Dreptatea, mai 1930 (Anul 4, nr. 766-789)

1930-05-01 / nr. 766

ANUL IV NO, 160 JOI 1 Hal 1930 4 PAGINI 3 Lei A B ŢARA Un an ..... 1000 6 luni..... >500 3 luni. ..... 250 O N AMEN IN STRĂINĂTATE DUBLU £* * mVAlilOU. PlEOII $1 SĂTENI Un an ..................750 0 luni 375 3 luni..................2001 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: B­ICUREȘTI.­Str. R. Poincare S, Eta) TELEFONS Direcţia 379/41 Redact. 313/54 Ad-tia 88/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad-tia ziarului si la toata agenţiile de publicitate din ţară 3 Lei Acordurile de la Paris sunt epilogul mult dez­­bătutei chestiuni a reparaţiunilor. Acest epilog este şi acela al chestiunii optaniilor şi cu el d. N. Titulescu închee strălucit un capitol al activităţii sale diplomatice. Ţara şi guvernul naţional-ţărănesc îi sunt re­cunoscători. Congresul Mâine începe la București con­gresul general al partidului liberal. Cum unul din punctele principale ale programului său este ratifica­rea proclamării ca șef al partidu­lui, a d-lui Vintilă Brătianu, sur­venită după moartea lui Ion I. C. Brătianu, cum conducerea d-lui Vintilă Brătianu de până acum s’a dovedit nefastă Țârii şi foarte dău­nătoare partidului, asupra căruia a adunat printr’o firească consecin­ţă, oprobiul opiniei publice, — este evident că în jurul acestui congres s’au ţesut tot soiul de intrigi, dat fiindcă în culise se duce o luptă surdă împotriva acestui şef provi­zoriu, catastrofal în toate acţiunile d-sale de guvern şi opoziţie. Dar nu este mai puţin adevărat că un congres general, ţinut după atâţia ani de zile, al unui partid cu trecutul şi însemnătatea celui n­a­­ţional-liberal, este un eveniment politic, care merită şi altă discuţie, d­at aceea exclusiv cancanieră, chiar dacă aceasta din urmă nu s’ar învârti numai în jurul perso­nalităţii conducătorului, ci şi în­­jurul situaţiei evidente de cumpli­tă dezorganizare, la care a ajuns partidul liberal astăzi. Este cu atât mai necesară aceas­tă discuţie serioasă, cu cât partidul care se bucura până odinioară de o necontestată şi incontestabilă he­gemonie asupra vieţii publice ro­mâneşti, anunţă procete de modifi­cări ale statutelor şi programului său. Formele, cu care se vor aduce la îndeplinire aceste procese reforma­toare, sunt dintre cele mai grave: comisiuni şi subcomisiuni, fiecare cu raportorul respectiv, vor lucra separat şi în şedinţe plenare, dând astfel impresia că se pregătesc lu­cruri mari. Formele acestea nu au însă altă menire decât de a ascunde un fond prea puţin serios, fiindcă, în adevăr, din cele ce au transpirat până acuma, înţelegem că modifi­cările, pe care liberalii intenţionea­ză să le aducă programului lor, sunt doar nişte corecturi de amă­nunt caracteristice minţii meschi­ne şi tipicare a d-lui Vintilă Bră­tianu, care le-a conceput. Se încearcă însă, prin toată a­­ceastă procedură de faţadă, acredi­tarea în opinia publică, a convin­gerii că partidul liberal înţelege a da şi el luptă de idei, nemărginin­du-se în acţiunea sa politică, numai la stăruitoare tentative de a veni sau de a se menţine la putere, în scopuri de cele mai multe ori ina­vuabile, deoarece privesc fie aca­pararea averii Statului în folosul întreprinderilor de diverse ordine ale partidului, fie îmbogăţirea par­tizanilor prin confundarea aceleiaşi averi cu ceea ce s’ar putea chema a­­verea partidului. Deşi nu este vorba, după cum se vede, decât de o mistificare... pro­gramatică, totuşi tentativa aceasta e lăudabilă; ea vine să-şi ia locul alături de manifestele prin care d. Vintilă Brătianu a făcut, repetat şi insistent, act de supunere votului obştesc; resemnarea liberală de a primi lupta pe tărâmul sufragiu­lui universal şi