Dreptatea, mai 1931 (Anul 5, nr. 1068-1092)

1931-05-01 / nr. 1068

X­ ANIL 1 N%WW Vineri i nai i»31 KAOXNl tasm REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA * BUCUREŞTI. - Stp. R. Poincare 8, Etaj TELEF Direcţia Redacţia Ad­ ţia ~ FON 379/41 VT -• ? - i.. . D. Nicolae Iorga s’a hotărât în sfârşit să lămurească lucrurile, politiceşte. Acesta este rostul convocării — ce e drept inopinare­­ a parla­mentului. Zicem inopinate, căci din cele ce se ventilau până a­­cum în cercurile guvernamentale reieşea că primul-ministru îşi propusese să se prezinte în faţa reprezentanţilor naţiunii, ceva mai târziu. Pe noi, în special, nu ne supă­ră nici această grabă, cum nu ne Stingherea nici întârzierea. Vom spune că este cu mult mai bine ca lămurirea, pe care guver­nul Torga-Argetoianu era obligat să o dea, fie asupra obârșiei sale politice, fie asupra rostului său, cei mai ales asupra programului său de cârmuire, să se producă cu un moment mai de­vreme. încă a doua zi după constitui­rea actualii înjghebări de guvern spuneam că vom aştepta cu răbda­re, fără să anticipăm în niciun fel, ca să se producă toate lămuri­rile necesare asupra nouei întor­sături pe care o lua situaţiunea politică. Şi aceasta era în căderea şi în posibilitatea guvernului numai. Oricâtă proeminenţă proiec­tează personalitatea culturală a domnului profesor Iorga, ori­câtă suprafaţă legitim câştigată ocupă în viaţa noastră publică, rectorul Universităţii din Bucu­reşti, şi oricât de cunoscută în contururile sale originale este per­sonalitatea politică a d-lui Arge­­toianu, căruia primul-ministru Iorga îi dădea avalul său, este in­contestabil că constelaţiunea nou­lui guvern datora opiniunii pu­blice — celei din ţară ca şi celei din străinătate — o bine defini­tă fixare pe atlasul firmanentu­­lui nostru politic. I). Iorga nu se poate sustrage obligațiunii de a spune public cea ce este, ceace vrea să fie, gu­­vernul său, cum zice francezul, dieu, table ou cuvette (dumne­zeu, masă sau ciubăr)... Astăzi vom afla deci, din gura primului ministru, tot ceace nu a­­flasem încă. Lumea politică se va putea, deci, orienta, după decla­­raţiunile d-lui Iorga. Sperăm că declaraţiunile aces­tea vor fi cuprinzătoare, clare şi bine definite. Astfel clarificată, situaţiunea politică generală va înlesni tutu­­lor factorilor hotărâtori ai vieţii noastre publice, tutulor organiza­ţiilor politice, să ia o poziţiune bine statorită faţă de noul regim Dar, d. Iorga, expunând repre­zentanţilor naţiunii programul său, va face mai mult chiar. D-sa va lămuri şi toate nedumeririle o­­piniunii publice din străinătate nedumeriri cari se manifestau prin acea ciudată — şi puţin aş­teptată de noul şef de guvern atitudine aproape unanimă a ma­rei prese din ţările apusene, a­­mice ale României. Mai mult chiar ca orice objurga­­ţiuni, mai mult ca demersurile spe­ciale ale unor anumiţi missi domi­­nici, declaraţiunile pe care le va face premierul în Parlament vor contribui mai sigur să facă să dispară acele nedumeriri. Aceasta va fi înspre cel mai mare folos al României. Și nu este excesiv să bănuim că, tocmai sub impresiunea pe care i-a produs-o acea adevărată ridicare de scuturi a presei din apus, d- Iorga s-a gândit că este mai bine să se grăbească cu lămu­rirea opiniunii publice de pretu­tindeni, asupra rosturilor înde­părtate sau apropiate ale cârmu­irii sale, cât şi asupra ţelurilor pe caer şi le-a pus. La adunarea generala a unui mare institut fi­nanciar s’au întâlnit (munte cu munte şi tot se întâlnește­ d-nii Duca $l Argetoianu. Întâlnirea a fost aproape înduioşătoare... Se întâlneau oa-m­enii, pe terenul cel mai propice pâcii $l Dunei feleaerl. ANUNŢURI COMERCIALE I 9 Se primesc direct la Ad-|la ziarului al I 1 Irl la toate agen|iile de publicitate din tară 1 ** Joi 30 Aprilie 1931 fr.]