Dreptatea, aprilie 1928 (Anul 2, nr. 140-162)
1928-04-01 / nr. 140
II Wo. 140 Duminică 1 Apr Ile 1928 4 PAGINI 3 Lai ABONAIVl t N T E: IARA Un an «•.*.. 100** a luni.................. 50t luni . • • • . . 250 DUBLU I PRMjl * SAR» in Un an ..... 750 . o luni ..... 375 STRAINATATfc | iuni .. . . . 200 REDACTIA Sl ADMINISTRATIA: -iUCURESTl — ^-îaiex Victoriei 78. Eta). In guvern cea mai perfectă unitate! TELEFON NR. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad«f ie Ziarului, «i la oaie agenţiile de publicitate din tar* 3 LEI ’ Guvernul a respins dăunăzi urgența interpelării d-lui lui,u fifîaiiiu in chestia externă. BE b##l%«escu a trimes telegrafic discursul răspun¥% *" ■ ‘ CLICA In legătură cu Întrunirile şi cu demonstraţiile partidului naţionalţărănesc, ziarele străine au publicat iel-de-fel de comentarii. Un lucru pare de necrezut în Apus : măsluirea alegerilor. Astfel „Journal des Debats“, recunoscând că „massere ţărăneşti înclină, poate, spre d. Maniu şi prietenii săi", — adaogă însă : „totuşi ele au votat pentru candidaţii fraţilor Brătianu". Iar „Le Temps“ adaogă: „Teza partidului naţional-ţărănesc este că majoritatea parlamentară eşită din alegerile din 1927 — ultimile alegeri prezidate de Ion Brătianu — nu mai corespunde tendinţelor majorităţii reale a ţării“. Cu toată simpatia acestor ziare pentru liberali şi cu toata rezerva lor faţa de naţional-ţăranişti, nu credem că aceste două mari ziare sânt de rea credinţa in chestia alegerilor. Credem mai degrabă că atât „Journal des Debats" este sincer convins că „massele ţărăneşti au votat pentru candidaţii fraţilor Brătianu", cât şi „Le Temps" are aceiaşi convingere — închipuindu-şi ca opoziţia se agită, fiindcă opinia publică s’a schimbat dela alegeri şi pana azi. Nimănui nu-i trece prin minte că opinia publică a avut aceiaşi atitudine şi eri şi azi, dar că rezultatul votului a fost malsificat. Majoritatea străinilor nu pot înţelege ce inseaimna „furtul urnelor"- foarte puţine ziare au început sa ne descifreze — ca L’Oeuvre, de pildă, ce aulei este şi greu să ne priceapă străinătatea — deoarece suntem un exemplar unic pe faţa pământului. Fareche n’avem nici iu trecutul apropiat. Cine vrea, din Occident, să se lămurească asupra noastră — ar treou să deschidă istoria evului mediu, la secolul al cincilea şi al şaseiea, pe timpul regilor mere.Vingieni. de-atunci numai, puterea în stat era exercitată exclusiv de un grup ne ramui nobile, puse — ca sa zicem aşa — pe politica de „cointeresare*, şi care ioi permiteau orice, ameninţând, poruncind, jignind... La noi există o clică atotstâpânitoare, care — acaparând puterea — ţine in stare de dependenţă ţara întreagă de jos până sus... numai şi numai pentru satisfacerea imereselor ei materiale-Deosebirea intre clica brătienistă şi clica din timpul lui Clovis şi a urmaşiior săi ar consta poate în aceia — ca dascălii noştri îndreptau expediţiile de prada şi în afara, pe când noi (din pricina condiţiilor moderne) ne mulţumim numai cu o autospoliare... Clica dominantă de aici priveşte ţara ca pe-o moşie, mai mult, ca pe-o colonie africană, a pus mâna pe cârma statului de paisprezece ani şi n’o lasă din mâini — decât pentru câteva clipe.. Oride câte ori factorul suprem vroia la noi să facă un gest de independență, — clica intervenea, brutal.. După cum când Clovis, în urna bătăliei dela Soissons, a cerut în plus războinicilor un vas de pieț prădat dintr’o biserică, — un comandant, lovind cu oardla de luptă vasul, i-a strigat : „Nu vei avea decât ceia ce ţi-a căzut la sorţi !