încercarea de a da opiniei publice impresia că libera­lii militează şi ei o ideologie, sunt două fenomene, care dovedesc cât de binefăcătoare influenţe are gu­vernarea partidului naţional-ţără­­nesc asupra vieţii publice a ţării. In adevăr, numai prin alegerile libere, făcute din 1928 până azi, de către guvernul naţional-ţărănist s’a putut d. Vintilă Brătianu convinge că vremurile de terorizare a cor­pului electoral a trecut, că alegăto­rii României Mari nu vor mai to­lera nici când o reîntronare a re­gimului de abuz şi samavolnicie e­­lectorală, care a caracterizat guver­nările liberale şi liberaloide dintre 1920 şi 1928. D. Vintilă Brătianu s’a văzut, ast­fel, silit să propovăduiască parti­zanilor d-sale împăcarea cu votul obştesc, iar modificările de pro­gram, pe care le anunţă, au scopul de a da membrilor partidului libe­ral unele posibilităţi doctrinare în­tru realizarea acestei împăcări. După cum se vede, partidul libe­ral, izbindu-se cu capul de pragul de sus, dă dovezi de cuminţenie, a­­tunci când ele se vor dovedi since­re şi serioase, şi numai atunci, par­tidul liberal ar putea avea dreptul să râvnească a mai juca un rol în viața noastră publică. Desbaterile congresului, pe care d. Vintilă Brătianu îl deschide mâine, ne vor arăta cât de apropia- Pjz&wú£& 'ZJML «Factorii hotărâtori ai I“‘Syi vieţii noastre publice», I Jjf şi-au exprimat voinţa —* pr afirmă solemn «Îndrep­tarea». Voinţa «factorilor hotărâtori» este — cum aţi ghicit — răsturna­rea guvernului. «Factorii hotărâtori» sunt: d. Vintilă Brătianu, d. Duca şi gene­ralul Averescu! Pentru cei doi dântâi, «îndrep­tarea» nu se prea bagă. Dar pentru d. Averescu, «în­dreptarea», pentru a ne convinge de amarnica voinţă a şefului său de a răsturna guvernul, ne aduce aminte, —, dovadă crudentă, —• jurământul făcut în sala Tineri­mea: «Vom învinge sau vom muri!» ’Şi închipue «îndreptarea» că faţă cu acest angajament solemn al bătrânului general, nimeni nu va mai avea cruzimea să grăbeas­­că un sfârşit năpraznic şi prema­tur al glorioasei sale carieri. Vorba este, însă, că toţi aceşti «factori hotărâtori», la un loc, nu fac două cepe degerate. Căci pe lângă domniele lor, re­gimul cunoaşte factorii constitu­ţionali, pe cari eminentele perso­nalităţi susnumite, din păcate, nu-i reprezintă. Şeful, văzăndu-i atât de decepţio­naţi, a uzat iarăşi de strategie: le-a spus oamenilor că săptămâna aceas­ta partidul poporului va veni la gu­vern-Şi, prevăzători, ca să nu-i găseas­că ceasid al 11-lea nepregătiţi, au început să-şi împartă demnităţile. Aci s’au născut dificultăţi mari: bă­năţenii d-lui Imbroane nu s’au pu­tut împăca cu severinenii. Ceartă, în consecinţă şi, mai mai, bătaie. Noroc că au fost despărţiţi repede, fără sch­ilodeli serioase. D. STOETEANU editează o parte din opera lui Ion Slavici. Cu această ocaziune aflăm că din manuscrisele cunoscute ale a­­cestuia lipsesc: un roman, Musculi­­ţa, o sintaxă a limbei româneşti şi câteva studii asupra educaţiunii. Manuscrisele acestea au fost ridi­cate de Siguranţa generală de la do­miciliul lui Slavici, în 1919, odată cu arestarea şi apoi condamnarea aces­tui mare luptător naţionalist, aresta­re şi condamnare menite să închidă pe pământul României Mari ciclul închisorilor lui Slavici, de pe vre­mea stăpânirei maghiare în Ardeal. Slavici a fost condamnat, Slavici a fost graţiat, Slavici a murit, dar manuscrisele nu au mai fost resti­tuite cu toate stăruinţele legiuitului lor proprietar. Se găsea desigur în Siguranţa Ge­nerală un amator de literatură şi un cunoscător, colecţionar. Sau le vom regăsi în biblioteca vreuneia din fundaţiunile culturale mai recente, pe cari le datorim mai ales preocupărilor de ordin politic. D. TRANCU-IAŞI