Dreptatea, iunie 1932 (Anul 6, nr. 1397-1421)

1932-06-01 / nr. 1397

m « NO. 139! nercm 1 nme 1932c 4 PAGINI Continuând propaganda optimistifica­­toare, d. N. Inna tăcea, alau­ri, la Padla, istoricul nenorocirilor prin cari poporul românesc a trecut. in concluzie, d. N. lorga spera ca pana la urmă Românii vor rezista chiar paver­• narii d-sali... 2 l€l l­a a a ORAȘE I 1 an . 600 lei 1 6 Iuni................. 300 » Instituțiuni publice și OSAMEH SATE (Săteni, Pred­i. Intraţitori) 1 an •«««•» 300 Iei 6 luni» . . . . . 150 » »articulare looo lei anual străinătate I REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: I lan.­.­.. ..MO­del BUCUREȘTI,­­ STR. a. CLEMENCEAU, 9 1 (6 luni . jj. . . . 1000­­ B 1. TELEFON 1 Redacţia 217/01 1 Ad-lia 220/2­5 1 Direcţia 248/32 ANUNŢURI Se primesc direct la Ad-ţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţară taxele de francara plă­tite în numarul cont, a­probărei Direcţiunei Ge­nerale P. T. T. No. 31.8591928 un prav acrtis dem D. Argetoianu şi raportul Rist A ştiut d. lorga de ce s’a îm­ppotrivit până în ultimul m­oment a autorizarea congresului Fe­deraţiei corpului didactic. Scri­soarea sa — ridicolă de altfel — către membrii învăţământului, publicată în ajunul adunării, n’a produs decât şi mai multa întărâtare. Cum era şi firesc. Ig­norarea vroită a suferinţelor dăscălimei, nu însemna decât o desfidere şi o batjocură. Răspunsul nu s’a făcut aştep­tat, — şi a fost teribil­ Niciodată un ministru de in­strucţie publică n’a suferit un astfel de rechizitoriu, a cărui violenţă este impresionantă fiind că expune nu numai o stare su­fletească de cumplită exaspera­re, dar şi o realitate dintre cele mai triste şi mai alarmante. Iar când acel ministru de in­strucţie se cheamă Nicolae Ior­ga, acela pe care dăscălimea,­­ lesne impresionabilă la o retori­că pe care nu şi-o putea închi­pui nici atât de egoistă, nici atât de vană,­­ aproape l-a idolatri­zat, apare şi mai ameninţătoare prăpastia căscată de acest gu­vern între el şi naţie. La congresul de la Ateneu , au fost doar învăţători, în numele cărora cu atâta elocinţă a vorbit d. Toni, preşedintele Asociaţiei lor. A prezidat d. Dragomir Hurmuzescu, profesor universi­tar, care conduce Asociaţia cor­pului didactic secundar. Au vorbit delegaţi ai profesorilor universitari din Ardeal şi Buco­vina, în afară de d. Hurmuzes­cu, care reprezenta Universita­tea din Bucureşti. S’a manifestat preşedintele societăţii clerului în numele preoţilor, D. Stancu Brădişteanu­, preşedintele Fede­raţiei tuturor salariaţilor pu­blici....­­A fost Şcoala, în toate ramuri­le ei cugetătoare. Statul însu­şi, în resorturile lui modeste şi ob­scure dar indispensabile — ca­re s’au ridicat cu o rară vigoare, cu o o energie desnădăjduită, să­­jenanţe tragica lor suferinţă şi netrebnicia regimului tehnicie­nilor... Este un avertisment grav, ca­re nu poate fi trecut cu vederea. Inconştienta d-lui Iorga, ca­re se duce seara la radio, ca să spue că soluţia greutăţilor de as­tăzi trebue căutată în «sufletul creator al poporului», trebue şi mai mult să încredinţeze factorii hiotărîtori, că orice întârziere a înlocuirii acestei guvernări fu­neste creşte o primejdie în mers. Căci este însu­şi «sufletul creator», care palpită în toate straturile educatorilor publici, cel ce cu atâta vehemenţă s’a ma­nifestat Duminică la Ateneu. Și acel «suflet creator» a