Dreptatea, septembrie 1932 (Anul 6, nr. 1477-1502)

1932-09-01 / nr. 1477

ANII VI NO. 147? lei I septembrie 1932 c O N A 1VJ (% T li 2LCi| 1 an­i; Inni ORAŞE . . . 600 lei . 300 in A 1 E (Săteni, Preoţi. lo*‘ttlu . 1 an................. 300 lei 6 luni 150 ii * • - • « * w * • * . , , Institutiuni j|niblice^sM particulare 1000 STRA1NA1ATE . 2000 le 1000 . ffiSKv.I REDACŢIA Sl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI.­­ STR. G. CLEMENCEAU, 9 1 an • 6 luni • * * • «I­­ .­»• D. A. C.­­mo o afirmat câ nare nevoe de experți... Parcă totdeauna l-ar fi teamă să nu fie dânsul subiectul onor expertize. TELEFON Redacţia 217/01 Ad-tia 220/25 ANUNŢUai Sa primsss direct la Ad-tia ziarului si la toata aje.itiiia di pj'il­ihh di­ ţară taxele de fumoare pla tits în numerar con­t. a­­probărei Direcţiunei Ge­nerale i­ T. T No. 31.839)928 In executarea programului —XOXOX Legea administrativă la Senat In scurta sesiune extraordinară _ ane văzut — guvernul Vaida îşi propune să rezolve câteva proble­me de guvernământ de o stringentă necesitate actuală. Soluţiuni provizorii pentru ches­tiunile de ordin financiar, de pre­parare a căilor pe care va fi anga­jat« «n+innon l'oi A»»m offta Pn în QP.Slll* J CC l­Cl nioilUUVUi —— nea ordinară, ce se va deschide la 15 Octombrie viitor. Sesiune în care se vor vota legile menite să aşeze viaţa financiară şi economică a ţării pe bazele cele noi, cari se prepară cu concursul tehnic al reprezentanţilor pe cari ni i-a trimis la cererea noas­tră Liga Naţiunilor. Apoi legea de amendare a conver­siunii, pentru a face din ea ceea ce trebuia să fie de la început, instru­mentul exclusiv de reintremare a marei mase de muncitori agricoli, deveniţi marea masă a debitorilor a­­gricoli, ameninţaţi să se anemieze, să dispară sub presiunea formida­bilă a datoriilor contractate, înc o nevoie socială de satisfăcut, o catastrofă socială de preîntâmpinat. Aceasta era problema ce se punea spre rezolvare prin conversiune și problemă, însă, în a cărei ecuaţiu­­ne nu intra, nici ca cunoscut, nici ca necunoscut, alt element decât a­­acela al debitorului mic agricultor, întinderea covârşitoare a acestei proprietăţi, numărul cel mare al po­­sesorilor cari o îmbucătăţeau până la limite, — ameninţată cu dispari­­ţ­unea prin faptul că această extre­­mă fărâmiţare o făcea inaptă să re­date sarcinei unei datorii prea mari - iar pe de altă parte grija legiui­­orului de a împiedica această dispa­­rţiune a micei proprietăţi (căci în problema datoriilor agricole, în cum­­pănă nu trage proprietarul ci pro­prietatea) au impus guvernului o­­bligaţiunea să simplifice şi să refa­că legea conversiunii, în sensul în care partidul naţional-ţărănesc se pronunţase în apelul său către ţară şi în programul său de guvernă­mânt. Acest punct de program principal de realizat în această sesiune extra­ordinară a fost cristalizat în proee­­tul de lege pe care parlamentul va avea să-l discute săptămâna aceasta. # Un alt obiect de preocupare a con­stituit pentru guvern, tot în această sesiune, angajamentul luat, dar în acelaș timp necesitatea ce-i era im­pusă de a reînfiripa viața adminis­trativă locală, gospodăriile comu­nale, anesteziate dacă nu chiar cu­fundate într’o comă primejdioasă, prin fanteziile de cârmuire ale d-lor Iorga și