1933-06-01 / nr. 9490

y Joi I Iunie 1933 Din viața lui Spiridon Popescu „Comoara Tinerimii“ Pe vremea tinereții mele și ce­­leia a lui Spiridon Popescu, s’au întâmplat unele lucruri, cari au început să se acopere cu colbul uitării, — deși, poate, își au im­portanța lor. Să le povestim: Spiridon Popescu așa cum era timid, neîncrezător în el însuși, se ridica totuși pe deasupra semeni­lor săi. Adânc observator al oamenilor, și m­ai cu seamă al țăranilor, și al Vremurilor. Când dădea de nemulțumiri și de lucruri pe cari nu le putea deslega imediat , se refugia la Rogojeni, satul său natal, unde la adăpostul izolării, se reculegea, lângă ai lui de acasă, cu cari se înțelegea cu vorbe puține, dar pe deplin. Acolo, departe de ale târgului, vâna, călărea, pe desălatele, mer­gea la scăldat la Prut, și prindea raci. A și scris el, chiar cum se prind­­ racii. Netulburat de nimeni, se gândea și chibzuia, cam cum ar trebui să facă, ca să iasă mai bine, din­­ fel­­ de fel de încurcături și griji și de ale lui și de ale școalei. Tot acolo a scris și celebra lui operă Moș Ghior­­ghe la expoziție. Spini îi ziceau toți, chiar și co­piii lui, deși nu era grec. El era moldovan get-beget. Deși mai în vârstă decât mine [(îmi dăduse lecții de matematici în școala militară, pe când înlocuia pe un profesor, Climescu, Ralet sau pe altul) totuși eram foarte buni prieteni. Ne potriviam la suflet, la gândire, la sărăcie și la bună cuviință. Din vorbă în vorbă, căci vor­beam mult și de multe ori, și acasă la mine la Galați, și la el acasă, tot la Galați, că acolo era el profesor. — „Nicule”, zicea el, „mătăsuță ai putea face multe, și aiasta și a­­ceia, numai dă, cu meliția ce ia bat-o pustia, nu știu cum om face”. Mihai Pastia, prietenul nostru al amândurora, cu toate că și el îmi fusese profesor, sare de colo: — Nu face nimica, lasă că asta, facem noi așa încetișor. Treceau așa zile de zile și nopți întregi, când puneam țara la cale, mai cu gluma mai cu seriosul, până ce într’o zi le spun eu: — Iau ascultați, de ce nu ne-am apuca noi să facem o revistă, pen­tru ca să educăm copiii și tinere­tul, nu vedeți voi ce dezinteresare și ce jale e în educația acestui tineret? — Bine zici Nicule, sare Mihai Pastia, știi că, asta cum îi zice... Ar­bore,a avut una, dar acu­m’o mai scoate. „Amicul copiilor“. .— Da știu, Mihai, dar eu ași vrea să facem ceva mai altfel, o revistă, de cultură și educație popu­lară, bună și eftină, ca s’o poată cumpăra cu mai nimica, orice co­pil, ba chiar s’o și împărțim, cât vom putea, chiar gratis la copiii să­raci. — „Tii ce bine ar fi, Nicule­­știi că asta... Haret poate chiar ne-ar putea agiuta dacă am face-o bună“, spune Mihai Pastia. — Da, eu vreau s’o facem bună și așa fel, ca fiecare copil, biut de școală și chiar profesor, să poată găsi ceva interesant în ea și să-i poată sluji pe toți, fie în învăță­tură, fie în prelegeri. — N­a! știi că bine zice Nicu, măi Spirule!... — Mata­­ spun eu lui Spiridon Popescu) cum ești profesor și mare director de învățământ, ai putea să întocmești un program, de toate materiile școlare, repartizate pe luni, săptămâni și chiar pe zile, a­­dică așa cum cum îmi dau eu cu gândul, ca întreaga țară, în aceeași zi, în toate școlile de acelaș fel și mici și mari, să se predea aceeași lecție. Să fie un fel de Standard, ce zici Spirale! — Ce să zic, dă, bine ar fi, dar, mai știu eu dacă am putea? Că noi nu suntem americani de-ai mătăsuță, cu standardul... ar fi bi­nișor în adevăr să fie așa, dar, știu și eu?! — Bine, știu eu că nu-i lucru așa de ușor și că probabil afară de mine, nimeni nici nu s’a gândit și nici nu se gândește la așa ceva, dar zic și eu așa cum gândesc, c’ar fi bine să fie. — Păi bine, să vedem, cum s’ar putea face treaba, zice Spiridon Po­pescu. — Uite Spirule, noi câțiva, să ne apucăm să alcătuim o revistă, să-i zicem de cultură și educație a ti­neretului, sau cum vrei să-i zicem, numai s’o facem. Intr’însa fiecare dintre noi, să ne luăm partea noastră, bunăoară, eu îmi iau partea marinei, și pe aceea