Dreptatea, octombrie 1928 (Anul 2, nr. 291-316)
1928-10-01 / nr. 291
ANUL II NO. 291 Luni 1 Octombrie 1928 4 PAGINI LE ȘI ABONAMENTE: ȚARA Un an ......... 10001 6 luni............... 600 3 luni..................... 250 DUBLU In STRĂINĂTATE învățători, preoți și săteni Un an ....... 750 6 luni............ .375 3 luni......................200 njBBBEEnEmHRONSB REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 49, Etaj TELEFON: No. 38/60 ANUNTUrd COMERCIALE Sa primesc direct la Ad-dra ziarului, si la toate agenţiile da publicitate din ţară. Charles Razan a susţinut din calităţi să faci uz, nu paradă. Ce-ar zice Razan de d. Vintilu Brătianu cetre face şi uz şi paradă din defectele sale proprii? La luptă ! După anunţarea în iulie a împrumutului şi stabilizării — operaţii ..realizate cu succes”,, d. Vintilă Brătianu ia acum da capo tratativele, noile demersuri fiind echivalente cu noi concesiuni. Primul ministru, după o serie nesfârşită de concesiuni — mult mărite de situaţia desnădăjduită a guvernului — n’a izbutit decât să ne sărăcească înăuntru şi să ne umilească în afară-Iar mobilul incorect al cramponării la putere — politica de pradă a elicei liberale — s’a dat pe faţă într’un grandios scandal politic cu terenurile petrolifere, care s’a bucurat de-o faimă mondială. In acest timp populaţia înfometată, cu cenzură şi subt stare de asediu, într’un regim de bun plac, îşi pune problema... nu a refacerii sau a progresului, etc. — ci pur şi simplu a existenţei-Toate semnalele făcute de partidul naţional-ţărănesc n’au spins nimic partidului liberal, încleştat asupra prăzii , şi nici minţii în descompunerea primului ministru. Guvernul liberal în putrefacţie ameninţă să gangreneze toată ţara- A sosit ultimul moment să-l aruncăm dintre noi-Dacă nici campaniile întregii prese, nici demonstraţiile populare, nici alegerile parţiale — dacă aceste manifestaţii ale masselor, ostile liberalilor şi favorabile naţional-ţărăniştilor, n’au produs nici o schimbare în ordinea lucrurilor-, este nevoe de alte sforţări, în proporţii mai mari, pentru salvarea ţării. Cum realitatea, de-o elocvenţă atât de crudă, n’a învăţat nimic pe d. Vintilă Brătianu — va trebui să-i dăm noi lecţia meritată. * Pentru operaţiile de răsturnare imediată a guvernului, s’a întrunit comitetul de direcţie al partidului national-ţărănesc — care a dat dispoziţiile preliminarii asaltului. In ..situaţia extrem de gravă” în care suntem, — spune comunicatul, — nu-i numai o necesitate politică răsturnarea guvernului, ci o ..necesitate naţională”. In virtutea acestei „necesităţi nationale”, partidul national-tărănesc are datoria să arunce imediat peste bord guvernulPentru executarea acestei operaţii, partidul naţional-ţărănesc îşi „mobilizează cadrele”. Vor avea loc, mai întâiu, conferinţe regionale la Bucureşti, Cluj, Arad, Chişinău şi Craiova. Organizaţiile de provincie, de acord cu delegaţii comitetului de direcţie, „vor pune în aplicare programul de acţiune”. Aceste conferinţe regionale vor pregăti, printre altele adunarea reprezentanţilor aleşi de toate comunele din ţară — adunare ce va avea loc la Bucureşti şi care va pune capăt guvernării actuale. Lupta reîncepe — reîncepe cu mai multă energie decât în trecut, fiindcă situaţia ţării este şi mai