Dreptatea, noiembrie 1931 (Anul 5, nr. 1224-1249)

1931-11-25 / nr. 1244

ANDI V NO. 1244 Merenii 25 Noemorie »31 c. 4 PAGINI Dreptatea J UI 11 T A R A A| Un an . . , • ECO I 0 Inni, . • • SCO 3 luni .... 250 | n O N A M IN STRĂINĂTATE DUBLU E NTE Învăţători, Preoţi şi Săteni 1 Un fin­ « 1 • * * • s * L* 750 1 6 luni . *% . .875 I 1 B Iuni 200­­ I REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: I BUCUREŞTI,­­ STR. O. CLEMENCEAU, 9 TELEFON 1 Direcţia 248/32 1 Redacţia 217/04 1 I Ad-tia 220/25 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct­ia Ad-tra ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din tari 1l Hei D. or. Lupu, pentru orice eventualitate, a tran­şat toate dificultăţile şi s a dispensat pe viitor de costisitoarele pierderi de timp cu „congresele“ partidului. A fost proclamat omul presedinte pe viata al „partidului -nu stim meci, daca nu si cu drept de mostenire... Liberalii au declarat război guvernului DAR D. IORGA NU IA SÎNT SERIOS PE COMPLICI CU CARE POARTA DEPLINA RESPONSABILITATE A GUVERNARE! Prima zi a desbaterei Adresei la Cameră a înregistrat declaraţia da război a partidului­ liberal către gu­vern. A fost adusă la tribună de d. George Tătărăscu. Intr’un lung dis­curs pronunţat cu locuţiunea facilă şi în­totdeauna patetică a fostului subsecretar de Stat, promovat astfel «leader» al partidului în Cameră,­­ când lipseşte d. Duca. Şeful partidului liberal n’a fost de faţă. Ceia ce d. Iorga a ţinut să sublinieze cu destulă ironie, pe când amicii d-lui Duca invocau în cor din bănci, că motivul absenței es­te boala... Dar acest fapt, asupra căruia pri­mul-ministru a stăruit, nu fără oare­care răutate, a dat prilej d-lui Ior­ga să declare, că nu ia în serios spusele d-lui Tătărăscu. Grăbindu se să adaoge, că este dispus să le ui­te, deşi vor apare în darea de sea­mă stenografică a Monitorului... Astfel declaraţia de război, în­tâmpinând o fine de neprimire, ad­versarii, după diverse şi repetate peripeţii dialectice, s’au retras pe poziţiile lor, ceia ce n'a fost singu­ra concluzie comică a unei lupte, în care eri au curs vorbele şi mâine probabil, doar cerneala ferat acum câţiva ani ameninţarea, că pavelele Palatului sau treptele Tronului vor fi stropite de sânge, d. Xeni a citit la tribună din nişte des­­bateri parlamentare, ce legătură poa­te avea cu faptul, unicul fapt poli­tic, care trebuia să se desprinză ne­ted din desbatere. D. Duca şi partidul său pot să se considere desfăcuţi de guvern prin discursul de ori la Adresă? Chiar dacă şeful partidului însu­şi ar fi venit la tribună cu anunţarea divorţului şi nu printr’un delegat, a cărui autoritate a fost pusă la în­doială de preşedintele Consiliului, a­­ceastă atitudine era mai valabilă? De­sigur, pentru orice divorţ tre­­buesc doi. D. Iorga, indiferent de sexul ce exprimă în căsnicia com­promisă, refuză să ia în serios rup­tura şi contează pe o împăcare. A uzat chiar, în răspunsul său de presiunea, aşa de puţin elegantă mai ales că şi zadarnică, a reco­­mandărei la succesiune. II priveşte. D. Duca va stărui în divorţ? Ori câte îndoeli am avea, faptul n’are să întârzie. Căci după declaraţia fă­cută, votul va trebui să verifice vorba. Dar ceia ce rămâne în afară şi de voinţa d-lui Iorga şi cu atât mai puţin de a d-lui Duca,­­ nimeni şi nimic