se miră că în Bucureşti, «oraşul a­­cesta unde lumea se plânge de să­răcie, unde falimentele curg, unde protestele acoperă pagini întregi de gazetă, unde contribuabilii sunt exe­cutaţi cu toba», rulează totuşi atâtea automobile «de la Ştrand la Morgă, de la curse la Văcăreşti». D-s­a num­eşte aceasta, sărăcie P­­roate, dar o ilustrează şi eu câteva aventuri galante, pe cari le poveste­şte cu darul d-sale bine cunoscut. Noi vom observa că la statistica de 13­ 000 automobile înregistrate de d-l Trancu-Iaşi, mai trebue adăuga­te cele două pe cari le-a omis auto­rul articolului, «garat» în «Univer­sul», probabil pentru motivul că-i aparţin. Am avut plăcuta ocazie să-l vedem pe d. Trancu, in ziua de Sf. Gheorghe trecând spre Snagov într’unele din acestea, cu o damigeană în braţe, sub un umbrar de crăngi verzi. Este drept că nu avea flori — a re­nunţat la ele, făcând economii— în primul rând statului, de cănd nu mai e ministru. Oţărâtul şi indignatul statistician al roatelor pe cari se perindă risipi­­le noastre, ar putea fi mai indulgent cu slăbiciunea congenitală romăneas­că pentru automobile. PE PIELEA URSULUI din pădure s’au certat averescanii cari însoţeau pe d. general, în tren, spre Bucureşti. Veniseră la frontieră toţi hipoleo­capii partidului ca să facă gardă în jurul lăzilor cu l­retele pentru credi­tul de amortizare. Dar n’au­ găsit la vagonul de bagaje decât... lăzile de campanie, cu schimburile, uniforme­le și cizmele d-lui general Averescu. ­Continuare din coloana l­a­­tă sau cât de depărtată încă, este această perspectivă. Nu trebue să uităm însă că în e­­forturile sale de cuminţire şi de ar­monizare cu nouile condiţii de lup­tă politică, partidul liberal nu a iz­butit totuşi să se desbare de unul din păcatele lui cele mai grele, de aceeaşi abjectă pornire pur politi­cianistă, care-l împiedică, în ataca­rea adversarului, să deosibească in­teresele ţării, de acele ale politicii­­ de partid. Orbit de ură politică, partidul liberal —­ respectiv d. Vin­tilă Brătianu — se dedă, de un an încoace, la adevărate acte de trăda­re naţională, dintre care amintim doar atacurile contra creditului A­­gricol şi contra stabilităţii leului. Dacă congresul, ce începe mâine va reuşi să impună, odată cu revizui­rea programului, şi revizuirea a­­cestei nenorocite tactici a d-lui Vintilă Brătianu, va putea câştiga o importanţă politică necontestată. Altfel, nu va rămâne decât drept mascaradă ocazională, fără nici un fel de consecință favorabilă pen­tru partid, nici imediată, nici vii­toare. Plate chiar dimpotrivă. Intr’un fel de ultimatum, tipărit cu impresionante caractere tipogra­fice, «Viitorul» de aseară ameninţă guvernul cu toate tunetele şi fulge­rele d-lui Vintilă, drept replică la nişte pretinse abuzuri ale unor pre­fecţi, cari împiedică pornirea spre Capitală, a populaţiilor, cuprinse subit de dorul mistuitor al partici­pării la congresul liberal. Ridicolul acestei ameninţări nu şi găseşte pereche decât în ridicolul acuzărilor, care­ o justifică. Fiind­că, într’adevăr, prefecţii nu pot o­­prî pe nimeni să plece la congresul d-lui Vintilă Brătianu din Bucu­reşti, pe simplul motiv că nimeni nu pare să manifeste încă aseme­nea intenţiuni. Deşi congresul se deschide mâine, până acum nu au sosit în Capitală decât foarte puţine delegaţiuni, probabil că poantajul de la clubul disperaţilor din calea Victoriei fă­când să se prevadă un fiasco, «Vii­torul» a primit misiunea de a pre­întâmpina impresia defavorabilă în public, prin proteste şi ameninţări. Este, de altfel, procedeul întrebuin­ţat şi în timpul alegerilor admi­nistrative. Succesul de atunci, îl va avea desigur şi astăzi. Partea nostimă a acestui preludiu al congresului liberal, este