a științei, fizica, mașini... cum și geografia cu voiaje, dar aceasta în colaborare cu Mihai (Pastia), mă­­tăsuță iti iei partea școlii sau alta, Mihai alta, îl luăm și pe Jean Bart. Și îl mai rugăm să vie cu noi și bătrânul Arbore și pe Ion Nădejde. Asta îi tare bun, știe multe, numai să-l ținem, că — dacă i-om da drumul­ — apoi vai de noi, se în­fundă în știință de unde nimeni nu-l mai scoate. Apoi Sofia Nă­dejde poate scrie pentru fete. Vorba e numai că trebuie scris pe mintea cetitorilor noștri, adică a copiilor, a tineretului și chiar a profanilor. Voi mai vorbiți cu Coșbuc, care desigur n’are să refuze, apoi cu D. A. Theodoru și alții. — Știi Spirule că asta, Nicu, are mare dreptate. — Apoi dă, așa zic și eu, dar știu și eu cum am putea face? ’ — Apoi cum să facem Spirule, — „Eu, cucoane Ionescule și bre Mihai și Spirule, eu drept îi,’ c’am avut și am scos cartea aiasta „Ami­cul Copiilor” care țări mult o plăcut și chiar di mare folos a fost”, zice bătrânul profesor Arbore. „Dar eu acu, cu bătrânețile mele, n’oi mai putea să stau la fel cu voi, dar eu vă spun că bună treabă s’o face așa cum zice conu Ionescu“. — Atunci ne-am înțeles? — „Cu bună samă, eu cu amân­două manile aprob, și merg și eu cu voi. „Da, eu vă voi da mai puțin, că Cazacu, ei or să vă dee mai mult că și îi sî ocupă, și tari li placi lor treaba tasta. „La Roșia erau feli di feli di cărți și scrieri, anume pentru edu­cația copiilor și cari mai de cari mai bune și mai îngrijiți de la noi nimine nu s’a gândit la așa treabă deși foarte de mare însemnătate o fi fost și mai ieste și acuma chiar. „De a­sta eu, încă odată vă spun, că cu amândouă mânile zic, da”. — Cum s’o botezăm? Revista Co­piilor? — Nu pentru că este și pentru cei mari. — Revista Elevilor? — Nu pentru că este și pentru alții. — Amicul Tinereței?... — Hei Cucoane, zice bătrânul Ar­bore, așa îi o să,și legi di dinsa și di noi și a crede îi alte ceti, nu așia, altfel. — Atunci — hai să-i zicem „Co­moara Tinerimei“. — „Da, bun, bucuros și tari ni­merit, aiasta ieste bine și să ră­­mîie așa: Comoara Tinerimii, tari, tari nimerit. „Ne-om duce și la Nădejde și l-om spune și apoi desigur că o să vie cu bucurie cu noi, că și el are mare foc la inimă și asta mare lipsă de inițiativă și de cultură pen­tru popor”, zice Arbore. — Am spus eu că cu Moș Arbore o să punem treaba la locul ei, spune surâzând și bucuros Spiridon Po­pescu, — sucindu-și mustața mul­­țămit. Și așa, la Galați, în casă la mine, cu Spiridon Popescu, bătrâ­nul Arbore, Mihai Pastia, am pus bazele revistei tineretului: „Co­moara Tinerimii“. Comandor, N. IONESCU-JOHNSON Mai 1933. uite bine, ne apucăm să scriem. Eu nu pre pot, dar fata me și doctorii mă apuc chiar de mâine Voi faceți la fel și gata. Socot că am face mare ispravă dacă ne-am pune pe treabă. Dacă în această revistă, noi reu­șim ca fiecare, pe înțelesul lui, să găsească ce-l interesează, să știți că prinde. Unde mai pui, și ce-ar fi dacă în ea și-ar găsi și toate lecțiile zilei, făcute frumos și ușor, standard, așa ca la Universitate, unde oricine, am putea urmări cursurile, într’un rezumat ușor și plăcut, ca la teatru, nu ca la școală. — Zău ia să-l chemăm la Galați și pe bătrânul Arbore și pe ceilalți, cari ar vrea să mai vie, și să ne hotărâm. Eu sunt sigur că lui Arbore are să-i facă mare plăcere și are să și primească bucuros. — Da, așa pare că e și mai bine și atunci am hotărî, așa cum o spune și Arbore, zice Spiridon Po­pescu. — Ia scrie Mihai ca Duminică să vie la Galați și Arbore și toți câți vor vrea să mai vie, ca să ne în­tâlnim aci la mine, și să hotărâm. Zis și făcut. * FOLKLORISTUL ARTUR GOROVEI PROMOVAT „DOCTOR HONORIS CAUSA“ AL UNIVERSITĂȚII DIN CERNĂUȚI Cuvântarea rectorului Universității.