dat și nu­mai­decât soluția: îndepărtarea d-lui Iorga și a guvernului său. — Nimeni nu pretinde guver­nului să scoată bani din piatră seacă. Dar banii care sunt, să se împartă cu dreptate la toţi. Ni­meni nu reclamă că de unde nu e să se găsească totuşi pentru noi. Dar socotim intolerabilă ri­sipa scandaloasă a fondurilor Statului când salariaţii lui sunt lăsaţi luni de zile fără un golo­gan. Iată ce s’a spus la congresul de la Ateneu! Şi vorbele au fost coroborate cu exemple, cu fapte. Am arătat deunăzi în coloane­le noastre cum se cheltuesc mi­lioane pentru întreţinerea pe contul Statului a clientelei mi­nisteriale. Continuăm şi azi. D. Stancu Brădişteanu a adus nouă cazuri, alte cifre, de natu­ră să înverşuneze şi mai tare re­volta flămânzilor. Erau acolo foarte mulţi funcţionari. Din mijlocul lor s-a reclamat cu stă­ruinţă o lege a controlului ave­rilor funcţionarilor publici. Când guvernul a înmormânta­­t-o, am arătat ce mare greşală se comite, înlăturându-se o ga­­ranţie de probitate şi o satisfac­ţiune împotriva nedemnilor. Imprecaţiunile din congres contra profitorilor care lasă pe dascăli, preoţi, salariaţi să moa­ră de foame, justifică pe deplin tot ce am spus... Că d. Iorga a fost răsturnat definitiv, de pe soclul unde tro­na ca «apostol al şcoalei» faptul nu-i decât un incident, — folosi­tor şcoalei şi dăscălimei de atât amar de vreme amăgită de cel mai prestigios panglicar din viaţa noastră publici). Este însă deosebit de semnifi­cativă şi de gravă atitudinea manifestată de către protestata­rii într­uniţi. Nu mai este vorba nici de «cluburi» —­ după refrenul im­becil din foaia d-lui Iorga, — nici de «politicianii» care «agită ţara în vremuri grele», nici de «lupta pentru putere». Nu se poate invoca nici un mobil poli­tic şi nici un mobil de partid. Dar categorii sociale, care n’au stat niciodată la dispoziţia mişcărilor politice ca acţiune de masă, se ridică ele acum în ma­să, hotărîte a pune capăt nu a­­tât unor suferinţe de al căror inevitabil în parte îşi dau bine seama şi o recunosc, ci a guver­­nărei care exasperează aceste suferinţe prin incapacitatea şi netrebnicia ei... Nu se poate, ca o asemenea mişcare să nu dea de gândit, cautându-se cu neîntârziere so­luţia politică menită a readuce în primul rând liniştea în spiri­te şi un alt răgaz de nădejde şi ncredere. In ajunul consiliului de miniştri pre­zidat de Rege şi care are loc astăzi la Palat, consiliu în care d. N. Iorga va face propunerile «sale» financiare, d. C. Argetoianu a ţinut să vorbească prin «Adevărul» despre raportul Rist. Expunerea căreia vom încerca a-i face o analiză sumară dar obiectivă, oricât de greu este a te abţine, să nu urmezi pe ministrul de finanţe pe dru­mul temperamentului său, care respin­ge obiectivitatea. D. Argetoianu pretinde că opoziţia a încercat a face din «raportul Rist, instrument tehnic, o armă politică îm­potriva guvernului». Nimic mai fals întrucât ne priveşte. Şi în atitudinea noastră n’avem a ne inspira de aiurea sau a secunda pe a altora. Suntem gata a afirma că în raportul Rist, oricare ar fi fost el, și cât de fără menajamente ar fi vorbit de politica economică și financiară a guvernului, poate determina înlocuirea tehnicienilor, îndepărtare care consti­tuie categoricul imperativ al actualelor stări din ţară. Guvernul trebue să plece pentru e­­normele greşeli şi păcate pe care le-a