însă că nici delegaţiile sosite până acum în Capitală, nu au adus vre-o bucurie d-lui Vintilă Brătianu şi colabora­torilor d-sale intimi. Se ştie, într’adevăr, că în ajunul Crăciunului, şeful partidului libe­ral a trimis tuturor organizaţiuni­­lor judeţene o broşură cu «îndru­mări»; asupra acestor îndrumări, organizaţiunile urm­au să facă «pro­­puneri» şi «rapoarte», care să fie discutate în «secţiunile» congresu­lui. Or, nimeni n’a venit cu nici o propunere şi nici un raport, aşa încât după toate probabilităţile, secţiunile nu prea vor avea ce dis­cuta. Din această pricină, la clubul dis­peraţilor, disperarea este mai mare ca oricând. După cum se vede, decepţiile d-lui Vintilă Brătianu încep, chiar înain­te de deschiderea congresului. Câtă dreptate a avut să-l amâne mereu, şi ce rău trebuie să-i pară că l-a convocat și acum. Monopolizarea metanului -0000- Sub raportul realităţilor imedia­te trecerea exploatării gazului me­tan sub regia monopolului de Stat constitue satisfacerea unei reven­dicări vechi a opiniei publice şi curmarea unei situaţii intolerabile. In nici o altă direcţie, poate, ra­pacitatea liberalilor nu s’a exerci­tat mai desăvârşit şi spre mai ma­rea pagubă a Statului şi a colecti­­vităţei. Averea de miliarde, repre­zentată de zăcămintele de gaz me­tan şi instalaţiile de exploatare au fost trecute în stăpânirea unor par­ticulari cari nu aveau altă calitate care să justifice acest imens sacri­ficiu impus Statului, decât aparte­nenţa lor la partidul liberal. Iar ca şi cum atât n’ar fi fost dea­­juns, concesiunea s’a făcut în astfel de condiţiuni încât nu numai Statul a putut fi spoliat dar şi consuma­torii. Această lăture a chestiunii gazu­lui metan a format când­va obiec­tul discuţiilor publice şi unanimi­tatea cu care a fost condamnată exploatarea aranjată de liberali ar fi fost un motiv suficient pentru ca să i­ se aducă o schimbare cât mai radicală. Independent însă de aceste consi­­deraţiuni de oportunitate, monopo­lizarea exploatării gazului metan se impunea prin însă şi natura acestui bun minier. Zăcămintele de gaz metan —­ puţine la număr în toată lumea — creează în mâna exploa­tatorilor un monopol de fapt, care împinge în mod firesc spre abuz pe beneficiari. Fiind concentrat pe un teritoriu restrâns şi cu totul inapt de a fi pus în vânzare la distanţe mari de locul de extracţie, gazul metan nu poate fi comparat cu ce­lelalte produse miniere, în ce pri­veşte condiţiunile de exploatare. In comercializarea acestui produs nu se poate manifesta corectivul strict necesar al concurenţei , iar prin costul real de producţie, el con­sti­­tue un privilegiu de care nu e drept să beneficieze exclusiv nici un par­ticular, cu dauna celorlalţi. După cum e profund nedrept ca o întreprindere particulară, oricare ar fi ea, să se îmbogăţească din exploatarea monopolizatoare a aces­tui produs, în dauna Statului şi a consumatorilor, tot astfel ar fi ne­drept ca să se creeze o categorie de consumatori privilegiaţi într’un punct oarecare al ţării. La acest rezultat se ajunge totuş fără intervenţia regulatoare a Sta­tului. Dacă gazul metan este pus în vânzare atât de eftin cât îngădue costul real de producţie, atunci ar însemna să se creeze într’o parte a ţării o industrie privilegiată, care prin eftinătatea excepţională a com­bustibilului ar putea pune într’o situaţie deosebit de grea, industria din restul ţării. Dimpotrivă, dacă se dă mână li­beră unei întreprinderi care exploa­tează gazul me­tan, de a-i fixa pre­ţurile aşa cum crede de cuviinţă, se ajunge neapărat la situaţia de azi, când Statul, proprietarul de drept al zăcămintelor miniere, şi consumatorii sunt deopotrivă de spoliaţi. Pentru remedierea sigură a a­­cestei