galați și Arbore și toți câți vor vrea să mai vie, ca să ne întâlnim aci la mine, și să hotărâm. Zis și făcut. * FOLKLORISTUL ARTUR GOROVEI PROMOVAT „DOCTOR HONORIS CAUSA“ AL UNIVERSITĂȚII DIN CERNĂUȚI Cuvântarea rectorului Universității.Răspunsul d-lui Artur Gorovei CERNĂUȚI, 30. — Duminică 28 Mai a avut loc o frumoasă solemnitate la Universitatea din Cernăuți. Apreciatul scriitor și folklorist român Artur Gorovei, membru al Academiei române, a fost promovat „doctor honoris caussa“ al facultății de litere și filosofie a Universității din Cernăuți. Trebue să relevăm faptul că inițiativa acestei cinstiri, se datorește în primul rând d-lui profesor universitar Leca Morariu, cunoscutul cărturar bucovinean. Inițiativa d-lui profesor Leca Morariu a fost susținută de toți colegii d-sale de la facultatea de litere și filosofie. Astfel, s’a putut aduce un meritat omagiu bătrînului scriitor Artur Gorovei, care, după cum se știe, e de zeci de ani un neobosit cercetător al folklorului românesc. SOLEMNITATEA Solemnitatea decernării titlului de doctor honoris causa a d-lui Artur Gorovei a avut loc eri la orele 12, în aula Universității. Se găseau prezenți toți profesorii facultății de litere și filosofie, precum și foarte numeroși profesori de la celelalte facultăți, în frunte cu d. dr. Isopescu-Grecul, rectorul Universității. Au asistat, de asemenea, reprezentanții tuturor societăților studențești, precum și foarte mulți intelectuali din localitate. Scriitorul Artur Gorovei a fost primit cu o călduroasă manifestație. Au urmat formalitățile pentru decernarea titlului de „doctor honoris causa“. D-nii dr. Isopescu-Grecul, rectorul Universității, profesor Traian Brăileanu, decanul facultății de litere și filosofie și profesor Leca Morariu, promotorul sărbătoritului, au pronunțat în latinește formulele pentru decernarea titlului de „doctor honoris causa“. A răspuns tot în latinește, d. Artur Gorovei. CUVÂNTAREA RECTORULUI Apoi, d. dr. Isopescu-Grecul, rectorul universității, a rostit următoarea cuvântare: „Viața omului de științe, serios și ponderat, se petrece în zilele normale în liniște și într'o activitate curentă. Totuși, și în viața lui se petrec, din vreme în vreme, zile de o însemnătate extraordinară, zile marcante, care determină și disting viața sa. Pe când în tinerețe însă, aceste zile importante indică direcțiunea vieții, in vârstă mai înaintată ele se reliefează mai mult ca o consecință a trecutului. Și de aceea, la vârstă înaintată, zilele marcante sunt recolta care se culege toamna după o rodnică activitate anterioară. Și dacă dvs. ați proclamat în momentul acesta, „doctor honoris causa“ al Universității noastre, adică cea mai înaltă demnitate care o poate conferi cea mai înaltă instituție culturală, reprezentată prin Universitate, puteți vedea, cu drept cuvânt, în actul acesta recunoașterea unei activități culturale extraordinare și aprecierea supremă pe care o poate aduce Universitatea vieței dvs. Vă rog deep să primiți de la mine, ca mirator al operei dvs. culturale, felicitările cele mai distinse pentru demnitatea conferită. Totodată, vă rog să primiți încredințarea că Universitatea noastră se simte onorată de a vă număra între doctorii ei honoris causa“. RĂSPUNSUL SĂRBĂTORITULUI D. Artur Gorovei a răspuns următoarele: „Ați binevoit să mă împodobiți cu cinstea cea mai aleasă, pe care poate s’o viseze un muncitor intelectual, nu numai în țara noastră, ci pe întregul cuprins al pământului, — recunosc aceasta, desbrăcându-mă