Dreptatea, mai 1930 (Anul 4, nr. 766-789)
1930-05-01 / nr. 766
ANUL IV NO, 160 JOI 1 Hal 1930 4 PAGINI 3 Lei A B ŢARA Un an ..... 1000 6 luni..... >500 3 luni. ..... 250 O N AMEN IN STRĂINĂTATE DUBLU £* * mVAlilOU. PlEOII $1 SĂTENI Un an ..................750 0 luni 375 3 luni..................2001 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: BICUREȘTI.Str. R. Poincare S, Eta) TELEFONS Direcţia 379/41 Redact. 313/54 Ad-tia 88/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad-tia ziarului si la toata agenţiile de publicitate din ţară 3 Lei Acordurile de la Paris sunt epilogul mult dezbătutei chestiuni a reparaţiunilor. Acest epilog este şi acela al chestiunii optaniilor şi cu el d. N. Titulescu închee strălucit un capitol al activităţii sale diplomatice. Ţara şi guvernul naţional-ţărănesc îi sunt recunoscători. Congresul Mâine începe la București congresul general al partidului liberal. Cum unul din punctele principale ale programului său este ratificarea proclamării ca șef al partidului, a d-lui Vintilă Brătianu, survenită după moartea lui Ion I. C. Brătianu, cum conducerea d-lui Vintilă Brătianu de până acum s’a dovedit nefastă Țârii şi foarte dăunătoare partidului, asupra căruia a adunat printr’o firească consecinţă, oprobiul opiniei publice, — este evident că în jurul acestui congres s’au ţesut tot soiul de intrigi, dat fiindcă în culise se duce o luptă surdă împotriva acestui şef provizoriu, catastrofal în toate acţiunile d-sale de guvern şi opoziţie. Dar nu este mai puţin adevărat că un congres general, ţinut după atâţia ani de zile, al unui partid cu trecutul şi însemnătatea celui naţional-liberal, este un eveniment politic, care merită şi altă discuţie, dat aceea exclusiv cancanieră, chiar dacă aceasta din urmă nu s’ar învârti numai în jurul personalităţii conducătorului, ci şi înjurul situaţiei evidente de cumplită dezorganizare, la care a ajuns partidul liberal astăzi. Este cu atât mai necesară această discuţie serioasă, cu cât partidul care se bucura până odinioară de o necontestată şi incontestabilă hegemonie asupra vieţii publice româneşti, anunţă procete de modificări ale statutelor şi programului său. Formele, cu care se vor aduce la îndeplinire aceste procese reformatoare, sunt dintre cele mai grave: comisiuni şi subcomisiuni, fiecare cu raportorul respectiv, vor lucra separat şi în şedinţe plenare, dând astfel impresia că se pregătesc lucruri mari. Formele acestea nu au însă altă menire decât de a ascunde un fond prea puţin serios, fiindcă, în adevăr, din cele ce au transpirat până acuma, înţelegem că modificările, pe care liberalii intenţionează să le aducă programului lor, sunt doar nişte corecturi de amănunt caracteristice minţii meschine şi tipicare a d-lui Vintilă Brătianu, care le-a conceput. Se încearcă însă, prin toată această procedură de faţadă, acreditarea în opinia publică, a convingerii că partidul liberal înţelege a da şi el luptă de idei, nemărginindu-se în acţiunea sa politică, numai la stăruitoare tentative de a veni sau de a se menţine la putere, în scopuri de cele mai multe ori inavuabile, deoarece privesc fie acapararea averii Statului în folosul întreprinderilor de diverse ordine ale partidului, fie îmbogăţirea partizanilor prin confundarea aceleiaşi averi cu ceea ce s’ar putea chema averea partidului. Deşi nu este vorba, după cum se vede, decât de o mistificare... programatică, totuşi tentativa aceasta e lăudabilă; ea vine să-şi ia locul alături de manifestele prin care d. Vintilă Brătianu a făcut, repetat şi insistent, act de supunere votului obştesc; resemnarea liberală de a primi lupta pe tărâmul sufragiului universal şi