situaţii nu era dlar cale mai bună decât de a readuce exploata­rea gazului metan sub exploatarea de Stat în aceleaşi condiţiuni în care a fost şi înainte ca liberalii să-l fi trecut în patrimoniul parti­zanilor lor. Prin instituirea monopolului de Stat, beneficiul exploatării gazului metan se va repartiza în mod ar­monios între consumatorii săi di­recţi,­­ adică industriile şi casele particulare din regiune şi între în­(Citiţi­ continuarea în pagina 11-a) Sosirea m g€n. Averescu Reîntors din străinătate, d. gene­ral Averescu a declarat ziariştilor că cura dela Aqua l-a priit foarte bine — lucru de care ne bucurăm peste măsură. Dar că d-sa, «printre bolnavi şi reumatici», n’a putut dis­cuta politică românească... In ţară, primul lucru desminţi de d-sa a fost afirmaţia că şeful partidului poporului s’ar bate cu morile de vînt. Nu. D. general A­­verescu s’a bătut numai cu Nemţii — şi atît... Credem că d-sa îşi mic­şorează, din modestie, activitatea războinică. Noi ştim că d. general Averescu s'a mai luptat cu cineva, cu ţăranii în 1907... La graniţă, d. gener­al Averescu a recunoscut că în sfîrşit ora din gară se potriveşte cu cea arătată de cea­sul din buzunarul d-sale. — «După cum vedeţi, — a spus fostul prim­­ministru, — eu nu schimb ora nici în străinătate». Acest mic amănunt caracterizează omul: imposibilita­­tea de a se conforma împrejurări­lor — condiţie pe care omul politic trebue neapărat s-o îndeplinească. Relativ la durata actualei guver­nării, d. general Averescu a spus următoarele: «Am încercat să învăţ şi eu a ceti în stele şi să dau cu bobii, dar vă spun că mi-a fost im­posibil». Într’adevăr, cărămida nu căzuse în bobi... Apoi discuţia a trecut asupra vo­tului universal — pe care d. gene­ral Averescu vrea să-l restrîngă, a­­rătîndu-şi dispreţul pentru votul măturătorilor. Şi cînd te gîndeşti că şi măturătorul munceşte, plăteş­te contribuţii, iar la războia a pur­tat şi el o armă... de altfel ca şi­­(in­telectualii» averescani, care doar n’au dus pe umăr cite un tun .Am pomenit de acest considerent mili­tar pentru a sublinia dispreţul d-lui general Averescu pentru acei care i-au format oastea pe front şi’n viaţa politică­. După ce numărul l-a părăsit, d. general Averescu nu preţueşte decit calitatea. Iar în concluzie, fostul şef al gu­vernelor de pomină a spus: «Româ­nul care o vorbă— cînd se rupe o roată, să mergi la rotar să ţi-o pu­nă şi nu la primul venit neştiutor». Dar dacă rotarul fură Romînu­­lui roata, în loc să i-o repare — cum a făcut d. general Averescu, cînd cetățeanul l-a rugat să-i mere­­metisească carul. Ce-i de făcuti Mai dă cineva pe la baraca rotaru­lui lung de mină? De aceia să nu se prea mire d. ge­neral Averescu că atelierul parti­dului ponorului nu prea are dever... Congresul «Astrei» care a avut loc la Sibiu s’a încheiat cu o cuvân­tare de mulţumire a preşedintelui către toţi cei ce i-au dat sprijinul sau au onorat congresul cu prezen­­ţa lor. In această cuvântare, preşedinte­le îşi exprimă speranţa că «congre­sul va deveni istoric, nu prin ceia ce a lucrat, ci prin ceia ce a ini­ţiat». Preşedintele a găsit nota jus­­tă în apreciere. E adevărat că s-au făcut multe propuneri pentru pro­păşirea şi extinderea sferei de ac­tivitate a «Astrei», dintre care une­le cu caracter practic de imediată aplicare. De aceasta va trebui să se ţină seamă in primul rând. «Astra» şi-a încheiat prima peri­oadă a activităţii sale în momentul în care s’a făcut unirea. Dela unire, începe a doua perioadă pentru «As­tra». Sfera activităţii i s’a lărgit şi totdeodată problema noui de o deo­sebită importanţă i se puneau. Nu vom face analiza a ceia ce n’a făcut sau a făcut «Astra» în primul deceniu de după război. Vom