Dimineaţa, ianuarie 1934 (Anul 30, nr. 9702-9733)

1934-01-13 / nr. 9714

ITERATUR Adevărata ocrotire a copilului de Dr. B. SAPIRA Au trecut sărbătorile de Crăciun, când fiecare se gândeşte la copii. Cei mai mulţi au făcut un pom de Crăciun mai mare sau mai mic, după posibilitate, au făcut cadouri şi sânt satisfăcuţi. Dar nu prin ast­fel de mijloace se rezolvă o proble­mă de mare importanţă. Autori americani au fost cei din­tâi cari, date fiind multiplicitatea şi vastitatea problemelor ce pri­vesc fiinţa umană în devenire, au cerut întemeierea unui Minister al copilului, iar cunoscutul igienist belgian René Sand, când vorbeşte de un Minister al Afacerilor sociale, îi acordă ca principală menire ocro­­tirea copilăriei, a acestui fragment al colectivităţii care — pretutinde­ni — reprezintă numericeşte cel puţin o treime din Naţiune. Or, ce se întâmplă azi? Covârşi­toarea populaţie infantilă aflătoa­re în deficienţă (fizică, morală sau culturală), copiii „asistabili” în În­ţeles mai larg, încarcă oricum — şi fără folos apreciabil — bugetele mai tuturor departamentelor: Să­nătate, Muncă, Industrie, Instruc­ţie publică (ocrotirea vârstei şcola­re), Justiţia (minorii delicvenţi, u­­neori sută în sută produs al mize­riei mediului ambiant), Internele (bugetele sanitare judeţene şi co­munale), plus aportul bănesc — de­stul de însemnat — al iniţiativei particulare. Şi atunci concluzia decurge logic: în locul ocrotirii disparate şi me­diocre de astăzi, un singur orga­nism central, care să îmbrăţişeze toate, dar absolut toate aspectele ajutorării fiinţei omeneşti, de la naştere până la păşirea in viaţa a­­dultă, o înjghebare deci căreia să-i revie igiena în toate etapele de vâr­­­ stă, educaţia fizică, cultura mora­lă, instrucţia copilului, spitalizarea lui, combaterea criminalităţii infan­tile, suprimarea influenţelor nocive, regenerarea, tineretului, eugenia, etc. Dacă unora titulatura „Minister” le apare neadecvată, prea pompoa­să, într’o vreme când se cere mic­şorarea numărului acestor organis­me centrale, să se adopte denumi­rea generică de „Instituţie naţio­nală a copilăriei”, după modelul va­stei organizaţii italiene „Opera na­zionale per la proiezione della Ma­­ternita e dell Infanzio”, una din cele mai frumoase Înfăptuiri ale re­­gimului actual. Cheia de boltă a incontestabilului progres biologic şi demografic pe care îl înregistrează azi naţiunea italiană,­in această organizaţie unitară rezidă. Pentru România, puţine impera­tive ale vremii se impun atât de categoric ca un organism centrali­zator, pe ţară, al întregii ocrotiri a copilăriei, numească-se el minis­ter, subsecretariat de Stat, Institu­ţie sau Oficiu naţional. Aşa cum se prezintă lucrurile­ în momentul de faţă, ele nu mai pot dăinui, fără o gravă compromitere a rezervei biologice a colectivităţii. Se desfăşoară sforţări, se cheltuesc sume mari, se ivesc iniţiative răz­leţe, uneori de­ o clasică abnegaţie. Rezultatul? Mortalitatea copiilor e aproape aceeaş ca acum 40 de ani, morbiditatea lor e încă ridicată, iar mizeria materială in care se sbat mulţi nu mai are nevoie de docu­mentare. Generozitatea particularului (a­­colo unde mai există), devotamentul unei restrânse elite feminine, glasul izolat al sensibilităţii literatului, toate acestea nu mai pot fi utile azi. Ochiul cunoscătorului reduce repede la adevăratele proporţii e­­fectul distribuţiei de ajutoare celor câteva zeci de copii ai mahalalei: picătură de alinare în faţa unui imens val de suferinţe, boli, sub­nutriţie şi ignoranţă. Adevărata ocrotire a copilului, aşa cum e concepută în cadrul larg al politicii sociale, nu poate veni decât de la o coordonare a tuturor sforţărilor, sub o conducere unitară, a Statului, care să dea asistenţă raţională (tuturor copiilor ce au ne­voie de ea şi numai acestora); iar în ce priveşte resursele materiale, s’a demonstrat de mult că, în a­­ceastă nouă organizare, oficialita­tea — numai dacă vrea — poate găsi uşor sumele necesare, chiar într’o situaţie economico-financiara ca cea de azi.Dr. B. SAPIRA Medicul dispensarului de pue­ricultura „Principesa Elena” Specificul brăilean in pictură Expoziţia d-lui I. Panteli-Stanciu Pictori mari, Brăila a dat câţiva ţării şi în trecut şi astăzi. Zugravi, artişti ai specificului brăilean s’au arătat, din nefericire, foarte puţini. Şi aceasta şi fiindcă artiştii s’au in­­streinat de cheiurile visurilor copi­lăriei lor, şi fiindcă varietatea spe­cificului brăilean se cere cercetată­­ cu dragoste şi cu înţelegere. Mai statornic decât confraţii săi, d. I. Panteli-Stanciu, un tânăr ar­tist brăilean, după ce şi-a cultivat spiritul în Franţa (a fost acceptat chiar la salonul oficial al Parisului) s-a reîntors în oraşul său natal. Aici şi-a consacrat paleta tuturor fru­museţilor tăinuite ale portului, ale bălţilor, ale drumurilor începutului de Bărăgan la poarta căruia stră­­jueşte Brăila. In acest chip, artistul a reuşit, cu multă migală, să ne re­dea un tot armonic, unitar, un con­spect minunat al pitorescului brăi­lean alcătuit din luminişuri in bal­tă, din privaturi şi garduri in jurul cărora se găsesc atacurie vărsări­lor, din desişuri, ghioluri, sălcii cu aspecte surprinzătoare, canaturi tăi­nuite de umbriş sau scăldate de soare. O întreagă lume de mistere pentru adunatul căreia pictorul a răscolit stuful şi papura, şi a strivit vrejul de mură pe sub plutele scor­­buroase, a pândit sălbătăciunile bălţilor şi ie-a surprins afundarea în belciugele concentrice rostogolite pe luciul apelor până în clisa grin­dului. D. I. Pan­teii Stanciu expune şi admirabile portrete, nuduri şi re­miniscenţe din Paris, dar unde ex­celează d-sa e în această ironizare a frumosului brăilean, fie el privit dinspre port spre baltă, fie dinspre baltă spre port. Canalul Corotischei, braţul Măcinului, pe baltă la „Plân­ge bani“, pe ghid­ la „Piatra Fetei“, pe Ruşava, capete de lipoveni, de lăutari şi de cheflii din port, gospo­dării de pescari în plină natură, o întreagă gamă de culori, care des­­văluind bogăţia pitorescului brăi­lean consacră pe artist. Toate aceste frumuseţi sunt ex­puse acum de pictorul brăilean in sala Mozart din Calea Victoriei. I. PANTELI STANCIU Un ser împotriva tifo­sului exantenatic VIENA. — Se anunţă din Mo­scova: Institutul bacteriologic pan-ucrainian Metschnikov, din Charkov, a reuşit să prepare un serum de protejare împotriva ti­fosului exantematic. Efectul acestui serum este ex­perimentat actualmente. BAIATUL POP» " Roman de T. TEOD­ORESCU-BRANIŞTE Cel mai remarcabil succes literar pe care-l înregistrăm până in momen­tul apariţiei rândurilor de faţă, e o carte de politică şi iubire. ..Pretutindeni se simte mâna viguroasă a scriitorului, care ciopleşte cuvântul cu grije şi-l aşează cu măestrie într’un vitraliu care reprezin­­tă cea mai frumoasă izbândă epică din acest sezon. (C. PANAITESCU-„Facla‘‘) Editura „Adevărul“ Un volum de 400 pagini Lei 80.