încercarea de a da opiniei publice impresia că liberalii militează şi ei o ideologie, sunt două fenomene, care dovedesc cât de binefăcătoare influenţe are guvernarea partidului naţional-ţărănesc asupra vieţii publice a ţării. In adevăr, numai prin alegerile libere, făcute din 1928 până azi, de către guvernul naţional-ţărănist s’a putut d. Vintilă Brătianu convinge că vremurile de terorizare a corpului electoral a trecut, că alegătorii României Mari nu vor mai tolera nici când o reîntronare a regimului de abuz şi samavolnicie electorală, care a caracterizat guvernările liberale şi liberaloide dintre 1920 şi 1928. D. Vintilă Brătianu s’a văzut, astfel, silit să propovăduiască partizanilor d-sale împăcarea cu votul obştesc, iar modificările de program, pe care le anunţă, au scopul de a da membrilor partidului liberal unele posibilităţi doctrinare întru realizarea acestei împăcări. După cum se vede, partidul liberal, izbindu-se cu capul de pragul de sus, dă dovezi de cuminţenie, atunci când ele se vor dovedi sincere şi serioase, şi numai atunci, partidul liberal ar putea avea dreptul să râvnească a mai juca un rol în viața noastră publică. Desbaterile congresului, pe care d. Vintilă Brătianu îl deschide mâine, ne vor arăta cât de apropia- Pjz&wú£& 'ZJML «Factorii hotărâtori ai I“‘Syi vieţii noastre publice», I Jjf şi-au exprimat voinţa —* pr afirmă solemn «Îndreptarea». Voinţa «factorilor hotărâtori» este — cum aţi ghicit — răsturnarea guvernului. «Factorii hotărâtori» sunt: d. Vintilă Brătianu, d. Duca şi generalul Averescu! Pentru cei doi dântâi, «îndreptarea» nu se prea bagă. Dar pentru d. Averescu, «îndreptarea», pentru a ne convinge de amarnica voinţă a şefului său de a răsturna guvernul, ne aduce aminte, —, dovadă crudentă, —• jurământul făcut în sala Tinerimea: «Vom învinge sau vom muri!» ’Şi închipue «îndreptarea» că faţă cu acest angajament solemn al bătrânului general, nimeni nu va mai avea cruzimea să grăbească un sfârşit năpraznic şi prematur al glorioasei sale carieri. Vorba este, însă, că toţi aceşti «factori hotărâtori», la un loc, nu fac două cepe degerate. Căci pe lângă domniele lor, regimul cunoaşte factorii constituţionali, pe cari eminentele personalităţi susnumite, din păcate, nu-i reprezintă. Şeful, văzăndu-i atât de decepţionaţi, a uzat iarăşi de strategie: le-a spus oamenilor că săptămâna aceasta partidul poporului va veni la guvern-Şi, prevăzători, ca să nu-i găsească ceasid al 11-lea nepregătiţi, au început să-şi împartă demnităţile. Aci s’au născut dificultăţi mari: bănăţenii d-lui Imbroane nu s’au putut împăca cu severinenii. Ceartă, în consecinţă şi, mai mai, bătaie. Noroc că au fost despărţiţi repede, fără schilodeli serioase. D. STOETEANU editează o parte din opera lui Ion Slavici. Cu această ocaziune aflăm că din manuscrisele cunoscute ale acestuia lipsesc: un roman, Musculiţa, o sintaxă a limbei româneşti şi câteva studii asupra educaţiunii. Manuscrisele acestea au fost ridicate de Siguranţa generală de la domiciliul lui Slavici, în 1919, odată cu arestarea şi apoi condamnarea acestui mare luptător naţionalist, arestare şi condamnare menite să închidă pe pământul României Mari ciclul închisorilor lui Slavici, de pe vremea stăpânirei maghiare în Ardeal. Slavici a fost condamnat, Slavici a fost graţiat, Slavici a murit, dar manuscrisele nu au mai fost restituite cu toate stăruinţele legiuitului lor proprietar. Se găsea desigur în Siguranţa Generală un amator de literatură şi un cunoscător, colecţionar. Sau le vom regăsi în biblioteca vreuneia din fundaţiunile culturale mai recente, pe cari le datorim mai ales preocupărilor de ordin politic. D. TRANCU-IAŞI