__ Dela un cârd de vre ■ me, un «specialist», dom- I/jf nul «fost deputat» Th. Deleanu, a sporovăit, în neterminabile coloane, verzi şi us­cate asupra Regiilor Autonome, în «Îndreptarea» d-lui mareşal Averescu. D. Th. Deleanu. Cu cine avem onoarea?, se întreabă rarii cititori ai oficiosului partidului poporu­lui. . . . c­i hT D. Th. Deleanu nu este care cumva u­n plin de noroc fost se­cretar al ministerului de indus­trie şi comerţ din prima guver­nare averescană­. Şi dacă, specialistul mironosit de azi al «Îndreptării» este una şi aceiaşi persoană cu acel secre­tar general, plin de baftă, ar pu­tea d-sa să ne explice cum, la a doua guvernare, mareşalul Averes­cu îl vărsa direct în gloate... în gloatele deputaţilor? Să-l fi socotit chiar şi de mare­şal Averescu —­ cu toată indul­genţa pe care o arată pentru ale oamenilor — ca prea «specia­list»? Dar atunci, ce temei să punem pe «criticile» acestui domn? D. Dimitriu, fostul ministru de lucrări publice, despre care se ştie că poartă sugestiva poreclă de «Do­­vlece», a ţinut un discurs la Târ­­govişte. Vorbind despre guvernarea na­­ţional-ţărănistă, d. Dimitriu cu po­recla d-sale curcubb­acee, a spus că «fiecare a simţit efectul acestei gu­vernări»... Suntem de acord. Foarte mulţi şi foarte marcanţi membri ai partidului liberal au simţit într adevăr «efectul» — fiind puşi în imposibilitate de-a mai te­pera» în avutul ţării aşa cum au operat în trecut... Pajere . Simbolismul ce se cuibăreşte în pajere destramă farmecul, unei ştiinţe. Heraldica. Să descui taina, s’o tălmăceşti, şi restălmăceşti, să vezi îmbinările sau desbinările ce s’au petrecut în latul şi lungul evu­rilor printr’un scut mititel, e o în­deletnicire migăloasă — aş semui-o cu meseria ceasornicarului — dar care vorbeşte — uneori — mai mult decât zece cronici întortochiate. Şi nu ştiu dece­­— probabil din neştiinţă, —­ la noi în ţara s’a prac­ticat importul blazoanelor sau fa­sonarea lor după cine ştie ce model apusean ori răsăritean — şi aproa­pe că nu se crede în­ existenţa stră­veche a unor pajere de baştină. Pentru cine se ocupă cu citirea în steme (şi pentru cine nu-i de­prins eu această aristocrată migală) studiul complet al d-lui Constantin Moisil asupra Stemei Ţârei, apărut în ultimul număr al BOABELOR DE GRÂU, poate fi un îndreptar şi o lectură plăcută în care crono­logia desăvârşeşte scopul. Studiul întreprins de d. Moisil ne arată în primul rând surprinzătoa­rea vechime a artei heraldice la noi. Pe pergamentul în care se sta­­tua D­eeste tratatul de alianţă între Polonia şi Arti­a Românească aflăm sigiliul lui Mircea cel Bătrân. Actul e din anul 1390. Şi stema ţării se desluşeşte minunat: într’un scut, o acvilă cu aripile strânse, a­­poi la stânga crucea creştinească, un soare, şi luna, crai­ nou. O repro­ducere fotografică luminează spu­sele. Urmaşii lui Mircea, au păstrat stema — moştenită şi ea probabil dela ctitorul dinastiei basarabe (pe monedele lui Vlaicu Vodă dela 1365 o găsim reprodusă aidoma) — stili­zând-o în chipuri elegante. Astfel acvila deschide aripele pentru sbor; crucea de alături e luată şi purtată în cioc; în fine soarele şi luna sunt despărţite, ocupând una stânga, alta dreapta scutului. Şi blazonul, astfel alcătuită, cu aquila valachica, cu scutul mai gra­ţios, timbrat cu o coroană princiară (de la 1587) uneori suportat de doi lei — a intrat definitiv în tradiţia muntenească, aflându-l şi azi ne­prihănit în alcătuirea stemei rega­tului. S’au ivit prin timpi, în câmpul blazonului, două făpturi domneşti, încoronate stând faţă ’n faţă şi să­dind un pom, (veacul XVI, XVII şi XVIII) sau intercalarea în stema ţării a armelor familiilor domni­toare, Cantacuzineşti, Ghiculeşti, Bibeşti, Ştirbei — toate însă cu un caracter efemer şi negeneralizat. Literatura veche descrie pecetea domnească în stihuri. In Pravila lui Matei Basarab, sau în 1691 sub Con­stantin Brâncovan găsim pilde. Lu­cru ciudat însă — ne­schimbat — pasărea din scut e numită «corb». Oficialii (şi poeţii oficiali) interpre­tează greşit tipul heraldic. Iată opt versuri ale lui Radu Logofăt, mică şi plecată sluga Măriei Sale: Semnul domniei corbul ieste cu cruce Pren care de sus tărie Doamne îşi aduce. La scaunul strămoşilor în care acum domneşti Al celor ce-s în laudă vechilor Băsără­beşti. Puterea dară cea de sus care te-a coronat Cu domnia aceasta şi vrednic te-au arătat, întărească şi te adaugă cu domnie slă­vită,­­ai pace şi cu linişte, cu viaţă norocită. * Moldova cu bourul său, cu o stea între coarne, însoţit la dreapta fle soare, la stânga de lună — este până ’n veacul XIX-lea statornică. Apoi, d’aci apar — la începutul e­­vului, în 1816, doi delfini afrontaţi simbolizând şi amintind partea ma­ritimă a ţării, răpită la 1812; cu­riozitate : ei sunt aşezaţi deasu­pra coarnelor, răsturnând canonul heraldicei. Ca şi în principatul vecin, fami­liile domnitoare, au prilej în cursul regnului să introducă fie pasărea fenix (Al. Mavrocordat), sau un leu ridicat pe două picioare (Sturzeştii) — fie diverse semne prin stemă. Au menţinut toţi, cei doi delfini evoca­tori.­­ Vii-AL Capul cel de bitor, de fiară vestită ! Semnează puterea ţării nesmintită Cum spunea Dosoftei metropolitul în stihuri la luminatul ghierb al ţă­rii Moldovei — mai a avut şi o va­riantă, bourul profilat în partea dreaptă, şi cu o parte din ceafă vi­zibilă. Astfel e reprezintat pe poar­ta Cetăţii-Albe, pe pisania bisericei sf. Dumitru (Suceava), mânăstirea Slatina, Bistriţa, Probota ş. a. Mi­ni. Ardeal, dacă trecem atunci, deşi aproape toţi nobilii, mari şi mărunţi şi aproape toate corpora­ţiile orăşeneşti, religioase sau poli­tice, îşi aveau blazonul, deşi Voevo­­dat autonom, nu-i găsim pajură proprie. Abia spre 1597 Sigmund Báthory contimporanul lui Mihai Viteazul statorniceşte stema ţării: un scut tăiat, în câmpul superior în albastru o acvilă neagră ieşind spre dreapta, însoţită de soare de aur la dreapta şi de o lună, crai nou, în argint la stânga, iar în câmpul de jos, şapte turnuri negre­­ de aur. Stema se «legalizează şi oficiali­zează» în 1659 prin hotărârea dietei ardelene ţinută la Sebeşul săsesc Rezultă de aci, că acvila era marca mobilimei sau a comitatelor. Soare­le şi luna, stema naţiunii secuilor. Cele şapte turnuri, a naţiunii saşi­­lor. In nobilime şi comitate se coprin­­dea totalitatea oamenilor liberi unguri şi români «universitas reg­­nicolarum Hu­ngarorum et Vala­­chorunx Transilvaniae» — confun­daţi în cele d­in urmă cu naţiunea ungurească datatorită maghiariză­rii treptate a boerimii române — care du cu parte la adunări și răz­boaie, convocate. După ce, sub Maria Thereza (1765) Ardealul e ridicat de la rang de mare principat, în 1867 (odată cu dualismul austro-ungar) stema Ar­dealului, e încorporată în armele Ungariei, unde a locuit până ’n 1916. • « E semnificativă deşi întâmplă­toare, pajura lui Mihai Viteazul ce alătură bourul moldovenesc ac­vilei muntene — şi poate cele şapte turnuri şterse de vremi, sau aceea a Măriei Cristina, regentă în Ar­deal, care avea semnele celor două ţări româneşti, asemeni cardinalu­lui Báthory (aceştia din vanitate, sau sperate veleităţi..). Peste Carpaţi, la fanariotul Ni­­culae Mavrocordat, Domn cu rân­dul în cele două principate, găsim în sigilile sale alăturarea celor două steme. La alt Mavrocordat. (Citiţi continuarea în pag. 7-a) PROFESIONIŞTII CALOMNIEI •essm­ o disc Suntem deprinşi cu sistemul ca­lomniei anonime, care circulă prin cafenele şi prin saloane, care