“ (La noi şi aceşti sorţi sunt înlocuiţi cu graţia elicei). Dar masseie noastre populare nu mai seamănă cu cele din timpul regnor merovingieni. Ele au început să se mişte. mi r nir Iliit tut ininiiiiiiHi ( nu Astfel a rămas de-oparte clica medievală, iar de alta ■— ţara, de la opincă până la Vlădică. Ţara vrea să se elibereze de tutela elicei. Vrea să se conducă după capul ei, după inima ei — prin reprezentanţii săi, liber aleşi. Este o pretenţie exorbitantă pentru veacul nostru, cu mult înaintea căruia s-au proclamat principii încă şi mai avansate ? Clica brătienistă trebue să se gândească la un lucru: poporul nostru, pentru modernizare, n’are nevoe de cinci veacuri. Marile cataclisme, ca războiul mondial, sparg în sufletul întunecat al masselor fereşti spre cer. Câţiva ani îndeplinesc opere de secole. Acesta-i un adevăr elementar. Uitaţi-vă bine la massere ţărăneşti din timpul războiului şi din vremea revoluţiei ruseşti. Mai seamănă cu cele de acum ? Dar faţă de principiul interdependenţii statelor şi popoarelor, România nici nu poate trăi, în plin veac al douăzecelea, ca o insulă din al cincilea secol. Numai dărâmarea regimului de coterie, numai conducerea ţării de către ea însăşi prin reprezentanţi liber aleşi, deci legali, pot schimba situaţia patriei atât înlăuntru, cât şi î străinătate — unde sunt acceptaţi la masa de cinste numai solii neamurilor, nu şi valeţii elicelor, lăsaţi de obiceiu la scara de serviciu. M.SEVASTOS Ce farmec au şi cuvintele !... Sunt insă cuvinte a căror repetata întrebuinţare li micşorează puterea până intr atâta, încât ajung să nu mai suggereze o imagine să-şi piardă valoarea, să nuai fie nimic alta decât un semn convenţial, de înţelegere între vorbitoare. Necurmata lor repetiţie, le face să şi piardă farmecul, să devină ca o monedă de hârtie Inegrită, mototolită, cârpită, care a trecut prin mii şi mii de mâini. Cuvintele se tocesc şi ele, mor ca să reînvie sub altă formă, sa-şi recapete înţelesul şi frăgezimea lor, căci şi cuvintelor li e groază de banal, urăsc vulgaritatea şi fug de promiscuitatea cotidiană. Cel care nu ştie să le întrebuinţeze cade sub ascuţişul lor nemilos, căci cuvintele posedă rafinata artă a răzbunării rare îmlui Dimitrie Anghel bracă forme atât de variate-Omul continuă să trăiască; cuvintele nu ucid material. Moartea, in forma ei comună, nu intră printre îndeletnicirile lor. Este moartea spirituală pe care ele o aduc şi pe care n’o poate suporta nici fiinţa simplă venită pentru a trece prin această viaţă al cărei farmec se face simţit dintr’o- dată. Spiritualitatea cucereşte fără să fi avut nevoe a urma la vreo şcoală, fiind deasupra practicelor pedagogice experimentate cu artă savantă de intelectuali fabricaţi în serie, în fiecare an, în şcoli cu cele mai nari programe- Programul, se vede, e partea principală, e postamentul cuceritorilor care din treaptă în treaptă ajung în paradisul terestru, dulce şi fecund, atât de dulce încât paradisul altor lumi le apare searbăd, plictisitor şi monoton ca un iad fără draci, fiindcă toată lumea sa dus în rai de bună ce era! Cuvintele, s au văzut nevoite a se adapta cu timpul mediului şi astfel, au ajuns să nu se mai cunoască, să nu se mai înţeleagă între ele, să-şi fie străine ca nişte veri de-a şeptea