Dreptatea, ianuarie 1930 (Anul 4, nr. 669-692)

1930-01-24 / nr. 687

IUI!! IV NO. I n c Vineri 25 ianuarie 1930 6 PAGINI 3 Lei A B TARA Un an...............1000 6 luni..... • 500 3 luni...... 250 O NAMENTE D U D L U I IHVA1 In I in I 6 1 STRĂINĂTATE 31 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,­Str. R. Poincare 8,Eta 1 TELEFON: Direcţia 379/41 Redact. 313/64 Adiţia 38/60 AMUNITU&S COMERCIALE Se primesc direct la AdUita ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din tari „...în momentul când puteam sa ne înfigem adânc în piefile străine, când stăpâneam Praga, Berlinul, Anversul şi Viena cu cerealele şi vitele din Ţara Românească în acea vreme guvernul din trecut (d. Brătianu N. R.) venea cu taxe prohibitive și noi ne retrăgeam pentru a face loc altora... (C. I. HitlalaCUC, Mărfi la Senat) 3 Lei Răspunzând la o întrebare a d-lui senator C. Garoflid în privinţa des­fiinţării taxelor de export, minis­­trul de finanţe, d. Madgearu, tră­gea liniamentele generale ale poli­ticei guvernului pentru apărarea in­tereselor agricole ale ţării. 1­. Garoflid expusese criza gravă prin care trece agricultura noastră şi recunoştea singur că întru vin­decarea ei, desfiinţarea actualelor taxe de export era numai un mic paliativ, cum remediul nu stă în­treg nici în organizarea creditului agricol sau în ameliorarea calita­tivă şi cantitativă a producţiunii, ci mai ales în crearea de debuşeuri serioase pentru desfacerea produse­lor noastre agricole — debuşeuri pierdute din vina politicei economi­ce a guvernelor trecute, cum subli­nia ministrul agriculturei, d. Miha­­lache, cu aceiaşi ocaziune. Crearea acestor debuşeuri este preocuparea de căpetenie a d-lui Madgearu, acum că am intrat în pe­rioada preparării noului nostru complex de convenţii comerciale, pe baza fericit aşezată a unui nou tarif vamal înlesnind prin elastici­tatea sa apropierea de ţinta urmă­rită. Dar asupra acestei chestiuni vom mai reveni. Vom fixa numai, aşa după cum făcea d. Madgearu, în răspunsul său, un punct de istorie politică, adică răspunderea politi­că a partidului poporului în ches­tiunea relevată de d. Garoflid. D. Garoflid nu mai este un mi­litant politic —dacă cumva a fost vreodată. Cu predilecţiune chiar ţine să se ştie că preocupările de ordin politic îi sunt din ce în ce mai străine. Aşa că polemica pe care o făcea cu ministrul de Fi­nanţe, învinuindu-l că menţine ta­xele de export care ar opera agri­cultura, nu a fost desigur inspira­tă din gândul de a apără politica economică a guvernului din care a făcut parte, în 1927. A oferit, însă, d-lui Madgearu o cvaziune de a pune lucrurile la punct. Guvernul averesc­an din care fă­cea parte d. Garoflid, în 1927, a fă­cut o politică contradictorie. La ministerul de agricultură se urmă­reau scopuri agrariene, teoretice a­­le— cam­ după cum recunoştea d. Garoflid, era împiedicat să şi le pună în practică, iar la ministerul de Finanţe şi de industrie se făcea o politică de supra­industrializare, pronunţat anti-agrariană, din cau­za tutelei pe care o exercita din opoziţie, d. V. Brătianui, asupra gu­vernării averescane. Oar din această cauză, din vina a­­cestei guvernări a animat că şi astăzi nu se pot încă desfiinţa ta­xele de export. E drept că guvernul Averescu a început în 1927, o reducere a ta­xelor de export. Putea face aceasta pentru că, în 1920, realizase din taxele de export 3 miliarde și ju­mătate (în­­1927 numai 2.280 milioa­ne) —­ pe când în 1928 din cauza a­­nului prost bugetul nu realiza de­cât 738 milioane, iar în 1929 se în­casau 817 milioane. Reducerea, sau desființarea ta­xelor de export se putea