comis. Raportul Rist nu este decât o nouă verigă într-un lanţ, care trebue numaidecât sfărâmat. El, raportul, şi atmosfera psihologică pe care interven­ţiile întărâtate şi anapoda ale d-lui Iorga au creat-o în jurul lui, n’a făcut decât să învedereze odată mai mult în chip «tehnic» — falimentul aventurei tehniciene în România. Altă obiecţiune formală, care se im­pune declaraţiilor ministrului de finan­ţe, este că n’a aşteptat autorizarea, despre care se spune că o va solicita azi consiliului de miniştri, ca să pu­blice raportul Rist şi s’a grăbit s’o ia înainte, polemizând cu el... Ceea ce însemnează­ în altă formă o delicateţă de felul celeia a d-lui Ior­ga faţă de misiunea, atât de stârnitor solicitată, a experţilor francezi. D. Ar­getoianu critică un raport, pe care nu-l cunoaştem decât din ceea ce ministrul de finanţe, judecător şi parte, bine­­voeşte a destăinui. Şi, cum arătam mai sus, avem toate motivele unor expre­se rezerve faţă de sinceritatea obiec­tivă a d-lui Argetoianu.­ Fapt este, că inventatorul «ritmului nou» trebue să mărturisească aprecie­rile defavorabile ale­­l­ini­cist în pri­vința «legilor salvatoare» ale guvernă­­rei actuale. Tripticul gloriolei «creatoare» a re­gimului Iorga­ Argetoianu, conversiu­nea datoriilor agricole a d-lui Radian, monopolul spirtului al d-lui Zamfir Brătescu, lichidarea judiciară a d-lui Vaier Pop,­­ formează obiectul criti­cilor fundamentale din raportul Rist. D. Argetoianu zice : «legile cu carac­ter social sunt prin definiţie cu conse­cinţe antifinanciare». Da, însă ce sunt acele legi al căror caracter social nu este atins, dar ale căror urmări financiare sunt dezas­­troase ? Oare nu s’a arătat guvernului în Parlament şi­ la conversiune şi la mo­nopol erorile grave în care se încăpă­ţânează ? La ce a folosit ? La ce i-ar folosi şi lecţiile d-lui Rist, pe care d. Argeto­ianu îl invită, îl pune să lucreze, îi ascunde raportul, — şi îl critică fără să-l arate ? «Consideraţiile de ordin financiar» cântăreau oare atât de puţin, precum indiferenţa cu care d. ministru de fi­nanţe le tratatează, pare a o arăta ? Vedem şi simţim cât de teribile sunt... Cât despre «ajutorul bănesc», care nici într’un caz — spune d. Argetoia­nu — n’ar fi depins de raportul Rist, asta e fabula vulpei şi strugurilor. Ministrul de finanţe a chemat ex­perţii, contând pe acest ajutor. «Sca­matoriile» — expresia este a sa — cu care a cambat până acum, erau în funcţie de el. I s'a înfundat definitiv acum şi d-l lorga anunţă prin «Neamul Românesc» că a luat dânsul iniţiativa nouilor pro­puneri şi măsuri — Doamne ! ce poate să mai fie ! — o singură concluzie se impune: să plece!... Să plece toată odioasa improvizaţie, care va însemna perioada cea mai funestă din toate gu­vernările. ştiţi care este, după Nea­mul românesc, dovada cea mai sigură, că ţara este li­niştită ? ,la ministerul de finanţe s’a lu­crat mai departe pentru sporirea în­casărilor... Aceeaşi atmosferă de li­nişte la Industrie, al cărui titular d. Taşcă şi secretar general Che­mate sunt la Galaţi...» Dacă d-nii Taşcă şi Chemare sunt la Galaţi, înţelegeţi nu poate să se întâmple nimic. Ce să mai adaogi? D. Forţu a avut un exemplu amuzant dar mai ales su­gestiv, despre preocupările d-lui N. Iorga, preşedinte de consiliu şi ministru de instrucţie publică în vremurile acestea... «Când fericeşte ţeara — a spus d. Forţu — la Academie, anunţând că a desco­perit al 7-lea sau al 17-lea portret al lui Petre Şchiopul». Intr'o guvernare atât de şchioapă la cine vreţi să se gândească d. N. Iorga? S’au reînfiinţat, cel puţin nominal, vechile regimente de dorobanţi... Dar formula politică reac­ţionară de care atât de mult s’a vorbit odinioară înaintea răsboiu­­lui, Regele şi dorobanţul, nu va re­veni în actualitate.