gravă. Comitetul de direcţie naţionalţărănist, prin comunicatul de ori, sună mobilizarea cadrelor. Aceste cadre mobilizate au datoria să cuprindă în formaţiile lor grosul trupelor gata de luptă. Este mai mult decât o mişcare de partid- E o mişcare a masselor încadrate de organizaţiile naţional-ţărăniste-Fiecare organizaţie naţional-ţărănistă, fiecare membru al partidului de subt conducerea d-lui Iuliu Maniu, fiecare simpatizant cu acest partid, fiecare cetăţean demn — dornic să-şi asigure pâinea şi să-şi dobândească libertatea — are sacra datorie de a răspunde la apelul partidului naţional-ţărănesc. Cetăţenii trebue să-şi oţelească voinţile! Să-şi dea seamă că se apropie ziua cea mare, când vor trebui — prin orice mijloace — să instaureze dreptul şi legea acolo unde domnesc samavolniciile evului mediu! Se va vedea acum dacă poporul românesc ştie să-şi rupă cătuşele, dacă, starea actuală de rob a fost ceva incidental în viaţa lui, dacă neamurile civilizate îi pot deschide uşile. In vederea războiului care se pregăteşte, — un singur glas trebue să răsune pretutindeni, în sate ca şi ’n oraşe: — La luptă, pentru pâine şi libertate! NMI — Intre minorităţi şi guvern Unul din motivele de spaimă ale foilor neamului întregit e aşa numita politică, a minorităţilor. Nu e săptămână de la Dumnezeu să nu se descopere o nouă lovitură pusă la cale în potriva naţiunii româneşti de către aceşti duşmani conlocuitori cari ne pândesc Şi ne sapă sistematic, după un plan drăcesc, conceput şi executat de o mafie cu sediul undeva, peste graniţă-Politica minorităţilor ? Nu există, pur şi simplu Şi cu atât mai puţin complotul permanent al minorităţilor De când cetim ziarele minoritare ardelene, nu am descoperit în ele nici un fir conducător. Nu se se desprinde din această bătaie în loc, nici o idee directive. Conducătorii politici ai minoritarilor sunt nişte bieţi oameni necăjiţi, cari ştiu de un singur lucru: să urmeze indicaţiile oportunităţii, pentru a obţine cât mai mult pentru alegătorii lor. Să obţină, — ce? Indiferent ce, numai să obţină. Nimeni nu se gândeşte însă, în această dezorientată, zilnică, agitaţie, să schiţeze cadrul organic al unor revendicări, cari să-i definească, în noul stat românesc şi să-i scutească de o zadarnică risipă de energie. Starea noastră de alarmă faţă de primejdia minoritarilor ardeleni (cari cpătă în stfel o importanţă disproporţionată, ca şi cum situaţia lor ar fi singura mare problemă a Ardealului) — are totuşi o explicaţie. Psihologică- E anume faptul că guvernelor noastre oligarhice, nu au, şi nu pot să aibă, o politică reală, faţă de minorităţi. Naţiunile de peste Carpaţi sunt considerate la Bucureşti cel mult ca o massă de manevră electorală. Ce drepturi credem că le putem acorda, ce datorii le impunem, cât de necesar e să le respectăm drepturile şi să-i obligăm la împlinirea îndatoririlor, la asta nu s’au gândit guvernele-intre ele şi minorităţi au fost şi se menţin, raporturi de Şantaj şi târguială, cu alternative de victorii şi înfrângeri, pentru ambele părţi. Statul al minorităţilor, politică fermă şi reală faţă de naţionalităţi? Nu există decât pacturi, cu conţinuturi cari jenează pe amăndoi comercianţii. Pacturi cu partidele politice. Nu însă program politic al statului, al