— MIRCEA DAMIAN ■ I I »I- ■ -Cu prilejul apariţiei volumului tie nuvele „Ocnă şi un căţel Mircea Damian e unul din acei oameni rari al căror destin neobiş­nuit îi poate duce la totul sau la nimic. Dacă s'ar fi născut în alt veac şi sub alte zodii, el ar fi putut fi cruciat şi ar fi călătorit ani în­tregi spre Orient să se lupte şi să moară pentru un mit, ghicitor să se uite în sufletele oamenilor, ca un nişte fântâni cu stârvuri, şi să scui­pe alături scârbit, condotier în sluj­ba unei castelane cu păr auriu, ori corsar, să colinde mări şi oceane, numai de dragul de a putea plesni seara, în ape, cu vârful lopeţii, luna peste bot. Omul acesta înalt şi negru, cu ochi adânci ca de vultur, isteţi, şi câteodată cu toate fulgerile cerului în ei, oriunde, ar fi putut sta pe treapta râvnită. Iscat acum trei de­cenii într’un sat de olteni săraci, Mircea Damian, a învăţat, dracu ştie cum, în fugă, să bughisească, şi şi-a luat lumea în cap de când era de-o şchioapă. A bătut cu paşii lui, dese­ori desculţi, munţii şi şe­surile ţării dela o graniţă la alta şi a fost pe rând, ucenic tâmplar, într’un târg moldovenesc, licean pe Târnave, clovn de circ în Dobrogea, militar profesionist la roşiori în Banat, pes­car şi luntraş în Deltă. Copilăria şi adolescenţa lui sunt ca nişte legende cu întâmplări fabu­loase, cari ţin de tragic şi de mira­col. Un tren în care se urcase din e­­roare şi ca întotdeauna fără bilet, ca adus în Capitală, de care îi era teamă, şi pe care până atunci o ocolise ea­ pe o fiară. Aci, între al­tele, a văzut vitrine cu cărţi, şi în­tr’o cafenea, nişte domni gravi cari vorbeau cu toată seriozitatea despre oarecari cai verzi. A întrebat chelne­­rul cine sunt­ domnii. I s’a spus că sunt scriitori. Mircea Damian şi-a adus aminte că dacă moare vârful creionului în­tre buze, şi el poate să scrie. Şi i-a venit cheful să devină scriitor. A rătăcit câteva ceasuri pe străzi. Căuta un cimitir. Dar fiindcă nu era obişnuit să întrebe niciodată pe ni­meni ca să nu se simtă obligat,­­ el a nimerit în Parcul Carol. In dosul Muzeului Militar, a descoperit un câmp de ierburi netulburat, păzit de tunuri ruginite. Aci s’a întins pe pântece şi a însăilat o schiţă stranie ca sufletul şi făptură lui. S’a pre­zentat cu ea la o redacţie (a Vieţii literare, mi se pare). Şi fiindcă nu-şi aducea aminte cum îi chiamă, i s’a ales la întâmplare un nume din cartea de telefon. Asta se întâmpla într’o joi pe la prânz. A doua zi Mircea Damian era uns scriitor. Ba chiar scriitor cunoscut şi apreciat. Schiţele sau nuvelele lui ulterioare cari i-au adus o ascensiune rapidă au mers unitare, pe aceiaşi linie de straniu, de bizar. Noul sosit, în mijlocul atâtor scri­itori cu inspiraţie livrescă, fără sevă şi deseori fără sâmbure, dovedea că are ceva de spus şi că vorbeşte şi se poartă într'un fel care îi e propriu. Cu toate acestea, la apariţia neîn­târziată a primei sale că­rţi „Eu sau frate-meu?” lui Mircea Damian i s’au căutat modele streine. Unii l’au asemănat cu americanul Marck Twain, alţii cu nordicul Knut Ham­sun. Mircea Damian nu are însă ,ni­mic în scris­ul său, nici din umorul absurd şi de calitate măruntă­, al lui Marck Twain, bun pentru capetele patrate ale Yankeilor, nici din sba­­terea ceţoasă şi oarbă a eroilor bam­­sunieni. Eroii masculini ai lui Mir­cea Damian se reduc la unul şi a­­celaş personaj zăpăcit, care se plim­bă prin lume, se leagă de oameni