de orice modestie. „Doctor honoris causa“, un... om, — eram să zic un „tânăr“, uitând că am pășit pe al 70-lea an — un om care nu și-a perindat viața în fața dvs., pe băncile facultății, ca să-i puteți aprecia sârguința și priceperea, este, fără îndoială, răsplata cea mai generoasă pe care poate s’o aștepte, este culmea cea mai înaltă spre care-și poate aținti privirile, un modest lucrător al ogorului intelectual. Copleșit de o asemenea cinste ce mi-ați hărăzit, domnule rector, d-le decan și d-lor profesori, nu sunt vrednic să vă mulțumesc, să vă exprim nemărginita recunoștință care îmi îneacă sufletul, și pe care voia păstra-o neștirbită, până în ultima clipă ce-mi va fi dat s’o mai trăiesc. Cinstea aceasta se restrânge întreagă asupra poporului, ale cărui comori sufletești am încercat să le răscolesc, să le dau la lumină, pentru lauda, pentru slăvirea lui, a neamului nostru românesc“. După terminarea solemnității, a avut loc o agapă, oferită de profesorii universitari în cinstea sărbătoritului. EM. KOS. DIMINEAȚA Vizita unui grup de academicieni la Brăila BRAILA. 30. — Un grup de 25 membrii ai Academiei Române, în urma invitației d-lui dr. Antipa, membru în consiliul de conducere al P. A. R. I. D.-ului, a sosit Duminică la Brăila, pentru a vizita bălțile Dunării, din fața portului nostru. Printre oaspeți se aflau d-nii Octavian Goga, I. Inculeț, Vasilescu- Carpen, profesorii Mehedinți, Țiteica, etc. Membrii Academiei române, au sosit la Brăila dimineața, cu trenul accelerat, venind de la București și îndreptându-se spre port, s’au îmbarcat pe iahtul „Razlem“, al administrației pescăriilor statului și escortați de vaporul „Cetatea Albă", al serviciului N. F. R. au făcut o plimbare pe Dunăre și canalul Măcinului, debarcând la gura canalului Filippi. De aici, cu bărcile, oaspeții au parcurs canalul, iar la ora 1 au luat masa la pavilionul pescăriilor de la acest punct. După masă, academicienii au vizitat lacurile Șerban și Scurtu, făcând apoi o plimbare cu șalupele, până în apropiere de orășelul Măcin. Seara, invitații d-lui dr. Antipa s’au înapoiat la Brăila cu vaporul „Cetatea Alba", iar de aci au plecat cu trenul spre Capitală. Moartea lui Gheorghe Lungu La spitalul Brâncovenesc a încetat zilele acestea din viață bătrânul Gheorghe D. Lungu, în vârstă de 81 ani. După cum se știe, bătrânul Gheorghe Lungu, este moșneagul simpatic pe care-l vedeam scoțând totdeauna Crucea din apa Dâmboviței în ziua de Bobotează. A început să se îndeletnicească cu această ispravă de la etatea de 26 ani și a scos regulat crucea, în fiecare zi de Bobotează in lungul interval de 55 ani. Ajuns la această vârstă înaintată, reumatismul contractat, pe urma îndeletnicirii de mai sus, timp de atâtea decenii, l-a răpus. Sărac lipit cum era, a fost internat de familie la spitalul Brâncovenesc, unde ajutorul medicilor nu i-a mai putut fi de folos și ca atare și-a dat obștescul sfârșit. Cereți la toate librăriile RUSOAICA Bordeiul pe Nistru al Locotenentului Bagaiac roman de GIB I. MIHAESCU un volum de 350 pagini Lei 80 EDITURA „NAȚIONALA CIORNEI” S. A. Insulă flotantă pe Ocean NEW YORK, 30 (Rador) Ea Norfolk a fost terminată construcția primei insule flotante, care va servi ca escală avioanelor de linie transoceanică. Insula va putea primi 300 pasageri și 125 oameni de echipagiu. Trei alte insule asemănătoare se mai află în construcție și vor fi de asemenea așezate dealungul oceanului. Corespondența lui Constopsilanti Interesul pentru