face obiectul discuţiilor in trenuri , unde cetăţenii au timp suficient să pălăvrăgească. Lupta politică pe bază de princi­pii este greu de purtat. E nevoie de stăpânit bine materia, şi se cere în plus şi un public asistent cu expe­rienţă în acest domeniu. Cum viaţa politică are acum un caracter mai mult economico­ fi­­nanciar, adversarii trebue să aibă — înainte de a porni la polemică — un important material de speciali­tate. Iar în grelele condiţii economice în care trăim, polemistul politic nu poate întreţine o discuţie în con­tradictoriu fără o temeinică pregă­tire teoretică şi fără un bagaj de informaţii recente, triat cu obiec­tivitate şi cu pricepere. Din aceste puţine considerente (avându-se în plus în vedere şi con­diţiile speciale ale ţării noastre), se înţelege cu uşurinţă cât de greu se poate da acuia, şi în special la noi, o civilizată luptă politică. In această situaţie, mulţi oameni politici — cu ziarele respective — au rezolvat foarte simplu disputa dintre partide, prin calomnii arun­cate asupra organizaţiilor şi a oa­menilor de stat Sistemul este simplu şi comod. Iar efectul imediat,­­ o parte din lumea neserioasă fiind înclinată oricând să vadă în fiecare om un hoţ. Din această pricină, cât şi pentru crearea unei confuzii în spirite (ca să nu se mai ştie cine-i cinstit şi cine, nu), — unii oamenii politici, prin ziarele în solda lor şi prin an­turajul electoral respectiv, se înde­letnicesc cu inventarea şi lansarea calomniilor. Iată însă că — antrenaţi în cam­pania calomnioasă — oamenii po­litici au început să iasă din anoni­mat: astfel d. Stelian Popescu, în «Universul» de deunăzi, formulea­ză — subt proprie semnătură — a« (Ci­ti­ți continuarea în pag. II-a) PROCESUL BURILLIANU Au început, marţi, desbaterile procesului în contencios, prin care d. Buriilianu, fostul guvernator al Băncii Naţionale, cere reintegrarea sa în postul din care fusese revo­cat, 10 milioane (numai atât) des­păgubiri pentru neplăceri sentimen­tale, şi 10.000 lei daune com­inatorii pe zi.... D. Bur­ilianu are pretenţiuni la înălţimea reprezentativei şi decora­tivei sale personalităţi. Dar nu a­­supra acestor pretenţiuni vom stă­rui. Procesul a fost de altmintreli amânat în continuare la 28 Mai, viitor, în aşteptarea unor piese lă­muritoare cari se așteaptă dela Paris. Voim să relevăm, însă, lipsa de seriozitate cu care d. Buruilianu, chiar consideră cazul său. Procesul acesta este tipic pentru mentalita­tea noastră curentă, căreia fostul guvernator n’a știut să se sustragă cu toată solemnitatea care iradiază din fiecare firicel al sistemului său capilar. D. Buruilianu, adresându-se con­­tenciosului, se pune pe același linie cu cel din urmă subcomisar, care se plânge că s’a călcat statutul func­țiunarilor prin o înlocuire pe care nu o consideră nici justificată, nici legitimă. Credem că nici fostul prim ministru, care obţinea decre­tul de revocare în contra d-lui Bu­ruilianu, nu a judecat pe acesta cu desconsiderarea pe care el însuşi şi-o arată prin demersul făcut în justiţie. Intre guvernatorul revocat şi fos­tul şef al guvernului şi ministrul de finanţe s-a desfăşurat un proces politic. D. Mironescu a considerat că guvernatorul institutului nostru de emisiune, numit de guvern, nu poate duce la Banca Naţională al­tă politică financiară decât acea a mandantului său. Şi d. Bur­ilianu a trebuit să tragă consecinţele pă­rerii contrarii pe care a afişat-o. Chestiunea după cum se vede nu este nici­decum complicată. Un act de guvernământ, care nu poate fi cenzurat. D. Buruilianu avea cel mult dreptul să se apere politiceşte. D-sa nu a înţeles aceasta. Cu a­­tât mai rău. De aci încolo nu mai poate inte­­resa nici dacă, în afară de acea a­­titudine nepermisă a mandatarului guvernului la Banca