Dreptatea, iunie 1932 (Anul 6, nr. 1397-1421)
1932-06-01 / nr. 1397
m « NO. 139! nercm 1 nme 1932c 4 PAGINI Continuând propaganda optimistificatoare, d. N. Inna tăcea, alauri, la Padla, istoricul nenorocirilor prin cari poporul românesc a trecut. in concluzie, d. N. lorga spera ca pana la urmă Românii vor rezista chiar paver• narii d-sali... 2 l€l la a a ORAȘE I 1 an . 600 lei 1 6 Iuni................. 300 » Instituțiuni publice și OSAMEH SATE (Săteni, Predi. Intraţitori) 1 an •«««•» 300 Iei 6 luni» . . . . . 150 » »articulare looo lei anual străinătate I REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: I lan.... ..MOdel BUCUREȘTI, STR. a. CLEMENCEAU, 9 1 (6 luni . jj. . . . 1000 B 1. TELEFON 1 Redacţia 217/01 1 Ad-lia 220/25 1 Direcţia 248/32 ANUNŢURI Se primesc direct la Ad-ţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţară taxele de francara plătite în numarul cont, aprobărei Direcţiunei Generale P. T. T. No. 31.8591928 un prav acrtis dem D. Argetoianu şi raportul Rist A ştiut d. lorga de ce s’a împpotrivit până în ultimul moment a autorizarea congresului Federaţiei corpului didactic. Scrisoarea sa — ridicolă de altfel — către membrii învăţământului, publicată în ajunul adunării, n’a produs decât şi mai multa întărâtare. Cum era şi firesc. Ignorarea vroită a suferinţelor dăscălimei, nu însemna decât o desfidere şi o batjocură. Răspunsul nu s’a făcut aşteptat, — şi a fost teribil Niciodată un ministru de instrucţie publică n’a suferit un astfel de rechizitoriu, a cărui violenţă este impresionantă fiind că expune nu numai o stare sufletească de cumplită exasperare, dar şi o realitate dintre cele mai triste şi mai alarmante. Iar când acel ministru de instrucţie se cheamă Nicolae Iorga, acela pe care dăscălimea, lesne impresionabilă la o retorică pe care nu şi-o putea închipui nici atât de egoistă, nici atât de vană, aproape l-a idolatrizat, apare şi mai ameninţătoare prăpastia căscată de acest guvern între el şi naţie. La congresul de la Ateneu , au fost doar învăţători, în numele cărora cu atâta elocinţă a vorbit d. Toni, preşedintele Asociaţiei lor. A prezidat d. Dragomir Hurmuzescu, profesor universitar, care conduce Asociaţia corpului didactic secundar. Au vorbit delegaţi ai profesorilor universitari din Ardeal şi Bucovina, în afară de d. Hurmuzescu, care reprezenta Universitatea din Bucureşti. S’a manifestat preşedintele societăţii clerului în numele preoţilor, D. Stancu Brădişteanu, preşedintele Federaţiei tuturor salariaţilor publici....A fost Şcoala, în toate ramurile ei cugetătoare. Statul însuşi, în resorturile lui modeste şi obscure dar indispensabile — care s’au ridicat cu o rară vigoare, cu o o energie desnădăjduită, săjenanţe tragica lor suferinţă şi netrebnicia regimului tehnicienilor... Este un avertisment grav, care nu poate fi trecut cu vederea. Inconştienta d-lui Iorga, care se duce seara la radio, ca să spue că soluţia greutăţilor de astăzi trebue căutată în «sufletul creator al poporului», trebue şi mai mult să încredinţeze factorii hiotărîtori, că orice întârziere a înlocuirii acestei guvernări funeste creşte o primejdie în mers. Căci este însuşi «sufletul creator», care palpită în toate straturile educatorilor publici, cel ce cu atâta vehemenţă s’a manifestat Duminică la Ateneu. Și acel «suflet creator» a dat și numaidecât soluția: îndepărtarea d-lui Iorga și a guvernului său. — Nimeni nu pretinde guvernului să scoată bani din piatră seacă. Dar banii care sunt, să se împartă cu dreptate la toţi. Nimeni nu reclamă că de unde nu e să se găsească totuşi pentru noi. Dar socotim intolerabilă risipa scandaloasă a fondurilor Statului când salariaţii lui sunt lăsaţi luni de zile fără un gologan. Iată ce s’a spus la congresul de la Ateneu! Şi vorbele au fost coroborate cu exemple, cu