deci face, in 1927, fără risc pentru buget, de guvernul A­vereseu. Nu s’a făcut aceasta atunci — astăzi când a ve­nit stabilizarea bazată pe totalita­tea resurselor bugetare existente, ar fi un pericol reducerea acelor taxe fără isvoare de venituri noi care să le înlocuiască. Dar și din alt punct de vedere responsabilitatea stărilor de azi cade asupra acelei guvernări, în care d. Garoflid nu era tolerat de­cât să indice pavelele bunelor sale intenţiuni.... fără să şi le poată a­­d­uce la îndeplinire. S’a gândit d. Garoflid, ce e drep­tul, să realizeze stabilizarea la 1927 — la acel curs de 2,50 pe care îl preconiza chiar atupei şi d. Madgsa­­ru; a urmărit şi d. Manei leseu, a­­tunci, stabilizarea — fiind subsecre­tar de stat la Finanţe; dar în ca­lea lor s’a pus un veto, acela al şe­fului guvernului şi ministru de Pl­iante, d. Averescu — ecou obedient al concepţiilor economice ale d-lui V. Brătianu. Şi totuşi, cum constata d. Mad­­gearu, n’a fost an mai prielnic pen­­te­u realizarea stabilizării ea anul 1927. In acel an balanţa comercială a ţării a fost cea mai activă. Erau date toate condiţiunile pentru a se face stabilizarea monetară. Cei ce au văzut atunci conjuncturile favo­rabile, n’au fost în stare însă să tragă consecinţele. Rezultatul a fost că începând cu (Continuarea din coloana 1 a), sfârşitul anului 1927 şi în tot anu­l 1928, Banca Naţională şi Statul au trebuit să cheltuiască­ 3 miliarde şi jumătate pentru a urca şi menţi­ne artificial cursul leului la 3.20, de la 2.50, la care curs ar fi trebuit să se facă revalorizarea. Guvernul din 1927, al d-lui Ave­resen, nu a redus taxele de export în împrejurări economice cum n’au m­ai avut în ţară dela război în­coace; nu a­ fost în­ stare să rea­­lizeze stabilizarea monetară în tim­puri şi condiţiuni prielnice şi­ as­tăzi el poartă răspunderea politică ai acestor taxe de expropriere. ...în stabilizarea care sa făcut la a II a oră, în condiţiuni pe cari le dictau împrejurările grave. Nimeni nu se putea gândi să suprime ta­xele de export, cari intrau în cal­culul resurselor bugetare pe baza cărora se realiza stabilizarea mo­netară. • ,­Indezirabile,­fără să fie însă com­plect stânjenitoare—în urma cons-, siderabilelor reduceri la cari au fost supuse — ele sunt încă necesare. Dar vina dăinuirii lor nu este a guvernului aerial­­ tecrmde­­ZLizi Generalul Averescu s’a apucat de o nouă în­deletnicire: a înfiinţat în clubul său un fel de academie liberă de drept consti­­tuţipional. A înjghebat un colegiu de «ju­rişti», aleşi pe sprinceană , din caimacul cadrelor sale politice, şi i-a pus pe treabă. In fiecare si, şeful partidului poporului, le dă câte o temă, sau mai multe. Probleme abscende de drept constituţional fac pe fruntaşii săi politici să mediteze, să omoa­re timpul care le pare atât de ne­sfârşit în opoziţie, dar rezultatul doctelor rumegări asupra mate­rialului ce li se pune dinainte de şef, se va publica desigur într’un viitor Buletin al Academiei ave­rescane. * E un joc inocent, cam în felul jocului de societate d’a întreba­rea şi răspunsul... Oamenii se lin liniştiţi; au im­presia, că concură la dezlegarea unor chestiuni grave; se abţin de a mai pune d-mi Averescu ches­tiuni indiscrete asupra timpului când «venim», şi nu mai chel­­tuesc nici bani pe la Teodorescu, pe la Iulia Poloneza, pe la ghici­toarele în trânji de cafea sau la ţigăncile cu gliosu, tari în datul cu bobii... pentru a descoperi mult jinduitul adevăr asupra misterelor viitorului lor politic. D.