ne­putând să o înlăture, este complecta şi deplina responsabilita­te a liberalilor în opera de guvern a partidul său au stat până ori în ceat­­­a “urui“pr­oopeia de guvern o mai bună tovărăşie, regnului Iorga­ Argetoianu. Coru Celace a enervat în­deajuns pe primul-ministru, deși se lăuda că are o răbdare de benedictin, făcân­­du-l să întrerupă încontinuu pe o­­rator. Toată partea finală a discur­sului d-lui Tătărăscu a semănat mai mult cu o serie de întreruperi ale acestuia la discursul d-lui Iorga... In ultimă analiză partidul liberal — să zicem partidul — a proclamat divorţul său de guvern, pe temeiul primejdiei pe care o reprezintă pen­tru ţară regimul pretins contra par­tidelor. Primejdie şi din cauza destrămă­­rei sociale datorită unei poliție fă­ră autoritate și de anarhi­zare a în­tregului mecanism de Stat și din pricina descoperiri continuă a Co­roanei, care este amestecată în vâl­toarea luptelor politice. — Mai bine să descoper Coroana­­de cât să nu o recunosc! a strigat primul-ministru. Care a luat cuvântul în chestie personală, spre a răspunde imediat Intervenind pe cale de întrerupe­re — îi venise şi lui rândul! — d. Tătărăscu a mai bătut niţel în re­tragere la capitolul de mai sus, a­tât de gingaş pentru ambii adver­sari: — N’am zis, domnule prim-minis­­tru că dvs. descoperiţi Coroana. Ci actele guvernului dv. descoperă Co­roana! Adică Celestin nu mai era Flori­­dor, — şi vice-versa, cum se spune în operetă! De fapt şi partidul liberal dueist şi d. Iorga nu sunt de loc la larg pe acest tărâm politic delicat. Partidul pentru atitudinea de la Restauraţie, d. Iorga pentru ne­socotinţa de a vorbi continuu numai în numele Suveranului. Explicarea acestei conduite a fost mai mult de­cât nefericită: — Eu vreau să trec asupra Rege­lui toate faptele bune pe care le-aş realiza sau le realizez! — Dar atunci ce faceţi cu cele re­le, domnule prim-ministru? Mai în­tâi puteţi fi dv. judecător şi­­parte? De unde ştiţi că ceia ce faceţi este bine ori rău? Dv. vi se pare admi­rabil tot; imensa majoritate a na­ţiei judecă dimpotrivă. Atunci? Pe de altă parte, dacă o serie de acte sunt atribuite. Suveranului, chiar dacă ar fi bune, opiniunea nu va fi astfel îndemnată să i le atribue şi pe celelalte? Cum s’ar face demarca­­ţiunea? Şi nu înseamnă recunoaşte­rea făţişă a introducerei Coroanei intro politică şi operă de guvern,a căror paternitate şi răspundere tre­­bue sa fie numai şi numai a guver­Într’o explicaţie data presei asupra impozitu­lui excepţional, d. Ar­getoianu a spus că agita­ţia publică in jurul cotelor exa­gerate este de prisos. Acele cote au fost fixate de autorii legii numai pentru ca ministerul de Fi­nanţe... «să aibă de unde lăsa». Un proect de lege, nedrept prin sine,­­ funcţionarii parti­culari nep­utînd fi loviţi de un impozit aparte,­­ agită ţara în­treagă prin enormele cote anun­ţate. Slujbaşii particulari fac în­truniri de protestare, demonstra­ţii pe străzi. MiI şi mii de fa­­n­i sunt în panică. Şi toate acestea, pentru ce? Pentru că d. Argetoianu vrea să facă sondagii. D-sa vrea ■ să înceapă tîrguiala cu cei intere­saţi. A cerut mult ca să aibă de unde lăsa. Opera de guvernare şi de legi­ferare este tîrguială de Moşif lată unde a scoborît-o guver­nul de «technicieni». D. Stelian Pop­escu a fost citat şi nu va avea