spiţă. E un război pe care-l duc între ele, fără ca în fond să se fi luat la luptă vreodată şi fără să fi avut măcar pe departe cunoştinţă că au început lupta. O rămăşiţă de personalitate au ştiut păstra întotdeauna, căci cuvintele sunt ca moneda sau obiectul de aur, care oricât s ar roade, oricât s‘ar subţia, orice alte forme noui ar lua, in cele din urma tot aur rămâne, aurul nevoind să fie alta decât aur.Aşezate în vorbirea frumoasă, în proza tumultoasă sau lină, avântate sau pline de prevedere ca un vechi sfat simplu, înşirate pe şiraguri de mărgele, ca în versuri ce încântă auzul; laolaltă adunate cuvintele îşi sporesc farmecul, devin luminoase, calde, dogoritoare, pustiind sufletul... Ce farmec au şi cuvintele! Ce înţeles adânc capătă cuvântul „pâne“ în mintea, celui chinuit de cea de fiece zi. El vede pământul negru din care es aburi calzi de pe urma plugului; priveşte gestul larg al semănătorului care aruncă sămânţa din care are să încolţească viaţa de mâne; din care o răsare spicul verde, fraged, gingaş, atât de gingaş de parcă-i gata să fie răpus.El vede că firele se prefac în lanul verde ce se alintă cadenţat în bătaia vântului, creşte înalt, face spic şi lanul se schimbă în valul auriu înfrăţit cu soarele. Ce prietenie între firul plin de roadă şi soarele care se întinde până la dânsul, îl sărută în fiecare zori de zi, îl imbrăţoşă în temeiul zilei şi-l adoarme în asfinţit luându-şi rămas bun de la el, dându-l în primirea lunei, a stelelor, a nopţii cu ursitele şi cu farmecile ei... O clipă-i trece foamea; pe el îl îmbată priveliştea aevea, îi pune sângele în mişcare, se încălzeşte de ce vede în vis şi ‘n vis nu sunt decât cuvinte înşirate care-i înfăptuesc imagini. Pânea, pânea caldă, proaspătă va fi eşit din cuptor. Miroase cum nu miroase nici un parfum de pe lume. In jurul piţăriilor e un miros aşa de frumoşi Sătul de-ai fi şi ţi se face foame. Lui îi e foame de-a binelea. Dă târcoale, parcă se împiedică în auriul val, aude ţăcănitul maşinii de treer, ce nu aude şi nu vede el în preajma pânei rumenite, a măgurii de pâne ce esâ fierbinte, crescută, din cuptor ? Intr o singură dorinţă, în una numai, se închide lumea într’un anumit moment. Se închide şi deschide, căci cuvintele nau uşi zăvorite şi nimeni nu le-a putut pune vreodată lacăte, cuvintele sboară din om în om, din ţară în ţară, ele ocolesc întreaga lume, îmbracă veşminte osebite sub care se ascunde acelaşi înţeles din care zămislesc aceleaşi doruri, tristeţi şi bucurii... Da, cuvintele... Noi le avem de a gata- Le-am învăţat fără să ne trudim, le-am dat în imaginaţia de copil care vede lumea în imagini, felurite înţelesuri; le-am poetizat fără vrerea noastră până ce ne-am fixat asupra lor şi de atunci a început tristeţea fiecăruia din noi. Cuvintele ne-au silit la precizări, ne-au fixat şi în timp şi în spaţiu, ne-au matematicizat, pedepsindu-ne dacă nu le cunoaştem valoarea pe care o au şi încercăm să li dăm o alta în care nu voiau să intre. Le inşirâm. Ele însă nu pot face colierul ciudat pe care nu l-ai putea vedea la gâtul femeei iubite, pentru că un colier e un, colier, nu o adunătură din noroi, pietre, sticle, rămăşiţe de stofe, şi mărgăritarul după care alergăm cu toţii. Ai scoate mărgăritarul şi l-ai dărui ei şi el ar fi cuvântul care ţi-ar exprima gândirea ta toată. Căci cuvintele se substituesc cele mai adeseori gândurilor şi câte înţelesuri nu capătă