perioada lui Tudor Vladimirescu s’a deșteptat brusc în ultimii ani și mai multe volume publicate asupra acestei epoci au sporit considerabil informațiile noastre istorice. După volumul d-lui E. Vârtosu, 1821) Date și fapte noi, după aceia al d-lui I. C. Filitti. Frământările politice și sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, iată acum un volum semnat de P. P. Panaitescu: Corespondența lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc (1806—1810). Pregătirea eteriei și a renașterii politice românești, București, 1933. Toate aceste volume au fost publicate de Așezământul cultural Ion C. Brătianu. De aceia nu mi se pare exagerată afirmația că deșteptarea interesului general pentru epoca lui Tudor Vladimirescu se datorește în bună parte acestei instituții. In volumul citat aici, d. Panaitescu publică 36 de scrisori trimise sau primite de Constantin Ypsilanti, care a domnit in Muntenia de la 1802 la IMS. Cele mai multe din aceste scrisori fac parte din corespondența între Const. Ypsilanti și principele Adam Czartoryski, nobil polonez care a fost ministru de externe al Rusiei sub țarul Alexandru I. într’o interesantă și luminoasă introducere, d. Panaitescu justifică subtitlul volumului, arătând că activitatea lui Const. Ypsilanti „a servit ca model fiului său Alexandru, pentru răscoala sa din 1821”. De altfel, Tudor Vladimirescu, viitorul revoluționar român, este și el amintit aici. Se poate zice că întreaga mișcare care avea să izbucnească ceva mai târziu în Muntenia se află în germen aici. In orice caz, documentele publicate de d. Panaitescu contribue nu numai la lamurirea raporturilor dintre Const. Ypsilanti și guvernul rusesc, ci și la înțelegerea situației generale a țărilor românești, în epoca Eteriei și a lui Tudor Vladimirescu. Cu atât mai mare trebue să fie recunoștința noastră față de acei care ni le-au pus la îndemână. AL. GRAUR IN ȚARĂ AU APĂRUT... PRINCIPESA MARTHA BIBESCU: Destinul Lordului Thomson of Cardington; Searatula, cu o prefață de J. Ramsay MacDonald (Ed. „Adevărul“) Literatura franceză datorează Principesei Martha Bibescu cel puțin trei cărți bune : Isvor, pays des santes în care evocă un colț de țară umbrit de sălcii despletite ; Les Septs Paradis, călătoriile prin țări asiatice și o carte de portrete, traduse, fragmentar, in românește (Două portrete : Regele Ferdinand al României și Anatole France). Au fost subliniate la vreme calitățile de portretistă ale Principesei Bibescu. Panegiricul recent străbătut de toți fiorii prieteniei „Destinul Lordului Thomson of Cardington“, nu infirmă întru nimic primele făgăduinți. Asistăm aci la desfășurarea fulgerătoarei ascensiuni a Lordului Thomson of Cardington, mlădiță a unei vechi familii de generali, marșul său forțat prin toate etapele unei strălucite cariere de ofițer, atașat militar, deputat și ministru socialist, pentru a-și termina brusc ascensiunea în catastrofa aeronavei R. 100. Viața Lordului Thomson a fost in strânsă legătură cu soarta României, el a fost omul care a manipulat una din pârghiile care au declanșat intrarea României în război, el a dat foc sondelor și holdelor în timpul retragerii. Meritul Principesei Bibescu este tocmai faptul de a reliefa linia fatidică în desfășurarea vieții Lordului Thomson, ceea ce dă portretului o atitudine statuară de biografie plutarhică. Este impresionant amănuntul caracteristic și simbolic pe care Principesa Bibescu nu pregetă a-l sublinia rolul focului în viața Lordului Thomson. Astfel