­­Averescu este un şiret ge­nial. BALUL DE LA HAGA care a încheiat desbaterile din ca­pitala Olandei a a avut o strălucire deosebită. Domnul Jaspar şi doam­na, au ţinut să răspundă astfel în numele delegaţiunilor, invitaţiilor amabile ale Reginei şi ale ministru­lui de externe al Olandei d. Belaeris van Blookland. Principele Consort având la dreap­ta sa pe tânăra şi eleganta soţie a ministrului Belgiei la Haga, a des­chis balul cu uitatul şi venerabilul «Quadrille des Lanciere». Doamnele mai bătrâne au privit cu o melancolie explicabilă acest dans atât de deosebit de cele de as­tăzi, epileptice svârcoliri lipsite de gust... Cele tinere, se minunau. D. ARISTIDE BRIAND povesteşte că în 1922, fiind la Was­hington, a luat parte la o recepţie fastuoasă a preşedintelui Statelor- Unite, în Casa Albă. «Deodată văd într’un colţ al salo­nului, o pală roşie. Era Balfour, îmbrăcat într’un costum stacojiu, îmi zice: — Eu sunt! — A, d-ta! — Da. ’eu! Eram mai mult decât uimit. — «Port unifor­ma corporaţiei cor­­sărilor din care face parte familia mea. Spuneţi-mi domnule preşedin­te, seamăn cel puţin a pirat*» GUVERNUL SOVIETIC a adoptat în politica economică, un punct de vedere al d-lui Brătianu. Iîykov — ne spune o telegramă din Moscova — s’a declarat partizan al înăsprirei raporturilor dintre sovie­­te şi concesionarii străini. , Aşa dar «prin noi înşi­ne» a deve-, nit venirii Iivkov, un punct de pro­gram economic. Dacă ţinem seama că de curând, d. Brătianuu s-a declarat şi partizan al tulburărilor în alegeri, vedem că între d-sa şi soviete se stabilesc im­portante puncte de asemănare. Tristă evoluţie pentru partidul li­beral! CAMPANIA ELECTOR­ALA d’abia a început şi semne vădite de adevărat delir apar în presa li­berală din provincie. In Dobrogea, liberalii fac să apa­ră o gazetă. Legionarii, iată un­ spe­cimen de proză politică apelpisită, care da puncte înainte eh'.cubraţiu­­nilor vestitului futurist Marinetti. Entuziasmul, sublimul simţământ sau pulsiv al preludiului elanului înfăptui­­rii actelor temerare, atinge paroxismul, in delir sa transformă, atunci­ când făptuitorul Încheie acţiunea triumfând­ Plini de entusiasm, înfruntând cu cerbicie talazurile turbate ale unei mări înverşunate, am pornit spre mân­tuirea patrimoniului naţional amenin­ţat de oarba metonimii sufletească, vani­tatea de a capata cât mai multe voturi indiferent cum şi de la cine, şi învin­gători am eşit. In beatitudinea jubilării de cele do­bândite, la procesiunea triumfării, iată că organismul politic născut din însă­şi clocotirea realizării idealului naţional românesc, crescând şi desvoltându-se concomitent cu însa­şi mărirea şi des­­voltarea statului, care îi datoreşte şi înjghebarea, embrionară, şi progresa­, şi independenţa, culminând cu întinde­rea asupra Întregului teritoriu românesc şi înzestrându-i elementul vi­u cu îm­proprietărirea şi cu votul obştesc, orga­­nismul politic numit partidul naţional liberal, întruchipat în familia dătătoa­re a­supraoamenilor: I. C. Brătianu, I. T. O. Brătianu­ şi V. Brătianu, vine şi pecetlipnd garantarea vecinică a vic­toriei noastre, aruncă în carul trium­fal actul solemn, pe care într’un­­delir delicios, ii reproducem­­spre cunoştinţa acelora, cari nu vor să cunoască. Repetăm, ziarul acesta apare în Dob­oga, nu la Măreaţa. O mărturisire Niciodată adevărul nu rămâne as­cuns pentru totdeauna. înlănţuit, el rupe cătuşele; închis, el se stre­coară printre gratii şi iese la lumi­nă. In şedinţa de Marţi a Senatului, s’a putut verifica încă odată acest adevăr fundamental. Astfel, d. sena­tor Garoflid, fost ministru al agri­culture­i în guvernul d-lui general Averescu, luând cuvântul pentru a cere guvernului desfiinţarea regi­mului taxelor de export la