de tras nici un orgo­liu din asta, — în controversa de eri de la Cameră dintre d-nii N. Ior­ga și D. Xeni pe un subiect de is­torie perimată. D. Iorga pretinsese că a recoman­dat pe d. Xeni lui Take Ionescu să-l facă ministru în guvernul celor trei­zeci de zile. D. Xeni a protestat, spunând că memoria îl trădează pe d. Iorga. Ceeace acesta a recunoscut mai apoi. Adăogând aceste amănunte: — Aşa e. Dar guvernul Take lo­nescu s’a făcut în casă la mine. M’ă întrebat şi pe mine. E drept, a zis: «îl fac ministru pe Xeni». D-ta, deci,ai fost ales de el. A venit vorba şi de d. Stelian Popescu. Take lo­nescu (d. Iorga a imitat gestul, ba­lansând palma dreaptă într’o parte şi alta) a avut esu­ări. Pe care mi le-a exprimat. Apoi dv. amândoi d-ta Şi d. Stelian Popescu, m’aţi întâlnit în dreptul ministerului de externe, aţi oprit trăsura şi mi-aţi mulţumit! D. Stelică poate să nu fie mândru de opinia ce avea despre dânsul Ta­ke Ionescu... Şi se zicea că acesta fill se cunoaş­te în oameni. * Este adevărat, că d. Tătărăscu n’a mai găsit nimic tolerabil în exis­tenţa unui regim, cu care şeful şi de tot noianul de incidente lătu­ralnice, de natură să încurce, să di­lueze, şi mai ales să depărteze dis­cuţia de la obiectul principal, pre­ferim a nu ne ocupa aei. Că libera­lii au atacat odinioară pe Regele Carol I, d. Iorga a răsfoit o broşură a d-lui Tătărăscu; că d. Iorga a pro­prieitatea lor desăvârşită cu tot ce s’a întâmplat până azi. A! Guvernul este incapabil? Da! Guvernul este o primejdie? Da! Gu­vernul trebuie numai decât Înlătu­rat? Da! ...Insă tovărăşia graţie căreia reuşit să aibă o fiinţă politică şi parlamentară aparţine liberalilor Cei doi rău­ făcători pot de azi să apuce fiecare în altă parte. Osânda care s’a rostit şi pedeapsa care va veni îi lovește deopotrivă. Au făptuit împreună, împreună vor dispare. nului? * gr Marți 24 Noembrie PE MUCHIA NOILOR PROECTE FINANCIARE Scuzele şi pledoaria d-lui Argetoianu Neobositul nostru vistiernic, care posturi din bugetul ordinar al Sta­dtice pe umerii săi şi povara marei logofeţii a treburilor dinăuntru, nu a pregetat să tălmăcească reprezen­tanţilor presei străine în București, feluritele sale proiecte financiare. A parasastisit, cum se spune, pe muchia acestor proiecte. A pregintat scuze pentru originala sa operă bugetară și a pledat în fa­voarea acelui proiect de conversiu­ne a datoriilor agricole, despre care, ironistul impenitent care este d. N. Iorga spunea că este copilul nimă­nui sau cel puţin copil numai cu mamă cunoscută... In esenţă, ministrul de finanţe a făcut scuze pentru bugetul fantomă, pentru cele două bugete fantome pe care le-a prezentat Camerii. * Înainte de a veni în faţa Comisiei bugetare a adunării deputaţilor, pe care o evită cu o ciudată fereală, d. Argetoianu a crezut deci de cuviin­ţă să-şi încarce argumentele în mo­nologul declamat la Ministerul de Interne în faţa reprezentanţilor pre­sei străine. Ce reiese din «explicaţiile» date asupra faimosului buget extraordi­nar. D. Argetoianu a mărturisit pur şi simplu că este vorba de un truc con­tabilicesc care, după cum reiese din examinarea atentă a aşa numitului «buget extraordinar»,, nu este decât un paravan pentru a scoate unele In legătură cu bugetul, d. Argeto­ianu a vorbit şi despre odiosul «im­pozit excepţional» pe