­Răspunsul d-lui Artur Gorovei CERNĂUȚI, 30. — Duminică 28 Mai a avut loc o frumoasă solemni­tate la Universitatea din Cernăuți. Apreciatul scriitor și folklorist ro­mân Artur Gorovei, membru al A­­cademiei române, a fost promovat „doctor honoris caussa“ al facultății de litere și filosofie a Universității din Cernăuți. Trebue să relevăm faptul că ini­țiativa acestei cinstiri, se datorește în primul rând d-lui profesor uni­versitar Leca Morariu, cunoscutul cărturar bucovinean. Inițiativa d-lui profesor Leca Mo­­rariu a fost susținută de toți colegii d-sale de la facultatea de litere și filosofie. Astfel, s’a putut aduce un meritat omagiu bătrînului scriitor Artur Gorovei, care, după cum se știe, e de zeci de ani un neobosit cercetător al folklorului românesc. SOLEMNITATEA Solemnitatea decernării titlului de doctor honoris causa a d-lui Artur Gorovei a avut loc eri la orele 12, în aula Universității. Se găseau prezenți toți profesorii facultății de litere și filosofie, pre­cum și foarte numeroși profesori de la celelalte facultăți, în frunte cu d. dr. Isopescu-Grecul, rectorul U­­niversității. Au asistat, de asemenea, repre­zentanții tuturor societăților studen­țești, precum și foarte mulți intelec­tuali din localitate. Scriitorul Artur Gorovei a fost pri­mit cu o călduroasă manifestație. Au urmat formalitățile pentru de­cernarea titlului de „doctor honoris causa“. D-nii dr. Isopescu-Grecul, rectorul Universității, profesor Traian Brăi­­leanu, decanul facultății de litere și filosofie și profesor Leca Morariu, promotorul sărbătoritului, au pro­nunțat în latinește formulele pen­tru decernarea titlului de „doctor honoris causa“. A răspuns tot în latinește, d. Artur Gorovei. CUVÂNTAREA RECTORULUI Apoi, d. dr. Isopescu-Grecul, recto­rul universității, a rostit următoarea cuvântare: „Viața omului de științe, serios și ponderat, se petrece în zi­lele normale în liniște și într'o acti­vitate curentă. Totuși, și în viața lui se petrec, din vreme în vreme, zile de o însemnătate extraordinară, zile marcante, care determină și disting viața sa. Pe când în tinerețe însă, aceste zile importante indică direcțiunea vieții, in vârstă mai înaintată ele se relie­fează mai mult ca o consecință a trecutului. Și de aceea, la vârstă îna­intată, zilele marcante sunt recolta care se culege toamna după o rod­nică activitate anterioară. Și dacă dvs. ați proclamat în mo­mentul acesta, „doctor honoris cau­sa“ al Universității noastre, adică cea mai înaltă demnitate care o poa­te conferi cea mai înaltă instituție culturală, reprezentată prin Univer­sitate, puteți vedea, cu drept cuvânt, în actul acesta recunoașterea unei activități culturale extraordinare și aprecierea supremă pe care o poate aduce Universitatea vieței dvs. Vă rog deep să primiți de la mine, ca mirator al operei dvs. culturale, feli­citările cele mai distinse pentru dem­nitatea conferită. Totodată, vă rog să primiți încredințarea că Univer­sitatea noastră se simte onorată de a vă număra între doctorii ei hono­ris causa“. RĂSPUNSUL SĂRBĂTORITULUI D. Artur Gorovei a răspuns urmă­toarele: „Ați binevoit să mă împo­dobiți cu cinstea cea mai aleasă, pe care poate s’o viseze un muncitor in­telectual, nu numai în țara noastră, ci pe întregul cuprins al pământu­lui, — recunosc aceasta, desbrăcân­­du-mă de orice modestie. „Doctor honoris causa“, un... om, — eram să zic­ un „tânăr“, uitând că am pășit pe al 70-lea an — un om care nu și-a perindat viața în fața dvs., pe­­ băncile facultății, ca să-i puteți aprecia sârguința și pri­ceperea, este, fără îndoială, răsplata cea mai generoasă pe care poate s’o aștepte, este culmea cea mai înaltă spre care-și poate aținti privirile, un modest lucrător al ogorului intelec­tual. Copleșit de o asemenea cinste ce mi-ați hărăzit, domnule rector, d-le decan și d-lor profesori, nu sunt vrednic să vă mulțumesc, să vă ex­prim nemărginita recunoștință care îmi îneacă sufletul, și pe care voia păstra-o neștirbită, până în ultima clipă ce-mi va fi dat s’o mai trăiesc. Cinstea aceasta se restrânge în­treagă asupra poporului, ale cărui comori sufletești am încercat să le răscolesc, să le dau la lumină, pen­tru lauda, pentru slăvirea lui, a nea­mului nostru românesc“. După terminarea solemnității, a avut loc o agapă, oferită de profeso­rii universitari în cinstea sărbători­tului. EM. KOS. DIMINEAȚA Vizita unui grup de academi­cieni la Brăila BRAILA. 