că, prin transparență, portretul atât de uman primește o iluminare de eroic și tragic și lasă să se întrevadă marile puteri elementare care conduc viața. Portretul Lordului Thomson este întovărășit de notele de roman ale acestuia. Smaranda mărturisește nu numai o aleasă sensibilitate, dar este și un document pentru perioada neutralității și o dovadă de înțelegere și iubire pentru țara noastră. Smarandaland, cum numește el în glumă și simbolic, țara care o adăpostește pe Smaranda. Destinul Lordului Thomson of Cardington este unul din cele mai reușite portrete, sobru și cald, aliind emoției reținute, de clasic stil racinean, o românească robustețe. O carte foarte umană și o reușită realizare literară, viziunea poetică, — dată de obiceiu intr'o indisolubilă unitate de viziune și structura ritmic-muzicală — in haina prozei. Totuși chiar din Aloysius Bertrand, Baudelaire, Mallarmé, Max Jacob, maeștrii poemei în proză — și nu li s-ar putea adăuga decât câteva stranii nuvele-poeme ale lui Baudelaire — totuși câte din poemele în proză ale acestora nu sunt inutile și false? Căci poemul în proză, prin natura lui hibridă, comportă o infinitate de nereușite față de unul sau două splendide reușite de „corcire“, de frumusețe monstruoasă. Ispita poemei in proză este mare, pare ușoară și subt aspectul ei superficial de proză lirică, poetică și sentimentală. D-șoara Dumitrescu nu a scăpat cu desăvârșire de primejdiile acestei facilități. De aceea aspectul Poemelor este mai mult acel al unui jurnal liric al unor serii de contemplări meditative. Un memorial de iubire, poate frânturi de scrisori. Sunt în orice caz dovada unui delicat și pasionat suflet, scrise de una din multiplele surori ale Mariannei Alcoforado, lirism discret și fără pretenție, închide ochii și ascultă cum cântă sufletul meu. — E petala căzută în zori din mărul înflorit. — E petala ce moare și roșul amurgului din trandafirul însângerat. — E pasărea călătoare ce pleacă iarna și vara se întoarce cuminte și dornică de dragoste. — E trilul fermecat de flaut ce plânge și râde cu luna și e iubirea. — Așadar o plachetă de proză poetică ce va place amatorilor de autenticitate, dincolo de orice considerații decât cele ale sincerelor focuri lăuntrice. Lucian Boz. j MARTA RADULESCU, vebsl“) Sunt studentă (Ed. „Ade« Debutul, încă de die băncile liceului cu volumul de schițe , Clasa VII A, ne-a relevat o fată zburdalnică și ghidușară, un fel de Olguța din Medelenii d-lui Ionel Teodoreanu, plină de umor, farse și neastâmpăr, notând cu un acut simț al umorului, situații școlare, caricaturizând profesoarele și colegii. Sunt studentă continuă aceeași manieră și dăruiește o bogată colecție de schițe umoristice din mediul studențesc. Umorul și ironia d-șoarei Rădulescu au drept obiectiv, iar corpul profesoral, într'o veșnică harță iconoclastă cu dascălii, eleva aceasta neastâmpărată nu-și poate închipui idoli, citiți numai portretele profesorilor universitari dintre care, unele, aduc cu foarte cunoscute personalități. Este drept că o caricatură care pare să fie a unui tiz a d-lui M. Dragomirescu a fost executată cu aceeași grație ca și articolul privitor la acelaș profesor și apărut mai demult al d-lui G. Călinescu, dar meritul schițelor nu este atât intensitatea umorului ci vioiciunea, neastâmpărul, ochiul atent și investigator al autoarei. Iată un exemplu din o sută : „Ancorăm la ghișeu, înaintea noastră așteptau doi studenți și‘n urma lor trei fete. Una, o frumusețe ,de seră, stă