salariile func­ţionarilor particulari. Aceasta pro­babil pentru a plasa o desminţire la adresa of­iciosului­ primului ministru care af­irmase cu o zi mai înainte că proectul acesta de lege ar fi «opera birourilor». Intr’adevăr, d. Argetoia­nu a insistat că proectul este «Ope­ra» d-sale. Apărându-și proectul, d. Argetoia­nu a adus argumente tot atât de titul — cu scopul de a putea afir­ma că «s’au făcut comprimări» în buget. Vistiernicul nostru nu a putut măcar arăta cu ce fonduri va ali­menta acest buget, mărginindu-se la o înșirare ridicolă de venituri ima­ginare între cari a citat în primul loc amenzile! Surprinzând un su­râs pe buzele celor prezenţi, d. Ar­getoianu şi-a susţinut argumentul cu o... butadă. „ Iată cu ce vrea să împlinească d. Argetoianu un buget extraordinar de 11 miliarde... Din cele spusă corespondenţilor străini, reiese că d. Argetoianu este însufleţit de o singură ambiţie: ace­ia de a-şi cuceri faima de măslui­tor al cifrelor precum şi-a dobăndit-o în alegeri pe aceia de măsluitor al urnelor, juste ca şi dispoziţiunile proectului însăşi. Este lesne de înţeles ce părere şi­­au putut face reprezentanţii presei streine despre seriozitatea unui mi­nistru de finanţe care mărturiseşte că a fixat cote de reduceri atât de mari«pentru a avea de unde lăsa». Dar să revenim la argumentele d-lui Argetoianu. D-sa a declarat că funcţionarii particulari s-au bucurat de un regim de favoare în ceia ce priveşte impunerile, în comparaţie cu funcţionarii publici. D. Argetoianu face această afir­maţie conştient că ea constitue o aberaţie. Fiindcă situaţia funcţio­­­narilor particulari este alta decât aceia a funcţionarilor de stat, ei ne­­având siguranţa deplină a existen­ţei lor, mai ales, acum, când sub gu­vernarea «ritmului nou» atâtea în­treprinderi particulare îşi închid porţile şi concediază personalul. Probabil că tot o butadă a fost şi afirmaţia că ministerul de finanţe ar pregăti crearea unei case de pen­sii a f­uncționarilor particulari.Căci, dacă ar fi fost vorba de un gând serios, d. Argetoianu n’avea de­cât să depute proiectul de lege respec­tiv odată cu proectul de lege prin care se creiază «impozitul excepțio­nal». * Despre proectul de lege al conver­(Cititi continuarea in pag. 11-a) * Bugetul şi eftenirea vieţii­ ­. Virgil Madgearu a acordat zia­rului «Curentul» un interview rela­tiv la reducerea bugetului şi la pro­blema eftenirii vieţii. D-sa a atacat chestia făţiş, căutînd punctul vulnerabil al situaţiei şi recomandînd remedii de uşurare a crizei. Înainte de războiu, problema care se punea în fața celor ce făceau bu­getul era în primul rînd stabilirea nevoilor statului și în rîndul al doi­lea, găsirea mijloacelor de acope­­rire. Autorul de astăzi al bugetului a procedat invers. Luînd întâi cifra veniturilor realizabile, după maxi­mumii de încasări din anul prece­dent, d. Argetoianu a procedat apoi la economii pînă la concurenţa ace­s­tei cifre. Cu chipul acesta se ajunge însă la dezorganizarea ţării şi la «primi­tivizarea vieţii» — cum foarte bine a spus d. Madgearu. Calea de urmat este tot cea veche: primează nevoile indispensabile ale statului, pentru acoperirea cărora guvernanţii sunt datori să găsească surse de venituri — prin facerea u­­nui program şi a unui plan econo­­mico-financiar. Aşa însă, apelînd