statului condus de o linie clară şi continuă. Măsuri, de azi pe mâine. Profită, îndeobşte, minoritarii ? Profituri mărunte, „ciupeli" îndoelnice- Nimic nu e câștigat și precis, fiindcă, în fapt, totul e supus arbirariului. In definitiv, egoismul nostru de massă electorală și hirnică, românească, s’ar revolta: dece, adică, să trăiască mai liberi ca noi, —minoritarii? I. V. Din Praga pe Băşkanovka H. BEAZI AN Mărînică Călătoriile desprind în sufletul imului fibre nebănuite. Cristalul nouilor orizonturi îmbracă faldurile tainice ale sensibilităţii umane într’o pojghiţă transparentă, care transmite şi interpretează în chip particular fiecare peisagiu, fiecare fenomen... In faţa aceluiaşi colţ de natură, in contactul cu împrejurări asemănătoare nu se vor întâlni niciodată doi indivizi a căror impresionabilitate morală şi estetică să reacţioneze în acelaşi fel. In faţa unei femei frumoase, unii iau strania curiozitate de a şti dacă cingătoarea de mătase lasă pe Biele o urmă roşieticâ, asemenea I unei îmbrăţişări, sau dacă mugurii sânilor ce-şi vestesc tresări- I rea sub bluză stau gata să înflorească ori au culoarea nouă a smeurei purpurii. Alţii, încearcă senzaţia apropierii neprihănite a unui simbol. Ochii femeii frumoase sunt, pentru aceştia, smaralde ce strălucesc în penumbra unui tablou de Rembrandt. Dar cei ce caută în lume înţelesul etern al frumosului sunt cei mai puţini. Mărinică Lăsiceanu a rămas extaziat la Viena în faţa automatelor care i-au satisfăcut câteva zile 1! in i ■»' ’ii - ■■ '!■ — >, I' ii. modestele necesităţi de alimentare. Ingeniozitatea procedeului acestuia — băncuţa miraculoasă, care, strecurată în aparat, făcea să se umple exact şi automat paharul, cu bere blondă sau neagră, cu sirop sau cu sifon, ori scotea, după plac, un sandwich cu şuncă sau cu icre negre, o prăjitură ori un orez cu lapte, — sintetiza pentru Mărinică Lăşiceanu ultima etapă a civilizaţiei occidentale şi tot ce are mai impresionant şi mai original străinătatea. In urma acestei constatări, scopul călătoriei sale era atins. Nimic nu-l mai putea pasiona. La Schoenbrunn, în timp ce colegii săi admirau strălucitoarele vestigii ale fostei reşedinţe imperiale, Mărinică Lăşiceanu adormi fericit pe o bancă a feericului parc... A Fiu de plugar din Argeş, crescut în frica lui Dumnezeu, de părinţii săi, oameni simpli, dar cinstiţi, înfrăţiţi cu nevoia şi cu munca. Mărinică Lăsbeanu avea, de mic, apucături perverse. Intr’o zi, aruncă într’un cazan cu ţuică o pisică şi un câine, legaţi de coadă cu o sfoară, pentru ca să sperie pe tată-său şi ca să ilustreze „antagonismul a două clase animale” — cum spunea el, inspirat, în faţa statuii lui Svatopluch Cech din Praga, „aducându-şi pe retina sufletului, trecutul”. In ziua aceia, Mărinică ne-a povestit, cu rară duioşie, toată viaţa lui plină de peripeţii minunate. Dar ceiace ne-a impresionat cu deosebire, era căldura, pasiunea nestăpânită cu care vorbea despre femei, îi plac grozav reprezentantele sexului căruia atât de impropriu i se spune dezarmat, şi mai ales ii plac femeile sensuale. Văzuse, acolo, pe Argeş, femei cu umeri dogoriţi de soare, fete cu braţe bronzate şi sâni tari, legănaţi de ritmul secerişului, cu pielea mătăsoasă, cu buze cărnoase şi sângerii ca o piersică coaptă, fete ce te chemau parcă să sorbi la sânul lor aroma fânului cosit. Ar fi vrut, desigur, Mărinică să se descrie şi „în ipostaza de faun”, dar se temea să nu se compromită in ochii celor ce-l ştiau pregătit pentru duhovnicie. Căci am uitat să spun că Mărinică Lăşceanu este de câţiva ani student în ultimul an la Facultatea de Teologie din Bucureşti, şi — cum susţine adesea — „e perfect încredinţat de existenţa lui Dumnezeu!”