rezemată de perete. Un domn deșirat, chel, cu mustățile pe găleată. Studiul d-lui M. Negrea-Râmniceanu este una dintre acele folositoare incursiuni în discipline diferite și o binevenită încercare de sinteză. Crima pasională apelează și la perspicacitatea criminalistului, a penalistului și a psihologului, a sociologului, a psihiatrului și a moralistului. Este, prin urmare, un domeniu complex, cu întrebăeri multiple de metode, perspective și soluții.Lucrarea d-lui M. N. Râmniceanu dovedește o serioasă lectură și o preocupare de pătrundere în substratul lucrurilor. Mai trebue accentuată și hărnicia cu care a fost adunat materialul informativ din literatură, memorii, ziare și arhive juridice. Un capitol introductiv lămurește la lumina școalei criminalogice italiene (Lombroso, Ferri Semelli), conceptul de crimă pasională. Un al doilea capitol îl despică în diferite categorii, după caracterul lor de premeditare. Urmează o fenomenologie a crimei pasionale, privită sub aspectul psihologic, — unde, ca de altfel în tot volumul, autorul întrebuințează revelatoare exemple din Dostoevsky, romancierul a cărui perpetuă preocupare a fost tocmai misterul crimei. Drept criterii de diagnostic, reușește să pună în evidență cruzimea și furia destructivă. Analizează apoi factorii care dau energie acestei declanșări: ura și instinctul sexual cu toată gama, de la dorința neînfrântă până la gelozie. Apoi autorul analizează crimele comise din altruism, euthanasie, precum și sinuciderile și dublele sinucideri și, în sfârșit, factorii endogeni care prezidează la făptuirea crimei, imitațiunea și sugestia. Ultima parte (cele cinci capitole finale) privesc mai mult latura filozofică și juridică a problemei, — și, cu o excelentă documentare, autorul reușește să ne explie diferitele atitudini ale lumii contimporane față de crima pasională și de făptuitorii ei. Problema juridică ocupă ultimul capitol și cere o generoasă reformă a perspectivei penale, — instituind drept criteriu de aplicare a pedepsei, nu raportul cu gravitatea faptei ci după starea de conștiință, — desechilibrată sau nu în timpul făptuirii. Lucrarea d-lui Negrea-Râmniceanu este o prețioasă și documentată lecturăcu problemele bine studiate și bine expuse. Uzul frecvent al documentului literar (Gide, Dostoevsky, Mauriac), a făeturilor de ziar privitoare la procese, ni-1 face îndeosebi atrăgător ca să nu vorbim de bogată bibliografie profesională juridico-medicală. Este nu numai un folositor ghid pentru inițierea într’o mult desbătută problemă, dar și o lectură agreabilă. N, PdRAs Măscărici, s*©= man, ediția II-a (EdL „Cartea Românească“) Autor a câtorva volume de nuvele cari au fost la timpul lor apreciate și consacrate, d. N. Pora retipărește acum Măscărici, în a doua ediție. Este romanul unei tinere fete, țărăncuță intrată slugă la un boer, crescută, educată și lansată de el în teatru. Remarcabilă este abilitatea autorului care nu a voit să vadă in Sanda, eroina romanului, nici feeriea-vamp, actrița beată de succes și desfrâu, clișeu destul de uzitat, ci a preferat să deseneze o omenească și emoționantă siluetă, de o inocență și o curăție care presupune din partea autorului o viziune cu totul antebelică a mediului social. In orice caz viziunea Sandei este plămădită de un sentiment drag autorului, când încearcă să deslușească evoluția fetei de țară spre apoteoza teatrală. O arată oprindu-se în drum, ascultând de glasul lăuntric și revenind la viața de țară. Sămănătorism veți zice, deci inactual. Desigur, dar silueta Sandei repet cuo bărbuță pământie ca o bidinea mâncată de molii, intră'n sală, scapără o privire spre liana de lângă perete și se adresează celor doi de la ghișeu: „De ce nu cedați locul domnișoarelor ? Nu vă e rușine ?