şi de întâmplări, acţionează şi câteo­dată face reflecţii în gura mare. In­teresantul în literatura lui Mircea Damian îl formează nu atât acţiu­nea ori reflecţiile personajului său central cât, atitudinea, celor ce vin în contact cu acest personaj. Toată a­­ceastă lume e prinsă par­că de o ne­bunie generală. Nimeni nu se mai mişcă normal, nimeni nu mai ac­ţionează logic. Nici o clipă însă si­tuaţiile aceste absurde nu par ne­verosimile. O altă particularitate a oamenilor creaţi de Mircea Damian este că aceşti oameni nu-şi pierd în nici o împrejurare sentimentele lor de umanitate, de milă. E exemplifica­­torie în acest sens nuvela „O călăto­rie de plăcere” din volumul „Eu sau frate-meu?’’ şi care e una din cele mai bune din câte le are, la noi, genul. După apariţia volumului său „Eu sau frate-meu?“ Mircea Damian a redactat o revistă literară săptămâ­nală, întitulată „Vitrina literară”. Publicaţia aceasta a lui Mircea Da­mian, cu o viaţă destul de scurtă dealtfel, a fost una din cele mai cu pricepere alcătuite reviste. La „Vic­trina literară” Mircea Damian şi-a descoperit însuşirile de polemist şi pamfletar, însuşiri primejdioase, cari aveau să-l ducă foarte curând, ca pe odinioară Arghezi, la Văcă­reşti, alături de hoţi şi borfaşi. Car­tea cu care a eşit la subsoară, de aci, după câteva luni, „Celula No. 13”, desvăluia cititorului uimit, nu nu­mai o lume nouă, dar şi un Mircea Damian inedit, un Mircea Damian Iarna este sezonul cel mai potri­vit pentru radiofonie. Moş Crăciun aduce în sacul său cu daruri şi tot soiul de aparate de radio. Fericiţi cei cari au în lotul lor pe acele în­zestrate cu ultimele perfecţionări ca toncontrol, sistem anti-fading auto­mat şi filtru de bandă. Dacă se mai întâmplă ca aparatul să, poate fi fo­losit şi pentru unde scurte (de la 10—70 m.) atunci posesorul lui se poate considera omul cel mai favo­rizat de soartă. Undele scurte, pe lângă marea lor putere de străbatere (ele înconjoa­ră pământul), sunt cele mai ferite de paraziţi. Uneori nu au chiar de loc. Ele se aud în plină zi, tot atât de bine ca şi noaptea. Cel ce scrie aceste rânduri la ora 2 după amiază, aude în acest timp postul de emisiune englez de la Chelmsford, tot atât de clar şi de tare, ca şi cum se prinde postul no­stru de emisiune de la Băneasa, aci în Bucureşti, cu un aparat obicinuit de 3 lămpi. Aceste emiţătoare de unde scurte se perfecţionează zi cu zi. Putem zice, cu siguranţă multă, că ele sunt undele viitorului. Pe când va insta­la şi România un asemenea emiţă­tor ? • Pentru moment există instalaţii e­­miţătoare de unde scurte la Berlin, Paris, Londra, Copenhaga, Roma, Vatican, Madrid şi Moscova. Natural, vorbim numai de Europa. Ele pot fi recepţionate oricând şi pe orice fel de timp. In plus, posesorul unui a­­parat care are şi aceste unde scurte, mai poate prinde cele mai importan­te posturi americane. Pentru aceasta este însă nevoie să încerce pe la o­­rele patru dimineaţa. Ce plăcută senzaţie am avut când am recepţio­nat pentru întâia dată Schenectady sau Buenos­ Aires ! Aşa­dar, sfătuim pe oricine dis­pune de mijloace materiale, să-şi procure numai aparate cu cele trei feluri de unde: lungi, mijlocii şi scurte. Ele sunt într’adevăr mai cos­tisitoare, dar în schimb recepţio­nează întreaga gamă de unde, care circulă în tot universul. # Dar şi ascultătorii pe unde lungi au avut zilele acestea plăcuta sur­priză de a auzi noul post de emisiu­ne „Radio-Paris“ pe 1725 m, lungime de undă. Acesta era mai înainte un post particular, care se auzea destul de slab la noi. Trecând, acum de cu­rând la stat, a fost complect reorga­nizat și se aude minunat. Inainte de Crăciun acest post a radiodifuzat reportajul tragerii lo­teriei franceze care a avut loc în sala Trocadero la Paris. Reporterul spe­cialist, în faţa microfonului, poves­tea în mod fidel despre tot ceea ce se petrecea în sală, unde se auzeau lă­murit strigătele şi chiar şi murmu­rele mulţimei adunate. Lozul cel mare de cinci milioane a fost atri­buit la sfârşit şi câştigat de biletul cu No. 033273 din seria S. Cu începere de la 17 Decembrie a.­c postul acesta de emisiune naţio­nală franceză „Radio-Paris“ pe unde lungi, emite zilnic (la orele 9,45, 11,20, 14 şi 21 după ceasul nostru. Numai de ar dura cât mai mult calităţile cu cari se prezintă astăzi,) căci aparatele de radio de emisiune­­ ca şi de recepţie, se obosesc, îmbă­trânesc chiar mult mai repede decât oamenii. Cine dintre radiofonişti nu-şi adu­ce aminte cât de minunat emitea­ Varşovia la începutul refacerii insta-­­ laţiei sale pe unde 1411 m.! Şi acum! se aude bine, însă mult mai slab ca I înainte. I sensibil, milos şi bun sentimental şi liric, ca un poet rămas încă fe­cior. In închisoare Mircea Damian n’a văzut nimic grotesc, nimic demn de zâmbet ori de glumă. Ochii lui, sub privirile cărora tremură domni solemni, decoraţi de nenumărate ori şi sus puşi, s’au deschis largă şi în­ţelegători peste gemătul şi mizeria umană. „Celula No. 13” e una din cele mai documentate şi mai zgudui­toare cărţi din câte s-au scris în ultimii ani. Talentul risipit de Mir­cea Damian în paginile ei a infuzat acestei cărţi o vitalitate robustă ca­re o va ţine multă vreme printre puţinele cărţi vii. „Două şi un căţel” lucrarea ulti­mă a lui Mircea Damian, prinde fi­­rul întrerupt cu „Celula" şi-l conti­nuă. E o carte cu surprize de bună calitate pe fiecare pagină, o carte care îndurerează şi amuză. Cartea cea mare a lui Mircea Damian însă, va fi poate aceia pe care o anunţă, şi în care s’a hotărât să se , spove­dească omeneşte, fără ruşine şi fără ezitări. Să spună, adică, simplu şi luminos, tot ce-a văzut, tot ce i s'a întâmplat.... Z­AH­ARIA STANCU Tot astfel emisiunile postului Ra­dio-colonial francez, pe unde scurte de 19 m. şi 25 m. sau ale celui dela Rabat (Africa) erau perfect auzite la noi acum câteva luni, dar astăzi s’au anemiat de tot, ultimele nu se mai prind deloc. In schimb posturile engleze și ger­mane pe unde scurte sunt în plină splendoare. Pe cât timp încă? nimeni nu poate şti. Acum insă, ele se re­cepţionează clar şi puternic. #­­ Viitorul radiofonist se găseşte as­tăzi perplex, ne­ştiind ce aparat să aleagă. După părerea noastră toate recep­toarele sunt bune, însă numai în ra­port cu preţul pe care îl plătim ca să le cumpărăm. Cum arătam mai sus, cui ii dă mâna poate să-şi c­umpere cu 15.000-20.000 lei o superbă superheterodină, recepţionând toate cele trei feluri de unde. Dacă însă nu este in stare să su­porte asemenea cheltuială, atunci să se­ mulţumeacă cu un aparat de 2,3 mii lei, cu care poate prinde foarte bine interesantul nostru post de e­­misiune de la Băneasa. Sunt şi aparate de un preţ mijlo­ciu,­intre cele dintâi şi acestea din urmă, dar nu putem sfătui pe ni­meni să le cumpere. Va plăti mai scump decât 3 mii de lei şi va auzi tot... numai Bucureştiul. Deci ori aparat mare de tot, scump, ori unul mic de tot, foarte ieftin.