numai la siste­mul reducerilor, te găseşti în faţa unei situaţii primejdioase — ca a­ceia care poate fi creată prin noi curbe asupra salariaţilor, ajunşi la limita puterilor de jertfă. * Criza dela noi este fără îndoială o repercusiune a crizei mondiale. Această repercusiune se produce cu atît mai dureros într’un mediu, cu cit puterea de rezistenţă a socie­tăţii este mai redusă. Iar statul nostru — prin lipsa u­­nei politici economice active şi fără o reformă a organelor de colectare a taxelor şi impozitelor — nu-i în stare să reziste crizei. Actualul guvern — în loc să în­­fiinţeze de pildă Societatea pentru valorificarea cerealelor — a risipit 800 milioane cu primele de export. Nu s’au pus din timp în funcţiu­ne Banca Agriculturii Romîneşti şi Institutul de credit agricol ipotecar. Nu s’a făcut o operă comună de sistematică asanare bancară. Iată cîteva exemple. Actele de a­­cest fel ale guvernului actual nu-s fapte izolate, ci o regiune. E vorba de un adevărat sistem. Guvernul nu caută, cum ar fi fost logic, «să realizeze integral venitu­rile corespunzătoare nivelului real al situaţiei economice» şi nici să creeze «condiţiuni pentru ridicarea veniturilor economiilor private». El se mărgineşte să reducă şi să redu­că cheltuelile. E aceasta o soluţie? * In privinţa oatenirii vieţii, d. Madgearu vorbeşte de rolul avut în fixarea preţurilor de cartelurile in­dustriale şi de regimul vamal —■ datorită cărora este întîrziat pro­cesul de adaptare a preţurilor indus­triale celor agricole. Fără un control de stat al cartelu­rilor industriale, fără reforma po­­­liticii vamale şi de transport,­­ nu se poate realiza un echilibru între preţurile produselor industriale şi agricole. Mai lesne se poate determina o ortenire a preţului produselor ali­mentare. Un control municipal şi poliţienesc, precum şi o oftenire a tarifului de transport — pot scoborî cu mult preţurile pieţei. Intr’adevăr, e scandalos ca artico­lele alimentare să coste într’un punct al ţării 5 lei — iar în altă parte... 50 lei! Această disproporţie nu se datoreşte decit relei gospo­dării. Şi în zilele de mizerie, cînd fiecare leu contează, nu-i de tolerat indo­lenţa autorităţilor — care lasă pe fiecare să facă ce vrea, într’o desă­­vîrşită anarhie.­­ Dar din interviewul d-lui Mad­gearu iese mai ales în relief rava­giile pe care le face lipsa unui Plan economic şi financiar, redactat cu competenţă şi într’un spirit colegial — şi pus în practică cu cinste, bună­voinţă şi hotărîre. Oricînd guvernarea are nevoe de o soluţie şi de un gest prompt de a aplica soluţia — dar mai cu seamă în împrejurările grele, ca cele de azi! Cetăţeanul vrea să ştie că cineva se ocupă de soarta lui şi că se ocu­pă serios. Dacă rezultatele nu-s des­tul de satisfăcătoare — vina cade atunci pe evenimentele mai presus de noi. Dar cind lucrurile publice sunt lă­sate în voia întâmplării, — opinia publică are dreptul să protesteze şi să se agite. Dealtfel aşa reacţionează faţă de guvern societatea, despărţită în cla­se, categorii şi grupuleţe —■ toate nemulţumite şi toate în sălile de întrunire, sau pe străzi, cerînd un nou regim de gospodărie. Originile războiului * de BERN ADOTTÉ SCHMIDT - loltífFranfei -IV Care a fost atitudinea Franţei în aceste zile hotărâtoare? In mo­mentul cel mai grav, atunci când