Dreptatea, aprilie 1928 (Anul 2, nr. 140-162)

1928-04-01 / nr. 140

II Wo. 140 Duminică 1 Apr­ Ile 1928 4 PAGINI 3 Lai ABONAIVl t N T E: IARA Un an «•.*.. 100** a luni.................. 50t luni . • • • . . 250 DUBLU I PRMjl * SAR» in Un an ..... 750 . o luni ..... 375 STRAINATATfc | iuni .. . . . 200 REDACTIA Sl ADMINISTRATIA: -iUCURESTl — ^-îaiex Victoriei 78. Eta). In guvern cea mai perfectă unitate! TELEFON NR. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad«f ie Ziarului, «i la oaie agenţiile de publicitate din tar* 3 LEI ’ Guvernul a respins dăunăzi urgența interpelării d-lui lui,u fifîaiiiu in chestia externă. BE b##l%«escu a trimes telegrafic discursul răspun¥%­ *" ■ ‘ CLICA In legătură cu Întrunirile şi cu demonstraţiile partidului naţional­­ţărănesc, ziarele străine au publi­cat iel-de-fel de comentarii. Un lucru pare de necrezut în A­­pus : măsluirea alegerilor. Astfel „Journal des Debats“,­­ recunoscând că „massere ţărăneşti înclină, poate, spre d. Maniu şi prietenii săi", — adaogă însă : „to­tuşi ele au votat pentru candidaţii fraţilor Brătianu". Iar „Le Temps“ adaogă: „Teza partidului naţional-ţărănesc este că majoritatea parlamentară eşită din alegerile din 1927 — ultimile ale­geri prezidate de Ion Brătianu — nu mai corespunde tendinţelor ma­jorităţii reale a ţării“. Cu toată simpatia acestor ziare pentru liberali şi cu toata rezerva lor faţa de naţional-ţăranişti,­­ nu credem că aceste două mari ziare sânt de rea credinţa in chestia ale­gerilor. Credem mai degrabă că atât „Journal des Debats" este sincer convins că „massele ţărăneşti au votat pentru candidaţii fraţilor Bră­tianu", cât şi „Le Temps" are a­­ceiaşi convingere —­ închipuindu-şi ca opoziţia se agită, fiindcă opinia publică s’a schimbat dela alegeri şi pana azi. Nimănui nu-i trece prin minte că opinia publică a avut a­­ceiaşi atitudine şi eri şi azi, dar că rezultatul votului a fost malsificat. Majoritatea străinilor nu pot în­ţelege ce inseaimna „furtul urne­lor"- foarte puţine ziare au început sa ne descifreze — ca L’Oeuvre, de pildă, ce aulei este şi greu să ne pri­ceapă străinătatea — deoarece suntem un exemplar unic pe faţa pământului. Fareche n’avem nici iu trecutul apropiat. Cine vrea, din Occident, să se lămurească asupra noastră — ar treou să deschidă istoria evului mediu, la secolul al cincilea şi al şaseiea, pe timpul regilor mere­­.Vingieni. de-a­tunci numai, puterea în stat era exercitată exclusiv de un grup ne ramui­ nobile, puse — ca sa zi­cem aşa — pe politica de „cointe­resare*, şi care ioi permiteau orice, ameninţând, poruncind, jignind... La noi există o clică atotstâpâ­­nitoare, care — acaparând pute­rea — ţine in stare de dependen­ţă ţara întreagă de jos până sus... numai şi numai pentru satisfacerea imereselor ei materiale-Deosebirea intre clica brătienis­­tă şi clica din timpul lui Clovis şi a urmaşiior săi ar consta poate în aceia — ca dascălii noştri îndrep­tau expediţiile de prada şi în afa­ra, pe când noi (din pricina condi­ţiilor moderne) ne mulţumim nu­mai cu o autospoliare... Clica dominantă de aici priveşte ţara ca pe-o moşie, mai mult, ca pe-o colonie africană, a pus mâna pe cârma statului de paisprezece ani şi n’o lasă din m­âini — decât pentru câteva clipe.­. Oride câte ori factorul suprem vroia la noi să facă un gest de in­dependență, — clica intervenea, brutal..