se miră că în Bucureşti, «oraşul acesta unde lumea se plânge de sărăcie, unde falimentele curg, unde protestele acoperă pagini întregi de gazetă, unde contribuabilii sunt executaţi cu toba», rulează totuşi atâtea automobile «de la Ştrand la Morgă, de la curse la Văcăreşti». D-sa numeşte aceasta, sărăcie Proate, dar o ilustrează şi eu câteva aventuri galante, pe cari le povesteşte cu darul d-sale bine cunoscut. Noi vom observa că la statistica de 13 000 automobile înregistrate de d-l Trancu-Iaşi, mai trebue adăugate cele două pe cari le-a omis autorul articolului, «garat» în «Universul», probabil pentru motivul că-i aparţin. Am avut plăcuta ocazie să-l vedem pe d. Trancu, in ziua de Sf. Gheorghe trecând spre Snagov într’unele din acestea, cu o damigeană în braţe, sub un umbrar de crăngi verzi. Este drept că nu avea flori — a renunţat la ele, făcând economii— în primul rând statului, de cănd nu mai e ministru. Oţărâtul şi indignatul statistician al roatelor pe cari se perindă risipile noastre, ar putea fi mai indulgent cu slăbiciunea congenitală romănească pentru automobile. PE PIELEA URSULUI din pădure s’au certat averescanii cari însoţeau pe d. general, în tren, spre Bucureşti. Veniseră la frontieră toţi hipoleocapii partidului ca să facă gardă în jurul lăzilor cu lretele pentru creditul de amortizare. Dar n’au găsit la vagonul de bagaje decât... lăzile de campanie, cu schimburile, uniformele și cizmele d-lui general Averescu. Continuare din coloana lată sau cât de depărtată încă, este această perspectivă. Nu trebue să uităm însă că în eforturile sale de cuminţire şi de armonizare cu nouile condiţii de luptă politică, partidul liberal nu a izbutit totuşi să se desbare de unul din păcatele lui cele mai grele, de aceeaşi abjectă pornire pur politicianistă, care-l împiedică, în atacarea adversarului, să deosibească interesele ţării, de acele ale politicii de partid. Orbit de ură politică, partidul liberal — respectiv d. Vintilă Brătianu — se dedă, de un an încoace, la adevărate acte de trădare naţională, dintre care amintim doar atacurile contra creditului Agricol şi contra stabilităţii leului. Dacă congresul, ce începe mâine va reuşi să impună, odată cu revizuirea programului, şi revizuirea acestei nenorocite tactici a d-lui Vintilă Brătianu, va putea câştiga o importanţă politică necontestată. Altfel, nu va rămâne decât drept mascaradă ocazională, fără nici un fel de consecință favorabilă pentru partid, nici imediată, nici viitoare. Plate chiar dimpotrivă. Intr’un fel de ultimatum, tipărit cu impresionante caractere tipografice, «Viitorul» de aseară ameninţă guvernul cu toate tunetele şi fulgerele d-lui Vintilă, drept replică la nişte pretinse abuzuri ale unor prefecţi, cari împiedică pornirea spre Capitală, a populaţiilor, cuprinse subit de dorul mistuitor al participării la congresul liberal. Ridicolul acestei ameninţări nu şi găseşte pereche decât în ridicolul acuzărilor, care o justifică. Fiindcă, într’adevăr, prefecţii nu pot oprî pe nimeni să plece la congresul d-lui Vintilă Brătianu din Bucureşti, pe simplul motiv că nimeni nu pare să manifeste încă asemenea intenţiuni. Deşi congresul se deschide mâine, până acum nu au sosit în Capitală decât foarte puţine delegaţiuni, probabil că poantajul de la clubul disperaţilor din calea Victoriei făcând să se prevadă un fiasco, «Viitorul» a primit misiunea de a preîntâmpina impresia defavorabilă în public, prin proteste şi ameninţări. Este, de altfel, procedeul întrebuinţat şi în timpul alegerilor administrative. Succesul de atunci, îl va avea desigur şi astăzi. Partea nostimă a acestui preludiu al congresului liberal, este însă că nici