­­ Duminică s’a alergat la hi­podromul Băneasa Derbyul, premiu în valoare de circa 600.000 lei, pe care poate Joc­­key-clubul nu l-ar mai fi putut plă­ti fără cele 13 milioane — cifră fa­tidică pentru unii miniștri de in­terne! — pe care d. Argetoianu le-a luat mizeriei tezaurului spre a le da «Cercului, unde este preşedinte...­­După drama desfăşurată de dimi­neaţă sub cupola Ateneului la con­gresul învăţătorimei, preoţimei şî salariaţilor cu lefurile pe luni de zile neplătite, cursa de după amiazi era simbolică. Cel puţin câştigătorul ei a fost Leul, calul d-lui G. Negropontes... In vremurile astea căderea leului, fie chiar la hipodrom, era de rău augur. D. Iorga şi dădaca lui Gamber De un timp încoace miniştri au luat obiceiul să-şi spună la radio, toate păsurile lor. Foarte bun obi­­ceiu. :Bun, şi mai ales prudent. Fiindcă microfonul e răbdător, în­ghite orice. Difuzează cu depi­tate şi cuvântările alarmiste ale d-lui Argetoianu şi elucubraţiile politico­­sociale ale d-lui Iorga. Şi nici nu răspunde. Fiindcă, alt­fel, vă închipuiţi, în­ faţa unei săli de întrunire, reacţiunea suferinţe­lor biciuite de ameninţările cinice ale unuia şi de ţâfna celuilalt, ar trezi replici nu tocmai agreabile vorbitorilor. De altfel, d. Iorga nici nu mai apare în public. Iar d. Ar­getoianu nu mai îndrăzneşte să se manifesteze, decât prin sătuleţele megieşe moşiei d-sale din Oltenia. Refugiul ambilor maeştri făurari ai catastrofei de astăzi a ajuns postul de radiodifuziune. Şi aşa, Duminică seara, d. prim­­ministru s’a produs din nou în faţa microfonului. * Cu acest prilej d. Iorga a refăcut, amplificănd-o şi complectând-o, teo­ria lansată deunăzi prin intervie­­iwurile, apărute în unele ziare străi­ne, asupra Statului şi societăţii şi a raporturilor dintre aceste două entităţi, una politică, cealaltă socia­lă. Fiindcă aşa concepe d. lorga a­­şezarea noastră contimporană, o societate, distinctă de Stat, ba chiar duşmană lui, de vreme ce societatea cere — aşa afirmă d. lorga — iar Statul nu are de unde să dea. Ca şi când Statul n’ar fi forma de orga­nizaţie politică a societăţii, şi ar da din buzunarul lui, nu din buzu­narele noastre, componenţii acestei societăţi. Concepţia aceasta medievală a d-lui Iorga nu trebue să ne înspăi­mânte. Nu ne pretindea d-sa deu­năzi să ne retragem în peşteri, i­­mitănd pilda troglodiţilor — pe vremea cărora, asta e drept, nu existau funcţionari şi pensionari neplătiţi, din pricina cărora să ca­dă guvernele conduse de incapabili şi aiuriţi — şi neingâduindu-ne, de­cât în cazuri excepţionale de bună stare materială odolită, câte o... lo­cuinţă palustră? Valoarea etică a concepţiilor şi teo­riilor d-lui Iorga este bine cunos­cută. Fiindcă toate aceste teorii şi concepţiuni în continuă evoluţie şi transformare, nu izvorăsc decât din iritaţia d-lui Iorga faţă de cutare sau cutare piedică, ce-o întâmpi­nă pe cărările interlochiate, în ca­re se rătăceşte. Astăzi i se pare că e ameninţat să fie isgonit dela pu­tere fiindcă