­ ­ Bucureştiul având pe deoparte un post local puternic de emisiune, iar pe de altă parte fiind din belşug în­zestrat cu paraziţi (reclame lumi­noase, tramvai, aparate medicale electrice), nu permite recepţia străi­nătăţii în condiţii mulţumitoare de­cât cu aparate de mâna întâi. Sunt unii medici cari lucrând şi noaptea cu aparatele lor electrice, turbură audiţiile — ceea ce este cu desăvârşire interzis. Amatorii ar trebui să-i descopere şi să-i dea în judecată, pentru a pune astfel capăt unor turburări de audiţie, cari îm­piedică desvoltarea radiofoniei in Capitala noastră. Dar dacă paraziţii industriali pot fi stăviliţi, nu putem proceda la fel şi cu cei atmosferici. Aceştia fac uneori audiţia imposi­bilă. Astfel, pe timpurile de mare ger, când atmosfera e plină de ceaţă, mu­zica şi vorba nu se mai aud­e deloc, fiind înlocuită cu nişte pârâituri în­grozitoare. Se pare că în asemenea Împrejurări aerul e plin de ioni în­cărcaţi cu electricitate, cari apro­­piindu-se unii de alţii produc prin descărcare acele zgomote, cari par că au de gând să distrugă „vorbito­rul“ aparatului. Din nefericire, tehnica radiofo­nică nu a găsit încă sistemul de a înlătura paraziţii prin aparatele re­ceptoare, ci numai se pot lua măsuri ca să nu se producă, la origine. Aşa că cine vă va spune :­­ — „Eu am un aparat admirabil, care nu are niciun parazit!“, se lau­dă, ori vrea să vă facă sânge rău.­­ Dinpotrivă, aparatele cele cu multe lămpi, deci mai scumpe, fiind cele mai sensibile, prind şi cei mai mulţi paraziţi. Spunem acest adevăr ca să fie drept mângâiere acelora cărora moş Crăciun le-a adus anul acesta o simplă... galena. Să se mângâe a­­cu­m cu gândul acesta şi să spere o superheterodină modernă, cu în­­trega gamă de unde, pentru anul viitor. NIKI PERCEA Cronica radiofonică Ultimele Invenţii.­Paraziții D. MIRCEA DAMIAN Cronica femeii Bucătăria Această dispreţuită ocupaţie a fe­meii, pe­ care prejudecata şi ironii­le au­ declasat-o dealungul anilor, tinde să revie la importanţa ce i se cuvine. Bucătăria îşi va recâştiga conş­tient titlul de ştiinţă şi de artă. Doar atâta timp cât femeii i-au fost refuzate ocupaţiile dincolo de graniţele căminului,­ îndeletnicirea culinară i se servea ca titlu defini­tiv şi degradant. Şi a ştiut este că tocmai femeea cu treburi în afară de casă şi care se izbeşte de greutăţile existenţei este cu atât mai conştientă de­ rolul ce-l are ca îngrijitoare a familiei. Ea ştie că alimentaţia are o im­portanţă covârşitoare în viaţă. Nu este casă în care să nu se afle cineva care necesită regim special. Copiilor le trebueşte o hrană, deo­sebită, lipsită de acele substanţe cari împiedică, evoluţia normală a organelor şi care-i fac capricioşi şi iritaţi. Mamele, şi nu bucătăresele sunt acelea cărora li se cere să ştie să dozeze ştiinţificeşte şi cu gust hrana copiilor. Regimul suferinzilor nu trebue să constitue o pedeapsă pentru boala, de care suferă. Cu puţină iniţiativă şi bună voinţă, se poate varia în­t’atâtea feluri meni­ul celui supus la restricţii, incât privirea­ melan­colică a acestuia să nu se îndrepte cu jind la felurile de care nu are voe să se atingă. Iar în ceea ce priveşte bucătăria normală, se ştie doar că mulţumirea căminului constă in buna funcţio­nare a bucătăriei. La gândul unei mese gustoase, bărbatul soseşte grăbit acasă, iar in jurul unei mese cu mâncări deli­cioase se adună prieteni, se pun la