trece deasemeni cu uitarea unele citări de cifre de bani care au pus «Astra» într’o zi într’o nepotri­vită discuţiune publică. Ne mulţumim să relevăm că pre­şedintele a arătat că în primul de­­ceniu statul a ajutat «Astra» cu pes­te 15 milioane de lei. «Astra» a avut şi alte venituri. De la cinematogra­fe, în trei ani, — a spus preşedinte­le, — a încasat 11.500.000 lei. Opinia publică a fost penibil im­presionată de faptul că la congresul «Astrei» averescanii, uitând cu to­tul de rostul şi rolul societăţii, au încercat să introducă politica şi s au străduit vehement în această direc­ţie. Congresiştii au respins cu dem­­nitate această insolentă încercare a epavelor politice avereşeane şi au trecut la ordinea zilei. Gestul­­ lor Goga, Lupaş şi soţi de a introduce politica într’o insti­tuţie cu caracter cultural şi naţio­nal a produs cea mai proastă im­presie printre congresişti. A fost un act de temeritate care şi-a primit i­­mediat sancţiunea. Domnii aceştia s’au arătat încă odată meschini şi uscaţi sufleteşte prin încercarea lor de a introduce desbinarea într’o in­­stituţie în care trebue să domine cea mai deplină armonie în vede­rea realizării înaltelor scopuri ur­mărite. Lecţia a fost binevenită. Să spe­răm, că înfieraţi şi de opinia publi­că, politicianii averescani o vor simţi după cum se cuvine. Un interview al d-lui N. Titulescu In acordurile prezente sunt germeni binefăcători, cari pot fructifica, pen­tru binele păcii generale. In ce pri­veşte România, nu am îndoială că nu va fi greu să fie aşa, dacă şi Un­garia o doreşte“, PARIS 29 (Băilor). — Imediat du­pă semnarea acordului cu Ungaria, corespondentul agenţiei «Rador» a solicitat d-lui ministru Titulescu lămuriri asupra tratativelor urma­te la Paris. D. ministru Titulescu a binevoit să facă declaraţiunile următoare: «Cred că primul lucru asupra căruia urmează să lămuresc opinia publică română, este să îi spun pentru ce a trebuit încă trei luni de negocieri la Paris, pentru ca a­­cordurile încheiate la Haga să fie învestite cu semnătura finală. «Scopul acestor acorduri este, în­tre altele, să acopere reformele ag­rare din Statele Micei înţelegeri. Situaţiunea de fapt nu este însă a­ceeaşi pentru toate trei Statele. In Iugoslavia nu s’a promulgat încă legea definitivă de reformă agrară, iar în Cehoslovacia legea este în curs de aplicare. In Iugoslavia, si­tuaţia se simplifică însă prin fap­tul că o serie de ordonanţe preci­zează proprietăţile cari cad sub prevederile reformei agrare şi de fapt aceste proprietăţi nu mai sunt în stăpânirea proprietarilor lor. Urma deci să se facă acordul cu privire la Cehoslovacia, determi­­nându-se cu preciziune cari sunt proprietăţile ce au făcut obiectul unei exproprieri şi cari urmează a fi lăsate în posesiunea supuşilor unguri şi să se determine totodată întinderile ce se vor lua pe viitor din proprietăţile care n’au fost în­că de loc supuse vreunei expro­prieri. «Azi, când acordul s’a încheiat, se poate spune cu satisfacţiune că toa­te reformele agrare din cele trei State ale Micei înţelegeri sunt a­­coperite. «Bine­înţeles că paralel cu aceste discuţiuni s’a lucrat pentru a se da textelor dela Haga cât mai multă claritate şi preciziune. «In ce priveşte România, voiu spune că ea a menţi­nut şi a consolidat situaţii«» neu dobândită la Haga şi a obţinut importante avanta­­gii suplimentare. «Pentru a evita aprecierile cu ca­racter subiectiv, voi lăsa să vor­bească textele: ACOPERIREA REFORMEI AGRARE «Voiu începe cu textul care pre­vede acoperirea reformei agrare. «Iată ce spune art. 1 şi 111 din a­­cordul No. II. Articolul I. «Din ziua punerii în vigoare a prezentului acord, responsabilitatea de pârât în toate procesele care au fost