delegaţiile sosite până acum în Capitală, nu au adus vre-o bucurie d-lui Vintilă Brătianu şi colaboratorilor d-sale intimi. Se ştie, într’adevăr, că în ajunul Crăciunului, şeful partidului liberal a trimis tuturor organizaţiunilor judeţene o broşură cu «îndrumări»; asupra acestor îndrumări, organizaţiunile urmau să facă «propuneri» şi «rapoarte», care să fie discutate în «secţiunile» congresului. Or, nimeni n’a venit cu nici o propunere şi nici un raport, aşa încât după toate probabilităţile, secţiunile nu prea vor avea ce discuta. Din această pricină, la clubul disperaţilor, disperarea este mai mare ca oricând. După cum se vede, decepţiile d-lui Vintilă Brătianu încep, chiar înainte de deschiderea congresului. Câtă dreptate a avut să-l amâne mereu, şi ce rău trebuie să-i pară că l-a convocat și acum. Monopolizarea metanului -0000- Sub raportul realităţilor imediate trecerea exploatării gazului metan sub regia monopolului de Stat constitue satisfacerea unei revendicări vechi a opiniei publice şi curmarea unei situaţii intolerabile. In nici o altă direcţie, poate, rapacitatea liberalilor nu s’a exercitat mai desăvârşit şi spre mai marea pagubă a Statului şi a colectivităţei. Averea de miliarde, reprezentată de zăcămintele de gaz metan şi instalaţiile de exploatare au fost trecute în stăpânirea unor particulari cari nu aveau altă calitate care să justifice acest imens sacrificiu impus Statului, decât apartenenţa lor la partidul liberal. Iar ca şi cum atât n’ar fi fost deajuns, concesiunea s’a făcut în astfel de condiţiuni încât nu numai Statul a putut fi spoliat dar şi consumatorii. Această lăture a chestiunii gazului metan a format cândva obiectul discuţiilor publice şi unanimitatea cu care a fost condamnată exploatarea aranjată de liberali ar fi fost un motiv suficient pentru ca să i se aducă o schimbare cât mai radicală. Independent însă de aceste consideraţiuni de oportunitate, monopolizarea exploatării gazului metan se impunea prin însă şi natura acestui bun minier. Zăcămintele de gaz metan — puţine la număr în toată lumea — creează în mâna exploatatorilor un monopol de fapt, care împinge în mod firesc spre abuz pe beneficiari. Fiind concentrat pe un teritoriu restrâns şi cu totul inapt de a fi pus în vânzare la distanţe mari de locul de extracţie, gazul metan nu poate fi comparat cu celelalte produse miniere, în ce priveşte condiţiunile de exploatare. In comercializarea acestui produs nu se poate manifesta corectivul strict necesar al concurenţei , iar prin costul real de producţie, el constitue un privilegiu de care nu e drept să beneficieze exclusiv nici un particular, cu dauna celorlalţi. După cum e profund nedrept ca o întreprindere particulară, oricare ar fi ea, să se îmbogăţească din exploatarea monopolizatoare a acestui produs, în dauna Statului şi a consumatorilor, tot astfel ar fi nedrept ca să se creeze o categorie de consumatori privilegiaţi într’un punct oarecare al ţării. La acest rezultat se ajunge totuş fără intervenţia regulatoare a Statului. Dacă gazul metan este pus în vânzare atât de eftin cât îngădue costul real de producţie, atunci ar însemna să se creeze într’o parte a ţării o industrie privilegiată, care prin eftinătatea excepţională a combustibilului ar putea pune într’o situaţie deosebit de grea, industria din restul ţării. Dimpotrivă, dacă se dă mână liberă unei întreprinderi care exploatează gazul metan, de a-i fixa preţurile aşa cum crede de cuviinţă, se ajunge neapărat la situaţia de azi, când Statul, proprietarul de drept al zăcămintelor miniere, şi consumatorii sunt deopotrivă de spoliaţi. Pentru remedierea sigură a acestei situaţii nu era dlar