Rusia se pregătea să ordone mo­bilizarea generală, consiliul de mi­niştri francez este înştiinţat, de către ambasadorul rus Isvolsky, că războiul pare inevitabil şi că sta­tul major rus va grăbi preparati­vele militare. In ziua de 30 iulie, la 7 ore dimineaţa, d. Viviani răs­punde că Franţa este hotărâtă să-şi împlinească obligaţiile sale de a­­liată, dar recomandă guvernului rus sa nu ia nici o măsură, care ar putea oferi Germaniei un pretext *) Vezi «Dreptatea» Nr. 1237, 1241 şi 1243, pentru o mobilizare totală sau par­ţială a forţelor sale. Cu alte cuvinte Franţa era gata să-şi onoreze semnătura, dar ar fi preferit să nu fie obligată la acest lucru. Guvernul rus nu a ţinut seamă de aceste sfaturi. Cu toate acestea era în încurcătură. De asemenea, Sasonoff în loc să comunice imediat ambasadorului Franţei ordinul de mobilizare generală, a făcut numai aluziuni la «primele măsuri secre­te de mobilizare». Este asta o atitudine? — se în­treabă d. Schmitt. Se poate găsi o explicaţie, dar nu o scuză, în ştirile primite atunci la Paris. Pe de-o parte, guvernul francez ceruse neted aliatei sale să nu ia nici­ o măsură susceptibilă să dea Germaniei un pretext pentru o mo­bilizare parţială sau generală. Pe de alta, se lăsase să se ştie, că Franţa înţelegea să nu se amestece în pregătirile Rusiei şi dorea nu­mai ca acestea să nu aibe un ca­racter de provocare contra Germa­niei. Aceste comunicări furnizară mi­nistrului rus cheia dilemei: el in­formă pe d. Paleologu că Rusia «va proceda secret la primele măsuri de mobilizare generală». El scăpa în felul acesta de reproşul de a fi neglijat părerea categorică dată de Franţa. Reticenţele d-lui Sasonoff avură ca rezultat întreţinerea de iluzii în guvernul francez. Când la 31 iulie, ambasadorul Germaniei, prezen­tând Franţei ultimatumul guvernu­lui său, invocă deciziunea rusă de mobilizare generală, Viviani rămase surprins. «Vă rog, telegrafia el am­basadorului din Petersburg, să mă informaţi imediat asupra realită­ţei pretinsei mobilizări generale din Rusia». Nu este asta proba dorin­ţei pe care o avea guvernul fran­cez de a evita «tot ceia ce putea fi recipita criza?» După ce d. Schmitt mai face u­­nele aprecieri — servindu-se de da­te precise — asupra planului, de război al Germaniei, asupra, dublu­lui ultimatum al acesteia şi asupra violărei neutralităţei Belgiei, pune următoarea concluzie: De­sigur, era foarte greu să se evite conflictul: diplomaţia cea mai abilă n’ar fi putut poate să gă­sească un compromis între ferma hotărâre a Austro-Ungariei de a face război Serbiei şi determinarea Rusiei de a nu îngădui sfărâmarea acestui mic stat. Dar, la drept cuvânt, adaogă d. Schmitt, guvernele n’au avut meri­tul abilitatei. «Oamenii de stat austro-ungari n’au știut să prevadă, ca Serbia va merge atât de departe pe calea con­cesiunilor, încât politica lor să poa­tă fi acuzată de agresiune bruta­lă. Guvernul german, pentru a du­ce la bun sfârșit programul lui de localizare a războiului, ar fi trebuit să câştige încrederea Puterilor An­tantei, asigurându-le de dezintere­sarea Austro-Ungariei; şi cu toate acestea, chiar de la început, el s’a condus de o manieră că a atras bă­nuiala şi neîncrederea-Diplomaţii ruşi nu par să fi a­­preciat la justă valoare efectul probabil al măsurilor militare, a­­supra