Dreptatea, octombrie 1928 (Anul 2, nr. 291-316)

1928-10-01 / nr. 291

ANUL II NO. 291 Luni 1 Octombrie 1928 4 PAGINI LE Ș­I ABONAMENTE: ȚARA Un an ......... 10001 6 luni............... 600 3 luni..................... 250­ DUBLU In STRĂINĂTATE învățători, preoți și săteni Un an ....... 750 6 luni............ .375 3 luni......................200 njBBBEEnEmHRONSB REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,­­ Calea Victoriei 49, Etaj TELEFON: No. 38/60 ANUNTUrd­ COMERCIALE Sa primesc direct la Ad-dra ziarului, si la toate agenţiile da publicitate din ţară. Charles Razan a susţinut din calităţi să faci uz, nu paradă. Ce-ar zice Razan de d. Vintilu Brătianu cetre face şi uz şi para­dă din defectele sale proprii? La luptă ! Du­pă anunţarea în iulie a împru­mutului şi stabilizării — operaţii ..realizate cu succes”,­, d. Vintilă Brătianu ia acum da capo tratati­vele, noile demersuri fiind echiva­lente cu noi concesiuni. Primul ministru, după o serie nesfârşită de concesiuni — mult mărite de situaţia desnădăjduită a guvernului — n’a izbutit decât să ne sărăcească înăuntru şi să ne umilească în afară-Iar mobilul incorect al crampo­nării la putere — politica de pradă a elicei liberale — s’a dat pe faţă într’un grandios scandal politic cu terenurile petrolifere, care s’a bu­curat de-o faimă mondială. In acest timp populaţia înfome­tată, cu cenzură şi subt stare de asediu, într’un regim de bun plac, îşi pune problema... nu a refacerii sau a progresului, etc. — ci pur şi simplu a existenţei-Toate semnalele făcute de par­tidul naţional-ţărănesc n’au spins nimic partidului liberal, încleştat asupra prăzii , şi nici minţii în descompunere­a primului ministru. Guvernul liberal în putrefacţie ameninţă să gangreneze toată ţa­ra- A sosit ultimul moment să-l aruncăm dintre noi-Dacă nici campaniile întregii prese, nici demonstraţiile populare, nici alegerile parţiale — dacă a­­ceste manifestaţii ale masselor, ostile liberalilor şi favorabile na­­ţional-ţărăniştilor, n’au produs nici o schimbare în ordinea lucrurilor-­, este nevoe de alte sforţări, în pro­porţii mai mari, pentru salvarea ţării. Cum realitatea, de-o elocvenţă atât de crudă, n’a învăţat nimic pe d. Vintilă Brătianu — va trebui să-i dăm noi lecţia meritată. * Pentru operaţiile de răsturnare imediată a guvernului, s’a întrunit comitetul de direcţie al partidului national-ţărănesc — care a dat dispoziţiile preliminarii asaltului. In ..situaţia extrem de gravă” în care suntem, — spune comunica­tul, — nu-i numai o necesitate po­litică răsturnarea guvernului, ci o ..necesitate naţională”. In virtutea acestei „necesităţi nationale”, partidul national-tără­nesc are datoria să arunce ime­diat peste bord guvernul­Pentru executarea acestei ope­raţii, partidul naţional-ţărănesc îşi „mobilizează cadrele”. Vor avea loc, mai întâiu, confe­rinţe regionale la Bucureşti, Cluj, Arad, Chişină­u şi Craiova. Orga­nizaţiile de provincie, de acord cu delegaţii comitetului de direcţie, „vor pune în aplicare programul de acţiune”. Aceste conferinţe regionale vor pregăti, printre altele adunarea reprezentanţilor aleşi de toate co­munele din ţară — adunare ce va avea loc la Bucureşti şi care va pune capăt guvernării actuale. Lupta reîncepe — reîncepe cu mai multă energie decât în trecut, fiindcă situaţia ţării este şi