30. — Un grup de 25 membrii ai Academiei Române, în urma invitației d-lui dr. Antipa, membru în consiliul de conducere al P. A. R. I. D.-ului, a sosit Du­minică la Brăila, pentru a vizita bălțile Dunării, din fața portului nostru. Printre oaspeți se aflau d-nii Oc­­tavian Goga, I. Inculeț, Vasilescu- Carpen, profesorii Mehedinți, Ți­­teica, etc. Membrii Academiei române, au sosit la Brăila dimineața, cu trenul accelerat, venind de la București și îndreptându-se spre port, s’au îm­barcat pe iahtul „Razlem“, al ad­ministrației pescăriilor statului și escortați de vaporul „Cetatea Al­bă"­, al serviciului N. F. R. au făcut o plimbare pe Dunăre și canalul Măcinului, debarcând la gura ca­nalului Filippi. De aici, cu bărcile, oaspeții au parcurs canalul, iar la ora 1 au luat masa la pavilionul pescăriilor de la acest punct. După masă, academicienii au vi­zitat lacurile Șerban și Scurtu, fă­când apoi o plimbare cu șalupele, până în apropiere de orășelul Mă­­cin. Seara, invitații d-lui dr. Antipa s’au înapoiat la Brăila cu vaporul „Cetatea Alba", iar de aci au ple­cat cu trenul spre Capitală. Moartea lui Gheorghe Lungu La spitalul Brâncovenesc a înce­tat zilele acestea din viață bătrânul Gheorghe D. Lungu, în vârstă de 81 ani. După cum se știe, bătrânul Gheor­­ghe Lungu, este moșneagul simpa­tic pe care-l vedeam scoțând tot­deauna Crucea din apa Dâmboviței în ziua de Bobotează. A început să se îndeletnicească cu această ispravă de la etatea de 26 ani și a scos regulat crucea, în fie­care zi de Bobotează in lungul inter­val de 55 ani. Ajuns la această vârstă înaintată, reumatismul contractat, pe urma îndeletnicirii de mai sus, timp de­ atâtea decenii, l-a răpus. Sărac lipit cum era, a fost internat de familie la spitalul Brâncovenesc, unde ajutorul medicilor nu i-a mai putut fi de folos și ca atare și-a dat obștescul sfârșit. Cereți la toate librăriile RUSOAICA Bordeiul pe Nistru al Locotenentu­lui Bagaiac roman de GIB I. MIHAESCU un volum de 350 pagini Lei 80 EDITURA „NAȚIONALA CIORNEI” S. A. Insulă flotantă pe Ocean NEW­­ YORK, 30 (Rador) Ea Norfolk a fost termi­nată construcția primei insule flotante, care va servi ca escală avioanelor de linie transoceanică. In­sula va putea primi 300 pasageri și 125 oameni de echipagiu. Trei alte insule asemă­nătoare se mai află în construcție și vor fi de a­­semenea așezate dealun­­gul oceanului. Corespondența lui Const­opsilanti Interesul pentru perioada lui Tu­dor Vladimirescu s’a deșteptat brusc în ultimii ani și mai multe volume publicate asupra acestei epoci au sporit considerabil informațiile noa­stre istorice. După volumul d-lui E. Vârtosu, 1821) Date și fapte noi, după aceia al d-lui I. C. Filitti. Frământările po­litice și sociale în Principatele Ro­mâne de la 1821 la 1828, iată acum un volum semnat de P. P. Panai­tescu: Corespondența lui Constan­tin Ipsilanti cu guvernul rusesc (1806—1810). Pregătirea eteriei și a renașterii politice românești, Bucu­rești, 1933. Toate aceste volume au fost pu­blicate de Așezământul cultural Ion C. Brătianu. De aceia nu mi se pare exagerată afirmația că deștep­tarea interesului general pentru e­­poca lui Tudor Vladimirescu se da­torește în bună parte acestei insti­tuții. In volumul citat aici, d. Panaites­­cu publică 36 de scrisori trimise sau primite de Constantin Ypsilanti, care a domnit in Muntenia de la 1802 la IMS. Cele mai multe din aceste scrisori fac parte din corespondența între Const. Ypsilanti și principele Adam Czartoryski, nobil polonez care a fost ministru de externe al Rusiei sub țarul Alexandru I. într’o interesantă și luminoasă introducere, d. Panaitescu justifică subtitlul volumului, arătând că activitatea lui Const. Ypsilanti „a servit ca model fiului său Alexan­dru, pentru răscoala sa din 1821”. De altfel, Tudor Vladimirescu, vii­torul revoluționar român, este și el amintit aici. Se poate zice că întreaga mișca­re care avea să izbucnească ceva mai târziu în Muntenia se află în germen aici. In