Statul condus de d-sa, nu e capabil să-şi respecte angaja­mentele. Deci... Statul e vinovat, că s’a băgat în prea multe. «Statul, dădacă universala»... — spune d-l lorga textual. — „...se găseşte în mare încurcătură, încurcătura a­­ceasta se va înlătura prin aceia că va trebui să retragem statul de unde n’are ce căuta». * Hai să zicem că suntem de-acord cu teoria d.lui lorga. Dar nici n’a­­vem­ nevoie, în fapt, de. o asemenea presupunere. D. lorga este doar pre­­şedinte al consiliului de miniştri. Are puterea, toată puterea, să-și aplice teoriile, — indiferent de a­­probarea sau dezaprobarea noas­tră. Să înceapă. ■ . .. Să înceapă, de pildă, prin «a re­trage statul» din afacerile d-lui Gamber, editorul parizian al d-lui lorga, căruia statul, pus la cale de d. lorga, i-a plătit 100.000 lei, ca să-i salveze întreprinderea, în schimbul unor cărţi misterioase destinate u­­nor vagi biblioteci. Vrea să zică: statul să nu fie «dădacă» pentru funcţionari, pen­tru pensionari, pentru profesori, preoţi, militari, dar să dădăcească pe d. Gamber! Apoi, d-le Iorga, vezi mata, asta nu prea merge! V’aţi cam molipsit de cinismul colegului dv. dela ministerul Finanţelor... Cine vorbeşte cum aţi vorbit dv. la radio, renunţă întâi la cei 8000 Iei pe lună, pe care-i primeşte — dela Stat •*­ pentru direcţia «nomi­nală» a unei şcoli — care nici nu o şcoală — dela Fontenay-aux-Ro­­ses!... Renunţă la cei 104.000 Iei — dela stat — pe care-i încasează, ca să se ducă şeapte zile la Paris, să pri­mească diploma de doctor honoris causa al Sorbonne!.. Renunţă la diurnele, pe care le încasează — dela Stat, — d-nii Ge­orge Iorga şi Mircea Iorga, depu­taţi, şi la lefşoarele, pe care le pa­pă — tot dela Stat — d-nii dr Şte­fan lorga şi Valentin lorga, func­ţionari numiţi în ultimul an, la primărie şi la C. F. R. Şi altele, şi altele, şi altele... Şi gineri, şi cuscri, şi nepoţi... Aşa încât, dacă e vorba «să re­tragem statul de unde n’are ce căuta», să începem, d-le Iorga, să începem. După dv., firește. A tont seig­neur, tout honneur! rohama in am -0000-Pe marginea „Mcatonului statistic 11 Am arătat într’un număr prece­dent câteva din constatările inte­resante cari se pot face pe margi­nea „Indicatorului statistic” publicat de curând de Comisia recensămân­tului general, şi am promis să con­tinuăm. Indicaţiile privitoare la po­pulaţia urbană a României pot servi pentru fixarea câtorva aspecte ale evoluţiunii şi felului de viaţă al acestei populaţii. După cum am spus, populaţia o­­răşenească atinge 3.632.178 locui­tori, sau 20.1­0­0 din total. Oraşele mari sunt, în afară de Bucureşti cu cei 631.288 locuitori ai săi, în or­dine Chişinăul, Cernăuţii, Iaşii, Ga­laţii, cari întrec cu puţin 100.000 locuitori fiecare, apoi Clujul, Timi­ş *) A se vedea Dreptatea N-rul 1393 cu­­­cuitori, a sporit în 17 ani, adică data de Vineri 27 Mai 1932,­­ până la ultimul recensământ, cu *)­ şoara, Oradea, Aradul, Brăila, Cra­iova, a căror populaţie variază în­tre 100 şi 60 de mii de locuitori fiecare. Ceea ce se vede în primul rând este disproporţia dintre populaţia capitalei şi populaţia celorlalte ora­şe mari. Centralismul nostru exce­siv şi lipsa de industrii fac ca a­­tracţiunea exercitată de oraşe asupra ruralilor să se manifeste la noi mai mult sub forma unui aflux continuu şi exclusiv spre Bucureşti — ora­şul unde e sediul guvernului şi un­de se consumă bugetul. „Indicato­rul­’ nu oferă date asupra mişcării populaţiei în oraşele româneşti. El arată totuşi că populaţia Bucureşti­lor, care la precedentul recensământ cel din 1913, era de 311.321 lo-■PWPBIşi 223.254 suflete, ajungând la cifra indicată de 631.288 locuitori. A­­cest enorm spor de 65 p/h dovedeşte cât de mare este tendinţa de a se fixa la oraş.