mai gravă. Comitetul de direcţie naţional­­ţărănist, prin comunicatul de ori, sună mobilizarea cadrelor. Aceste cadre mobilizate au da­toria să cuprindă în formaţiile lor grosul trupelor gata de luptă. Este mai mult decât o mişcare de par­tid- E o mişcare a masselor înca­drate de organizaţiile naţional-ţă­­răniste-Fiecare organizaţie naţional-ţă­­rănistă, fiecare membru al parti­dului de subt conducerea d-lui Iu­­liu Maniu, fiecare simpatizant cu acest partid, fiecare cetăţean demn — dornic să-şi asigure pâinea şi să-şi dobândească libertatea — are sacra datorie de a răspunde la apelul partidului naţional-ţărănesc. Cetăţenii trebue să-şi oţelească voinţile! Să-şi dea seamă că se a­­propie ziua cea mare, când vor trebui — prin orice mijloace — să instaureze dreptul şi legea acolo unde domnesc samavolniciile evu­lui mediu! Se va vedea acum dacă poporul românesc ştie să-şi rupă cătuşele, dacă, starea actuală de rob a fost ceva incidental în viaţa lui, dacă neamurile civilizate îi pot deschide uşile. In vederea războiului care se pregăteşte, — un singur glas tre­bue să răsune pretutindeni, în sate ca şi ’n oraşe: — La luptă, pentru pâine şi li­bertate! N­MI — Intre minorităţi şi guvern Unul din motivele de spaimă ale foilor neamului întregit e aşa nu­mita politică, a minorităţilor. Nu e săptămână de la Dumnezeu să nu se descopere o nouă lovitură pusă la cale în potriva naţiunii româ­neşti de către aceşti duşmani con­locuitori cari ne pândesc Şi ne sapă sistematic, după un plan drăcesc, conceput şi executat de o mafie cu sediul undeva, peste graniţă-Politica minorităţilor ? Nu exis­tă, pur şi simplu Şi cu atât mai pu­ţin complotul permanent al mino­rităţilor­ De când cetim ziarele mi­noritare ardelene, nu am descope­rit în ele nici un fir conducător. Nu se se desprinde din această bătaie în loc, nici o idee directive. Condu­cătorii politici ai minoritarilor sunt nişte bieţi oameni necăjiţi, cari ştiu de un singur lucru: să urmeze indicaţiile oportunităţii, pentru a obţine cât mai mult pentru alegă­torii lor. Să obţină, — ce? Indi­ferent ce, numai să obţină. Nimeni nu se gândeşte însă, în această dezorientată, zilnică, agi­taţie, să schiţeze cadrul organic al unor revendicări, cari să-i defi­nească, în noul stat românesc şi să-i scutească de o zadarnică risi­pă de energie. Starea noastră de alarmă faţă de primejdia minoritarilor ardeleni (cari cpătă în stfel o importanţă disproporţionată, ca şi cum situaţia lor ar fi singura mare problemă a Ardealului) — are totuşi o expli­caţie. Psihologică- E anume faptul că guvernelor noastre oligarhice, nu au, şi nu pot să aibă, o politică reală, faţă de minorităţi. Naţiunile de peste Carpaţi sunt considerate la Bucureşti cel mult ca o massă de manevră electorală. Ce drepturi credem că le putem a­­corda, ce datorii le impunem, cât de necesar e să le respectăm drep­turile şi să-i obligăm la împlinirea îndatoririlor, la asta nu s’au gândit guvernele-­intre ele şi minorităţi au fost şi se menţin, raporturi de Şan­taj şi târguială, cu alternative de victorii şi înfrângeri, pentru ambe­le părţi. Statul al minorităţilor, po­litică fermă şi reală faţă de naţio­nalităţi? Nu există decât pacturi, cu conţinuturi cari jenează pe a­­măndoi comercianţii. Pacturi cu partidele politice. Nu însă program politic al statului, al statului