D. Argetoianu. Ieri, la Senat, subsecretarul de stat la interne, d. A. Călinescu, pre­zintă maturului corp o lege menită să repună în acţiune pulsul vieţii a­­glomeraţiunilor rurale, condamna­te la moarte de pişicherlâcul m­ize­­rabil al d-lui Argetoianu. Câteva articole, scurte, clare, pre­cise, anticipând asupra viitoarei legi de modificare a actualului re­gim administrativ hibrid, lege care prin amploarea ei şi scopul ce-şi propune trebuie studiată pe îndelete de parlament, dispoziţiuni însă, cami în modul în care sunt concepute, se vor încadra perfect în marele tot al viitoarei legi administrative , aşa cum explica atât de elocvent d. Că­­linescu senatorilor, răspunzând cri­ticelor (dealtmintreli anodine) pe cari le aduceau legii liberalul-dacist d. N. N. Săveanu şi maghiarul d. Gyárfás. * Aceste câteva dispoziţuni sunt me­nite să umple o lacună în actualul regim. D. Argetoianu printr’un singur articol, cu câteva paragrafe, des­fiinţase părţi esenţiale din legea ad­ministrativă, permiţându-i în ace­­laş timp (prin adăugirea unui nou motiv-pretex, de disolvare) să se scape de consiliile comunale legal­­mente alese şi să le înlocuiască prin comisiunile interimare. (In treacăt fie zis, aceste comisiuni interimare din lipsă de partizani proprii ai faimoasei Uniuni Nationale, de co­mică și scurtă amintire, erau com­puse în marea lor majoritate din membrii partidului liberal al d-lui Duca). Acestor comisiuni interimare, d. Argetoianu le hărăzise o existentă de 10 luni. In acest timp d. Argeto­ianu îşi propunea să vie dânsul cu o lege administrativă şi să legife­reze şi pentru viitoare alegeri co­munale. A sosit însă ziua de 15 Mai 1932, sorocul, şi guvernul tehnicie­nilor nu avusese nici timpul să pre­gătească aceea lege, necum să facă şi alegeri. Nici nu s’a gândit măcar să vină cu o lege pentru a prelungi existenţa şi atribuţiunile acelor co­­misiuni interimare, dându-le din nou o aparenţă legală deşi grefate pe un substrat neconstituţional. S a mulţumit să substitue unei stări ce decurgea dintr’o lege o stare de fapt decurgând d’ntr'un decret ile­gal. Aceasta este situatiunea pe care o găsea guvernul national-țărănesc situatiune care îl punea în imposi­bilitate, oricât ar fi vroit să o facă, să ordone alegeri noi. Starea de fapt anapoda pe care o găsea guvernul Vaida nu se putea îndrepta decât prin mijlocul acestei legi, pe care o vota ieri Senatul, şi care legife­rând geografia comunală pe tot în­tinsul regatului face posibile în fi­ne alegeri comunale noi-In fine, cetăţeanul va putea de­semna, în toată libertatea, pe cei cari să gospodărească în numele lui. In aşteptarea legii administrative celei noui, in care se va relua din nou firul aşezării temeinice a des­centralizării administrative, proble­mă a cărei rezolvare fusese începu­tă de partidul naţional-ţărănesc în trecuta sa guvernare şi care fusese sabotată de succesorii săi, guvernul Vaida aduce ţării aceste câteva ar­ticole, asigurându-i libertatea de a şi exercita prerogativele sale e­­sen­ţiale. Utilitatea ei nu a putut fi contes­tată nici de cei doi adversari ai gu­vernului, citaţi mai sus, cari luau cuvântul ieri la Senat şi cărora le răspundea de pe banca ministerială, cu brio și cu temei, d. Armnd Căli­­nescu­. .'i . Neamul Românesc, odată cu trecerea directorului