fapte. Am arătat deunăzi în coloanele noastre cum se cheltuesc milioane pentru întreţinerea pe contul Statului a clientelei ministeriale. Continuăm şi azi. D. Stancu Brădişteanu a adus nouă cazuri, alte cifre, de natură să înverşuneze şi mai tare revolta flămânzilor. Erau acolo foarte mulţi funcţionari. Din mijlocul lor s-a reclamat cu stăruinţă o lege a controlului averilor funcţionarilor publici. Când guvernul a înmormântat-o, am arătat ce mare greşală se comite, înlăturându-se o garanţie de probitate şi o satisfacţiune împotriva nedemnilor. Imprecaţiunile din congres contra profitorilor care lasă pe dascăli, preoţi, salariaţi să moară de foame, justifică pe deplin tot ce am spus... Că d. Iorga a fost răsturnat definitiv, de pe soclul unde trona ca «apostol al şcoalei» faptul nu-i decât un incident, — folositor şcoalei şi dăscălimei de atât amar de vreme amăgită de cel mai prestigios panglicar din viaţa noastră publici). Este însă deosebit de semnificativă şi de gravă atitudinea manifestată de către protestatarii întruniţi. Nu mai este vorba nici de «cluburi» — după refrenul imbecil din foaia d-lui Iorga, — nici de «politicianii» care «agită ţara în vremuri grele», nici de «lupta pentru putere». Nu se poate invoca nici un mobil politic şi nici un mobil de partid. Dar categorii sociale, care n’au stat niciodată la dispoziţia mişcărilor politice ca acţiune de masă, se ridică ele acum în masă, hotărîte a pune capăt nu atât unor suferinţe de al căror inevitabil în parte îşi dau bine seama şi o recunosc, ci a guvernărei care exasperează aceste suferinţe prin incapacitatea şi netrebnicia ei... Nu se poate, ca o asemenea mişcare să nu dea de gândit, cautându-se cu neîntârziere soluţia politică menită a readuce în primul rând liniştea în spirite şi un alt răgaz de nădejde şi ncredere. In ajunul consiliului de miniştri prezidat de Rege şi care are loc astăzi la Palat, consiliu în care d. N. Iorga va face propunerile «sale» financiare, d. C. Argetoianu a ţinut să vorbească prin «Adevărul» despre raportul Rist. Expunerea căreia vom încerca a-i face o analiză sumară dar obiectivă, oricât de greu este a te abţine, să nu urmezi pe ministrul de finanţe pe drumul temperamentului său, care respinge obiectivitatea. D. Argetoianu pretinde că opoziţia a încercat a face din «raportul Rist, instrument tehnic, o armă politică împotriva guvernului». Nimic mai fals întrucât ne priveşte. Şi în atitudinea noastră n’avem a ne inspira de aiurea sau a secunda pe a altora. Suntem gata a afirma că în raportul Rist, oricare ar fi fost el, și cât de fără menajamente ar fi vorbit de politica economică și financiară a guvernului, poate determina înlocuirea tehnicienilor, îndepărtare care constituie categoricul imperativ al actualelor stări din ţară. Guvernul trebue să plece pentru enormele greşeli şi păcate pe care le-a comis. Raportul Rist nu este decât o nouă verigă într-un lanţ, care trebue numaidecât sfărâmat. El, raportul, şi atmosfera psihologică pe care intervenţiile întărâtate şi anapoda ale d-lui Iorga au creat-o în jurul lui, n’a făcut decât să învedereze odată mai mult în chip «tehnic» — falimentul aventurei tehniciene în România. Altă obiecţiune formală, care se impune declaraţiilor ministrului de finanţe, este că n’a aşteptat autorizarea, despre care se spune că o va solicita azi consiliului de miniştri, ca să publice raportul Rist şi s’a grăbit s’o ia înainte, polemizând cu el... Ceea ce însemnează în altă formă o delicateţă de felul celeia a d-lui Iorga faţă de misiunea, atât de stârnitor solicitată, a experţilor francezi. D. Argetoianu critică un raport, pe care nu-l cunoaştem decât din ceea ce ministrul de finanţe, judecător şi parte, binevoeşte a destăinui. Şi, cum arătam mai sus, avem toate motivele unor exprese rezerve faţă de