floarea pe care o dai unei femei! Stimă, dragoste, pasiune sau păcat, câte misteruri nu închide o floare în petalele ei? Cuvintele cad, şi ele, păcătuesc, le silim la aceasta, ele însă trăesc independent de noi, căci fiecare cuvânt îşi are personalitatea lui la care nu renunţă, cuvintele imprimând rezonanţele sufletelor noastre, poate rezonanţa lumii. Cuvintele sunt obsedante când au pătruns In ritmul vieţii; vor să reziste şi nu se retrag decât după ■■■■MMMMMMII— ce au fost prea mult uzate, ca să reînvie şi mai puternic, căci cuvintele nu sunt ca o haină pe care abilul croitor o întoarce dându-ţi iluzia timp de o săptămână că te ai înoit-o, de ce ne dăm atât de anevoe seama de cuvinte, de ce a trebuit o şcoalăpentru cei ce nu pot vorbi cuvinte, de ce atât de greu se înţelege că cuvintele sunt privirea, mişcările involuntare pe care le faci, surprinderea în faţa noutăţii vorbei pe care n o aşteptăm? De ce la atâta chin ne supun cuvintele? De ce? De ce.. Nu însă pentru toţi e născocită suferinţa aceasta. Cuvintele nu se oferă oricui. Trebue să le găseşti în tine, să le alături ca să şi strige puternic glasul lor şi apoi să asculţi ecoul care călătoreşte din stâncă în stâncă, sunetul acela care se întoarce înoit ca să se reverse în valuri noui, şi cine nu invidiază soarta cuvintelor, şi câţi nu sunt cărora li pare rău că nu le-au venit la timp cuvintele ce căutau și care, râzimnânduse, nu au apărut decât pe urmă, când nu mai aveai nevoe de ele? VASILE SAVEL FILE DE CALENDAR GELOZIE Un briceag a împlântat in inima rivalei sale, femeia Anica Gh. Sultan din str. Florilor. Victima, în etate numai de 46 ani, o clipă numai s'a uitat spre lama fi ochii criminali, s‘a sbătut apoi puţin cu moartea — ca orice pasăre sub cuit — ţi a părăsit lumea amantelor dea pururea. Ucigaşa din gelozie a luat drumul Văcăreştilor, iar corpul Măriei Dumitru Vasile, a fost dus la „Institutul medico-legal“. Nicio proporţie găetanistă, nici o revoltă nn nici-o clasă socială. Juriştii vor scoate prăfuitele argumente în favoarea „nefericitei soţii“, iar juraţii, gospodari cinstiţi, gândindu-se la propriile lor păcate, vor aduce un verdict luminos. In acest timp, la Institutul medico-legal, din corpul victimei a geloziei, un studios va cerceta mâna, altul un alt organ. In str. Florilor, sdrobit de cele două nenorociri, soţul, trecând involuntar in fata oglinzii, — un curent de plăcută emoţie va trece prin trupul mândrului Adam... Se va vedea un Staar de ecran, al cărui film poartă titlul: două victime pentru un bărbat : I. F. la: Citiţi in pag. D. Const. Stere despre situaţia politică RĂSPUNDEREA NOAStREA de N. GHIULEA Fiecare are răspunderea faptelor sale, fie el împărat sau rob, fie el bogat sau sărac, fie el bun sau rău. Fiecare va fi judecat pentru faptele sale, şi aceasta nu numai pe lumea cealaltă, ci aci pe pământ Este o dreptate cerească şi aci pe pământ, care cade necruţătoare, o soartă neîndurată, care nu iartă nimic şi niciodată.Fiecare îşi va lua pedeapsa greşalelor sale, fiecare va fi pedepsit pe unde a păcătuit. Vor fi judecaţi toţi duşmanii noştri, vom fi judecaţi şi noi. In lupta grea pe care a dus-o partidul nostru, pentru apărarea drepturilor poporului, pentru apărarea unităţii naţionale, pentru păstrarea acestei ţări, care ne cuprinde pe toţi Românii, întreagă, pentru dreptate, cinste, lege, căci aceasta e lupta noastră pe care o ducem de zece ani în