. * Intr’o zi, Mărinică îşi simţi sufletul năpădit de panica singurătăţii: prietenii plecau la Praga. Cu înfrigurarea celei dintâi emoţii capitale, Mărinică strânse tot ce putea strânge din puţinul ce avea, şi — în nădejdea că prietenii nu-l vor lăsa să moară de foame — plecă împreună cu dânşii spre oraşul cu o sută de turnuri. S’a minunat el ce s’a minunat de tot ce a văzut în drumul spre capitala Cehoslovaciei, şi, în cele din urmă, entuziasmul lui fu consemnat într’un carneţel de dimensiuni economice, cu eliziuni şi exclamaţii nu întotdeauna lipsite de expresivitate. Astfel, pe prima pagină a carneţelului am cetit, la înapoere: Closet tren foiţă sul, — civilizaţie. Multe gări se numesc Vychod. Nu e practic! Prilej numeroase confuzii. (Mărinică n’avea de unde să ştie că Vychod însemnează Eşkre, în limba cehă). La Ceska-Trebova cafea tren. Plata cinstit staţia următoare. Procedeu nerecomandabil: Tellu uitat plata. Intrat întâia oară viată vagon restaurant. Vorbit deputat român. Bea ceai, multe bucăţi ciocolată. Şterge foiţă. Simpatic. Discutat, bere, secretar general. Teribil. Foametea de D. R. loaniţescu, deputat De la un capăt la altul al tarii, prin Basarabia secătuită de Dumnezeu şi de oameni, întro parte a Moldovei, în câteva judeţe ale Munteniei şi multe ale Ardealului, pluteşte duhul ameninţător al foametei. Plugarii trăiesc clipe de groază şi văd cu ochii venind ameninţător ceasul pietrei. Sate întregi sunt sortite foametei şi mii de suflete se vor pierde, cerşind bucăţica de pâine, în ţara grâului şi în ţara fraudelor naţionale. Spera plugarul român să-şi îndulcească traiul, să astâmpere pofta hrăpăreaţă a guvernanţilor, spera într’o recoltă bună Şi Dumnezeu îl pedepseşte pentru păcatele altora-Regiuni întregi au fost bântuite de grindină, şi grâul, unde s’a făcut, e pipernicit, de proastă calitate. De abia să-i ajungă romănului pentru gură-Câmpii întinse în Basarabia, Moldova Şi Muntenia n’au fost stropite cu un pic de ploaie. Seceta a uscat porumburile şi le-a înţepenit în pământul ars de atâta căldură. Focul a nimicit ariile Şi întreaga urgie Dumnezeiască a doborât spe roatele de mai bine ale plugarului.. Jalea a cuprins de pe acum ţinuturile noastre. Plâng moşnegii la răspântii, jelesc femeile şi copiii, stau îngânduraţi flăcăii.. Au bucate pentru o lună-două, numai Pentru atât- Bănuiesc ce se va întâmpla mai târziu şi cu inima strânsă de durere aşteaptă îndurarea unui guvern cu grije de nevoile lor, cu grije de nenorocirile lor... Zadarnică aşteptare! Guvernul tuturor fărădelegilor, săvârşeşte şi această ucigătoare nelegiuire. Nici o măsură nu se ia de către muieni, şi ministrul de agricultură — pe moşiile lui s’or fi făcut bucate! — îşi plimbă liniştit şi senin nepăsarea- Cere rapoarte, şi cu cifre demonstrează că e belşug cum n’a mai fost în ţara românească! Şi