“. Unul din cei apostrofați, un student spânatec și firav ca un pai de grâu mănat, se întoarce surprins : „îndată, domnule Decan. Numai să ne dea restul“. „Ce îndată ? Șterge-o!“ „E dispoziția să nu ne depărtăm de la ghișeu până nu luăm restul“. „Mai și discuți măgarule !“ zice domnul Decan și-i cârpește studentului o palmă. Cu mână la falcă, buimăcit de neprevăzutul situației, tânărul îl privește o clipă, la fete nici nu se mai uită, și pleacă repede, ca un câine bătut, lăsând și rest și tot. Domnul Decan, cu grații de girafă, se adresează domnișoarei celei frumoase. „Te rog treci la cassă“. „Eu nu am nimic, domnule profesor, dumnealui îmi plătea taxa“ și arată pe tovarășul studentului bătut. Domnul Docan ne aruncă la toți o privire verde și ese grăbit, pe altă ușe“. Deasemenea nu trebuesc uitate calitățile literare ale volumului, oportun împestrițat cu vocabularul tehnic studențesc, dialog viu și sprinten, tipuri studențești și profesorale prinse sur le vii. O carte plăcută, cu mult duh și viață ca un vin nou, vântul „siluetă“ pentru că execuția psihologică mi se pare, oarecum, neglijată este totuși o simpatică și vie sigură. Mediul este bine prins, cu directorul de teatru aducând cu Al Davilla, întrucâtva, însă caricatural, mediul teatral, de actrițe invidioase și chibiți, escroci și libidinoși, menajul în trei al domnului director și în sfârșit, ultima parte a romanului, împletirea în decursul povestirii a răscoalelor de la 1907 în care își găsește sfârșitul și eroina romanului, Sanda ascultând de chemarea pământului, un director de teatru, prevenitor, mărinimos și cult, un ministru harnic și înțelegător, un profesor de conservator, escroc și libidinos; mediul teatral și interioare boerești; vâlvătăi de răzmeriță; iată actorii și decorul în care se petrece acțiunea romanului Măscărici, care are reale calități de limpezime și cursivitate. AGLAE DUMITRESCU- Poeme (Tipogr. Geller). Ca toate operele cari participă la două domenii, poema în proză este un gen dificil. Hibrid prin esență, Îmbracă M. NEGREA - RÂMNICEANU : Crima pasională. Pagina 3-a Lucrările subomisiunilor de unificare legislativă' Subcomisiunile pentru unificarea legislativă și-au continuat eliierările. Subcomisiunea de cod comercial' a discutat capitolul referitor la acțiuni, în principal punându-se chestiunea dacă trebue admis sau nu, principiul introducerii acțiunilor privilegiate. Comisiunea după lungi discuții, a admis: CODUL CIVIL Ședința s’a deschis la ora 9 dint. și s’au discutat art. 71—73, terminându-se astfel materia dreptului internațional. PROCEDURA CIVILA Ședința s’a deschis la ora 5. d. a. și s’a discutat capitolul referitor la instituția probelor. Subcomisia de procedură penală a discutat art. 411—415, referitoare la procedura după închiderea desbaterilor, la Curțile cu juri. S’a introdus principiul ca în ipoteza schimbării calificării faptului în fața Curții cu jurați, dacă se îngreunează situațiunea acuzatului, să nu se poată judeca, imediat, ci să se retrimită pentru îndeplinirea formelor pentru judecarea faptului sub nou calificare. CODUL PENAL Ședința s-a deschis la ora 5, d. a. sub preșidenția d-lui I. Gr. Periețeanu. Din partea consiliului legislativ au asistat d-nii