intentate până la 20 Ianuarie 1930 de supușii unguri înaintea tri­bunalelor arbitrare mixte, împotri­va României, Cehoslovaciei și Iu­goslaviei, c­u privire la reformele agrare, va cădea exclusiv în sar­cina unui fond, numit Fondul A­­grar. La fel va fi cu procesele pe cari supuşii unguri le-ar mai pu­tea încă intenta României cu pri­vire la reforma agrară înaintea tri­bunalelor arbitrate mixte, pe baza consecinţelor unui act de sechestru sau de dispoziţiune anterior datei de 20 Ianuarie 1930. Toate aceste procese nu vor putea fi intentate de­cât contra fondului agrar, Româ­nia fiind scoasă din cauză». Articolul 111 din acelaş acord spune: „Acţiunile în procesele vizate la art. 1, intentate contra României, Cehoslovaciei sau Iugoslaviei, vor fi considerate din oficiu ca find îndreptate contra Fondului Agrar. Sentinţele vor fi date şi executate în caz de condamnare, exclusiv contra acestui fond, România, Cehoslova­cia şi Iugoslavia fiind scutite de orice răspundere prezentă şi viitoa­re pentru sus zisele procese». «Voiu adăuga numai că în textul de la Paris am intro­dus că în afacerile agrare, tribunalul nu are căderea a interpreta art. 250 din tra­tatul de la Trianon și jude­cătorul român nu este obli­gat să participe. Astfel se rezolvă conform tezei noas­tre îndelung desbătuta con­­troversă de la Geneva». RENTA DE EXPROPRIERE «Pentru pământurile expropriate, România trebue să plătească nu­mai preţul local, adică renta noas­tră de expropriere, la fel ca pentru supuşii români. Această rentă poar­tă însă un cupon de 5 la sută şi cu­poanele nu au fost ridicate timp de zece ani. După lungi discuţiuni, România a fost complect scutită să plătească cupoa­nele exigibile şi neachitate reclamanţilor unguri, cu­poane ce urmau a fi plătite în numerar, imediat. Aşa fiind, pentru cele circa 600.900 jugăre, care fac obiectul proceselor în curs, ca și pentru procesele viitoa­re conform art. 1, România nu are a plăti altceva pe baza rentei ei lo­cale decât o anuitate de circa 17 mi­lioane lei (500.000 coroane aur), cu începere dela 1931, sporită cu suma necesară pentru amortizare, care nu începe decât dela 1944. S’a făcut transformarea leilor în coroane pe baza valorii nominale a rentei şi a parităţii monetare, pentru că tot Fondul A. este în coroane aur şi marile puteri fac plăţile lor în co­roane aur. Iată, în adevăr, ce spune art. 9 d­in acordul III: «Pentru aplicarea refor­mei agrare în România re­clamanţilor unguri prezen­ţi şi în viitor, România nu are nici o altă obligaţie de­cât aceea de a vărsa Fon­dului renta ei locală, fixată pentru tot şi în chip forfe­tar după cum urmează : a) România, acceptă a vărsa în fie­care an fondului agrar, cu începere de la 1931, o anulare de 500.000 co­roane aur, până la 1 Ianuarie 1944, în două rate semetriale, la 1 Iulie şi 1 Ianuarie, iar dela 1944 până la 1966 o anuitate de 800.336 coroane aur. b) Guvernul rămân reia libera dispoziţiune a rentelor locale ce consemnase în favoarea reclaman­ţilor unguri. c) Unii reclamanţi unguri fiind deja în posesia rentei române, va fi locul a se reduce în consecinţă a­­nuităţile sus citate. Anuitatea va fi redusă în aceleaşi condiţiuni pen­tru renta română, corespunzător pământurilor reclamanţilor unguri pe cari tribunalul îi va fi respins fie pentru motiv de incompetenţă, fie pentru orice alt motiv. Această reducere nu va avea însă loc dacă tribunalul constată că reclamantul este de naţionalitate română». Iată acum ultimul paragraf al articolului 9, introdus la Paris: «Rămâne înţeles că în ce priveşte România, acordul are un caracter forfetar, oricare ar fi întinderea pă­mânturilor făcând obiectul proceselor vizate de art. 1 (Citiți continuarea în pagina II-a)

Next