­ După cum când Clovis, în urna bătăliei dela Soissons, a ce­rut în plus războinicilor un vas de pieț prădat dintr’o biserică, —­ un comandant, lovind cu oardla de lup­tă vasul, i-a strigat : „Nu vei avea decât ceia ce ţi-a căzut la sorţi !“ (La noi şi aceşti sorţi sunt înlocuiţi cu graţia elicei). Dar masseie noastre populare nu mai seamănă cu cele din timpul re­­gnor m­erovingieni. Ele au început să se mişte. mi r nir Iliit tut ininiiiiiiHi ( nu Astfel a rămas de-oparte clica medievală, iar de alta ■— ţara, de la opincă până la Vlădică. Ţara vrea să se elibereze de tu­tela elicei. Vrea să se conducă du­pă capul ei, după inima ei — prin reprezentanţii săi, liber aleşi. Este o pretenţie exorbitantă pen­tru veacul nostru, cu mult înaintea căruia s-au proclamat principii încă şi mai avansate ? Clica brătienistă trebue să se gândească la un lucru: poporul nostru, pentru modernizare, n’are nevoe de cinci veacuri. Marile ca­taclisme, ca războiul mondial, sparg în sufletul întunecat al masselor fe­reşti spre cer. Câţiva ani îndepli­nesc opere de secole. Acesta-i un adevăr elementar. Uitaţi-vă bine la massere ţără­neşti din timpul războiului şi din vremea revoluţiei ruseşti. Mai sea­mănă cu cele de acum ? Dar faţă de principiul interde­pendenţii statelor şi popoarelor, Ro­mânia nici nu poate trăi, în plin veac al douăzecelea, ca o insulă din al cincilea secol. Numai dărâmarea regimului de coterie, numai conducerea ţării de către ea însăşi prin reprezentanţi liber aleşi, deci legali, pot schimba situaţia patriei atât înlăuntru, cât şi î­­ străinătate — unde sunt accep­taţi la masa de cinste numai solii neamurilor, nu şi valeţii elicelor, lăsaţi de obiceiu la scara de servi­ciu. M.SEVASTOS Ce farmec au şi cuvintele !... Sunt insă cuvinte a căror repeta­ta întrebuinţare li micşorează puterea până intr atâta, încât a­­jung să nu mai suggereze o ima­gine să-şi piardă valoarea, să nu­­­ai fie nimic alta decât un semn convenţial, de înţelegere între vor­bitoare. Necurmata lor repetiţie, le face să şi piardă farmecul, să devină ca o monedă de hârtie Inegrită, mototolită, cârpită, care a trecut prin mii şi mii de mâini. Cuvintele se tocesc şi ele, mor ca să reînvie sub altă formă, sa-şi recapete înţelesul şi frăge­zimea lor, căci şi cuvintelor li e groază de banal, urăsc vulgarita­tea şi fug de promiscuitatea coti­diană. Cel care nu ştie să le întrebu­inţeze cade sub ascuţişul lor ne­milos, căci cuvintele posedă ra­fin­ata artă a răzbunării rare îm­lui Dimitrie Anghel bracă forme atât de variate-Omul continuă să trăiască; cuvintele nu ucid material. Moar­tea, in forma ei comună, nu intră printre îndeletniciri­le lor. Este moartea spirituală pe care ele o aduc şi pe care­ n’o poate suporta nici fiinţa simplă venită pentru a trece prin această viaţă al că­rei farmec se face simţit dintr’o- dată. Spiritualitatea cucereşte fără să fi avut nevoe a urma la vreo şcoală, fiind deasupra practicelor pedagogice experimentate cu artă savantă de intelectuali fabricaţi în serie, în fiecare an, în şcoli cu cele mai nari programe- Progra­mul, se vede, e partea principală, e postamentul cuceritorilor care din treaptă în treaptă ajung în para­disul terestru, dulce şi fecund, a­­tât de dulce încât paradisul al­tor lumi le apare searbăd, plicti­sitor şi monoton ca un iad fără draci, fiindcă toată lumea sa dus în rai de bună ce era! Cuvintele, s au văzut nevoite a se adapta cu timpul mediului şi astfel, au ajuns să nu se mai cu­noască, să nu se mai înţeleagă între ele, să-şi fie străine ca nişte veri de-a