său po­litic în opoziţie, şi-a redus formatul, e adevărat; în schimb însă şi-a păstrat toată sa­voarea humoristică ce-l caracteriza şi pe vremea — ah, ce vreme! — când era of­icios de guvern. Bine­înţeles că «d­ou»-ul fiecărui număr al gazetei iorghiste îl for­mează articolul d-lui lorga, concis şi irezistibil, întocmai ca şi rubrica «Năzbâtii» a unui alt confrate ves­peral. Aseară de pildă, d. lorga ne vor­beşte despre o călătorie a d-sale la «vadul oilor». Articolul e intitulat «Teran şi ţărănişti» (probabil o trădare tipografică: d. Iorga scrise­se desigur «ţerenişti»). Din articol aflăm că la vadul oi­lor «n’au ajuns nici amunciurile şi apelurile electorale cu toată geome­tria vremurilor, simple şi duble, cu ochi şi fără ochi, (cităm absolut tex­tual N. R.) netrebnică dogărie pen­tru oameni cărora prea dese­ori li lipseşte mai mult decât o doagă». N'a ajuns decât d. lorga. Şi acolo, întrebând pe «tereni» ce zic de guvern, a primit următorul răspuns: «Guvernul e la Bucureşti, iar, da­că aici Dumnezeu dă porumb, sun­tem mulţămiţi». Ce vrea să demonstreze d. lorga cu acest răspuns, în faţa căruia se extaziază? Că oricât a fost de prost şi detestabil guvernul d-sale, la Bu­cureşti, fara, dacă se făcea porumb, ii răbda şi mai departe? Neamul Românesc se plânge că ziarele nu se ocupă de ac­tivitatea primului ministru. E drept, că pe vremuri, a­­cum un an de pildă, ziarele nu se ocupau decât de activitatea primu­lui-ministru: declaraţiile d-lui Ior­ga de la Mangalia, supărările d-lui Iorga împotriva d-lui Argetoianu, saboţii de lemn ai d-lui Iorga pen­tru elevii de şcoli primare, ş. a. m.d. Neamul Românesc regretă acele vremuri? Credem şi noi. Lumea în­să se bucură că au trecut şi se stră­­duie să le uite ca pe un vis urât. Viitorul de aseară se ocupă în două articole şi amân­două publicate în prima pa­gină, de estetica București­ lor. Se vede că domnilor liberali du­­ciști le-a trecut toate celelalte griji Sau poate că d. dr. I. Costinescu porneşte la contra­ofensivă, împo­triva d-lui Donescu? Congresul de la Chişinău •mexzmmmmmm­ghâfîappgpggg) învăţătorii, din toată ţara, întru­niţi în congresul dela Chişinău, şi­­au putut manifesta dorinţele lor şi pune în evidenţă nedreptăţile de cari au suferit sub trecuta guve­rnare. Atitudinea întregii învăţătorimii a fost demnă . Corpul didactic primar, în sarcina căruia stă una dintre cele mai vi­tale probleme, aceea a culturii na­ţionale, taxat de d. N. Iorga anar­hic şi recalcitrant, este categoria profesională asupra căreia trebue să se îndrepte atenţia generală. Lu­crul acesta a fost subliniat cum tre­bue de către d. V. Ţoiu­, prin glasul căruia revendicările învăţătorimii au găsit o justă interpretare. Sunt, după cum s’a dovedit, şi mo­dalităţii civilizate de a se discuta problemele cele mai arzătoare, a­­tunci când învăţătorim­ea găseşte înţelegere şi dragoste sinceră şi prietenească la sferele conducătoare. Congresele corpului didactic, nu e nevoe numaidecât să se ţină cu pre­zenţa organelor poliţieneşti în spa­te. Atmosfera paşnică şi atitudinea cuminte a recentei întruniri de la Chişinău, a dovedit-o cu prisosinţă. Netulburată de intervenţia poli­ţiei şi cruţată de loviturile bastoa­­nelor de cauciuc, ca anul trecut la arenele romane, învăţătorim­ea în­trunită în