cereale, a­ introdus în comunicarea d-sale şi o notă politică. In această ordine, d. Garoflid ,s’a abătut o clipă şi asupra chestiunei stabilizării spunând între altele că «în guvernul averescan din 1927, d-sa a fost personal pentru stabili­zare, dar anumite legături ale gu­vernului de atunci au împiedicat legiferarea ei». Mărturisirea aceasta a fostului ministru de agricultură este foarte preţioasă, dacă ne amintim că pre­sa avere samă susţinea, — atunci când s’a realizat stabilizarea,—că In programul partidului poporului era și această chestiune, printre cele cari trebuiau să fie înfăptuite. Adevărul iese abia acum la ivea­lă. Guvernul d-lui Averescu, după cum afirmă d. Garoflid — şi n’avem motive să ne îndoim de afirmaţia fostului ministru de domenii — nici­ nu se gândea la stabilizare şi atunci când d. Garoflid s’a arătat partizan al acestei idei, ea nu s’a putut în­făptui din cauză că «anumite legă­turi ale guvernului de atunc­i au împiedicat legiferarea ei». De fapt, lucrul acesta era cunos­cut de opiniunea publică, dar afir­mat public dela tribuna parlamen­tară, el capătă autenticitate de altă greutate. E drept că d. Garoflid n’a pus pune­tele pe i, dar toată lumea a price­put de ce este vorba. Anumitele legături ale guvernului averescan, cari au zădărnicit legife­rarea stabilizării în 1927 şi de cari a vorbit Marţi, la Senat, d. Garo­flid, sunt constantele legături de va­salitate ale partidului poporului cu cel liberal, în­deobşte cunoscute de toată lumea. Generalul Averescu, avea ordinul d-lui Brătianu să nu facă stabili­zarea și supus consemnului, d-sa a executat întocmai ordinul primit. E­8 Şedinţa de Marţi după amiază a Camerii a fost consacrată omagiu­lui îndreptăţit adus făuritorilor victoriei noastre diplomatico-finan­­ciare de la Haga, cărora, in numele României, d. prim-ministru Iuliu Maniu le-a mulţumit, de­­şi frene­tic aplaudat de reprezentanţii na­ţiunii. Cuvântarea luminoasă şi­­avânta­tă a d-lui preşedinte al consiliului a adus noui contribuţiuni la lămu­rirea situaţiei, atât de favorabile, ce s’a creat ţării noastre, în urma conferinţei internaţionale a repara­ţiilor. Pentru punerea la punct a a­­cestor lămuriri, d. prim-ministru Iuliu Maniu a arătat care au fost tez­e româneşti, susţinute de repre­zentanţii ţării noastre, din primul moment, în care s’a pus problema lichidării financiare a războiului, sub diversele ei aspecte. • Care erau aceste teze principale? După cum d. Maniu a arătat, aceste teze erau : «1) că operaţiunea de reparaţiune trebuie să se termine cu un sold activ pentru România. «21 Că optanţii­ nu pot primi, cu nici un ban mai mult de la Ţara Româneas­că pentru moşiile expropriate, decât au primit supuşii români, ajungând la deplină valoare suveranitatea naţiona­lă şi egalitatea de drepturi şi dorinţi, a tuturor locuitorilor ei. - - - - -«3) Că pretenţiunile pe cari le-ar pu­tea avea Ungaria faţă de noi se com­pensează din reparaţiuni».­Toate aceste teze, violent combă­tute la început, dealungul tuturor conferinţelor internaţionale, care au avut a se ocupa de ele, au sfârşit prin a triumfa la Ha««- *»• Maniu a lămurit ^şi în ce constă acest triumf, care «realizează toate aştep­tările noastre». In rezumat, rezultă­tul conferin­ţei de la Ha*«, 1%^ tezde noas­tre» este după cum » ,n­ătai d. prim­­ministru Iuliu Maniu» următorul: «România nu va avea nimic de plătit pentru datorii de război, având din planul Young propriu zis un solă creditor de aproximativ două milioane mărci anuale la început, iar pe urm­ă, 1 milion şi ceva franci aur, menţiunile ce le are Ungaria contra Ro­mâniei, pentru aplicarea reformei a­­grare — adică chestiunea oplanţilor — pentru exproprierea în întregime a ar­hiducilor Habsburgi, pentru afacerile de cale ferată de interes privat, etc.