orice caz, docu­mentele publicate de d. Panaitescu contribue nu numai la lamurirea raporturilor dintre Const. Ypsilanti și guvernul rusesc, ci și la înțele­gerea situației generale a țărilor românești, în epoca Eteriei și a lui Tudor Vladimirescu. Cu atât mai mare trebue să fie recunoștința noastră față de acei care ni le-au pus la îndemână. AL. GRAUR IN ȚARĂ AU APĂRUT... PRINCIPESA MARTHA BIBESCU: Destinul Lor­­dului Thomson of Cardington; S­e­aratul­a, cu o prefață de J. Ramsay MacDonald (Ed. „Ade­­vărul“) Literatura franceză datorează Princi­pesei Martha Bibescu cel puțin trei cărți bune : Isvor, pays des santes în care evocă un colț de țară umbrit de sălcii despletite ; Les Septs Paradis, călătoriile prin țări asiatice și o carte de portrete, traduse, fragmentar, in românește (Două portrete : Regele Fer­dinand al României și Anatole France). Au fost subliniate la vreme calitățile de portretistă ale Principesei Bibescu. Panegiricul recent străbătut de toți fiorii prieteniei „Destinul Lordului Thomson of Cardington“, nu infirmă întru nimic primele făgăduinți. Asistăm aci la desfășurarea fulgerătoarei as­censiuni a Lordului Thomson of Car­­dington, mlădiță a unei vechi familii de generali, marșul său forțat prin toate etapele unei strălucite cariere de ofițer, atașat militar, deputat și mi­nistru socialist, pentru a-și termina brusc ascensiunea în catastrofa aero­navei R. 100. Viața Lordului Thomson a fost in strânsă legătură cu soarta României, el a fost omul care a manipulat una din pârghiile care au declanșat intrarea României în război, el a dat foc son­delor și holdelor în­ timpul retragerii. Meritul Principesei Bibescu este toc­mai faptul de a reliefa linia fatidică în desfășurarea vieții Lordului Thom­son, ceea ce dă portretului o atitudine statuară de biografie plutarhică. Este impresionant amănuntul caracteristic și simbolic pe care Principesa Bibescu nu pregetă a-l sublinia­­ rolul focu­lui în viața Lordului Thomson. Ast­fel că, prin transparență, portretul atât de uman primește o iluminare de eroic și tragic și lasă să se întrevadă marile puteri elementare care conduc viața. Portretul Lordului Thomson este în­tovărășit de notele de roman ale ace­stuia. Smaranda mărturisește nu nu­mai o aleasă sensibilitate, dar este și un document pentru perioada neutralită­ții și o dovadă de înțelegere și iubire pentru țara noastră. Smarandaland, cum numește el în glumă și simbolic, țara care o adăpostește pe Smaranda. Destinul Lordului Thomson of Car­­dington este unul din cele mai reușite portrete, sobru și cald, aliind emoției reținute, de clasic stil racinean, o ro­mânească robustețe. O carte foarte u­­mană și o reușită realizare literară, viziunea poetică, — dată de obiceiu in­­tr'o indisolubilă unitate de viziune și structura ritmic-muzicală — in haina prozei. Totuși chiar­ din Aloysius Ber­trand,­­ Baudelaire, Mallarmé, Max Ja­cob, maeștrii poemei în proză — și nu li s-ar putea adăuga decât câteva stra­nii nuvele-poeme ale lui Baudelaire — totuși câte din poemele în proză ale acestora nu sunt inutile și false? Căci poemul în proză, prin natura lui hi­bridă, comportă o infinitate de ne­reușite față de unul sau două splendi­de reușite de „corcire“, de frumusețe monstruoasă. Ispita poemei in proză este mare, pare ușoară și subt aspectul ei super­ficial de proză lirică, poetică și senti­mentală. D-șoara Dumitrescu nu a scă­pat cu desăvârșire de primejdiile aces­tei facilități. De aceea aspectul Poeme­lor este mai mult acel al unui jurnal liric al unor serii de contemplări me­ditative. Un memorial de iubire, poate frânturi de scrisori. Sunt în orice caz dovada unui delicat și pasionat suflet, scrise de una din multiplele su­rori ale Mariannei Alcoforado, lirism discret și fără pretenție, închide ochii și ascultă cum cântă sufletul meu. — E petala căzută în zori din mărul înflorit. — E petala ce moare și roșul amurgului din tranda­firul însângerat. — E pasărea călă­toare ce pleacă iarna și vara se întoar­ce cuminte și dornică de dragoste. — E