cale afaceri importante, se stimu­lează energii adormite. Banchetele au şi ele o mare im­portanţă la conferinţele de care depinde adesea soarta unui conti­nent, iar marea chestiune socială este ea însăşi o chestiune socială Această importantă problema este lăsată pe mâna femeii, nepregătită pentru zilnica şi marea răspundere ce o are faţă de familia ei. Este ştiut că nimic nu-i mai tra­diţional ca bucătăria, moştenită din mamă în fiică, fără modificări, fără inovaţii, repetându-se obsedant­ ca o melodie demodată. Cursuri de economie domestică ar fi binevenite prin cartiere pentru femeile nevoiaşe, cari din neştiinţă alimentează fundamental greşit, din puţinul ce-l are, familia muncită. Totuşi i-ar fi la îndemână să pre­pare gustos, economic şi variat felul de mâncare din care se alimentează toţi ai ei. In cercurile burgheze, o femee surprinsă la treburile bucătăriei simte parcă jena unei ocupaţii ruşi­noase. N’ar vrea să se ştie că ea însă-şi prepară mâncărurile, iar da­că s’ar întâmpla ca un bârbat­­— căci sunt şi bărbaţi cari ştiu să gă­tească — să fie surprins asupra fap­tului, lucrul acesta i-ar fi foarte pe­nibil. Şi doar bărbaţii sunt aceea cari au ridicat bucătăria la rangul unei arte. Invenţiile in domeniul culinar se datorează bărbaţilor, iar celebrii bucătari (şi nu bucătărese) şi-au păstrat nume nemuritoare alături de acelea ale scriitorilor şi artişti­lor. Dumas, cu şorţul alb şi mânecile suflecate confecţiona mâncăruri vestite. Théophile Gautier, Balzac, Victor Hugo, Rostand, Clarette, Vic­tor Marguerite şi alţii nu se sfiau să-şi primească prietenii in jurul maşinii de gătit, de unde treceau împreună in sufragerie să se ospă­teze cu mâncărurile prepara­te­­­ de dânşii. Ar fi timpul să se dea şi la noi o cât mai mare importanţa bucătăriei. Să se explice pe înţelesul tuturor ce materii conţine fiecare element întrebuinţate în bucătărie, cum şi în câte feluri se poate prepara o mân­care, în ce mod să fie servită spre a fi­ agreabilă ochiului şi­ spre a da orei de mâncare, ce este totodată şi ora de repaus şi de destindere, plăcerea şi importanţa ce i se cuvine. B. MADELEINE ......— !.W— ....... - Tragica sinucidere a unui octogenar din Cernăuţi CERNĂUŢI, 11. — Marji dimi­neaţa, s’a înregistrat un nou caz de sinucidere la Cernăuţi. De astădată, cel care şi-a pus ca­păt zilelor e bătrânul Mordco Ko­­sower, în vârstă de­ 82 ani, fost mare comerciant. Numitul locuia imi premiu cu un cumnat al său, comerciantul Gang, în str. Sf. Treime No. 23. Acesta, pe la orele 12, fiind intri­gat că bătrânul său cumnat a dis­părut, l-a căutat prin întreg a­­partamentul. In cele din urmă, la găsit spân­zurat într’o cămară. Imediat, a tăiat ștreangul, dar bătrânul în­cetase din viață. U­­lterior, au sosit medicul legist al tribunalului şi comisarul de poliţie Paraschivescu. Bătrânul sinucigaş a lăsat o scrisoare, prin care arată că fiind suferind, nu mai poate suporta viaţa. Parchetul a autorizat înmor­mântarea. Spectacolele săptămb­ii OPERA ROMANA SAMBATA: Rigoletto. DUMINICA (matineu) - Hansel­tel. Zâna păpuşilor: (seara­­ ţiganilor). TEATRUL NATIONAL SAMBATA (matimeu): Musca: fereastră: seara: Dinu * P: DUMINICA (matineu) : Nai seara : ...eseu. TEATRUL VENTURA SÂMBĂTA si DUMINICA (mai seara): Miss Viteza. TEATRUL REGINA- MARE MIERCURI, ,JOT. VINERI. SAU şi DUMINICA : Doar un sân TEATRUL ALHAMBRA SÂMBĂTĂ, şi DUMINICA (ma Alhambra Iubeşte; seara: AU guvernează.

Next