Naţională, i se mai pot aduce şi învinuiri de or­din secundar, în privinţa unor lip­se de eleganţă de care ar fi dat do­vezi în timpul gestiunii sale — după cum reieşea din interogatorul pe care i-l punea reprezentantul ministerului de Finanțe. Idealiştii la guvern -----c­ad: Adresa tip, pe care ministrul Co­municaţiilor, d. Vâlcovici a tri­mes-o membrilor consiliului de ad­ministraţie al c. f. r., şi-a perdut în drum efectul scontat de autor. D. N. Stănescu i-a răspuns tot prin publicitate că suma ce a înca­sat reprezintă munca depusă timp de două ani de zile în serviciul căi­lor ferate. Un alt membru din consiliu, d. Th. V. Or­ghidan a răspuns ori tot pe aceiaşi cale d-lui Vâlcovici că indemnizaţia lunară ce a primit este pentru delegaţiunile ce a pri­mit de care s’a achitat în mod con­ştiincios. Desigur nu se va găsi nimeni care să aibă pretenţia absurdă de a uza de capacitatea şi munca cui­va în mod gratuit. A admite un astfel de sistem, înse­mna a provo­ca dezagregarea Societăţii şi întro­narea celei mai scandaloase corup­ţii. Interesantă e demisiunea d-lui Stănescu prin unele preciziuni ce aduce atât în ce priveşte numirea sa, cât şi ocupaţiunile anterioare ale d-lui Vâlcovici, înainte de a a­­junge ministru al Comunicaţiilor. D. Stănescu nu a solicitat postul ce i s’a încredinţat ş­i nici nu a do­rit să-l păstreze de­oarece încă dela întâi Ianuarie 1931 şi-a prezintat demisia care i-a fost respinsă. In ce priveşte pe d. Vâlcovici, personal, se precizează prin de­misia de care vorbim că d. minis­tru Vâlcovici n’a urmărit apăra­rea instituţiei ci un succes politic şi locurile de membru în consiliul de administraţie al regiei c. f. r. Opinia publică a mai aflat cu a­­cest prilej că d. Vâlcovici a fost până la numirea ca ministru, mem­bru în consiliul de administraţie al societăţii Reşiţa cum şi în alte so­cietăţi. Nu facem nici o vină d-lui Vâl­covici pentru faptul că a primit să figureze sau să exercite efectiv ro­lul său în consiliile de administra­ţie pe unde a trecut. Interesant este că între Reşiţa şi căile ferate au existat unele func­ţiuni, membrii consiliului de admi­nistraţie înţelegând să apere inte­resele căilor ferate, după cum şi membrii consiliului de administra­ţie ai Reşiţei au apărat interesele societăţii pe care o reprezintau. Să sperăm că în noua sa calitate, d. Vâlcovici va şti să apere intere­sele statului, renunţând la plăce­rile stilului epistolar care dacă pentru moment îi pot da oarecare satisfacţie, nu întârzie să-i produ­că neplăceri, cum a fost cazul. Opinia publică este lămurită pe deplin asupra scopului urmărit de d. Vâlcovici — succes politic și lo­curile de membru în consiliul de la c. f. r. — demascat imediat. Din străinătate statutul Bisericii In Cred­a îndată după redeschiderea Parlamen­tului, noul statut al Bisericei, redactat sub forma unui proect de lege de către ministrul Instrucţiunii publice în cola­borare cu reprezentanţii Bisericei, va fi depus la Cameră. Noul statut introduse modificări esenţiale in dispoziţiile în vigoare până astăzi. Astfel, este specificat că Biserica Greciei, care face parte din Biserica — una ,catolică şi apostolică, cuprinde Bi­serica autocefală a Greciei şi metropo­lele patriarchatului ecumenic ce se află pe teritoriul grec. Autoritatea eclesiastică supremă a Bisericei Greciei este sinodul tuturor prelaţilor având dioceze, numit «sfân­tul sinod al episcopatului Bisericei Greciei», şi reprezentat de «Sfântul Si­nod al Bisericii» cu reşedinţa la Atena. Sfântul Sinod al episcopatului, ca au­toritate eclesiastică supremă, se va pro­nunţa asupra oricărei chestiuni ecle­­siastice de ordin general, şi alege pre­laţii. Sfântul Sinod al episcopatului se în­truneşte regulat la 1 octombrie, la fie­care trei ani, de