nimeni altul din guvernul ghiftuiţilor liberali, nu cunoaşte adevărata situaţie, n’a colindat nimeni regiunile pustiite Şi glasurile ce s’aud sunt crezute de ei glasuri de cerşetori şi nemâncaţi-Nu e şi nu va fi foamete... deci guvernul nu ia nici o măsură, deşi grâul n’ajunge pentru consumul nostru; porumbul a început să fie speculat, celelalte bucate nu există Se va vedea mai târziu ce rezultate va da nepăsarea celor ce au în mâinile lor destinele vieţei noastre de Stat. Până atunci, Perceptorii cutreeră satele alături de jandarmi, bat toba, unde-o mai bat, sau vând de-a dreptul şi ce bruma de bucate agonisite mai găsesc. Inţelineşte în aici grâul sechestrat, şi peste jalea lăsată de Dimnezeu, guvernul seamănă jalea birurilor sale şi mai ales a neomeniei sale. De unde să plătească plugarul, când grindina şi seceta i-au pustiit ogorul ? Mor vitele de foame şi care mai trăiesc, le vând perceptorii cu toba la răspântii. Nimănui nu e milă de avutul plugarului, şi nimeni nu pleacă urechea la nevoile lui Până când? Vom trăi vremuri de amară şi târzie remuşcare-Nu cunosc mai stăruitor îndemn la rele decât foamea... şi gloata înfometaţilor, va trece peste barieră-Oarbă şi necruţătoare va şti să pedepsească ! Vor auzi atunci cei care nu vor să audă şi teamă-mi-se că va fi prea târziu- Citiți în pag. IV: Ţara revendică un guvern Maniu D-l V. Brătianu continuă vânătoarea sa de dolari, lire și franci... Vânătorul: — Uite un coleg bizar care de ani de zile, nu face decât să-și sperie vânatul Şcoala în tinda bisericei Se cifrează la câteva mii copiii cari rămân pe din afară la toate şcolile, fie din cauza lipsei de locuri, fie din cauza taxelor exagerate la cari sunt supuşi copiii din cursul secundar şi profesionalInceputul ofensivei culturale (!) a doctorului Angelescu se prezintă astfel sub cea mai sublimă înfăţişare. Cu toată revenirea ministerului asupra desfiinţărei claselor divizionare, astăzi copiii rămân pe drumuri şi mulţi nu ştiu încotro s’o ia. La 1848, pe timpul când nu erau şcoale şi nici licee, copiii învăţau carte în tinda bisericilor unde preoţi, cele mai adeseori şi dascăli improvizaţi făceau cursurile de isnoavă şi copiii învăţau carte, — nu glumă. MINISTRUL INCULTUREI Astăzi ofensiva culturală — sic — a doctorului Angelescu ne trimete cu decenii în urmă- N’ar fi de mirare deci, că părinţii necăjiţi că n’au şcoli unde să’şi plaseze copiii, să recurge la tinda bisericilor pentru a-i instrui. Iată la ce rezultate dureroase ajungem, atunci când doctorul Angelescu îşi închipue că este un al doilea Haret şi când are iluzia că poate fi un reformator şcolar adevărat, încă un an de ministeriat al chirurgului Angelescu Și mergem îndărăt, la tinda bisericei. Emil Gârleanu de Vasile Savel Doamna Gârleanu întreţine cu pietate cultul pentru soţul său Şia consacrat viaţa prietenului nostru dispărut timpuriu şi dacă pentru mulţi omiul e uitat, pentru tovarăşa lui de toţi anii, el e mereu viu. Vorbeşte despre dânsul, ca şi cum, acum, peste cinci minute trebue să sosească de la treburile lui. In acest cult și-a crescut fiica—Dear vedea-o Emil acuma, spune d-na Gârleanu, cu ochii umezi. Dezbrăcată de patimi şi de tot ce e pământesc, nu e aceasta dragostea care înalță şi impune stimă ; nu e dragostea care