sinceritatea obiectivă a d-lui Argetoianu. Fapt este, că inventatorul «ritmului nou» trebue să mărturisească aprecierile defavorabile alelinicist în privința «legilor salvatoare» ale guvernărei actuale. Tripticul gloriolei «creatoare» a regimului Iorga Argetoianu, conversiunea datoriilor agricole a d-lui Radian, monopolul spirtului al d-lui Zamfir Brătescu, lichidarea judiciară a d-lui Vaier Pop, formează obiectul criticilor fundamentale din raportul Rist. D. Argetoianu zice : «legile cu caracter social sunt prin definiţie cu consecinţe antifinanciare». Da, însă ce sunt acele legi al căror caracter social nu este atins, dar ale căror urmări financiare sunt dezastroase ? Oare nu s’a arătat guvernului în Parlament şi la conversiune şi la monopol erorile grave în care se încăpăţânează ? La ce a folosit ? La ce i-ar folosi şi lecţiile d-lui Rist, pe care d. Argetoianu îl invită, îl pune să lucreze, îi ascunde raportul, — şi îl critică fără să-l arate ? «Consideraţiile de ordin financiar» cântăreau oare atât de puţin, precum indiferenţa cu care d. ministru de finanţe le tratatează, pare a o arăta ? Vedem şi simţim cât de teribile sunt... Cât despre «ajutorul bănesc», care nici într’un caz — spune d. Argetoianu — n’ar fi depins de raportul Rist, asta e fabula vulpei şi strugurilor. Ministrul de finanţe a chemat experţii, contând pe acest ajutor. «Scamatoriile» — expresia este a sa — cu care a cambat până acum, erau în funcţie de el. I s'a înfundat definitiv acum şi d-l lorga anunţă prin «Neamul Românesc» că a luat dânsul iniţiativa nouilor propuneri şi măsuri — Doamne ! ce poate să mai fie ! — o singură concluzie se impune: să plece!... Să plece toată odioasa improvizaţie, care va însemna perioada cea mai funestă din toate guvernările. ştiţi care este, după Neamul românesc, dovada cea mai sigură, că ţara este liniştită ? ,la ministerul de finanţe s’a lucrat mai departe pentru sporirea încasărilor... Aceeaşi atmosferă de linişte la Industrie, al cărui titular d. Taşcă şi secretar general Chemate sunt la Galaţi...» Dacă d-nii Taşcă şi Chemare sunt la Galaţi, înţelegeţi nu poate să se întâmple nimic. Ce să mai adaogi? D. Forţu a avut un exemplu amuzant dar mai ales sugestiv, despre preocupările d-lui N. Iorga, preşedinte de consiliu şi ministru de instrucţie publică în vremurile acestea... «Când fericeşte ţeara — a spus d. Forţu — la Academie, anunţând că a descoperit al 7-lea sau al 17-lea portret al lui Petre Şchiopul». Intr'o guvernare atât de şchioapă la cine vreţi să se gândească d. N. Iorga? S’au reînfiinţat, cel puţin nominal, vechile regimente de dorobanţi... Dar formula politică reacţionară de care atât de mult s’a vorbit odinioară înaintea răsboiului, Regele şi dorobanţul, nu va reveni în actualitate. Duminică s’a alergat la hipodromul Băneasa Derbyul, premiu în valoare de circa 600.000 lei, pe care poate Jockey-clubul nu l-ar mai fi putut plăti fără cele 13 milioane — cifră fatidică pentru unii miniștri de interne! — pe care d. Argetoianu le-a luat mizeriei tezaurului spre a le da «Cercului, unde este preşedinte...După drama desfăşurată de dimineaţă sub cupola Ateneului la congresul învăţătorimei, preoţimei şî salariaţilor cu lefurile pe luni de zile neplătite, cursa de după amiazi era simbolică. Cel puţin câştigătorul ei a fost Leul, calul d-lui G. Negropontes... In vremurile astea căderea leului, fie chiar la hipodrom, era de rău augur. D. Iorga şi dădaca lui Gamber De un timp încoace miniştri au luat obiceiul să-şi spună la radio, toate păsurile lor. Foarte bun obiceiu. :Bun, şi mai ales prudent. Fiindcă microfonul e răbdător, înghite orice. Difuzează cu depitate şi cuvântările alarmiste ale d-lui Argetoianu şi elucubraţiile politicosociale ale d-lui Iorga. Şi nici nu răspunde. Fiindcă, altfel, vă închipuiţi, în