această Românie Mare, leagănul fericirii noastre, poate am greşit şi noi faţă de această naţie. Poate în iubirea noastră de ţară şi în dorinţa de a o păstra întreagă, am greşit faţă de popor, faţă de sufletul poporului nostru, în numele căruia am luptat şi făptuit. Poate înşelaţi de un vis am pierdut firul vieţii adevărate şi am greşit. De sigur că vina noastră e fără voie, şi dacă conducătorii acestei ţări s’au folosit de multe ori de patriotismul nostru, de iubirea noastră de tară, pentru a ne răpi armele şi a lovi in poporul nostru fără apărarea, vina noastră a fost prea marea noastră iubire de tară. De faptele noastre suntem răspunzători, şi stăm smeriţi în faţa soartei gata să ne recunoaştem greşala. Avem însă conştiinţa că ne-am îndeplinit datoria către ţară Avem conştiinţa că am făcut tot ce am putut să o salvăm. Ne-a fost totdeauna teamă că o revoluţie ar fi fatală ţării noastre, cum e înconjurată astăzi de patru părţi de duşmani. Am suferit totdeauna şi am făcut tot ceea ce am putut pentru a nu pune patria în pericol. Avem conştiinţă că, de nenumărate ori am împiedicat, cu bună ştiinţă, isbucniri de revolte. Numai noi ştim câte amaruri am alinat, câte cuvinte de răbdare şi de speranţă am împrăştiat în lumea necăjită a satelor, câte revolte nu am stins in sufletul oamenilor cărora le-a ajuns cuţitul la os. Am făcut aceasta, am putut face aceasta, dându-ne poporului chezaşi, şi făgăduindu-i dreptate deplină. Acest popor bun, blând, răbdător a avut încredere în noi şi a aşteptat. Ne-am luat o mare răspundere faţă de el şi ne e frică să nu fi greşit. Oare răspunderea noastră faţă faţă de istoria acestui neam, pe care l-am împiedicat să-şi aşeze după instinctul şi bunul său simţ, ţara şi soarta sa, nu va fi prea mare ? Oare împiedicând poporul de teama de a nu face rău ţării, de la hotărârea sa de a răsturna cu puterea şi a ajunge un regim nefast, nu am greşit noi faţă de viitorul acestui neam ? Oare dacă acest popor, ar fi fost lăsat, după simţul său care nu se înşeală niciodată, să alunge vitele din fruntea ţării, nu ar fi fost ţara, fără niciun risc ferită de dezastrul material şi moral în care este astăzi, nuar fi fost ea pusă la adăpost de toate primejdiile cari o ameninţă astăzi ? Aci este frământarea sufletului nostru şi răspunderea noastră faţă de popor ai căror reprezentanţi am fost şi suntem în politica ţării, în lupta poporului contra stăpânirei nevrednice ce nefericeşte această ţară-Poporul a avut încredere în noi. Noi am condus lupta grea astfel cum am crezut că e mai bine pentru ţara şi neamulnostru. Răspunderea noastră e întreagă. Putem noi, oare, să ne luăm la nesfârşit această răspundere ? Oare este bine pentru neamul nostru să stăruim pe acelaş drum? Oare cuvântul nostru de aşteptare, de pace, de îngăduinţă va mai fi ascultat multă vreme ? Oare, urmând pe acelaş drum, nu pierdem încrederea poporului? Oare cuminţenia noastră nu ne-a îndepărtat de la conducerea acestei ţări, unde şiretenia şi iscusinţa bizantină s-a aşezat, lăsând ţara să meargă la pieire şi împiedicând poporul să-şi croiască o viaţă fericită şi liberă, în această frumoasă şi bogată ţară ? Acel care nu are biruinţa e vinovat, poporul poate spune că patriotismul nostru, n’a fost decât lanţuri grele ce ne-am atârnat singuri de picioare şi el este cauza tuturor suferinţelor sale de astăzi. Dar dorim să vedem ziua când poporul nu ne va mai da ascultare. Ce