nervilor întinşi la exces ai statului major german. Cabinetul britanic a avut acţiunea sa parali­zată, pentru că membrii săi nu a­­junseseră să se decidă de partea cui va trece Anglia. Germanii ju­decau rău asupra atitutinei Româ­niei. Ruşii credeau că n’au decât să dea un ordin pentru ca Bulga­ria să fie obligată să meargă ală­turi de ei. Englezii se lăsau amă­giţi de Turcia. In marea sa lucrare, operă isto­rică, d. Schmitt a voit, fireşte, sa păstreze o atitudine pur critică; el (Cititi continuarea in va muz Un lord la închisoare -------0000-------­ Hotărât, n’a fost un destin col­ţuri false, cât de false îţi pofteş­­m un acela care-a prezidat zilele de inima.. lui Owen Cosby Philipps, fiul pas­torului din Yorkshire. Dela foto­liul Camerei Lorzilor, dela jeţul confortabil al Consiliilor de admi­nistraţie, nu e un drum prav scurt până la patul de scânduri al închisorii, şi totuşi lordul Kly­­sant a străbătut acest drum. Nu intră în orice zi lorzi în temniţă , — sau nu mai intră de multă vreme... Lordul Klysant care a îmbră­­cat zilele trecute costumul vărgat al puşcăriaşilor, cu număr regle­mentar pe spate, nu e măcar un lord improvizat, un cavaler de industrie sau un escroc de vagon­­lits şi de Palace-uri—ci un lord a­­utentic. E drept că, deşi descen­dent al unei vechi familii burghe­ze cunoscută încă pe vrmea când Wilhelm Cuceritorul a debarcat la Hastings, Owen Cosby Philip­ps a căpătat învestitura nobiliară abia la 1928. Deși faima acestui lord, crescută odată cu averea lui fabuloasă, (trecea, acum cinci ani drept omul cel mai bogat al En­­gliterei) nu strălucea în arena po­litică sau pe scena artelor, pră­bușirea lui e un episod dramatic menit comentariilor şi reflexiu­­nilor populare. Ce faptă a săvârşit lordid a­cesta nabab, ca să năpustească a­supra-i asprimea de fier rigid a codului penal, strivindu-l sub douăsprezece luni de închisoare. Nici nu şi-a gâtuit iubita ca o­­rice funcţionar comercial, nici n’a escrocat societatea de asigu­rare ca orice neguţător aspirant la milioane, nici n’a avut ghini­onul el s-a avea un prieten graţios ca nefericitul Wilde pe odiosul Douglas. Nimic, din toate acestea, ci ceva mult mai­ simplu î s’a im­putat lordului Klysant. Aflându-se în fruntea trustu­,­lui Royal Mail, vastă întreprin­dere de navigaţie, lordul Klysant a semnat nişte prospecte. Judecă­­torii au observat că prospectele acestea conţin date nu tocmai conforme cu adevărul şi ar pu­tea deci să surprindă buna-cre­­dinţă a subscriitorilor încântaţi de mersul strălucit al afacerilor concernului «Royal Mail»... De­­aici, procesul. Apoi desnodământul: o sentin­ţă, care după ce-a urcat toate treptele ierarhice ale justiţiei, a rămas definitivă : douăsprezece luni de închisoare. Nu vi se pare ciudat? V-aţi aş­teptat la o crimă, la o escrocherie sfruntată, la o delapidare măcar —şi end colo aflaţi o culpă atât de flexibilă, una din acele inde­­licateţi atât de frecvente la noi şi aiurea, a semnat nişte prospecte din care reieşea că afacerile con­cernului «Royal Mail» sunt mai splendide decât ar fi în realitate. Magistraţii englezi au o ciuda­tă concepţie asupra limitei liber­tăţilor îngăduite oamenilor de a­­faceri, chiar magnaţilor cari dic­tează în fruntea marilor trusturi. Textele penale după care se stabilesc răspunderile şi