­­ Dacă această mişcare ar fi ca­nalizată şi spre alte oraşe mari, ea ar profita fără îndoială desvol­­tării câtorva centre regionale. Re­forma administrativă înfăptuită de trecutul guvern naţional-ţărănist ar fi favorizat de­sigur creşterea mai armonioasă a oraşelor noastre mari. Sub pretext de unitate, guvernul ac­tual a revenit la vechiul centralism Bucureştii vor continua să se hiper­­trofieze, în dauna oraşelor de a doua mână.* Din socoteala făcută pe menaje, rezultă că media de persoane pe menaj este rurală la populaţia su­perioară mediei de la oraşe. De aici urmează că, pe de o parte, populaţia orăşenească nu creşte prin naşteri în aceeaşi măsură ca populaţia ru­rală, iar pe de alta că la oraşe locuitorii singurateci sunt mai nu­meroşi decât la ţară. Dacă totuşi populaţia oraşelor sporeşte mereu, aceasta se datoreşte afluxului per­manent de rurali. Aceştia nu nu­mai că umplu golurile, dar asigu­ră şi prisosul. Considerând de a­­proape acest fenomen de primeneală, concluzia care se impune este că, la noi ca şi în alte ţări, nu oraşele, ci satele sunt terenul prielnic pen­tru vieţuirea şi desvoltarea poporu­lui. Locuitorii oraşelor au la în­demână facilităţi şi satisfacţiuni cari lipsesc la ţară. In schimb, faptul că au nevoie să fie mereu împros­pătaţi cu elemente rurale dovedeşte că viaţa urbană reprezintă — cel puţin în stadiul actual al urbanis­mului — o cauză de întârziere pen­tru desvoltarea numerică a unei na­ţiuni.* Nu găsim în „Indicator” ştiri a­­supra repartiţiei orăşenilor pe na­ţionalităţi, origine etnice şi religii. Ştim că, în general, multe din ora­şele noastre sunt împestriţate şi că în noile provincii, elementele mi­noritare predomină încă în multe oraşe. Să sperăm că în publicaţiile ulterioare ale Comisiei recensămân­tului populaţiei vom găsi indicaţiuni precise în privinţa progreselor reali­zate cu românizarea oraşelor. Che­stiunea e importantă şi merită a fi urmărită de aproape. Care sunt mijloacele de trai ale populaţiei noastre urbane? Numă­rul agricultorilor este de­sigur mic, fiindcă ei nu figurează ca orăşeni decât în cazurile când sunt sta­biliţi în preajma oraşelor, în aşa zisele comune suburbane. Orăşenii propriu zişi sunt salariaţi, comerci­anţi, industriaşi sau rentieri. La noi, salariaţii industriei şi ai comerţului sunt probabil mai puţin numeroşi decât funcţionarii şi în genere sala­riaţii din bugetele administraţiilor publice. Burghezia românească este, într-o bună măsură, o burghezie bu­getară. Comerţul şi industria hrănesc to­tuşi un număr important­­de orăşeni. Din totalul de 266.229 întreprinderi comerciale şi industriale numărate în România, 120.627, sau 45o/o se gă­sesc în oraşe. Dacă nu e exagerat să socotim că fiecare întreprindere hrăneşte zece inşi, se poate evalua la peste un milion numărul orăşe­nilor cari trăesc din industrie şi co­merţ. Să adăugăm, în treacăt, că sub raportul activităţii comerciale şi in­dustriale, provinciile româneşti cele mai înaintate sunt Bucovina şi Ba­natul, unde procentul