şeptea spiţă. E un răz­boi pe care-l duc între ele, fără ca în fond să se fi luat la luptă vreodată şi fără să fi avut măcar pe departe cunoştinţă că au înce­put lupta. O rămăşiţă de perso­nalitate au ştiut păstra întotdea­una, căci cuvintele sunt ca mo­neda sau obiectul de aur, care oricât s ar roade, oricât s‘ar sub­­ţia, orice alte forme noui ar lua, in cele din urma tot aur rămâne, au­rul nevoind să fie alta decât aur.Aşezate în vorbirea frumoasă, în proza tumultoasă sau lină, a­­vântate sau pline de prevedere ca un vechi sfat simplu, înşirate pe şiraguri de mărgele, ca în ver­suri ce încântă auzul; laolaltă a­­dunate cuvintele îşi sporesc far­mecul, devin luminoase, calde, dogoritoare, pustiind sufletul... Ce farmec au şi cuvintele! Ce înţeles adânc capătă cuvântul „pâne“ în mintea, celui chinuit de cea de fiece zi. El ve­de pământul negru din care es aburi calzi de pe urma plugului; priveşte gestul larg al semănă­torului care aruncă sămânţa din care are să încolţească viaţa de mâne; din care o răsare spicul verde, fraged, gingaş, atât de gin­gaş de parcă-i gata să fie răpus­.­­El vede că firele se prefac în la­nul verde ce se alintă cadenţat în bătaia vântului, creşte înalt, face spic şi lanul se schimbă în valul auriu înfrăţit cu soarele. Ce prietenie între firul plin de roadă şi soarele care se întinde până la dânsul, îl sărută în fie­care zori de zi, îl imbrăţoşă în temeiul zilei şi-l adoarme în as­finţit luându-şi rămas bun de la el, dându-l în primirea lunei, a stelelor, a nopţii cu ursitele şi cu farmecile ei­... O clipă-i trece foamea; pe el îl îmbată priveliştea aevea, îi pune sângele în mişcare, se încălzeşte de ce vede în vis şi ‘n vis nu sunt decât cuvinte înşirate care-i în­­făptuesc imagini. Pânea, pânea caldă, proaspătă va fi eşit din cuptor. Miroase cum nu miroase nici un parfum de pe lume. In jurul piţăriilor e un miros aşa de frumoşi Sătul de-ai fi şi ţi se face foame. Lui îi e foame de-a binelea. Dă târcoale, parcă se împiedică în auriul val, aude ţăcănitul maşinii de treer, ce nu aude şi nu vede el în preaj­ma pânei rumenite, a măgurii de pâne ce esâ fierbinte, crescută, din cuptor ? Intr o singură dorinţă, în una numai, se închide lumea într’un anumit moment. Se închide şi deschide, căci cuvintele nau uşi zăvorite şi nimeni nu le-a putut pune vreodată lacăte, cuvintele sboară din om în om, din ţară în ţară, ele ocolesc întreaga lume, îmbracă veşminte osebite sub ca­re se ascunde acelaşi înţeles din care zămislesc aceleaşi doruri, tristeţi şi bucurii... Da, cuvintele... Noi le avem de a gata- Le-am învăţat fără să ne trudim, le-am dat în imagina­ţia de copil care vede lumea în imagini, felurite înţelesuri; le-am poetizat­ fără vrerea noastră pâ­nă ce ne-am fixat asupra lor şi de atunci a început tristeţea fiecă­ruia din noi. Cuvintele ne-au si­lit la precizări, ne-au fixat şi în timp şi în spaţiu, ne-au matema­­ticizat, pedepsindu-ne dacă nu le cunoaştem valoarea pe care o au şi încercăm să li dăm o alta în care nu voiau să intre. Le inşi­râm. Ele însă nu pot face colierul ciudat pe care nu l-ai putea ve­dea la gâtul femeei iubite, pentru că un colier e un, colier, nu o adu­nătură din noroi, pietre, sticle, rămăşiţe de stofe, şi mărgărita­rul după care alergăm cu toţii. Ai scoate mărgăritarul şi l-ai dărui ei şi el ar fi cuvântul care ţi-ar exprima gândirea ta toată. Căci cuvintele se substituesc cele mai adeseori gândurilor şi câte înţelesuri nu