trilul fermecat de flaut ce plânge și râde cu luna și e iubirea. — Așa­dar o plachetă de proză poetică ce va place amatorilor de autenticitate, dincolo de orice considerații decât cele ale sincerelor focuri lăuntrice. Lucian Boz. j MARTA RADULESCU, veb­sl“) Sunt studentă (Ed. „Ade« Debutul, încă de die băncile liceului cu volumul de schițe , Clasa VII A, ne-a relevat o fată zburdalnică și ghi­­dușară, un fel de Olguța din Mede­lenii d-lui Ionel Teodoreanu, plină de umor, farse și neastâmpăr, notând cu un acut simț al umorului, situații șco­lare, caricaturizând profesoarele și co­legii. Sunt studentă continuă aceeași ma­nieră și dăruiește o bogată colecție de schițe umoristice din mediul studen­țesc. Umorul și ironia d-șoar­ei Rădu­­lescu au drept obiectiv, iar corpul pro­fesoral, într'o veșnică harță iconocla­stă cu dascălii, eleva aceasta nea­stâmpărată nu-și poate închipui idoli, citiți numai portretele profesorilor uni­versitari dintre care, unele, aduc cu foarte cunoscute personalități. Este drept că o caricatură care pare să fie a unui tiz a d-lui M. Dragomirescu a fost executată cu aceeași grație ca și articolul privitor la acelaș profesor și apărut mai demult al d-lui G. Căli­­nescu, dar meritul schițelor nu este a­­tât intensitatea umorului ci vioiciunea, neastâmpărul, ochiul atent și investi­gator al autoarei. Iată un exemplu din o sută : „Ancorăm la ghișeu, înaintea noastră așteptau doi studenți și‘n urma lor trei fete. Una, o frumusețe ,de seră, stă rezemată de perete. Un domn de­șirat, chel, cu mustățile pe găleată. Studiul d-lui M. Negrea-Râmniceanu este una dintre acele folositoare in­cursiuni în discipline diferite și o bine­venită încercare de sinteză. Crima pa­sională apelează și la perspicacitatea criminalistului, a penalistului și a psi­hologului, a sociologului, a psihiatru­lui și a moralistului. Este, prin urmare, un domeniu complex, cu întrebăeri mul­tiple de metode, perspective și solu­ții.Lucrarea d-lui M. N. Râmniceanu dovedește o serioasă lectură și o preocu­pare de pătrundere în substratul lu­crurilor. Mai trebue accentuată și hăr­nicia cu care a­ fost adunat materialul informativ din literatură, memorii, zia­re și arhive juridice. Un capitol intro­ductiv lămurește la lumina școalei cri­­minalogice italiene (Lombroso, Ferri Semelli), conceptul de crimă pa­sională. Un al doilea capitol îl des­pică în diferite categorii, după ca­racterul lor de premeditare. Urmează o fenomenologie a crimei pasionale, pri­vită sub­ aspectul psihologic, — un­de, ca de altfel în tot volumul, auto­rul întrebuințează revelatoare exemple din Dostoevsky, romancierul a cărui perpetuă preocupare a fost tocmai mi­sterul crimei. Drept criterii de diagnos­tic, reușește să pună în evidență cru­zimea și furia destructivă. Analizează apoi factorii care dau energie acestei declanșări: ura și instinctul sexual cu toată gama, de la dorința neînfrântă până la gelozie. Apoi autorul anali­zează crimele comise din altruism, euthanasie, precum­­ și sinuciderile și dublele sinucideri și, în sfârșit, factorii endogeni care prezidează la făptuirea crimei, imitațiunea și sugestia. Ultima parte (cele cinci capitole fi­nale) privesc mai mult latura filozofică și juridică a problemei, — și, cu o exce­lentă documentare, autorul reușește să ne explie diferitele atitudini ale lumii contimporane față de crima pasională și de făptuitorii ei. Problema juridică ocupă ultimul ca­pitol și cere o generoasă reformă a pers­pectivei penale, — instituind drept criteriu de aplicare a pedepsei, nu ra­portul cu gravitatea faptei ci după sta­rea de conștiință, — desechilibrată sau nu în timpul făptuirii. Lucrarea d-lui­­ Negrea-Râmniceanu este o prețioasă și documentată lectură­­cu problemele bine studiate și bine ex­puse. Uzul frecvent al documentului li­terar (Gide, Dostoevsky, Mauriac), a făeturilor de ziar privitoare la procese, ni-1 face îndeosebi atrăgător ca să nu vorbim de bogată bibliografie profesio­nală juridico-medicală. Este nu numai un folositor ghid pentru inițierea într’o