con­dus de o linie clară şi continuă. Măsuri, de azi pe mâine. Profi­tă, îndeobşte, minoritarii ? Profi­turi mărunte, „ciupeli" îndoelnice- Nimic nu e câștigat și precis, fiind­că, în fapt, totul e supus arbirariu­­lui. In definitiv, egoismul nostru de massă electorală și hirnică, româ­nească, s’ar revolta: dece, adică, să trăiască mai liberi ca noi, —­­minoritarii? I. V. Din Praga pe Băşkanovka H. BE­­AZI AN­­ Mărînică Călătoriile desprind în sufletul imului fibre nebănuite. Cristalul nouilor orizonturi îm­bracă faldurile tainice ale sensibi­lităţii umane într’o pojghiţă trans­parentă, care transmite şi interpre­tează în chip particular fiecare peisagiu, fiecare fenomen... In faţa aceluiaşi colţ de natură, in contactul cu împrejurări ase­mănătoare nu se vor întâlni nici­odată doi indivizi a căror impre­­sionabilitate morală şi estetică să reacţioneze în acelaşi fel. In faţa unei femei frumoase, unii iau strania curiozitate de a şti dacă cingătoarea de mătase lasă pe Biele o urmă roşieticâ, asemenea I unei îmbrăţişări, sau dacă mu­­­­gurii sânilor ce-şi vestesc tresări- I rea sub bluză stau gata să înflo­rească ori au culoarea nouă a smeurei purpurii. Alţii, încearcă senzaţia apro­pierii neprihănite a unui simbol. Ochii femeii frumoase sunt, pentru aceştia, smaralde ce strălucesc în penumbra unui tablou de Rem­brandt. Dar cei ce caută în lume înţele­sul etern al frumosului sunt cei mai puţini. Mărinică Lăsiceanu a rămas ex­taziat la Viena în faţa automatelor care i-au satisfăcut câteva zile 1! in i ■»' ’ii - ■■ '!■ — >, I' ii. modestele necesităţi de alimentare. Ingeniozitatea procedeului aces­tuia — băncuţa miraculoasă, care, strecurată în aparat, făcea să se umple exact şi automat paharul, cu bere blondă sau neagră, cu si­rop sau cu sifon, ori scotea, după plac, un sandwich cu şuncă sau cu icre negre, o prăjitură ori un orez cu lapte, — sintetiza pentru Mă­rinică Lăşiceanu ultima etapă a ci­vilizaţiei occidentale şi tot ce are mai impresionant şi mai original străinătatea. In urma acestei constatări, sco­pul călătoriei sale era atins. Nimic nu-l mai putea pasiona. La Schoenbrunn, în timp ce co­legii săi admirau strălucitoarele vestigii ale fostei reşedinţe impe­riale, Mărinică Lăşiceanu adormi fericit pe o bancă a feericului parc... A Fiu de plugar din Argeş, cres­cut în frica lui Dumnezeu, de pă­rinţii săi, oameni simpli, dar cin­stiţi, înfrăţiţi cu nevoia şi cu munca. Mărinică Lăsbeanu avea, de mic, apucături perverse. Intr’o zi, aruncă într’un cazan cu ţuică o pisică şi un câine, legaţi de coadă cu o sfoară, pentru ca să sperie pe tată-său şi ca să ilus­treze „antagonismul a două clase animale” — cum spunea el, inspi­rat, în faţa statuii lui Svatopluch Cech din Praga, „aducându-şi pe retina sufletului, trecutul”. In ziua aceia, Mărinică ne-a po­vestit, cu rară duioşie, toată viaţa lui plină de peripeţii minunate. Dar ceiace ne-a impresionat cu deosebire, era căldura, pasiunea nestăpânită cu care vorbea despre femei, îi plac grozav reprezentan­tele sexului căruia atât de impro­priu i se spune dezarmat, şi mai a­­les ii plac femeile sensuale. Văzuse, acolo, pe Argeş, femei cu umeri dogoriţi de soare, fete cu braţe bronzate şi sâni tari, le­gănaţi de ritmul secerişului, cu pielea mătăsoasă, cu buze căr­noase şi sângerii ca o piersică coaptă, fete ce te chemau parcă să sorbi la sânul lor aroma fânului cosit. Ar fi vrut, desigur, Mărinică să se descrie şi „în ipostaza de faun”, dar se temea să nu se compromită in ochii celor ce-l ştiau pregătit pentru duhovnicie. Căci am uitat să spun că Mărinică Lăşceanu este de câţiva ani student în ultimul an la Facultatea de Teologie din Bu­cureşti, şi — cum susţine adesea — „e perfect încredinţat de exis­tenţa lui Dumnezeu!”