­­Afară de aceasta, in ce priveşte re­­paraţiunile ungare şi bulgare, cota ce avem să primim din cei ace au să plă­tească, se ridică, de la 10 la sută la 13 la sută fără a se scădea cota reparaţii­lor celorlalte. De la Ungaria avem să primim până la anul 1943, cele 12 m­ili­oane coroane aur stabilite mai înainte, iar în ce priveşte bunurile bulgare li­chidate, România va avea de primit 270 de milioane lei aur, dintre cari 110 mi­­lioane în termen scurt, jumătate în trei luni, după ratificarea acestui tr­a­­tat, direct de la Bulgaria, iar restul de la Aliaţii noştri, în anume anuităţi, conform planului financiar general». » De altfel, o telegramă a agenţiei Rador, sosită ori dimineaţă, dă chiar textul câtorva articole din convenţia cu Ungaria, parafată la 211 Ianuarie a. c. Din aceste texte se vede limpede că România, ca şi cele­lalte două state ale Micii Înţelegeri nu vor avea a răspunde, pe viitor, cu nimic, faţă de orice pretenţii — vechi sau noi — ale Ungariei, în materie agrară, adică tocmai în chestiunea, care ne interesează mai mult: aceea a optanţilor. Astfel, art. 1 al sus amintitei convenţii prevede că «răspunderea pentru procesele în curg și pentru procesele care ar mai putea fi in­tentate», relativ la legile agrare, «incumbă unui fond comun numit Fondul agrar». Art. 4: «Fondul agrar va fi pe deantregul substituit statelor recla­mate in procesele agrare»... Art. 4: «Procesele introduse îm­potriva ROMANIEI, Cehoslovaciei și Iugoslaviei vor fi considerate din oficiu ca îndreptate contra Fon­dului Agrar». Art. 5, complectând art. 4 al con­venției, este şi mai categoric: «Sen­tințele vor fi date împotriva sau in favoarea Fondului Agrar şi vor fi executate asupra acestui fond». Iar ____ (Continuare în pag. 11­ a) fii­iOTI&­II consferii­­a in­­structivă «Sindicatul ziariştilor» din Bucureşti a avut fericita inspiraţie de a organi­za un ciclu de conferinţe ţinute de cele mai proeminente personalităţi politice sau culturale. După domnii G. Mironescu, ministrul nostru de externe, după d. I. G. Duca, şi după d. René l’Haffit, ministrul Fran­ţei, a ţinut conferinţa sa domnul R. Kunzl-Jizersky, ministrul Cehoslova­ciei. Mai toate conferinţele acestea, au fost în întregime dedicate problemelor de politică externă, adică tocmai, acelei ramuri a activ­ităţii statelor pentru o mai bună organizare a înţelegerii din­tre popoare. Politica externă a statelor, era până la ră­sboi un subiect tabu, de care nu­mai cei iniţiaţi se puteau apropia, câtă vreme astăzi afacerile străine ale sta­telor sunt desbătute la lumina puterni­că a ziarelor şi a conferinţelor. Tratat­tele de înţelegere între neamuri erau hranite acte secrete, şi cel din urm­ă care ştia ce obligaţii au fost semnate în numele lui era tocmai poporul an­gajat să respecte aceste obligaţiuni. D. Kivizi-Jizersky a expus cu­ o rară limpezime care este linia de conduită a politicei externe cehoslovace. Această politică pacifică, a spus ministrul ţării aniate «respinge orice violenţă materia­lă sau morală, exercitată de şovini». După ce a făcut un documentat istoric al originilor depărtate ale Cehoslovacei, actuale şi a dat lămuriri asupra hărţii actuale a statului Cehoslovac, d. Kivizi- Jizersky a schiţat principiile de care e condusă şi inspirată politica externă a aliatei noastre. « Aceste principii se întemeiază pe credinţa în democraţie şi respingerea absolutismului şi autocraţiei. Cehoslo­vacii au respectul fiinţei omeneşti