sancţiu­nile în regatul insular nu îngă­­due umflarea unor cifre la publi­carea beneficiilor, adică pune margini libertăţii de-a face re­clamă în jurul unei întreprinderi, prin nişte prospecte. Lordul Kly­sant n’a cunoscut acele ţări, de­părtate de imperiul britanic, un­de poţi semna fără teama vreu­nei osânde, nu simple prospecte cu date inexacte, ci chiar bilan-Bilanţul se falsifică în aceste ţări depărtate de Anglia, fie mic­(Citiţi continuarea în pag. 2­ a) Crudei necesitaţi politice Sunt victorii cari costă sufleteşte mult, căci ele îţi impun la anumite momente să pui în cumpănă—sacri­ficând pe unele în avantajul celorlal­te­­ incliciaţiuni afective cari se solicită cu o egală putere de a­tracţi­une. In o asemenea crudă necesitate politică se găseşte, actualmente, bie­tul domn Nae Ionescu ale cărui te­orii financiare ar triumfa, după spusa d-sale în legiuirile d-lui C. Argetoianu. Triumful acesta l-a pus în alternativa crudă să aleagă între simpatiile sale — niciodată puse pâ­nă acum la încercare — pentru d. Manoilescu, și cele recente pe cari i le inspiră d. Argetoianu, aducătorul la împlinire­a teoriilor sale. Entre Ies deux son coeur balance — ar zice francezul despre d. Nae Ionescu, că­ruia î se pune problema «libertăţii indiferenţei», ilustrată prin apolo­gul cunoscut al scolasticului Buri­­dan.„ Şi directorul Cuvântului a trebuit să-şi calce pe inimă.­­ Urmărind agitaţia care s’a stârnit în jurul proectului conversiunii da­toriilor agricole, d. Nae lonescu nu se mulţumeşte numai să arate ina­­nitatea acestei agitaţiuni. Nici nu crede că este destul să rupă lănci în favoarea acelui proect. D. Nae lonescu face chiar un ade­vărat act de auto-flagelaţie, căci iu­­beşte cu impasibilitate de erou ro­man în afecţiunile sale cele mai in­time. Cercetează şi denunţă pe cel care s’ar găsi în dosul «reacţiunei bancherilor».... l’aţi ghicit... chiar pe d. M. Manoilescu. Căci se pare că o luptă americă se duce, sub pretextul legii conversiu­nii, între guvernatorul Băncii Na­ţionale şi ministrul de finanţe. Şi, în această luptă, i-e milă, fireşti, d-lui Nae Ionescu de d. M. Manoi­lescu, dar după d. Argetoianu, de astă dată, i se rupe inima. In adevăr, iată ce se putea citi, ieri în Cuvântul, înregistrăndu-se şi bagatelizându-se toate zvonurile care circulă despre o ridicare de scuturi bancare în contra proectului d-lui Argetoianu, proect pe care d. N. Iorga îl califica mai alaltăeri de copil fără tată cunoscut al guvernu­lui E adevărat însă că anumite cer­curi bancare — din nefericire res­ponsabile prin situaţia lor, — au în­cercat în ultimele zile să alarmeze Parisul pe această temă. Nu au reu­şit, e drept. Cum noi însă ŞTIM PO­ZITIV de această încercare, între­băm guvernul dacă are cunoştinţă de ea şi dacă nu crede că trebue să ia măsuri în potriva celor vinovaţi Iată trista necesitate la care a fost redus d. Nae Ionescu, în momentul când teoriile sale triumfau în proec­­tele d-lui Argetoianu — să denunţe, foarte străveziu pe d. M. Manoiles­cu («...cercuri bancare — din neferi­cire responsabile prin situaţia lor...) ca pe organizatorul acţiunei de sa­botare. Acul balanţei pe care o ţine olim­pic d. Nae Ionescu s’a înclinat, dela d. Manoilescu, spre d. C. Argetoianu — desigur spre cea mai mare dure­re a directorului Cuvântului.

Next