cale mai bună decât de a readuce exploatarea gazului metan sub exploatarea de Stat în aceleaşi condiţiuni în care a fost şi înainte ca liberalii să-l fi trecut în patrimoniul partizanilor lor. Prin instituirea monopolului de Stat, beneficiul exploatării gazului metan se va repartiza în mod armonios între consumatorii săi direcţi, adică industriile şi casele particulare din regiune şi între în(Citiţi continuarea în pagina 11-a) Sosirea m g€n. Averescu Reîntors din străinătate, d. general Averescu a declarat ziariştilor că cura dela Aqua l-a priit foarte bine — lucru de care ne bucurăm peste măsură. Dar că d-sa, «printre bolnavi şi reumatici», n’a putut discuta politică românească... In ţară, primul lucru desminţi de d-sa a fost afirmaţia că şeful partidului poporului s’ar bate cu morile de vînt. Nu. D. general Averescu s’a bătut numai cu Nemţii — şi atît... Credem că d-sa îşi micşorează, din modestie, activitatea războinică. Noi ştim că d. general Averescu s'a mai luptat cu cineva, cu ţăranii în 1907... La graniţă, d. general Averescu a recunoscut că în sfîrşit ora din gară se potriveşte cu cea arătată de ceasul din buzunarul d-sale. — «După cum vedeţi, — a spus fostul primministru, — eu nu schimb ora nici în străinătate». Acest mic amănunt caracterizează omul: imposibilitatea de a se conforma împrejurărilor — condiţie pe care omul politic trebue neapărat s-o îndeplinească. Relativ la durata actualei guvernării, d. general Averescu a spus următoarele: «Am încercat să învăţ şi eu a ceti în stele şi să dau cu bobii, dar vă spun că mi-a fost imposibil». Într’adevăr, cărămida nu căzuse în bobi... Apoi discuţia a trecut asupra votului universal — pe care d. general Averescu vrea să-l restrîngă, arătîndu-şi dispreţul pentru votul măturătorilor. Şi cînd te gîndeşti că şi măturătorul munceşte, plăteşte contribuţii, iar la războia a purtat şi el o armă... de altfel ca şi(intelectualii» averescani, care doar n’au dus pe umăr cite un tun .Am pomenit de acest considerent militar pentru a sublinia dispreţul d-lui general Averescu pentru acei care i-au format oastea pe front şi’n viaţa politică. După ce numărul l-a părăsit, d. general Averescu nu preţueşte decit calitatea. Iar în concluzie, fostul şef al guvernelor de pomină a spus: «Românul care o vorbă— cînd se rupe o roată, să mergi la rotar să ţi-o pună şi nu la primul venit neştiutor». Dar dacă rotarul fură Romînului roata, în loc să i-o repare — cum a făcut d. general Averescu, cînd cetățeanul l-a rugat să-i meremetisească carul. Ce-i de făcuti Mai dă cineva pe la baraca rotarului lung de mină? De aceia să nu se prea mire d. general Averescu că atelierul partidului ponorului nu prea are dever... Congresul «Astrei» care a avut loc la Sibiu s’a încheiat cu o cuvântare de mulţumire a preşedintelui către toţi cei ce i-au dat sprijinul sau au onorat congresul cu prezenţa lor. In această cuvântare, preşedintele îşi exprimă speranţa că «congresul va deveni istoric, nu prin ceia ce a lucrat, ci prin ceia ce a iniţiat». Preşedintele a găsit nota justă în apreciere. E adevărat că s-au făcut multe propuneri pentru propăşirea şi extinderea sferei de activitate a «Astrei», dintre care unele cu caracter practic de imediată aplicare. De aceasta va trebui să se ţină seamă in primul rând. «Astra» şi-a încheiat prima perioadă a activităţii sale în momentul în care s’a făcut unirea. Dela unire, începe a doua perioadă pentru «Astra». Sfera activităţii i s’a lărgit şi totdeodată problema noui de o deosebită importanţă i se puneau. Nu vom face analiza a ceia ce n’a făcut sau a făcut «Astra» în primul deceniu de după război. Vom trece deasemeni cu uitarea unele