capătă floarea pe care o dai unei femei! Stimă, dra­goste, pasiune sau păcat, câte misteruri nu închide o floare în petalele ei? Cuvintele cad, şi ele, păcătuesc, le silim la aceasta, ele însă tră­­esc independent de noi, căci fie­care cuvânt îşi are personalitatea lui la care nu renunţă, cuvintele imprimând rezonanţele sufletelor noastre, poate rezonanţa lumii. Cuvintele sunt obsedante când au pătruns In ritmul vieţii; vor să reziste şi nu s­e retrag decât după ■■■■MMMMMMII— ce au fost prea mult uzate, ca să reînvie şi mai puternic, căci cu­vintele nu sunt ca o haină pe care abilul croitor o întoarce dându-ţi iluzia timp de o săptămână că te ai înoit-o, de ce ne dăm atât de anevoe seama de cuvinte, de ce a tre­buit o şcoală­­pentru cei ce nu pot vorbi cuvinte, de ce atât de greu se înţelege că cuvintele sunt privirea, mişcările involuntare pe care le faci, surprinderea în faţa noutăţii vorbei pe care n o aştep­tăm? De ce la atâta chin ne su­pun cuvintele? De ce? De ce­.. Nu însă pentru toţi e născocită suferinţa aceasta. Cuvintele nu se oferă oricui. Trebue să le gă­seşti în tine, să le alături ca să şi strige puternic glasul lor şi apoi să asculţi ecoul care călătoreşte din stâncă în stâncă, sunetul a­­cela care se întoarce înoit ca să se reverse în valuri noui, şi cine nu invidiază soarta cuvintelor, şi câţi nu sunt cărora li pare rău că nu le-au venit la timp cuvinte­le ce căutau și care, râzimnându­­se, nu au apărut decât pe urmă, când nu mai aveai nevoe de ele? VASI­LE SA­VEL FILE DE CALENDAR GELOZIE Un briceag a împlântat in inima rivalei sale, femeia Anica Gh. Sul­tan din str. Florilor. Victima, în etate numai de 46 ani, o clipă numai s'a uitat spre lama fi ochii crimi­nali, s‘a sbătut apoi puţin cu moar­tea — ca orice pasăre sub cu­it — ţi a părăsit lumea amantelor dea­ pururea. Ucigaşa din gelozie a luat drumul Văcăreştilor, iar corpul Mă­riei Dumitru Vasile, a fost dus la „Institutul medico-legal“. Nic­io pro­porţie găetanistă, nici­ o revoltă nn nici-o clasă socială. Juriştii vor scoate prăfuitele argumente în fa­voarea „nefericitei soţii“, iar juraţii, gospodari cinstiţi, gândindu-se la propriile lor păcate, vor aduce un verdict luminos. In acest timp, la Institutul medico-legal, din corpul victimei a geloziei, un studios va cer­ceta mâna, altul un alt organ. In str. Florilor, sdrobit de cele două nenorociri, soţul, trecând in­­voluntar in fata oglinzii, — un cu­rent de plăcută emoţie va trece prin trupul mândrului Adam... Se va vedea un Staar de ecran, al cărui film poartă titlul: două victime pen­tru un bărbat : I. F. l­a: Citiţi in pag. D. Const. Stere despre situaţia politică RĂSPUNDEREA NOAStREA de N. GHIULEA Fiecare are răspunderea faptelor sale, fie el împărat sau rob, fie el bogat sau sărac, fie el bun sau rău. Fiecare va fi judecat pentru fap­tele sale, şi aceasta nu numai pe lumea cealaltă, ci aci pe pământ Este o dreptate cerească şi aci pe pământ, care cade necruţătoare, o soartă neîndurată, care nu iartă nimic şi niciodată.Fiecare îşi va lua pedeapsa gre­­şalelor sale, fiecare va fi pedepsit pe unde a păcătuit. Vor fi judecaţi toţi duşmanii noş­tri, vom fi judecaţi şi noi. In lupta grea pe care a dus-o par­tidul nostru, pentru apărarea drep­turilor poporului, pentru apărarea unităţii naţionale, pentru păstrarea acestei ţări, care ne cuprinde pe toţi Românii, întreagă, pentru drep­tate, cinste, lege, căci aceasta e lup­ta noastră pe care o ducem de ze­ce