întreprinderi­lor la suta de locuitori este de 1,9. Cea mai slabă provincie în în­treprinderi este Oltenia cu 0.9 în­treprinderi la suta de locuitori. * Ar mai fi de cercetat un lucru, şi anume felul cum sunt constituite o­­raşele româneşti sau, mai precis, gradul de densitate al aglomeraţii­­unilor noastre urbane. In general, oraşele reprezintă în­grămădiri de populaţie pe un spa­ţiu restrâns. In oraşele vechi, mai cu seamă în marile oraşe europene în oraşele nord-americane, îngrămă­direa este enormă; ea rezultă din construirea de imobile vaste şi înal­te, cuprinzând numeroase locuinţe şi adăpostind adesea zeci de fa­milii. In aceste oraşe, numai oa­menii foarte bogaţi îşi permit luxul (Citiţi continuarea în pagina II a) In pagina IV-a , CRIZA DE GUVERN 1 E IMINENTA O nouă demisie de o oră a d-lui Iorga. Dezorientarea miniştrilor. Ce se va discu­ta în consiliul de azi de la Palat GUVERNUL BRUE­NING A DEMISIONAT „Politica noastră comercială — Un raport al d-lui I Răducanu­­ La adunarea generală a Uniunii Camerelor de Comerţ şi de Indus­trie, care a avut loc la Galaţi, — d. I. Răducanu a spus câteva cu­vinte asupra raportului d-sale des­pre «Politica noastră comercială». Cu acest prilej d. Răducanu a a­­dus unele obiecţiuni d-lui Gh. Taş­că, ministrul de Comerţ şi de Indu­strie, care a alunecat pe panta pre­zicerilor — fixând anul 1935 ca sfârşit al crizei mondiale. Cât priveşte modul de tratare a crizei — de uşurare a bolii, pe ca­re d. Taşcă, exact ca un doctor, nu vrea s’o vindece dintr’odată (scă­zând brusc temperatura bolnavului dela 1O la 37 de grade), ci cu înce­tul, E­d. Răducanu de­ asemeni a făcut unele obiecţiuni, scoţând în relief printre cauzele determinante ale crizei şi unele cauze trecute cu vederea de ministrul de Comerţ şi de Industrie. Ca urmare , şi în tratament trebue să intervină alte droguri. Numai (vorba d-lui Trancu-Iaşi) bolnavul să nu expire în cu­rsul a­­cestui tratament atât de savant... POLITICA STATELOR AGRARE Discursul d-lui Răducanu cuprin­de o privire de ansamblu asupra politicii comerciale din alte ţări — înlăuntrul căreia trebue să se înca­dreze politica noastră pentru a în­registra o victorie. Noi, ca stat agrar, avem datoria să nu trecem cu vederea peste unele puncte esenţiale. «Este un fapt afirmat în teorie,— spune d. Răducanu în raport, — că statele agrare ca exportatoare de materii prime, şi ca debitoare pen­tru investirile de capital extern, pe cale de credit public şi participa­ţion­ la întreprinderile economice particulare, împlinesc un rol de sa­telit chiar în vremurile normale, faţă de statele industriale cu un ca­pitalism desvoltat. Prăbuşirea pre­ţului pentru articolele agricole şi materiile prime a înrăutăţit direct situaţia ţărilor agrare, în acelaşi timp debitoare, în aşa măsură, în cât de mai mult timp, de la începu­tul crizei, că punctul nevralgic al crizei economice mondiale nu se găseşte nici la Londra, nici la New- York, ci în Sud-Estul Europei. Şi nu este o simplă coincidenţă, că tocmai din această regiune, s-a for­mulat cu hotărâre, noul regim, atât de discutat, al tratamentului prefe­renţial. La început primit cu neîn­credere, tratamentul vămilor prefe­renţiale, care însemnează de fapt abolirea clauzei naţiunii celei mai favorizate, şi-a făcut drum. In pri­ma conferinţă a experţilor agricoli, care a avut loc în ianuarie 1930 la Geneva, delegatul