şi fac din aceasta punctul de plecare al politicii lor. Ei ştiu că au existat şi vor mai exista conflicte de opinii şi de interese între naţiuni, dar vor ca aces­te conflicte să fie regulate intr’un mod demn de democraţie, adică pe baza în­ţelegerilor, prin schimburi de vederi şi argumente, prin raţiune şi în general, prin metode pline de umanitate». O coincidenţă admirabilă face ca toc­mai atunci când ministrul Cehoslova­ciei preamărea activitatea Micei înţe­legeri — la Haga cele trei state c­e-o compun să înregistreze un succes paci­fic, datorit mai ales­ armoniei dintre ele. Liberalii şi Haga După succesul de la Haga, «Viito­rul» şi «L’Indépendance fromnaine» se ocupă de contribuţia partidului liberal în această­­chestie — of­icio­sul românesc, mai brutal... iar ofi­ciosul francez, cu oarecare diplo­maţie. ..Suntem­ sincer mulţumiţi, — spu­ne «Viitorul», — că în sfîrşit chestia reparaţiilor orientale este lichi­dată.». Credem şi noi. In urma atâtor în­curcături provocate de dinşii, libe­ralii sînt cu Sinceritate mulţumiţi.... că s’a isprăvit şi cu buclucul acesta. Ce priveşte problema optanţilor, presa liberală este încîntată — şi-l , neuitată nu numai de felul cum s’a rezolvat problema, ci şi de soluţia... liberală adoptată. «Soluţia dela Haga, — urmează «Viitorul», — a fost preconizată subt tarimul guvern liberal. Ea a fost de altfel încă de atunci oferită Ungariei, care a refuzat-o».­­­ra­ să­ zică succesul liberal este desăvârşit — dar unilateral! Au re­fuzat Ungurii soluţia? Nu-i nimic. Soluţia n’are nevoe de bilateralitate. Cu uite cuvinte, chestia optanţilor era de mult rezolvată — dar fără ştirea noastră... numai prin voinţa ă-lui Vintila Brătianu, abstracţie făcînd de verdictul puterilor şi de lonsimţimîntul Budapestei. Soluţia dela Haga — după libe­rali — n­’ar fi decit îndeplinirea unei formalităţi. Totuşi formalităţile nu se înde­plineau, şi numai prin «eficacitatea acţiunii comune a Micei înţelegeri» s’a tranşat definitiv chestia optan­ţilor! La această tranşare, guvernul d-lui Iuliu­­Maniu subliniază oficiosul liberal — n’a făcut decit rău:­­a în­greuiat serios tratările de la Haga (Bine au făcut liberalii, care au lă­sat chestia pendinte). Logica acestei argumentări nu scapă nimănui. Din înlănţuirea de laude şi ata­­curi, desprindem atitudinea favora­bilă — mai mult: entuziastă —■ a partidului liberal faţă de Mica în­ţelegere — atâ de combătută pe vre­muri de Uberuli, care acuzau chiar de înaltă trădare pe animatorul a­­cest­ei instituţii. ------------xxoovr--------— Un omagiu ii mi Eilturii mm JíbwSíí--"' După războiu diferite reviste şi ziare străine au închinat numere întregi României. Unele s’au ocu­pat cu situaţia politică, altele au încercat să facă cunoscute bogăţii­le naturale; pitorescul şi arta au fost şi ele studiate. Dar nici una nu a căutat să dea o imagine atât de completă a literaturii noastre, ca revista italiană II Giornale­ di politica e di letteratura. Cunoșteam pe directorul revistei, d. profesor Umberto Biscottini, ca un bun prieten al nostru. D-sa îm­preună cu neobositul cărturar Clau­diu Isopescu au făcut apel la un mănunchiu de scriitori italieni și români. Rezultatul acestei colabo­rări a fost alcătuirea acestui număr în care, în peste 200 de pagini, sunt cercetate probleme importante ale culturii noastre. * In fruntea numărului se publică o scrisoare a d-lui ministru G. Mi­­ronescu, care recunoscător pentru «această probă de prietenie dată au­rorei mai mici de către Italia glo­rioasă», închee : «De când străbu­­nul nostru Traian ne a aşezat pe ambele coaste ale Carpaţilor, pen­tru apărarea latinităţii, privirea noastră s’a întors totdeauna cu dra­goste către Roma şi noi suntem po­porul, care singur am păstrat chiar în numele nostru amintirea sfântă a Romei». «In dragostea noastră pentru po­porul italian, îi dorim un progres continuu şi-i urăm ca geniul său sub impulsul formelor noui sociale şi politice, create de marele vostru Duce, să se înalţe în veci din ce în ce mai mult».