congres şi-a formulat re­vendicările ei legitime. S’a criticat cu asprime metoinele trecutului gu­vern şi relele provocate de o super­ficială legiferare în materie şcola­ră. Lupta dusă cu tenacitate, împo­triva unei conduceri care s’a dove­dit neînţelegătoare, a fost cu drept numită Duminică la Chişinău un «act de civism». Invăţătorimea, în competinţa căreia cade opera de culturalizare a marilor masse popu­lare, a fost tratată cu vitregie, iar reacţiunea ei legitimă, considerată ca duşmănoasă faţă de autorizaţi şi stat. Problemele cele mai vitale nu au găsit nici o soluţie. Situaţi­unea învăţătorimii, care este temelia învăţământului unei ţări a ajuns, în urna erorilor trecu­tului într’un hal de plâns-­O adevă­rată decadenţă ameninţa şcoala pri­mară. Acestei situaţii trebue să i se pună neapărat şi cât mai grabnic capăt. Nu se poate lăsa într’o stare mize­ră, aceea lume muncitoare şi lumi­nătoare a satelor noastre, prin pa­triotismul şi entuziasmul căreia s’a făurit în mare parte unitatea na­ţională, aşa cum a arătat-o, pe bună dreptate, unul dintre vorbitorii dela Chişinău. Cine-ar putea tăgădui a­­ceastă legitimă reclamaţie? * In congresul dela Chişinău s’au precizat şi problemele cari se vor pune pentru rezolvare actualului guvern, şi prin soluţionar­ea cărora abia se va reface prestigiul compro­mis al şcolii primare. Numai intr’un an de zile, cât a durat guvernul technicianilor, s’au acumulat imense dificultăţi şi s’au agravat nenumărate vechi dureri. înlăturarea şi tămăduirea lor va necesita un lung interval de timp şi va reclama un mare efort. Invă­­ţătorimea a manifestat simultan şi liniştit în privinţa destinului ei de mâine. Această încredere este îndreptăţită. Pentru că altă po­litică şcolară este pe cale a se inau­gura cu venirea la cârmă a unui partid unitar, cu concepţii largi, de­mocratice, cu program precis şi ca­­re a dovedit totdeauna înţelegere pentru şcoală şi problemele ei. Cu toată greutatea vremurilor prin care trecem, guvernul, recunoscând temeinicia justelor revendicări ale învăţătorimii noastre, va avea toa­tă solicitudinea necesară şi va de­pune toate străduinţile posibile pentru problemele învăţământului. Este în mintea tuturor stăruinţa încoronată de succes a d-lui Ion Mihalache, în trecutul parlament, când în urma intervenţiei sale învă­­ţătorimea a fost salvată. Ce se ale­gea de soarta ei dacă chestiunea salarizării ar fi rămas în sarcina comunelor şi judeţelor, aşa cum pre­vedea vistiernicul Argetoianu? Sar mai fi plătit vreodată salariile? Ca­tegoric nu! Şi pe deasupra s’ar fi încuibat în şcoală şi cel mai abject politicianism. Acţiunea d-lui I. Mihalache a fost salvatoare. La obiecţiunile d-lui Ior­ga că d. Argetoianu nu-i dăduse mijloacele financiare pentru a îns­­cri în bugetul general lefurile în­văţătorilor, cum şi la obiecţiunea acestuia că nu găsea nicăeri, în ve­nitul general cele şase sute milioa­ne pe cari le dădea în grija comu­nelor şi judeţelor, d. I. Mihalache indica ministrului de finanţe, capi­tolele bugetare de unde se putea lua acea sumă, pentru a asigura remu­­­neraţiunea corpului învăţătoresc. De această intervenţiune fericită a partidului naţional-ţărănesc şi-au adus aminte congresiştii de la Chi­şinău. Dacă deci, în opoziţie fiind, con­cursul partidului nostru nu a