faţa unei săli de întrunire, reacţiunea suferinţelor biciuite de ameninţările cinice ale unuia şi de ţâfna celuilalt, ar trezi replici nu tocmai agreabile vorbitorilor. De altfel, d. Iorga nici nu mai apare în public. Iar d. Argetoianu nu mai îndrăzneşte să se manifesteze, decât prin sătuleţele megieşe moşiei d-sale din Oltenia. Refugiul ambilor maeştri făurari ai catastrofei de astăzi a ajuns postul de radiodifuziune. Şi aşa, Duminică seara, d. primministru s’a produs din nou în faţa microfonului. * Cu acest prilej d. Iorga a refăcut, amplificănd-o şi complectând-o, teoria lansată deunăzi prin intervieiwurile, apărute în unele ziare străine, asupra Statului şi societăţii şi a raporturilor dintre aceste două entităţi, una politică, cealaltă socială. Fiindcă aşa concepe d. lorga aşezarea noastră contimporană, o societate, distinctă de Stat, ba chiar duşmană lui, de vreme ce societatea cere — aşa afirmă d. lorga — iar Statul nu are de unde să dea. Ca şi când Statul n’ar fi forma de organizaţie politică a societăţii, şi ar da din buzunarul lui, nu din buzunarele noastre, componenţii acestei societăţi. Concepţia aceasta medievală a d-lui Iorga nu trebue să ne înspăimânte. Nu ne pretindea d-sa deunăzi să ne retragem în peşteri, imitănd pilda troglodiţilor — pe vremea cărora, asta e drept, nu existau funcţionari şi pensionari neplătiţi, din pricina cărora să cadă guvernele conduse de incapabili şi aiuriţi — şi neingâduindu-ne, decât în cazuri excepţionale de bună stare materială odolită, câte o... locuinţă palustră? Valoarea etică a concepţiilor şi teoriilor d-lui Iorga este bine cunoscută. Fiindcă toate aceste teorii şi concepţiuni în continuă evoluţie şi transformare, nu izvorăsc decât din iritaţia d-lui Iorga faţă de cutare sau cutare piedică, ce-o întâmpină pe cărările interlochiate, în care se rătăceşte. Astăzi i se pare că e ameninţat să fie isgonit dela putere fiindcă Statul condus de d-sa, nu e capabil să-şi respecte angajamentele. Deci... Statul e vinovat, că s’a băgat în prea multe. «Statul, dădacă universala»... — spune d-l lorga textual. — „...se găseşte în mare încurcătură, încurcătura aceasta se va înlătura prin aceia că va trebui să retragem statul de unde n’are ce căuta». * Hai să zicem că suntem de-acord cu teoria d.lui lorga. Dar nici n’avem nevoie, în fapt, de. o asemenea presupunere. D. lorga este doar preşedinte al consiliului de miniştri. Are puterea, toată puterea, să-și aplice teoriile, — indiferent de aprobarea sau dezaprobarea noastră. Să înceapă. ■ . .. Să înceapă, de pildă, prin «a retrage statul» din afacerile d-lui Gamber, editorul parizian al d-lui lorga, căruia statul, pus la cale de d. lorga, i-a plătit 100.000 lei, ca să-i salveze întreprinderea, în schimbul unor cărţi misterioase destinate unor vagi biblioteci. Vrea să zică: statul să nu fie «dădacă» pentru funcţionari, pentru pensionari, pentru profesori, preoţi, militari, dar să dădăcească pe d. Gamber! Apoi, d-le Iorga, vezi mata, asta nu prea merge! V’aţi cam molipsit de cinismul colegului dv. dela ministerul Finanţelor... Cine vorbeşte cum aţi vorbit dv. la radio, renunţă întâi la cei 8000 Iei pe lună, pe care-i primeşte — dela Stat •* pentru direcţia «nominală» a unei şcoli — care nici nu o şcoală — dela Fontenay-aux-Roses!... Renunţă la cei 104.000 Iei — dela stat — pe care-i încasează, ca să se ducă şeapte zile la Paris, să primească diploma de doctor honoris causa al Sorbonne!.. Renunţă la diurnele, pe care le încasează — dela Stat, — d-nii George Iorga şi Mircea Iorga, deputaţi, şi la lefşoarele, pe care le papă — tot dela Stat — d-nii dr Ştefan lorga şi Valentin lorga, funcţionari numiţi în ultimul an, la primărie şi la C. F. R. Şi altele, şi altele, şi altele... Şi gineri, şi cuscri, şi nepoţi... Aşa încât, dacă e vorba «să retragem statul de unde n’are ce căuta», să începem, d-le Iorga, să începem. După dv., firește. A tont seigneur, tout honneur! rohama in am -0000-Pe marginea „Mcatonului statistic 11 Am arătat într’un număr precedent câteva din constatările interesante cari se pot face pe marginea „Indicatorului statistic” publicat de curând de Comisia recensământului general, şi am promis să continuăm. Indicaţiile privitoare la populaţia urbană a României pot servi pentru fixarea câtorva aspecte ale evoluţiunii şi felului de viaţă al acestei populaţii. După cum am spus, populaţia orăşenească atinge 3.632.178 locuitori, sau 20.100 din total. Oraşele mari sunt, în afară de Bucureşti cu cei 631.288 locuitori ai săi, în ordine Chişinăul, Cernăuţii, Iaşii, Galaţii, cari întrec cu puţin 100.000 locuitori fiecare, apoi Clujul, Timiş *) A se vedea Dreptatea N-rul 1393 cucuitori, a sporit în 17 ani, adică data de Vineri 27 Mai 1932, până la ultimul recensământ, cu *) şoara, Oradea, Aradul, Brăila, Craiova, a căror populaţie variază între 100 şi 60 de mii de locuitori fiecare. Ceea ce se vede în primul rând este disproporţia dintre populaţia capitalei şi populaţia celorlalte oraşe mari. Centralismul nostru excesiv şi lipsa de industrii fac ca atracţiunea exercitată de oraşe asupra ruralilor să se manifeste la noi mai mult sub forma unui aflux continuu şi exclusiv spre Bucureşti — oraşul unde e sediul guvernului şi unde se consumă bugetul. „Indicatorul’ nu oferă date asupra mişcării populaţiei în oraşele româneşti. El arată totuşi că populaţia Bucureştilor, care la precedentul recensământ cel din 1913, era de 311.321 lo-■PWPBIşi 223.254 suflete, ajungând la cifra indicată de 631.288 locuitori. Acest enorm spor de 65 p/h dovedeşte cât de mare este tendinţa de a se fixa la oraş. Dacă această mişcare ar fi canalizată şi spre alte oraşe mari, ea ar profita fără îndoială desvoltării câtorva centre regionale. Reforma administrativă înfăptuită de trecutul guvern naţional-ţărănist ar fi favorizat desigur creşterea mai armonioasă a oraşelor noastre mari. Sub pretext de unitate, guvernul actual a revenit la vechiul centralism Bucureştii vor continua să se hipertrofieze, în dauna oraşelor de a doua mână.* Din socoteala făcută pe menaje, rezultă că media de persoane pe menaj este rurală la populaţia superioară mediei de la oraşe. De aici urmează că, pe de o parte, populaţia orăşenească nu creşte prin naşteri în aceeaşi măsură ca populaţia rurală, iar pe de alta că la oraşe locuitorii singurateci sunt mai numeroşi decât la ţară. Dacă totuşi populaţia oraşelor sporeşte mereu, aceasta se datoreşte afluxului permanent de rurali. Aceştia nu numai că umplu golurile, dar asigură şi prisosul. Considerând de aproape acest fenomen de primeneală, concluzia care se impune este că, la noi ca şi în alte ţări, nu oraşele, ci satele sunt terenul prielnic pentru vieţuirea şi desvoltarea poporului. Locuitorii oraşelor au la îndemână facilităţi şi satisfacţiuni cari lipsesc la ţară. In schimb, faptul că au nevoie să fie mereu împrospătaţi cu elemente rurale dovedeşte că viaţa urbană reprezintă — cel puţin în stadiul actual al urbanismului — o cauză de întârziere pentru desvoltarea numerică a unei naţiuni.* Nu găsim în „Indicator” ştiri asupra repartiţiei orăşenilor pe naţionalităţi, origine etnice şi religii. Ştim că, în general, multe din oraşele noastre sunt împestriţate şi că în noile provincii, elementele minoritare predomină încă în multe oraşe. Să sperăm că în publicaţiile ulterioare ale Comisiei recensământului populaţiei vom găsi indicaţiuni precise în privinţa progreselor realizate cu românizarea oraşelor. Chestiunea e importantă şi merită a fi urmărită de aproape. Care sunt mijloacele de trai ale populaţiei noastre urbane? Numărul agricultorilor este