. *­ Intr’o zi, Mărinică îşi simţi su­fletul năpădit de panica singură­tăţii: prietenii plecau la Praga. Cu înfrigurarea celei dintâi e­­moţii capitale, Mărinică strânse tot ce putea strânge din puţinul ce avea, şi — în nădejdea că prietenii nu-l vor lăsa să moară de foame — plecă împreună cu dânşii spre oraşul cu o sută de turnuri. S’a minunat el ce s’a minunat de tot ce a văzut în drumul spre capitala Cehoslovaciei, şi, în cele din urmă, entuziasmul lui fu con­semnat într’un carneţel de dimen­siuni economice, cu eliziuni şi ex­clamaţii nu întotdeauna lipsite de expresivitate. Astfel, pe prima pagină a carne­ţelului am cetit, la înapoere: Closet tren foiţă sul, — civili­zaţie. Multe gări se numesc Vychod. Nu e practic! Prilej numeroase confuzii. (Mărinică n’avea de unde să ştie că Vychod însemnează Eşkre, în limba cehă). La Ceska-Trebova cafea tren. Plata cinstit staţia următoare. Pro­cedeu nerecomandabil: Tellu uitat plata. Intrat întâia oară viată vagon restaurant. Vorbit deputat român. Bea ceai, multe bucăţi ciocolată. Şterge foiţă. Simpatic. Discutat, bere, secretar general. Teribil. Foametea de D. R. loaniţescu, deputat De la un capăt la altul al tarii,­ prin Basarabia secătuită de Dumne­zeu şi de oameni, întro parte a Moldovei, în câteva judeţe ale Mun­teniei şi multe ale Ardealului, plu­teşte duhul ameninţător al foame­tei. Plugarii trăiesc clipe de groază şi văd cu ochii venind ameninţător ceasul pietrei. Sate întregi sunt sortite foame­­tei şi mii de suflete se vor pierde, cerşind bucăţica de pâine­,­ în ţa­ra grâului şi în ţara fraudelor na­ţionale. Spera plugarul român să-şi în­dulcească traiul, să astâmpere pof­ta hrăpăreaţă a guvernanţilor, spe­ra într’o recoltă bună Şi Dumnezeu îl pedepseşte pentru păcatele al­tora-Regiuni întregi au fost bântuite de grindină, şi grâul, unde s’a fă­cut, e pipernicit, de proastă cali­tate. De abia să-i ajungă rom­ănu­­lui pentru gură-Câmpii întinse în Basarabia, Moldova Şi Muntenia n’au fost stro­pite cu un pic de ploaie. Seceta a uscat porumburile şi le-a înţepenit în pământul ars de atâta căldură. Focul a nimicit ariile Şi întreaga urgie Dumnezeiască a doborât spe roatele de mai bine ale plugaru­lui­.. Jalea a cuprins de pe acum ţinu­turile noastre. Plâng moşnegii la răspântii, je­lesc femeile şi copiii, stau îngându­raţi flăcăii.­. Au bucate pentru o lună-două, nu­mai Pentru atât- Bănuiesc ce se va întâmpla mai târziu şi cu inima strânsă de durere aşteaptă îndura­rea unui guvern cu grije de ne­voile lor, cu grije de nenorocirile lor... Zadarnică aşteptare! Guvernul tuturor fărădelegilor, săvârşeşte şi această ucigătoare nelegiuire. Nici o măsură nu se ia de că­tre m­uieni, şi ministrul de agricul­tură — pe moşiile lui s’or fi fă­cut bucate! — îşi plimbă liniştit şi senin nepăsarea- Cere rapoarte, şi cu cifre demons­trează că e belşug cum n’a mai fost în ţara românească! Şi