drept, şi cu titlu ex­traordinar, prin decret dat de ministe­rul cultelor după propunerea Sfântului Sinod sau la cererea unei treimi a membrilor episcopatului prin inter­mediul Sfântului Sinod care este obli­gat, in acest caz, de­ a propune convoca­rea. Sfântul Sinod al Bisericei se compune din 9 membri, din cari patru sunt luaţi dintre prelaţii în activitate, după ve­chime, şi ceilalţi cinci in acelaş mod, dintre prelaţii patriarhatului ecumenic. Biserica autocefală a Greciei numără un arhiepiscopat, 13 mitropolit­ şi 19 episcopate. In noile provincii, mitropo­liile sunt în număr de 27, episcopiile în număr de 26, laolaltă 53. După statutul actual, numărul episco­patelor din vechia și noua Grecie poate fi redus prin transformarea lor în mi­tropolii, după decizia Sfântului Sinod. m Jubileul Contelui Bethlen Contele Bethlen, preşedintele con­siliului de miniştri ungar a cele­brat de curând un jubileu destul de rar. Au trecut zece ani de când, a­­miralul Horty, regentul Ungariei i-a încredinţat sarcina de a cons­titui noul cabinet. Ungaria avea a­­tunci mare nevoie să respire după mizeriile de tot felul prin care tre­cuse de la sfârşitul răsboiului, şi datorită cărora avusese timp de 2 ani şi jumătate nu mai puţin de zece guverne. După arbitrarul magnaţi­lor şi ofiţerilor urmase delirul sân­geros de patru luni al regimului bolşevic, apoi a reacţiune numai puţin violentă căreria i s’au adău­gat atâtea răsbunări şi cupidităţi personale. Nevoia de linişte la care aspira­tura a uşurat în mod extra­ordinar sarcina contelui Bethlen. El îşi propusese să readucă sigu­ranţa şi ordinea în Ungaria. Nimeni nu poate nega că contele nu ar fi reuşit, cu toate că nu acesta este re­gimul de ordine aşa cum ţările de­mocratice l-au înţeles. Ordinea res­tabilită de contele Bethlen este o ordine conservatoare, o ordine în­cărcată de ani şi de praf. Acest om de stat va fi socotit de posteritate mai mult ca menţinătorul unui re­gim fondat pe deantregul pe supre­­maţia nobleței, drept campionul u­­nei caste privilegiate. Contele Bethlen a ştiut să facă numeroase sacrificii acestui ideal. Puţin timp după ce se declarase fa­vorabil restauraţiei monarhice, el se decise singur să oprească orice tentativă de reintrare a Ex-Impă­ratului Carol. Pentru a-şi salva re­gimul, forţat şi de complicaţiile in­ternaţionale ce s’ar fi produs şi ar fi avut repercusiuni chiar în Un­garia, contele Bethlen găsi destulă energie spre a alunga din ţară pe suveranul său. Guvernul său bate astăzi toate re­cordurile de stabilitate în Europa de după rfisboi. Contele Bethlen, despre care se vorbise prea puţin înainte ca regentul Horty să-i fi încredinţat puterea, joacă astăzi în Ungaria un rol incomparabil de im­portant de­cât acela al şefului de stat. Multă lume îl numeşte în Un­garia «regele neîncoronat»; şi acest preşedinte de consiliu ştie să men­ţină între el şi colaboratorii săi o oarecare distanţă. Când luase puterea contele Beth­len îşi propusese să sdrobească cu totul spiritul revoluţionar ce dom­nea în ţara sa. Ne putem întreba dacă a reuşit pe deplin. In orice caz a înscris la activul său succese pe care nici unul din adversarii lui nu le-ar putea contesta. Graţie lui Un­garia a reintrat printre ţările Eu­ropei, şi şi-a restabilit, graţie So­cietăţii Naţiunilor situaţia finan­ciară. Aristocraţia întreagă este as­tăzi cu drapelul contelui Bethlen nu atât poate din simpatia pentru per­soană cât pentru fap­tul că simte că nimeni altul nu ar putea să-i a­­pere interesele cu atâta abilitate și energie. Ce gândește însă poporul, aceasta nu intră în cadrul preocu­părilor acestui articolaș. : Noul Sfântul G­heorghe ... Speranţa personalităţilor, tehnicienilor, cotii, petinţelor, etc. ahtiate după un scaun de deputat.

Next