României eviden­­ţiând acuitatea crizei pentru agri­cultura din ţările din Europa de sud- est, a reuşit întâia oară să so­lidarizeze delegaţii ţărilor respecti­ve, afirmând un punct de vedere deosebit, atât faţă de statele indus­triale din apusul Europei, cât şi faţă de ţările agrare transoceanice. In acea conferinţă s’a discutat pen­tru prima oară şi chestiunea tarife­lor preferenţiale pentru ţările agri­cole. Situaţia acestor ţări s-a impus ca o problemă internaţională de pri­mul rang; aşa se explică diferitele proecte pentru ajutorarea ţărilor dunărene, dintre cari, cel mai cu­noscut este planul Tardieu, despre care ne vom ocupa mai târziu. In afară de tratamentul vămilor preferenţiale, politica comerţul­ui exterior înregistrează alte metode, toate tinzând la menţinerea i balanţe comerciale active, cu .\'a or rul căreia să echilibreze b­ alanţa plăţilor externe, atât de necesară întru asigurarea stabilităţii mone­tare. Astfel avem, pe de o parte, în domeniul politicei­­ comerciale n­oi priu zise, adaptarea contin­entări­­lor de import pentru diferite arti­cole, uneori în legături şi cu apli­carea vămilor preferenţiale, iar ca un instrument eficace convicţiuni­­le de compensaţiune — clearing house — pentru lichidarea obliga­ţiunilor valutare din schimbul de mărfuri. In deosebi se anihilează e­­fectele conversiunilor comerciale clasice prin controlul devizelor, re­partizarea plăţilor externe, de la caz la caz, care poate să fixeze limita valorii importului. De unde şi ex­­presiunea de «Einfuhrdrosaelung» — suprimarea importului». PLANUL TARDIEU Despre înţelegerea st­a­tel­or dună­rene, d. Ră­ducanu a spus următoa­rele: «Pentru asanarea ţărilor dună­rene, în cari .-.atura­­ trebue să in­tre şi Bulgaria, pe lângă cele d­­e state prevăzute în primul proect Tardieu, încercarea de a realiza pe bază de tarife preferenţiale îeei­ kk (Citiți continuarea în pag. II a). Ionel Oftica Ascensiunea lui Ionel Ghica pe ferul puţin şi tot­uş frumos înstelat al aviaţiei noas­tre a fost rapidă, cum se­­ cuvenea energiei lui elec­trice de înaltă­­tensiune. Trece­rea lui între dra­periile negre ale morţii pentru a nu se mai întoarce niciodată, nici­odată, ci pentru a păşi mai departe spre apele smolite ale lui Charon, ne-a umplut cu o infinită oroare... Ionel Ghica era prin structură su­fletească şi tinereţea-i simpatică, prin eroismul şi pofta fără saţ a aventurei una din apariţiile tipice ale generaţiei noui în România, răs­pândite acum în domeniile de acti­vitate publică pentru a lăsa urme o­­riginale şi sgomotoase. Războiul şi neliniştile postbelice muşcaseră adânc în carnea şi spi­ritul aviatorului. Viaţa de politeh­­nician la Paris, pasiunea sportivă şi automobilistică, mondenitatea re­lativă, alternată cu epoci de înver­şunat studiu diversificat, ni-l arată tip modern, dornic de a cuprinde în «totalitate» şi cu riscuri. Amicul meu Dan I. mi-a povestit într-o iar­­nă de claustrare provincială, ur­mărind pe hărţi drumuri asiatice şi africane, etapele şi avatarurile su­perbe ale acestui superb exemplar de umanitate. Tovărăşia lor de stu­diu parizian şi incipientă aviatică formau capitole neîntrecute de ro­man contimporan. Aprigul Ionel Ghica, urmărit de destinul nedrept al neîmplnirii şi poate al conştiinţa inanităţii lucru­rilor — caracteristic generaţiei noa­stre — a păşit pragul... Să-i fie ţărâna uşoară! mrb.

Next