nimeni altul din guvernul ghif­tuiţilor liberali, nu cunoaşte adevă­rata situaţie, n’a colindat nimeni regiunile pustiite Şi glasurile ce s’aud sunt crezute de ei glasuri de cerşetori şi nemâncaţi-Nu e şi nu va fi foamete... deci guvernul nu ia nici o măsură, deşi grâul n’ajunge pentru consumul nostru; porumbul a început să fie speculat, celelalte bucate nu e­­xistă­ Se va vedea mai târziu ce rezul­tate va da nepăsarea celor ce au în mâinile lor destinele vieţei noas­tre de Stat. Până atunci, Perceptorii cutree­­ră satele alături de jandarmi, bat toba, unde-o mai bat, sau vând de-a dreptul şi ce bruma de bu­cate agonisite mai găsesc. Inţelineşte în aici grâul seches­trat, şi peste jalea lăsată de Dim­nezeu, guvernul seamănă jalea bi­rurilor sale şi mai ales a neomeniei sale. De unde să plătească plugarul, când grindina şi seceta i-au pustiit ogorul ? Mor vitele de foame şi care mai trăiesc, le vând perceptorii cu to­ba la răspântii. Nimănui nu e milă de avutul plugarului, şi nimeni nu pleacă ure­chea la nevoile lui­ Până când? Vom trăi vremuri de amară şi târzie remuşcare-Nu cunosc mai stăruitor îndemn la rele decât foamea... şi gloata înfometaţilor, va trece peste ba­rieră-Oarbă şi necruţătoare va şti să pedepsească ! Vor auzi atunci cei care nu vor să audă şi teamă-mi-se că va fi prea târziu- Citiți în pag. IV: Ţara revendică un guvern Maniu D-l V. Brătianu continuă vână­toarea sa de dolari, lire și franci..­.­ Vânătorul: — Uite un coleg bizar care de ani de zile, nu face decât să-și sperie vânatul Şcoala în tinda bisericei Se cifrează la câteva mii copiii cari rămân pe din afară la toate şcolile, fie din cauza lipsei de lo­curi, fie din cauza taxelor exage­rate la cari sunt supuşi copiii din cursul secundar şi profesional­Inceputul ofensivei culturale (!) a doctorului Angelescu se prezintă astfel sub cea mai sublimă înfăţi­şare. Cu toată revenirea ministerului asupra desfiinţărei claselor divi­zionare, astăzi copiii rămân pe dru­muri şi mulţi nu ştiu încotro s’o ia. La 1848, pe timpul când nu erau şcoale şi nici licee, copiii în­văţau carte în tinda bisericilor un­de preoţi, cele mai adeseori şi dascăli improvizaţi făceau cursu­rile de isnoavă şi copiii învăţau carte, — nu glumă. MINISTRUL INCULTUREI Astăzi ofensiva culturală — sic — a doctorului Angelescu ne tri­­mete cu decenii în urmă- N’ar fi de mirare deci, că pă­rinţii necăjiţi că n’au şcoli unde să’şi plaseze copiii, să recurge la tinda bisericilor pentru a-i instrui. Iată la ce rezultate dureroase ajungem, atunci când doctorul An­gelescu îşi închipue că este un al doilea Haret şi când are iluzia că poate fi un reformator şcolar ade­vărat, încă un an de ministeriat al chi­rurgului Angelescu Și mergem în­dărăt, la tinda bisericei. Emil Gârleanu de Vasi­le Savel Doamna Gârleanu întreţine cu pietate cultul pentru soţul său­ Şi­­a consacrat viaţa prietenului nos­tru dispărut timpuriu şi dacă pen­tru mulţi omiu­l e uitat, pentru to­varăşa lui de toţi anii, el e mereu viu. Vorbeşte despre dânsul, ca şi cum, acum, peste cinci minute tre­bue să sosească de la treburile lui. In acest cult și-a crescut fiica—De­ar vedea-o Emil acuma, spune d-na Gârleanu, cu ochii umezi. Dezbră­cată de patimi şi de tot ce e pă­mântesc, nu e aceasta dragostea care înalță şi impune stimă ; nu e dragostea care răscumpără? Ca