citări de cifre de bani care au pus «Astra» într’o zi într’o nepotrivită discuţiune publică. Ne mulţumim să relevăm că preşedintele a arătat că în primul deceniu statul a ajutat «Astra» cu peste 15 milioane de lei. «Astra» a avut şi alte venituri. De la cinematografe, în trei ani, — a spus preşedintele, — a încasat 11.500.000 lei. Opinia publică a fost penibil impresionată de faptul că la congresul «Astrei» averescanii, uitând cu totul de rostul şi rolul societăţii, au încercat să introducă politica şi s au străduit vehement în această direcţie. Congresiştii au respins cu demnitate această insolentă încercare a epavelor politice avereşeane şi au trecut la ordinea zilei. Gestul lor Goga, Lupaş şi soţi de a introduce politica într’o instituţie cu caracter cultural şi naţional a produs cea mai proastă impresie printre congresişti. A fost un act de temeritate care şi-a primit imediat sancţiunea. Domnii aceştia s’au arătat încă odată meschini şi uscaţi sufleteşte prin încercarea lor de a introduce desbinarea într’o instituţie în care trebue să domine cea mai deplină armonie în vederea realizării înaltelor scopuri urmărite. Lecţia a fost binevenită. Să sperăm, că înfieraţi şi de opinia publică, politicianii averescani o vor simţi după cum se cuvine. Un interview al d-lui N. Titulescu In acordurile prezente sunt germeni binefăcători, cari pot fructifica, pentru binele păcii generale. In ce priveşte România, nu am îndoială că nu va fi greu să fie aşa, dacă şi Ungaria o doreşte“, PARIS 29 (Băilor). — Imediat după semnarea acordului cu Ungaria, corespondentul agenţiei «Rador» a solicitat d-lui ministru Titulescu lămuriri asupra tratativelor urmate la Paris. D. ministru Titulescu a binevoit să facă declaraţiunile următoare: «Cred că primul lucru asupra căruia urmează să lămuresc opinia publică română, este să îi spun pentru ce a trebuit încă trei luni de negocieri la Paris, pentru ca acordurile încheiate la Haga să fie învestite cu semnătura finală. «Scopul acestor acorduri este, între altele, să acopere reformele agrare din Statele Micei înţelegeri. Situaţiunea de fapt nu este însă aceeaşi pentru toate trei Statele. In Iugoslavia nu s’a promulgat încă legea definitivă de reformă agrară, iar în Cehoslovacia legea este în curs de aplicare. In Iugoslavia, situaţia se simplifică însă prin faptul că o serie de ordonanţe precizează proprietăţile cari cad sub prevederile reformei agrare şi de fapt aceste proprietăţi nu mai sunt în stăpânirea proprietarilor lor. Urma deci să se facă acordul cu privire la Cehoslovacia, determinându-se cu preciziune cari sunt proprietăţile ce au făcut obiectul unei exproprieri şi cari urmează a fi lăsate în posesiunea supuşilor unguri şi să se determine totodată întinderile ce se vor lua pe viitor din proprietăţile care n’au fost încă de loc supuse vreunei exproprieri. «Azi, când acordul s’a încheiat, se poate spune cu satisfacţiune că toate reformele agrare din cele trei State ale Micei înţelegeri sunt acoperite. «Bineînţeles că paralel cu aceste discuţiuni s’a lucrat pentru a se da textelor dela Haga cât mai multă claritate şi preciziune. «In ce priveşte România, voiu spune că ea a menţinut şi a consolidat situaţii«» neu dobândită la Haga şi a obţinut importante avantagii suplimentare. «Pentru a evita aprecierile cu caracter subiectiv, voi lăsa să vorbească textele: ACOPERIREA REFORMEI AGRARE «Voiu începe cu textul care prevede acoperirea reformei agrare. «Iată ce spune art. 1 şi 111 din acordul No. II. Articolul I. «Din ziua punerii în vigoare a prezentului acord, responsabilitatea de pârât în toate procesele care au fost intentate până la 20 Ianuarie 1930 de