mult desbătută problemă, dar și o lec­tură agreabilă. N, PdRAs Măscărici, s*©= man, ediția I­I-a (EdL „Cartea Românească“) Autor a câtorva volume de nuvele cari au fost la timpul lor apreciate și consa­crate, d. N. Pora retipărește acum Măs­cărici, în a doua ediție. Este romanul unei tinere fete, țărăncuță intrată slugă la un boer, crescută, educată și lansată de el în teatru. Remarcabilă este abilitatea autorului care nu a voit să vadă in Sanda, eroina romanului, nici feeriea-vamp, actrița beată de succes și desfrâu, clișeu destul de uzi­tat, ci a preferat să deseneze o ome­nească și emoționantă siluetă, de­ o ino­cență și o curăție care presupune din partea autorului o viziune cu totul an­tebelică a mediului social. In orice caz viziunea Sandei este plămădită de un sentiment drag autorului, când încear­că să deslușească evoluția fetei de țară spre apoteoza teatrală. O arată oprin­­du-se în drum, ascultând de glasul lă­untric și revenind la viața de țară. Sămănătorism veți zice, deci inactual. Desigur, dar silueta Sandei­­ repet cu­o bărbuță pământie ca o bidinea mân­cată de­ molii, intră'n sală, scapără o privire spre liana de lângă perete și se adresează celor doi de la ghișeu: „De ce nu cedați locul domnișoarelor ? Nu vă e rușine ?“. Unul din cei apostro­fați, un student spânatec și firav ca un pai de grâu mănat, se întoarce sur­prins : „îndată, domnule Decan. Nu­mai să ne dea restul“. „Ce îndată ? Șterge-o!“ „E dispoziția să nu ne depăr­tăm de la ghișeu până nu luăm restul“. „Mai și discuți măgarule !“ zice domnul Decan și-i cârpește studentului o pal­mă. Cu mână la falcă, buimăcit de neprevăzutul situației, tânărul îl pri­vește o clipă, la fete nici nu se mai uită, și pleacă repede, ca un câine bă­tut, lăsând și rest și tot. Domnul De­can, cu grații de girafă, se adresează domnișoarei celei frumoase. „Te rog treci la cassă“. „Eu nu am nimic, dom­nule profesor, dumnealui îmi plătea taxa“ și arată pe tovarășul studentului bătut. Domnul Docan ne aruncă la toți o privire verde și ese grăbit, pe altă ușe“. Deasemenea nu trebuesc uitate cali­tățile literare ale volumului, oportun împestrițat cu vocabularul tehnic stu­dențesc, dialog viu și sprinten, tipuri studențești și profesorale prinse sur le vii. O carte plăcută, cu mult duh și viață ca un vin nou, vântul „siluetă“ pentru că execuția psi­hologică mi se pare, oarecum, neglija­tă­ este totuși o simpatică și vie si­gură. Mediul este bine prins, cu direc­torul de teatru aducând cu Al Davilla, întrucâtva, însă caricatural, mediul teatral, de actrițe invidioase și chibiți, escroci și libidinoși, menajul în trei al domnului director și în sfârșit, ultima parte a romanului, împletirea în de­cursul povestirii a răscoalelor de la 1907 în care își găsește sfârșitul și eroina romanului, Sanda ascultând de chemarea pă­mântului, un director de teatru, preve­nitor, mărinimos și cult, un ministru harnic și înțelegător, un profesor de conservator, escroc și libidinos; me­diul teatral și interioare boerești; vâl­vătăi de răzmeriță; iată actorii și de­corul în care se petrece acțiunea ro­manului Măscărici, care are reale ca­lități de limpezime și cursivitate. AGLAE DUMITRESCU- Poeme (Tipogr. Geller). Ca toate operele cari participă la două domenii, poema în proză este un gen dificil. Hibrid prin esență, Îmbracă M. NEGREA - RÂM­NIC­E­A­NU : Crima pasională. Pagina 3-a Lucrările subomisiunilor de unificare legislativă' Subcomisiunile pentru unificarea­ legislativă și-au continuat eli­­i­­­erările. Subcomisiunea de cod comercial' a discutat capitolul referitor la ac­țiuni, în principal punându-se ches­tiunea dacă trebue admis sau nu, principiul introducerii acțiunilor privilegiate. Comisiunea după lungi discuții, a admis: CODUL CIVIL Ședința s’a deschis la ora 9 dint. și s’au discutat art. 71—73, termi­­nându-se astfel materia dreptului internațional. PROCEDURA CIVILA Ședința s’a deschis la ora 5. d. a. și s’a discutat capitolul referitor la instituția probelor. Subcomisia de procedură penală a discutat art. 