ani în această Românie Mare, leagănul fericirii noastre, poate am greşit şi noi faţă de această naţie. Poate în iubirea noastră de ţară şi în dorinţa de a o păstra întreagă, am greşit faţă de popor, faţă de su­fletul poporului nostru, în numele căruia am luptat şi făptuit. Poate înşelaţi de un vis am pierdut firul vieţii adevărate şi am greşit. De sigur că vina noastră e fără voie, şi dacă conducătorii acestei ţări s’au folosit de multe ori de pa­triotismul nostru, de iubirea noas­tră de tară, pentru a ne răpi arme­le şi a lovi in poporul nostru fără apărarea, vina noastră a fost­ prea marea noastră iubire de tară. De faptele noastre suntem răs­punzători, şi stăm smeriţi în faţa soartei gata să ne recunoaştem gre­şala. Avem însă conştiinţa că ne-am îndeplinit datoria către ţară Avem conştiinţa că am făcut tot ce am putut să o salvăm. Ne-a fost totdeauna teamă că o revoluţie ar fi fatală ţării noastre, cum e înconjurată astăzi de patru părţi de duşmani. Am suferit tot­deauna şi am făcut tot ceea ce am putut pentru a nu pune patria în pericol. Avem conştiinţă că, de nenumă­rate ori am împiedicat, cu bună ştiinţă, isbucniri de revolte. Numai noi ştim câte amaruri am alinat, câte cuvinte de răbdare şi de speranţă am împrăştiat în lu­mea necăjită a satelor, câte revolte nu am stins in sufletul oamenilor cărora le-a ajuns cuţitul la os. Am făcut aceasta, am putut face aceasta, dându-ne poporului che­­zaşi, şi făgăduindu-i dreptate de­plină. Acest popor bun, blând, răbdător a avut încredere în noi şi a aştep­tat. Ne-am luat o mare răspundere faţă de el şi ne e frică să nu fi gre­şit. Oare răspunderea noastră faţă faţă de istoria acestui neam, pe care l-am împiedicat să-şi aşeze după instinctul şi bunul său simţ, ţara şi soarta sa, nu va fi prea mare ? Oare împiedicând poporul de tea­ma de a nu face rău ţării, de la ho­tărârea sa de a răsturna cu pute­rea şi a ajunge un regim nefast, nu am greşit noi faţă de viitorul aces­tui neam ? Oare dacă acest popor, ar fi fost lăsat, după simţul său care nu se înşeală niciodată, să alunge vitele din fruntea ţării, nu ar fi fost ţara, fără niciun risc ferită de dezastrul material şi moral în care este as­tăzi, n­uar fi fost ea pusă la adă­post de toate primejdiile cari o a­meninţă astăzi ? Aci este frământarea sufletului nostru şi răspunderea noastră faţă de popor ai căror reprezentanţi am fost şi suntem în politica ţării, în lupta poporului contra stăpânirei nevrednice ce nefericeşte această ţară-Poporul a avut încredere în noi. Noi am condus lupta grea astfel cum am crezut că e mai bine pen­tru ţara şi neamul­­nostru. Răspun­derea noastră e întreagă. Putem noi, oare, să ne luăm la nesfârşit această răspundere ? Oare este bine pentru neamul nostru să stăruim pe acelaş drum? Oare cuvântul nostru de aştepta­re, de pace, de îngăduinţă va mai fi ascultat multă vreme ? Oare, urmând pe acelaş drum, nu pierdem încrederea poporului? Oare cuminţenia noastră nu ne-a îndepărtat de la conducerea acestei ţări, unde şiretenia şi iscusinţa bi­zantină s-a aşezat, lăsând ţara să meargă la pieire şi împiedicând poporul să-şi croiască o viaţă feri­cită şi liberă, în această frumoasă şi bogată ţară ? Acel care nu are biruinţa e vino­vat, poporul poate spune că patrio­tismul nostru, n’a fost decât lan­ţuri grele ce ne-am atârnat singuri de picioare şi el este cauza tutu­ror suferinţelor sale de astăzi. Dar dorim să vedem ziua când poporul nu ne va mai da ascultare. Ce