răscumpără? Ca o imputare sau poate mi se părea, mi-a spus odată că prietenii vor să-l uite pe Emil. De ce să-l uite, mă întrebam: cum ar putea fi uitat un scriitor de un real talent, un fin bijutier al frazei româneşti ? Dacă, s’au succedat cărţile lui în ediţii din puţinele cărţi ce a putut scrie în scurta lui activitate literară — şi cât de chinuită, şi cât de multe privaţiuni îndurate —, aceasta e datorită doamnei Gârleanu care a îngrijit să nu fie dat uitării scriitorul ce-a scris atâtea pagini vii, într’un stil de o eleganţă aristocrată. Acestui cult îi datorim o carte aproape necunoscută, încât pe drept s’ar putea spune că e inedită . Privelişti din ţară-Schiţe risipite prin felurite reviste , note fugare ce fixează răzleţe peisagii din ţară, adunate laolaltă de o mână pioasă, întregesc şi complectează pe scriitorul care apare şi altfel decât un nuvelist, tot ceia ce i se acorda cât timp trăia. Privind în faţa vitrinei, revăd pe soţia lui cu un pachet în mână pe strada redacţiilor de ziare : Sărindar. — A apărut noul volum al lui Emil, îmi spune. Ţi-l dau. Să-l anunţi. Dacă vrei, vei scrie. Am reţinut ce mi-a spus- Apăruse „noul“ volum, înţeleg bucuria pe care o trăeşte oricare dintre noi la apariţia cărţii sale. Cartea ne vorbeşte de multe lucruri vorbite şi de altele nespuse , de călătoriile sale, de amintiri, şi câte nu avea Gârleanu! — de oameni şi de trecut, atât de melancolic înfăţişat. Totuşi, numai o verbală rezistenţă în faţa prefacerilor, un regret sincer faţă de trecut, evocat de un spirit conservator, al epocei, de un poet a cela ce a fost. Filă cu îală am întors paginile cărţii ce-mi vorbesc de mulţi scriitori, pictori şi artişti dramatici, căci Gârleanu a fost întotdeauna un pasionat al teatrului. Articolul despre regretatul pictor Baltazar ca şi acela despre poetul Gh. Orleanu, calde, desfăşoară perspective-In „însemnări de Duminică“ — rubrică ce s-a reînfiinţat după război în cotidianele noastre continuând a fi scrisă cu talent de „Nichifor Crainic, Dem. Theodorescu și Nae Ionescu — Gârleanu notează impresii, gânduri ce scapără cu scântei din vălmășagul zilnic, comentarii despre faptul zilei. Ar fi o gazetărie mai îngrijită, literară, dar oare ziaristica se poate lipsi de un stl literar ? Ziaristica de azi nu a devenit mai literară şi mult mai îngrijită în ce priveşte forma şi fondul ? Din vechile „însemnări de Duminică“ actualizate de continuatorii de astăzi vom reaminti două.Prima: bucureştenii ştiu că odată cu primăvara şi la sfârşitul toamnei, apar în zile de sărbătoare pe Calea Victoriei şi numai pe acest vechi „pod“ preotesele carităţii organizate după cele mai perfecţionate reguli de contabilitate biurocratică. Verzi, roşii, galbene , finunze şi flori de hârtie colorată se agaţă de reverul hainei. In faţa solidei organizaţii pungile se deschid cu larghetă Trece calitatea oficială, cum prevedea Gârleanu. Vor beneficia de ea, desigur şi orfanul ardelean venit din Cluj, despre care au vorbit emoţionant domnii Cezar Petrescu şi Pamfil Şeicaru. Gârleanu scrie: „De câte ori aud despre o nouă societate de ajutor, de atâtea ori surâd. Căci va veni o clipă, în vremile acestea de sălbatic egoism, când mila va ajunge un fel de birpe care-l vor plăti bucuroşi cu toţii, din odaia