lip­sit, cum ar putea el absenta acum? Problemele sunt grele, numeroa­­se, timpurile extrem de critice. Dar doleanţele învăţătorimii, acum apre­ciată cum se cuvine, vor fi satisfă­cute fără întârziere. Fireşte în mar­ginile posibilului. Invăţătorimea înţelegătoare va şti să se m­enţie disciplinată şi liniştită. După cum s-a văzut din răspun­­sul ministr­ului actual, guvernul este preocupat sincer de problemele ei. O politică culturală nouă se inaugurează. Rostul acţiunii ţărănismului Lungi discuţii în presă asupra «statului ţărănesc«. Problema de altfel e extrem de simplă. Nu-i vorba de făcut o expe­rienţă, ci da abaterea cursului fa­tal al lucrurilor — dintr’o albie ne­naturală — spre matca firească. Există, la noi un antagonism în­tre suprastructura noastră social­­politică şi între infrastructura so­­cial-economică. La un moment dat, aceste două formaţiuni nu s’au mai putut sus­ţinea una pe alta. S’a produs catas­trofa. Ce-i de făcut? Sau lăsăm lucrurile să meargă aşa m­ai departe, după teoria bră­­tenistă, că omul de stat, partidele şi guvernele nu trebue să-şi impu­nă voinţa, ci doar să canalizeze e­­venim­entele,lăsând ca acoperişul prea greu al statului să se prăbu­şească peste stâlpii prea şubrezi.. Sau, dacă vrem să trăim, avem da­­toria să adaptăm organismul de stat organismului natural ţărănesc. Intr'o ţară cu 80 la sută din po­pulaţie plugari nu-i chip de ales. E o singură soluţie. Construcţia industrială a libera­lilor a făcut ca, la noi, capitalul Creat să poarte o pecete străină. Acum avem misiunea să sporim venitul ţăranilor pentru a crea un capital naţional. Paralel cu noile transformări po-­­ litice, sociale şi economice, — tre- j bue să dăm şi o altă cultură popo­rului. Avem nevoe de un ţăran ca­re să folosească învăţătura în via­ţă — nu să poseadă numai o diplo­mă, indescifrabilă chiar pentru dîn­­sul după douăzeci de ani de la ab­solvirea claselor primare. Zilnic, gazetele independente şi cele de partid — tocmai ale parti­delor care au construit sistemul ac­­tual politico-social — ne combat pe tema «statului ţărănesc». Ele n’ar putea aduce în discuţie decât o dovadă acceptabilă, — şi a­­nume: că sistemul a dat rezultate bune, producând în ţară o excelen­tă stare materială. Care-i însă starea materială par­ticulară? A claselor? A statului?... Falimentul care bate la uşă, dacă poporul românesc — cu ultimele-i forţe — nu va fi în stare să-şi re­facă construcţia economico-politică. Trecutul a făcut o experienţă de­zastruoasă. Să persistăm în eroare, sau să creăm altăceva — ceia ce în state si­milare ţărăneşti a dat rezultate bune? Dar, se va spime, criza este vi­novată. Criza se manifestă pretutindeni, dar ea nu produce ravagii decât în ţările cu gospodăria degradată. Ţările bine întemeiate rezistă. E-­­xemple se văd — şi nu numai prin­­tre statele învingătoare, dar şi prin­tre cele învinse. Nu vrem să urmăm învăţătura altora? — Câteva consMerafm­ii — Universităţile şi Şcoalele Politech­­nice din Germania au fost mult pre­ţuite de tineretul universitar de la noi în perioada antebelică. Atmos­fera de studiu şi seriozitate ce dom­neşte în aceste focare de cultură a­­trăgea tot mai mult tinerele noas­tre vlăstare cari după o pregătire temeinică de câţiva ani în Berlin, Drezda, München, etc. veneau să va­lorifice în Patrie capitalul de cu­noştinţe dobândit In primii ani după războiu, atmosfera ostilă faţă de poporul german ce stăpânea opi­nia publică românească a îndrumat tineretul aproape exclusiv către centrele de cultură franţuzeşti.