supușii unguri înaintea tribunalelor arbitrare mixte, împotriva României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, cu privire la reformele agrare, va cădea exclusiv în sarcina unui fond, numit Fondul Agrar. La fel va fi cu procesele pe cari supuşii unguri le-ar mai putea încă intenta României cu privire la reforma agrară înaintea tribunalelor arbitrate mixte, pe baza consecinţelor unui act de sechestru sau de dispoziţiune anterior datei de 20 Ianuarie 1930. Toate aceste procese nu vor putea fi intentate decât contra fondului agrar, România fiind scoasă din cauză». Articolul 111 din acelaş acord spune: „Acţiunile în procesele vizate la art. 1, intentate contra României, Cehoslovaciei sau Iugoslaviei, vor fi considerate din oficiu ca find îndreptate contra Fondului Agrar. Sentinţele vor fi date şi executate în caz de condamnare, exclusiv contra acestui fond, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia fiind scutite de orice răspundere prezentă şi viitoare pentru sus zisele procese». «Voiu adăuga numai că în textul de la Paris am introdus că în afacerile agrare, tribunalul nu are căderea a interpreta art. 250 din tratatul de la Trianon și judecătorul român nu este obligat să participe. Astfel se rezolvă conform tezei noastre îndelung desbătuta controversă de la Geneva». RENTA DE EXPROPRIERE «Pentru pământurile expropriate, România trebue să plătească numai preţul local, adică renta noastră de expropriere, la fel ca pentru supuşii români. Această rentă poartă însă un cupon de 5 la sută şi cupoanele nu au fost ridicate timp de zece ani. După lungi discuţiuni, România a fost complect scutită să plătească cupoanele exigibile şi neachitate reclamanţilor unguri, cupoane ce urmau a fi plătite în numerar, imediat. Aşa fiind, pentru cele circa 600.900 jugăre, care fac obiectul proceselor în curs, ca și pentru procesele viitoare conform art. 1, România nu are a plăti altceva pe baza rentei ei locale decât o anuitate de circa 17 milioane lei (500.000 coroane aur), cu începere dela 1931, sporită cu suma necesară pentru amortizare, care nu începe decât dela 1944. S’a făcut transformarea leilor în coroane pe baza valorii nominale a rentei şi a parităţii monetare, pentru că tot Fondul A. este în coroane aur şi marile puteri fac plăţile lor în coroane aur. Iată, în adevăr, ce spune art. 9 din acordul III: «Pentru aplicarea reformei agrare în România reclamanţilor unguri prezenţi şi în viitor, România nu are nici o altă obligaţie decât aceea de a vărsa Fondului renta ei locală, fixată pentru tot şi în chip forfetar după cum urmează : a) România, acceptă a vărsa în fiecare an fondului agrar, cu începere de la 1931, o anulare de 500.000 coroane aur, până la 1 Ianuarie 1944, în două rate semetriale, la 1 Iulie şi 1 Ianuarie, iar dela 1944 până la 1966 o anuitate de 800.336 coroane aur. b) Guvernul rămân reia libera dispoziţiune a rentelor locale ce consemnase în favoarea reclamanţilor unguri. c) Unii reclamanţi unguri fiind deja în posesia rentei române, va fi locul a se reduce în consecinţă anuităţile sus citate. Anuitatea va fi redusă în aceleaşi condiţiuni pentru renta română, corespunzător pământurilor reclamanţilor unguri pe cari tribunalul îi va fi respins fie pentru motiv de incompetenţă, fie pentru orice alt motiv. Această reducere nu va avea însă loc dacă tribunalul constată că reclamantul este de naţionalitate română». Iată acum ultimul paragraf al articolului 9, introdus la Paris: «Rămâne înţeles că în ce priveşte România, acordul are un caracter forfetar, oricare ar fi întinderea pământurilor făcând obiectul proceselor vizate de art. 1 (Citiți continuarea în pagina II-a)