lor, mulţumiţi că aşa pot să nu-şi mai scoboare privirile, spre o nenorocire. Vor da fără să ştie cui, fără să ştie pentru ce. Şi astfel mila oficială, seacă, va înlocui odată, poate foarte curând, în sufletul nostru mila omenească pe care au avut-o cei dinainte“Societatea noastră care după război se reorganizează necontenit nu se putea să nu organizeze și bunul trai al celor suferinzi!... Cu prilejul aniversării lui Titu Maiorescu, Gârleanu scrie o minunată pagină pentru Maestru, faţă de care avea nu numai admiraţie ci şi respectul cuvenit omului şi operii. Gârleanu citează cu acest prilej cuvintele rostite de uitatul de azi Petre Carp la sărbătoare : ,»Eu, iubite Titule, o să-ţi vorbesc bătrâneşte. Eu nu ştiu unde te-ai născut; aveam numai trei ani. Dar eu ştiu că dacă nu ne-ai creat limba, în schimb ne-ai apărat-o dragul meu, ne-ai apărat frumosul nostru grai moldovenesc, frumosul grai românesc ; nu le-ai apărat de toate mediocrităţile care căutau să le întunece cu teorii false ştiinţifice, căci tu ai înţeles că dacă ştiinţa nu e mediocră, medio- crităţile sunt totdeauna ştiinţifice“. Puritatea limbii pe care Gârleanu o cultiva cu pietate, o adora lai alţiiDar în aceste Privelişti din ţară sunt pagini ce reamintesc acele vestite şezători literare din Ardeal] şi Bucovina. Mărunchiul de tineri scriitori ce au pornit atunci cu entuziasm, trecând hotarele, la fraţii lor, marchează, o splendidă etapă a generaţiei şi un început ce şi-au dat cu prisosinţă roadele. Erau, ce alta puteau să fie decât privelişti din ţară, aşa cum stau laolaltă în paginile cărţii ce am privit îndelung în una din vitrine unei librării din Capitală ; singure îşi iau locul lor. O ruşine Ne plângem mereu de aspectul străin al oraşelor ardeleneşti, unde o vitregă stăpânire străină a ajutat la prosperitatea elementului maghiar, în detrimentul celui românesc. Dar, câteodată sunt şi acum acte care dovedesc că opera impusă, de românizare, merge lamentabil. Iată ce ni se relatează din Braşov: „De câteva zile se află expus în vitrina magazinului de coloniale D. Orghidan, din strada Poştei, un tablou cu fotografiile chelnerilor din localitate, care constitue o ruşine pentru români. Nu numai că, chelnerii maghiari sunt trecuţi cu numele lor unguresc, ca pe timpul lui Ferencz Ioşka, dar şi puţini chelneri români cari sunt pe tablou, au admis ca numele lor românesc să fie schimonosit, făcându-i din Niculae, Miklós, din Ion, Ianoş etc. Ne miră acest lucru în atât mai mult cu cât, toţi chelnerii români, sunt fii ai Scheiului şi ai Braşovului vechiu, cari cunosc bine lupta pe care părinţii lor au dus-o sub era maghiară, pentru a-şi menţine numele şi religia“. Corespondentul nostru din Braşov continuă pe acelaş ton patetic, un adevărat şi amar rechizitoriu la adresa celor ce se înstrăinează. Ne întrebăm, însă, cine să amintească acestor români rătăciţi de datoriile lor româneşti? Perceptorii d-lui Vintilă Brătianu? Sau jandarmii d-lui Guţă Tătărăscu? Pentru a ţine trează conştiinţa românească e nevoe de învăţători şi e nevoe de carte românească. Ori învăţătorul face parte din categoria cea mai oprimată şi prostplătită a funcţionarilor statului , iar cartea românească se sufocă din pricina speculei neruşinate a hârtiei liberale de la „Letea“. ION