se va alege din această ţară, când massere poporului nostru nu vor mai găsi nici un zăgaz furiei lor, şi nu vor mai avea nici o speranţă în această ţară ? Ce va fi atunci ? Conducători orbiţi de patimi şi nesaţiu, nu înţeleg nimic din clocotul masselor. Nu pot, sau nu vor să gândească la ziua de mâine, lăsându-se in voia soartei şi având încredere în steaua lor, care le-a purtat până acum noroc. Merg orbiţi spre prăpastie şi nu se gândesc că, odată cu ei, se prăbuşeşte şi ţara, se zădărnicesc jertfele a milioane de martiri care au suferit şi au murit pentru această ţară, se stinge strălucirea viitorului unui neamîntreg, înţelegem, după ei poate veni potopul Puţin le pasă de ţară , poate să piară. Dacă lor nu le va fi tot atât de bine ca astăzi, pentru ce ar mai exista ţara ? Puţin le pasă, ce va fi după prăbuşirea lor. Dar nu putem să ne gândim că vom ajunge aceste amare zile. Să dea Dumnezeu ca atunci când poporul va asculta de glasul său lăuntric să nu fie prea târziu și să isbândească... Cumplită e răspunderea noastră! Procedeuri liberale Ordinele date de prefecţi încep să ne sosească documentele liberale din care se vede la ce măsuri au recurs guvernul şi administraţia pentru a împiedica pe săteni de a participa la marea adunare naţional-strănîstă de la 18 Martie. Ca de obicei guvernul a negat că ar fi luat vreo măsură. I-am servit la timp şi continuăm a-i servi documente emanate de la agenţii săi. LA TELEORMAN — Ordinul prefecturei către şeful staţiei — Prefectul de Teleorman, d. M. Sidvescu a adresat următorul ordin urgent şi confidenţial şefului staţiei de cale ferată din T.Măgurele. Iată ordinul: Urgent şi confidenţial. Prefectura judeţului Teleorman Dlui şeful slatkinei T.-Măgurele, Fiind informaţi că după valea Călmăţuiului s’a pornit în acest moment o bandă de 100 şi ceva oameni înarmaţi cu arme de foc ce au luat direcţia gara Salcia, pentru ca cu forţa să atace trenul 120 de astă seară, reg luaţi măsuri ca acest tren să nu oprească în staţia Salcia, pentru a nu da foc la turburări. Prefect Teleorman, (ss) M. Sldvescu La rândul său şeful stafiei, telegrafiază staţiei Salcia ca să nu oprească trenul in stalie, motivul se va vedea din conţinutul ordinului: Turnu Măgurele Stafiei Salcia. Conform ord. secret şi confidenţial No. 24 al prefecturei locale, luaţi măsuri ca trenul 128 de astă seară să nu oprească spre a nu se da loc la tulburări ce se cred că s’ar întâmpla din partea locuitorilor ce voesc a pleca la Bucureşti. Şeful staţiei, Marinescu IN ARGEŞ AUTOMOBILELE OPRITE DOUA ZILE Din Argeş publicăm documentul prin care şeful de post confirmă că din ordinul prefecturei circulaţia a fost oprită de timp de două zile. D. Gh. Trandafir cere prietenului său şeful de post Petrescu să-i trimită o maşină şi îi scrie următoarele: D-le Şef Petrescu, Te rog foarte mult a trimite dv. un aviz telefonic pentru d. Nae Popescu, maestru fabrica Şfaiţer, spre a trimite maşina automobil la Dobreşti pentru a lua de la mine pe d. Şfaiţer, căci nu are cu ce se duce la Piteşti cursele fiind întrerupte. Chiar azi s'o trimeatd. Dacă poţi d-ta să vorbeşti cu domnişoara dela poştă să trimeatd pe cineva să spue imediat, in fine te rog faceţi d-voastră cum veţi crede mai bine. Ce o fi plătesc eu vin mâine pe aci. Să trăeşti GH. TRANDAFIR 17 Martie, lt)28. La care şeful de post Petrescu răspunde : D-le TRANDAFIR: Nu pot să te servesc deoarece ştii bine