o imputare sau poate mi se părea, mi-a spus odată că prietenii vor să-l uite pe Emil. De ce să-l uite, mă întrebam: cum ar putea fi uitat un scriitor de un real ta­lent, un fin bijutier al frazei româ­neşti ? Dacă, s’au succedat cărţile lui în ediţii din puţinele cărţi ce a putut scrie în scurta lui activitate lite­rară — şi cât de chinuită, şi cât de multe privaţiuni îndurate —, a­­ceasta e datorită doamnei Gârlea­nu care a îngrijit să nu fie dat ui­tării scriitorul ce-a scris atâtea pa­gini vii, într’un stil de o eleganţă aristocrată. Acestui cult îi datorim o carte aproape necunoscută, încât pe drept s’ar putea spune că e ine­dită . Privelişti din ţară-Schiţe risipite prin felurite re­viste , note fugare ce fixează răz­leţe peisagii din ţară, adunate lao­laltă de o mână pioasă, întregesc şi complectează pe scriitorul care apare şi altfel decât un nuvelist, tot ceia ce i se acorda cât timp trăia. Privind în faţa vitrinei, revăd pe soţia lui cu un pachet în mână pe strada redacţiilor de ziare : Să­rindar. — A apărut noul volum al lui Emil, îmi spune. Ţi-l dau. Să-l a­­nunţi. Dacă vrei, vei scrie. Am reţinut ce mi-a spus- Apăru­se „noul“ volum, înţeleg bucuria pe care o trăeşte oricare dintre noi la apariţia cărţii sale. Cartea ne vorbeşte de multe lu­cruri vorbite şi de altele nespuse , de călătoriile sale, de amintiri, şi câte nu avea Gârleanu! — de oa­meni şi de trecut, atât de melan­colic înfăţişat. Totuşi, numai o ver­bală rezistenţă în faţa prefacerilor, un regret sincer faţă de trecut, e­­vocat de un spirit conservator, al epocei, de un poet a cela ce a fost. Filă cu îală am întors paginile cărţii ce-mi vorbesc de mulţi scrii­tori, pictori şi artişti dramatici, căci Gârleanu a fost întotdeauna un pasionat al teatrului. Articolul despre regretatul pictor Baltazar ca şi acela despre poetul Gh. Or­­leanu, calde, desfăşoară perspec­tive-In „însemnări de Duminică“ — rubrică ce s-a reînfiinţat după răz­boi în cotidianele noastre conti­nuând a fi scrisă cu talent de „Ni­­chifor Crainic, Dem. Theodorescu și Nae Ionescu — Gârleanu notea­ză impresii, gânduri ce scapără cu scântei din vălmășagul zilnic, co­mentarii despre faptul zilei. Ar fi o gazetărie mai îngrijită, literară, dar oare ziaristica se poa­te lipsi de un stl literar ? Ziaristica de azi nu a devenit mai literară şi mult mai îngrijită în ce priveşte forma şi fondul ? Din vechile „însemnări de Du­minică“ actualizate de continuato­rii de astăzi vom reaminti două.­­Prima: bucureştenii ştiu că odată cu primăvara şi la sfârşitul toam­nei, apar în zile de sărbătoare pe Calea Victoriei şi numai pe acest vechi „pod“ preotesele carităţii or­ganizate după cele mai perfecţio­nate reguli de contabilitate biuro­­cratică. Verzi, roşii, galbene , finun­ze şi flori de hârtie colorată se agaţă de reverul hainei. In faţa so­lidei organizaţii pungile se deschid cu larghetă­ Trece calitatea ofi­cială, cum prevedea Gârleanu. Vor beneficia de ea, desigur şi or­fanul ardelean venit din Cluj, des­pre care au vorbit emoţionant dom­nii Cezar Petrescu şi Pamfil Şei­­caru. Gârleanu scrie: „De câte ori aud despre o nouă societate de ajutor, de atâtea ori surâd. Căci va veni o clipă, în vre­­mile acestea de sălbatic egoism, când mila va ajunge un fel de bir­­pe care-l vor plăti bucuroşi cu to­ţii, din odaia