se va alege din această ţară, când massere poporului nostru nu vor mai găsi nici un zăgaz furiei lor, şi nu vor mai avea nici o spe­ranţă în această ţară ? Ce va fi atunci ? Conducători orbiţi de patimi şi nesaţiu, nu înţeleg nimic din cloco­tul masselor. Nu pot, sau nu vor să gândească la ziua de mâine, lăsân­­du-se in voia soartei şi având în­credere în steaua lor, care le-a pur­tat până acum noroc. Merg orbiţi spre prăpastie şi nu se gândesc că, odată cu ei, se prăbuşeşte şi ţara, se zădărnicesc jertfele a milioane de martiri care au suferit şi au mu­rit pentru această ţară, se stinge strălucirea viitorului unui neam­­în­treg, înţelegem, după ei poate veni po­topul Puţin le pasă de ţară , poate să piară. Dacă lor nu le va fi tot atât de bine ca astăzi, pentru ce ar mai exista ţara ? Puţin le pasă, ce va fi după prăbuşirea lor. Dar nu putem să ne gândim că vom ajunge aceste amare zile. Să dea Dumnezeu ca atunci când po­porul va asculta de glasul său lăun­tric să nu fie prea târziu și să is­­bândească... Cumplită e răspunde­rea noastră! Procedeuri liberale Ordinele date de prefecţi încep să ne sosească documen­tele liberale din care se vede la ce măsuri au recurs guvernul şi administraţia pentru a împiedica pe săteni de a participa la marea adunare naţional-strănîstă de la 18 Martie. Ca de obicei guvernul a negat că ar fi luat vre­o măsură. I-am servit la timp şi continuăm a-i servi documente emanate de la agenţii săi. LA TELEORMAN — Ordinul prefecturei către şeful staţiei — Prefectul de Teleorman, d. M. Sid­­vescu a adresat următorul ordin ur­gent şi confidenţial şefului staţiei de cale ferată din T.­Măgurele. Iată ordinul: Urgent şi confidenţial. Prefectura judeţului Teleorman D­lui şef­ul slatkinei T.-Măgurele, Fiind informaţi că după valea Călmăţuiului s’a pornit în acest moment o bandă de 100 şi ceva oameni înarmaţi cu arme de foc ce au luat direcţia gara Salcia, pentru ca cu forţa să atace trenul 120 de astă seară, reg luaţi mă­suri ca acest tren să nu oprească în staţia Salcia, pentru a nu da foc la turburări. Prefect Teleorman, (ss) M. Sldvescu La rândul său şeful stafiei, tele­­grafiază staţiei Salcia ca să nu o­­prească trenul in stalie, motivul se va vedea din conţinutul ordinului: Turnu Măgurele Stafiei Salcia. Conform ord. secret şi confi­denţial No. 24 al prefecturei lo­cale, luaţi măsuri ca trenul 128 de astă seară să nu oprească spre a nu se da loc la tulburări ce se cred că s’ar întâmpla din partea locuitorilor ce voesc a pleca la Bucureşti. Şeful staţiei, Marinescu IN ARGEŞ AUTOMOBILELE OPRITE DOUA ZILE Din Argeş publicăm documen­tul prin care şeful de post confir­mă că din ordinul prefecturei cir­culaţia a fost oprită de timp de două zile. D. Gh. Trandafir cere prietenu­lui său şeful de post Petrescu să-i trimită o maşină şi îi scrie urmă­toarele: D-le Şef Petrescu, Te rog foarte mult a­ trimite dv. un aviz telefonic pentru d. Nae Pope­­scu, maestru fabrica Şfaiţer, spre a trimite maşina automobil la Dobreşti pentru a lua de la mine pe d. Şfaiţer, căci nu are cu ce se duce la Piteşti cursele fiind întrerupte. Chiar azi s'o trimeatd. Dacă poţi d-ta să vorbeşti cu dom­nişoara dela poştă să trimeatd pe cineva să spue imediat, in fine te rog faceţi d-voastră cum veţi crede mai bine. Ce o fi plătesc eu vin mâi­ne pe aci. Să trăeşti GH. TRANDAFIR 17 Martie, lt)28. La care şeful de post Petrescu răspunde : D-le TRANDAFIR: Nu pot să te servesc de­oarece ştii