desigur mic, fiindcă ei nu figurează ca orăşeni decât în cazurile când sunt stabiliţi în preajma oraşelor, în aşa zisele comune suburbane. Orăşenii propriu zişi sunt salariaţi, comercianţi, industriaşi sau rentieri. La noi, salariaţii industriei şi ai comerţului sunt probabil mai puţin numeroşi decât funcţionarii şi în genere salariaţii din bugetele administraţiilor publice. Burghezia românească este, într-o bună măsură, o burghezie bugetară. Comerţul şi industria hrănesc totuşi un număr importantde orăşeni. Din totalul de 266.229 întreprinderi comerciale şi industriale numărate în România, 120.627, sau 45o/o se găsesc în oraşe. Dacă nu e exagerat să socotim că fiecare întreprindere hrăneşte zece inşi, se poate evalua la peste un milion numărul orăşenilor cari trăesc din industrie şi comerţ. Să adăugăm, în treacăt, că sub raportul activităţii comerciale şi industriale, provinciile româneşti cele mai înaintate sunt Bucovina şi Banatul, unde procentul întreprinderilor la suta de locuitori este de 1,9. Cea mai slabă provincie în întreprinderi este Oltenia cu 0.9 întreprinderi la suta de locuitori. * Ar mai fi de cercetat un lucru, şi anume felul cum sunt constituite oraşele româneşti sau, mai precis, gradul de densitate al aglomeraţiiunilor noastre urbane. In general, oraşele reprezintă îngrămădiri de populaţie pe un spaţiu restrâns. In oraşele vechi, mai cu seamă în marile oraşe europene în oraşele nord-americane, îngrămădirea este enormă; ea rezultă din construirea de imobile vaste şi înalte, cuprinzând numeroase locuinţe şi adăpostind adesea zeci de familii. In aceste oraşe, numai oamenii foarte bogaţi îşi permit luxul (Citiţi continuarea în pagina II a) In pagina IV-a , CRIZA DE GUVERN 1 E IMINENTA O nouă demisie de o oră a d-lui Iorga. Dezorientarea miniştrilor. Ce se va discuta în consiliul de azi de la Palat GUVERNUL BRUENING A DEMISIONAT „Politica noastră comercială — Un raport al d-lui I Răducanu La adunarea generală a Uniunii Camerelor de Comerţ şi de Industrie, care a avut loc la Galaţi, — d. I. Răducanu a spus câteva cuvinte asupra raportului d-sale despre «Politica noastră comercială». Cu acest prilej d. Răducanu a adus unele obiecţiuni d-lui Gh. Taşcă, ministrul de Comerţ şi de Industrie, care a alunecat pe panta prezicerilor — fixând anul 1935 ca sfârşit al crizei mondiale. Cât priveşte modul de tratare a crizei — de uşurare a bolii, pe care d. Taşcă, exact ca un doctor, nu vrea s’o vindece dintr’odată (scăzând brusc temperatura bolnavului dela 1O la 37 de grade), ci cu încetul, Ed. Răducanu de asemeni a făcut unele obiecţiuni, scoţând în relief printre cauzele determinante ale crizei şi unele cauze trecute cu vederea de ministrul de Comerţ şi de Industrie. Ca urmare , şi în tratament trebue să intervină alte droguri. Numai (vorba d-lui Trancu-Iaşi) bolnavul să nu expire în cursul acestui tratament atât de savant... POLITICA STATELOR AGRARE Discursul d-lui Răducanu cuprinde o privire de ansamblu asupra politicii comerciale din alte ţări — înlăuntrul căreia trebue să se încadreze politica noastră pentru a înregistra o victorie. Noi, ca stat agrar, avem datoria să nu trecem cu vederea peste unele puncte esenţiale. «Este un fapt afirmat în teorie,— spune d. Răducanu în raport, — că statele agrare ca exportatoare de materii prime, şi ca debitoare pentru investirile de capital extern, pe cale de credit public şi participaţion la întreprinderile economice particulare, împlinesc un rol de satelit chiar în vremurile normale, faţă de statele industriale cu un capitalism desvoltat. Prăbuşirea preţului pentru articolele agricole şi materiile prime a înrăutăţit direct situaţia ţărilor agrare, în acelaşi timp debitoare, în aşa măsură, în cât de mai mult timp, de la începutul crizei, că punctul nevralgic al crizei