I. Ionescu-Dolj și prof. I. Rădulescu. S’a discutat titlul VI, relativ la crime și delicte contra liniștei publice, art. 315—324, la care s’au adus mici modificări și adăugiri. Au trecut un bunișor număr de ani de când n’am mai deschis greaua poartă a palatului Fundației dinspre strada Academiei. Pe măsură ce mă apropiam acum de ea, mă cuprindea un puternic sentiment de emoție. De zeci și sute de ori am bătut drumul acesta, iar astăzi mi-e străin. Sala de lectură a rămas aceeași încăpere imens de înaltă, cu geamuri cât peretele, cu lumina revărsată, seara, discret, din tavan. Pupitrele verzi, cochete, sunt tot atât de comode; o liniște și o curățenie perfectă domnește peste tot. Numai personalul s’a schimbat. Nu mai e nici cerberul de la vestiar, înaintea căruia tremurau studenții, nici oamenii de serviciu din sălile de lectură, tăcuți și gravi, care cunoșteau pe cercetătorii asidui ai bibliotecii și le aduceau adesea cartea dorită înainte de a o cere. Au ieșit desigur la pensie, căci i-am știut de totdeauna bătrâni. Astăzi personalul este format numai din băeți tineri de tot: nu-i deosebești dintre studenți. In ajunul examenelor, sala de lectură nu-i prea încărcată de cititori. Interesant că majoritatea sunt băeți. Abea câteva studente ici și colo în rochiile lor modeste de fete muncitoare. Și totuși raportul de forțe, după matricolele de la Universități, pare să fie altul. Cine știe care o fi explicația. Lângă masa custodelui, o vitrină îmi atrage atenția. Nu era pe vremea mea. Sub geamul de sticlă sunt câteva cărți din patrimoniul bibliotecii, complect sfâșiate. O inscripție spune: Expunem aceste cărți, barbar maltratate de cetitori. E ’ o rușine ca un student să aibă atât de puțină grijă de cartea pe care o are în mână. Este desigur fapta unor studenți complect lipsiți de educație. Dar să ne mai mirăm astăzi, când alți studenți, dintr’o țară mai civilizată, ați putut da foc unor biblioteci întregi? & Rânduirea fișelor în cataloage nu s’a schimbat nici ea, de atâția ani încoace. Caut o biografie sau un studiu asupra lui Victor Hugo. La litera respectivă nu găsesc însă decât operele marelui poet: poezii, teatru, romane, toate în cât mai multe exemplare. Mă străduesc să-mi aduc atunci aminte de numele vreunui critic care s-a ocupat de Victor Hugo. Poate Sainte-Beuve? La litera S sunt peste 20 volume ale celebrului critic: încercări literare. Critici; Alte încercări literare; Studii și portrete. Poezia franceză, și, apoi, vastele Causeries du Lundi, într’un respectabil număr de volume. Oare care dintre ele tratează despre Hugo? Numele librăriei editoare nu-i omis nicăeri, dar o succintă tablă de materii a volumului, care ar fi atât de necesară, lipsește din fișă. Nu-mi rămâne decât să consult toate cele 20 de volume, ca să rețin apoi pe acel ce mă interesează. ’ Dar regulamentul se opune: nu se poate cere decât câte un singur volum odată. Să le iau dar pe rând: vol. I, vol. II, vol. III, ș. a. m. d. Un volum se capătă în aproximativ 10 minute. Dacă cel de care am nevoie va fi ultimul, se va închide biblioteca înainte de a ajunge să-l am în mână. Oare nu se poate face un supliment de fișe, cel puțin la scriitorii mai importanți, care să orienteze pe cititor în vasta biblioteca? La „V. Hugo” să găsești, după operele sale, o indicație bibliografică? Iar la „Causeries du Lundi“ și alte opere asemănătoare, o tablă de materie este absolut indispensabilă în fișe. ANA CANARACHE Citiți „LECTURA" O ORA DE LECTURĂ LA FUNDAȚIA CAROL *