bine că sunt oprite toate ma­şinile din ţară care nu circulă 2 zile aşa că de ce să mai cheltui d-ta de­geaba, luaţi alte măsuri că cu maşinele nu se poate cir­cula. Al. dv. prieten, I. Petrescu (Şeful postului Dobreşti-Argeş) 17 Martie 1928. Suntem in posesia originalelor a­­cestor ordine și mărturisiri. Manifestaţiile din Bucureşti Unul din aspectele marei manifesta - te la 18 Martie iote despre „aria nouă“ de I. VINEA Când au apărut, mai de mult, dar pentru prima oară, la noi, cele dintâi ilustraţii abstracte, publicul s’a scandalizat ca de o apariţie obs­cenă. Indignarea de a nu pricepe s’a descărcat cu mânie asupră-ne. Spi­rite, batjocuri, insulte şi câteodată ameninţări cu bătaia. Orgoliul a­proapelui se căznia ca pe roată, în faţa unui clişeu­ rebus. II răsturna, îl răsufla, îl cerceta, profil, trei sfer­turi, un plan, în secţie, îl întorcea pe dosea pe o mănuşă, îl scurta la lumi­na lămpii, cum cere uzul cărţilor de joc cu filigrama picantă, sau cum se face cu biletele de bancă sus­pecte. La marea lui nedumerire şi enervare contribuia uneori divina veselie şi maliţie a pictorului care şi însoţia compoziţia cu un titlu anec­dotic împrumutat din vechiul voca bular estetic consacrat. Răsbunarea sa anticipa, în mod nepermis, asu­pra rabiei ochelarilor (Dar pot a­­vea ochelarii, rabie?). Cu vremea Insă, artistul a căzut la pace. In locul titlurilor exaspe­rante, de cam­ câte un crâmpei de realitate — o crupă, un profil, o mamelă, ah !­a te agăţa pentru o călătorie buimăcitoare prin labirin­turi anarhic colorate, apăru, sub ideal de sobre cumpăniri de forme pure, indicaţia : construcţie. Privitorul, în răstimp, se calmase. Cerea explicaţii. Fusese, până în acel moment, în situaţia lui Po­­lonius, căruia prinţul Hamlet îi spune : vezi norul acela ? Nu , aşa că seamănă cu o ghitară? (Da, alteţă, întocmai cu o ghitară...) Dar nu ! Aşa- i că seamănă, mai de grabă, cu o cămilă ? (Fireşte, al­teţă , întocmai cu o cămilă !) De acum însă i se lămuria privitorului. — Priveşte Polonius ; nu-i aşa că norul acela nu seamănă cu nimic? — Da, alteţă , într adevăr cu ni­mic. — Cel puţin, cu nimic din cele ce ai învăţat tu până azi Polonius. De aceea ochii tăi atotştiutori holbează o dureroasă uimire. Află deci, bă­trânul meu elev, că între norul meu şi priceperea dumitale, nimicul e cea mai bună bază de înţelegere... Şi fiindcă trăsăturile lui Polonius se contractau în cel mai echivoc efort de înţelegere, prinţul, — care era în toane didactice în acea epocă — îi aruncă la picioare un covor ro­mânesc, din cele abstracte, adică fără motive naturaliste, ci plăsmuit din simple detalii geometrice con­centric dispuse. — Frumos covor, Polonius, nu-i aşa ? — Admirabil, Alteţă I. — Priveşte şi spune-mi Polonius : ce reprezintă el ? — Reprezintă... reprezin... (faţa lui Polonius izbucni în lumini deodată). Nu reprezintă nimic, Alteţă I — Simple raporturi de forme şi culori, Polonius... — Simple raporturi de culori şi forme, Alteţă. Polonius era vizibil fericit. Alteţa Sa îi oferi şi pilda covorului orien­tal, apoi a mozaicului şi arabescu­lui. Câte servicii ar fi adus Coranul, artei — exclamă Hamlet — dacă ar fi fost ascultat de toţi. Polonius îşi făcu degrabă semnul crucii şi se feri de tavan, de teama unui ceresc fulger pedepsitor. Mohamet a interzis credincioşilor reproducerea chipului omenesc şi porunca lui s’a extins asupra tutu­ror aspectelor organizate ale na­fContinuare in pag. II-ai

Next