economice mondiale nu se găseşte nici la Londra, nici la New- York, ci în Sud-Estul Europei. Şi nu este o simplă coincidenţă, că tocmai din această regiune, s-a formulat cu hotărâre, noul regim, atât de discutat, al tratamentului preferenţial. La început primit cu neîncredere, tratamentul vămilor preferenţiale, care însemnează de fapt abolirea clauzei naţiunii celei mai favorizate, şi-a făcut drum. In prima conferinţă a experţilor agricoli, care a avut loc în ianuarie 1930 la Geneva, delegatul României evidenţiând acuitatea crizei pentru agricultura din ţările din Europa de sud- est, a reuşit întâia oară să solidarizeze delegaţii ţărilor respective, afirmând un punct de vedere deosebit, atât faţă de statele industriale din apusul Europei, cât şi faţă de ţările agrare transoceanice. In acea conferinţă s’a discutat pentru prima oară şi chestiunea tarifelor preferenţiale pentru ţările agricole. Situaţia acestor ţări s-a impus ca o problemă internaţională de primul rang; aşa se explică diferitele proecte pentru ajutorarea ţărilor dunărene, dintre cari, cel mai cunoscut este planul Tardieu, despre care ne vom ocupa mai târziu. In afară de tratamentul vămilor preferenţiale, politica comerţului exterior înregistrează alte metode, toate tinzând la menţinerea i balanţe comerciale active, cu .\'a or rul căreia să echilibreze b alanţa plăţilor externe, atât de necesară întru asigurarea stabilităţii monetare. Astfel avem, pe de o parte, în domeniul politicei comerciale noi priu zise, adaptarea continentărilor de import pentru diferite articole, uneori în legături şi cu aplicarea vămilor preferenţiale, iar ca un instrument eficace convicţiunile de compensaţiune — clearing house — pentru lichidarea obligaţiunilor valutare din schimbul de mărfuri. In deosebi se anihilează efectele conversiunilor comerciale clasice prin controlul devizelor, repartizarea plăţilor externe, de la caz la caz, care poate să fixeze limita valorii importului. De unde şi expresiunea de «Einfuhrdrosaelung» — suprimarea importului». PLANUL TARDIEU Despre înţelegerea statelor dunărene, d. Răducanu a spus următoarele: «Pentru asanarea ţărilor dunărene, în cari .-.atura trebue să intre şi Bulgaria, pe lângă cele de state prevăzute în primul proect Tardieu, încercarea de a realiza pe bază de tarife preferenţiale îeei kk (Citiți continuarea în pag. II a). Ionel Oftica Ascensiunea lui Ionel Ghica pe ferul puţin şi totuş frumos înstelat al aviaţiei noastre a fost rapidă, cum se cuvenea energiei lui electrice de înaltătensiune. Trecerea lui între draperiile negre ale morţii pentru a nu se mai întoarce niciodată, niciodată, ci pentru a păşi mai departe spre apele smolite ale lui Charon, ne-a umplut cu o infinită oroare... Ionel Ghica era prin structură sufletească şi tinereţea-i simpatică, prin eroismul şi pofta fără saţ a aventurei una din apariţiile tipice ale generaţiei noui în România, răspândite acum în domeniile de activitate publică pentru a lăsa urme originale şi sgomotoase. Războiul şi neliniştile postbelice muşcaseră adânc în carnea şi spiritul aviatorului. Viaţa de politehnician la Paris, pasiunea sportivă şi automobilistică, mondenitatea relativă, alternată cu epoci de înverşunat studiu diversificat, ni-l arată tip modern, dornic de a cuprinde în «totalitate» şi cu riscuri. Amicul meu Dan I. mi-a povestit într-o iarnă de claustrare provincială, urmărind pe hărţi drumuri asiatice şi africane, etapele şi avatarurile superbe ale acestui superb exemplar de umanitate. Tovărăşia lor de studiu parizian şi incipientă aviatică formau capitole neîntrecute de roman contimporan. Aprigul Ionel Ghica, urmărit de destinul nedrept al neîmplnirii şi poate al conştiinţa inanităţii lucrurilor — caracteristic generaţiei noastre — a păşit pragul... Să-i fie ţărâna uşoară! mrb.