­ Directorul revistei, d. Biscottini doreşte ca, prin cunoaşterea reci­procă, a problemelor actuale, legă­turile dintre Italia şi România să devină şi mai­­strânse. Eminentul geograf şi cunoscător al României, d. Riccardo Riccardi, autorul unui volum apreciat asu­pra României (La, Romania, Bo­logna, Zanicbelli, 1928) descrie con­­diţiunile geografice, climatologice, hidrografice, faunistice, demografi­ce, agrologice etc. Obiectivitatea ştiinţifică a acestui studiu îl cali­fică drept unul din cele mai bune izvoare de informaţie pentru pu­blicul italian şi nouă ne aduce nes­pusă satisfacţie. Remarcabile şi deosebi sunt observaţiunile asupra nouilor provincii româneşti, asupra reformei agrare şi asupra proble­mei minorităţilor, valoarea consta­tărilor d-sale fiind îndoită prin fap­tul că se adresează unor cetitori cari au fost până acum tendenţios informaţi. Citez sfârşitul studiu­lui : «Din scurta înşirare făcută des­pre condiţiunile naturale şi econo­mice ale României, rezultă în chip neîndoios că această ţară are toate posibilităţile să devină una din cele mai mari puteri economice şi poli­tice din Europa. Ceea ce trebue să o dorim mult acestei străji înaintate a latinităţii în Orientul Europei». D. profesor Al. Marcu, traduce câte o poezie din poeţii Arghezi, Crainic, Adrian Maniu, Ion Pillat, I. Al. George şi V. Voiculescu. D. profesor Ramiro Ortiz sem­nează două articole: Curente în li­teratura română contemporană şi Proza română contemporană. D-sa găseşte caracteristică fiecărui cu­rent, fiecărui scriitor, făcând, când se poate, comparaţii cu scriitori şi curente din literatura italiană. Ar­ticolul al doilea sfârşeşte astfel : «Precum se vede, există în Ro­mânia o mişcare literară mult mai însemnată decât s’ai n­erede din ceea ce se cunoaşte peste hotare, care nu trebue să fie necunoscută. In anii din urmă, mulţumită pro­fesorului Isopescu şi elevilor săi la universitatea din Roma, s’a fă­cut mult în Italia pentru a o face cunoscută cetitorilor noştri. Dar mai rămâne mult de făcut. Mulţi autori români nu sunt încă traduşi. Editorii noştri să fie cu luare a­­minte. Pentru a-i încuraja, va fi de ajuns să le spunem că între Româ­nii cari scriu româneşte sunt alţii nu mai puţin valoroşi ca Panait Istrati, care scrie în limba france­ză şi a obţinut şi obţine un succes (de altfel meritat) cunoscut de toţi. «Aşa­dar la descoperirea unui nou ţinut literar! Vedetele — şi mi-ar plăcea să fiu considerat una din ele — l-au vestit în zare. «Gata la debarcat!». 1 D. profesor Iorga schiţează legă­turile dintre arta noastră şi Italia din cele mai vechi timpuri până în pragul zilelor noastre. Multe din manifestările noastre plastice îşi au izvorul în marile curente al ar­telor plastice italiene — nu am fost tocmai aşa de izolaţi, precum s’ai credea după anumite aparenţe. Poezia­ română contemporană este studiată de d. Pompiliu Constanti­­nescu, cunoscut în­deajuns publi­cului nostru cetitor. Asupra literaturii populare ro (Continuarea în pagina 11 a) --£ri=-;S;-r=5— foirumr le d-luî Trartcu-Iaşi mtttseS Persecuţie -politie® D. ©teieîisamis Unde o’ aşezăm, şefule ? H. Ti*«îîîcu»Iaşi . Apoi, dacă nu ne-o lăsa la,minis- , tee, deschidem partida la Silivestru... ?

Next