411—415, referitoare la procedura după închiderea desba­­terilor, la Curțile cu juri. S’a introdus principiul ca în ipo­teza schimbării calificării faptului în fața Curții cu jurați, dacă se în­greunează situațiunea acuzatului, să nu se poată judeca, imediat, ci să se retrimită pentru îndeplinirea formelor pentru judecarea faptului sub nou calificare. CODUL PENAL Ședința s-a deschis la ora 5, d. a. sub preșidenția d-lui I. Gr. Perie­­țeanu. Din partea consiliului legis­lativ au asistat d-nii I. Ionescu-Dolj și prof. I. Rădulescu. S’a discutat titlul VI, relativ la crime și delicte contra liniștei pu­blice, art. 315—324, la care s’au adus mici modificări și adăugiri. Au trecut un bunișor număr de ani de când n’am mai deschis greaua poartă a palatului Fundației dinspre strada Academiei. Pe mă­sură ce mă apropiam acum de ea, mă cuprindea un puternic senti­ment de emoție. De zeci și sute de ori am bătut drumul­ acesta, iar as­tăzi mi-e străin. Sala de lectură a rămas aceeași încăpere imens de înaltă, cu gea­muri cât peretele, cu lumina re­vărsată, seara, discret, din tavan. Pupitrele verzi, cochete, sunt tot atât de comode; o liniște și o cură­țenie perfectă domnește peste tot. Numai personalul s’a schimbat. Nu mai e nici cerberul de la vestiar, înaintea căruia tremurau studenții, nici oamenii de serviciu din sălile de lectură, tăcuți și gravi, care cu­noșteau pe cercetătorii asidui ai bi­bliotecii și le aduceau adesea car­tea dorită înainte de a o cere. Au ieșit desigur la pensie, căci i-am știut de totdeauna bătrâni. Astăzi personalul este format nu­mai din băeți tineri de tot: nu-i deosebești dintre studenți. In ajunul examenelor, sala de lectură nu-i prea încărcată de ci­titori. Interesant că majoritatea sunt băeți. Abea câteva studente ici și colo în rochiile lor modeste de fete muncitoare. Și totuși raportul de forțe, după matricolele de la Uni­versități, pare să fie altul. Cine știe care o fi explicația. Lângă masa custodelui, o vitrină îmi atrage atenția. Nu era pe vre­mea mea. Sub geamul de sticlă sunt câteva cărți din patrimoniul biblio­tecii, complect sfâșiate. O inscrip­ție spune: Expunem aceste cărți, barbar maltratate de cetitori. E ’ o rușine ca un student să aibă atât de puțină grijă de cartea pe care o are în mână. Este desigur fapta unor studenți complect lipsiți de educație. Dar să ne mai mirăm astăzi, când alți stu­denți, dintr’o țară mai civilizată, ați putut da foc unor biblioteci întregi? & Rânduirea fișelor în cataloage nu s’a schimbat nici ea, de atâția ani încoace. Caut o biografie sau un studiu a­­supra lui Victor Hugo. La litera res­pectivă nu găsesc însă decât operele marelui poet: poezii, teatru, roma­ne, toate în cât mai multe exem­plare. Mă străduesc să-mi aduc atunci aminte de numele vre­unui critic care s-a ocupat de Victor Hugo. Poate Sainte-Beuve? La litera S sunt peste 20 volume ale celebrului critic: încercări literare. Critici; Al­te încercări literare; Studii și por­trete. Poezia franceză, și, apoi, va­stele Causeries du Lundi, într’un respectabil număr de volume. Oare care dintre ele tratează despre Hu­go? Numele librăriei editoare nu-i o­­m­is nicăeri, dar o succintă tablă de materii a volumului, care ar fi atât de necesară, lipsește din fișă. Nu-mi rămâne decât să consult toate cele 20 de volume, ca să rețin apoi pe acel ce mă interesează. ’ Dar regu­lamentul se opune: nu se poate cere decât câte un singur volum odată. Să le iau dar pe rând: vol. I, vol. II, vol. III, ș. a. m. d. Un volum se capătă în aproxi­mativ 10 minute. Dacă cel de care am nevoie va fi ultimul, se va în­chide biblioteca înainte de a ajun­ge să-l am în mână. Oare nu se poate face un supli­ment de fișe, cel puțin la scriitorii mai importanți, care să orienteze pe cititor în vasta biblioteca? La „V. Hugo” să găsești, după operele sale, o indicație bibliografică? Iar la „Causeries du Lundi“ și alte opere asemănătoare, o tablă de materie este absolut indispensabilă în fișe. ANA CANARACHE Citiți „LECTURA" O ORA DE LECTURĂ LA FUNDAȚIA CAROL *

Next