că sunt oprite toate maşinile din ţară care nu circulă 2 zile aşa că de ce să mai cheltui d-ta degeaba, luaţi alte măsuri că cu maşinele nu se poate circula. Al. dv. prieten, I. Petrescu (Şeful postului Dobreşti-Argeş) 17 Martie 1928. Suntem in posesia originalelor acestor ordine și mărturisiri. Manifestaţiile din Bucureşti Unul din aspectele marei manifesta - te la 18 Martie iote despre „aria nouă“ de I. VINEA Când au apărut, mai de mult, dar pentru prima oară, la noi, cele dintâi ilustraţii abstracte, publicul s’a scandalizat ca de o apariţie obscenă. Indignarea de a nu pricepe s’a descărcat cu mânie asupră-ne. Spirite, batjocuri, insulte şi câteodată ameninţări cu bătaia. Orgoliul aproapelui se căznia ca pe roată, în faţa unui clişeu rebus. II răsturna, îl răsufla, îl cerceta, profil, trei sferturi, un plan, în secţie, îl întorcea pe dosea pe o mănuşă, îl scurta la lumina lămpii, cum cere uzul cărţilor de joc cu filigrama picantă, sau cum se face cu biletele de bancă suspecte. La marea lui nedumerire şi enervare contribuia uneori divina veselie şi maliţie a pictorului care şi însoţia compoziţia cu un titlu anecdotic împrumutat din vechiul voca bular estetic consacrat. Răsbunarea sa anticipa, în mod nepermis, asupra rabiei ochelarilor (Dar pot avea ochelarii, rabie?). Cu vremea Insă, artistul a căzut la pace. In locul titlurilor exasperante, de cam câte un crâmpei de realitate — o crupă, un profil, o mamelă, ah !a te agăţa pentru o călătorie buimăcitoare prin labirinturi anarhic colorate, apăru, sub ideal de sobre cumpăniri de forme pure, indicaţia : construcţie. Privitorul, în răstimp, se calmase. Cerea explicaţii. Fusese, până în acel moment, în situaţia lui Polonius, căruia prinţul Hamlet îi spune : vezi norul acela ? Nu , aşa că seamănă cu o ghitară? (Da, alteţă, întocmai cu o ghitară...) Dar nu ! Aşa- i că seamănă, mai de grabă, cu o cămilă ? (Fireşte, alteţă , întocmai cu o cămilă !) De acum însă i se lămuria privitorului. — Priveşte Polonius ; nu-i aşa că norul acela nu seamănă cu nimic? — Da, alteţă , într adevăr cu nimic. — Cel puţin, cu nimic din cele ce ai învăţat tu până azi Polonius. De aceea ochii tăi atotştiutori holbează o dureroasă uimire. Află deci, bătrânul meu elev, că între norul meu şi priceperea dumitale, nimicul e cea mai bună bază de înţelegere... Şi fiindcă trăsăturile lui Polonius se contractau în cel mai echivoc efort de înţelegere, prinţul, — care era în toane didactice în acea epocă — îi aruncă la picioare un covor românesc, din cele abstracte, adică fără motive naturaliste, ci plăsmuit din simple detalii geometrice concentric dispuse. — Frumos covor, Polonius, nu-i aşa ? — Admirabil, Alteţă I. — Priveşte şi spune-mi Polonius : ce reprezintă el ? — Reprezintă... reprezin... (faţa lui Polonius izbucni în lumini deodată). Nu reprezintă nimic, Alteţă I — Simple raporturi de forme şi culori, Polonius... — Simple raporturi de culori şi forme, Alteţă. Polonius era vizibil fericit. Alteţa Sa îi oferi şi pilda covorului oriental, apoi a mozaicului şi arabescului. Câte servicii ar fi adus Coranul, artei — exclamă Hamlet — dacă ar fi fost ascultat de toţi. Polonius îşi făcu degrabă semnul crucii şi se feri de tavan, de teama unui ceresc fulger pedepsitor. Mohamet a interzis credincioşilor reproducerea chipului omenesc şi porunca lui s’a extins asupra tuturor aspectelor organizate ale nafContinuare in pag. II-ai