lor, mulţumiţi că aşa pot să nu-şi mai scoboare privirile, spre o nenorocire. Vor da fără să ştie cui, fără să ştie pentru ce. Şi astfel mila oficială, seacă, va în­­­locui odată, poate foarte curând, în sufletul nostru mila omenească pe care au avut-o cei dinainte“­Societatea noastră care după răz­­boi se reorganizează necontenit­ nu se putea să nu organizeze și bu­nul trai al celor suferinzi!... Cu prilejul aniversării lui Titu Maiorescu, Gârleanu scrie o minu­nată pagină pentru Maestru, faţă de care avea nu numai admiraţie ci şi respectul cuvenit omului şi operii. Gârleanu citează cu acest­ prilej cuvintele rostite de uitatul de azi Petre Carp la sărbătoare :­­ ,»Eu, iubite Titule, o să-ţi vor­­besc bătrâneşte. Eu nu ştiu unde te-ai născut; aveam numai trei ani. Dar eu ştiu că dacă nu ne-ai creat limba, în schimb ne-ai apă­rat-o dragul meu, ne-ai apărat fru­mosul nostru grai moldovenesc, frumosul grai românesc ; nu le-ai apărat de toate mediocrităţile care căutau să le întunece cu teorii fal­se ştiinţifice, căci tu ai înţeles că dacă ştiinţa nu e mediocră, m­edio-­ crităţile sunt totdeauna ştiinţifice“. Puritatea limbii pe care Gârlea­nu o cultiva cu pietate, o adora lai alţii­Dar în aceste Privelişti din ţară sunt pagini ce reamintesc acele­ vestite şezători literare din Ardeal] şi Bucovina. Mărun­chiul de tineri scriitori ce au pornit atunci cu en­tuziasm, trecând hotarele, la fraţii­ lor, marchează, o splendidă etapă­ a generaţiei şi un început ce şi-au dat cu prisosinţă roadele. Erau, ce alta puteau să fie decât privelişti din ţară, aşa cum stau la­olaltă în paginile cărţii ce am privit îndelung în una din vitrin­e unei librării din Capitală ; singure îşi iau locul lor. O ruşine Ne plângem mereu de aspectul străin al oraşelor ardeleneşti, unde o vitregă stăpânire străină a aju­tat la prosperitatea elementului ma­ghiar, în detrimentul celui româ­nesc. Dar, câteodată sunt şi acum acte care dovedesc că opera im­pusă, de românizare, merge lamen­­tabil. Iată ce ni se relatează din Braşov: „De câteva zile se află expus în vitrina magazinului de coloniale D. Orghidan, din strada Poştei, un tablou cu fotografiile chelnerilor din localitate, care constitue o ru­şine pentru români. Nu numai că, chelnerii maghiari sunt trecuţi cu numele lor unguresc, ca pe timpul lui Ferencz Ioşka, dar şi puţini­ chelneri români cari sunt pe ta­blou, au admis ca numele lor ro­mânesc să fie schimonosit, făcân­­du-i din Niculae, Miklós, din Ion, Ianoş etc. Ne miră acest lucru în atât mai mult cu cât, toţi chelnerii români, sunt fii ai Scheiului şi ai Braşovului vechiu, cari cunosc bine lupta pe care părinţii lor au dus-o sub era maghiară, pentru a-şi men­ţine numele şi religia“. Corespondentul nostru din Bra­şov continuă pe acelaş ton patetic, un adevărat şi amar rechizitoriu la adresa celor ce se înstrăinează. Ne întrebăm, însă, cine să amintească acestor români rătăciţi de datoriile lor româneşti? Perceptorii d-lui Vintilă Brătianu? Sau jandarmii d-lui Guţă Tătărăscu? Pentru a ţine trează conştiinţa românească e nevoe de învăţători şi e nevoe de carte românească. Ori învăţătorul face parte din ca­tegoria cea mai oprimată şi prost­­plătită a funcţionarilor statului , iar cartea românească se sufocă din pricina speculei neruşinate a hârtiei liberale de la „Letea“. ION

Next