­­ Abia după scurgerea a câtorva ani când raporturile noastre cu Ger­mania deveniseră mai amicale nu­mărul studenţilor români la Uni­versităţile şi şocalele superioare din Republica germană a sporit. După datele Statisticei învăţămân­tului Superior german (Hochschul­fttatitik) rezultă că numărul stu­denţilor români aflaţi la studii aci în semestrul de vară al anului 1931 a fost de 780 sau 10 la sută din to­talul studenţilor străini din Germa­nia la această dată. Este adevărat că o cotă însemnată din aceşti stu­denţi sunt saşi din Transilvania cari s’au orientat atât în trecut cât şi în zilele noastre cu preferinţă către Universităţile germane. Nu este mai puţin just că dacă se con­sideră cota de regăţeni şi români din ţinuturile alipite la 50 la sută (în­ Berlin această proporţie este exactă, pentru celelalte centre uni­versitare nu avem la îndemână mijloacele necesare a o preciza iar statistica amintită nu face vre­o distincţiune­ din totalul studenţi­­mei române în Reich cifra e apre­ciabilă. Şi dacă sar face ucele în­lesniri tineretului nostru dorinic de a cunoaşte poporul german, de a-i aprecia la faţa locului calităţile ex­cepţionale de a-i deprinde limba ce-i deschide calea către o literatură a­tât de vastă în toate domeniile, nu­mărul celor ce ar pleca pentru stu­dii în Germania ar creşte de la an la an. Cunoaştem din experienţa noastră ce interes deosebit arată studenţii germani realităţilor dela noi şi cu câtă râvnă ar dori să ia contact cu viaţa noastră dacă ar exista o posibilitate. După cum exis­tă un schimb de studenţi cu Polo­nia şi Cehoslovacia s’ar putea a­­ranja şi cu Germania. Desigur că multe familii ro­m­âneşti ar fi dis­puse să acorde hrană şi locuinţă u­­nui student german pe timp de 1 an în mod gratuit dacă în schimb şi ar putea trimite fiul la studii în Ger­mania în aceleaşi condiţiuni- Sunt multe familii germane cari ar ac­cepta bucuros acest schimb. Trebu­esc însă aflate. In scopul aranjării unui schimb de studenţi cu Germania pe baza mai sus amintită credem necesar a se înfiinţa pe lângă Universitatea din Bucureşti un Oficiu de schimb al studenţilor care prin corespon­denţă şi contact personal să stabi­lească anual numărul acelora dis­puşi să plece în Germania şi să­­ informeze în mod exact de condi­­ţiunile de studiu de acolo. Oficiul de schimb al studenţilor din Bucu­reşti ar avea un sprijin important în creaţiunea cu acelaş nume de la Berlin înfiinţată de câţiva ani şi­ care mijloceşte în fiecare an stu­diul a câteva mii de studenţi ger­mani în Anglia, Franţa şi Statele­ Unite dând până acum rezultate ex­­celente. Dacă pe calea schimbului studen­ţii români nu ar avea asigu­­ă existenţa în Germania pe o perioa­dă de 5—6 ani atât cât durează stu­diile la Şcoala politechnică (deşi s’ar putea stabili în unele cazuri a­­ranjamente şi în felul acesta­ ei ar avea ocazia să stea 1­2 ani acolo», să facă practică în vreuna din ins­tituţii, să deprindă bine limba ger­mană atât de necesară în viaţă, să cunoască poporul german luând exemplu de muncă încordată, voin­ţă şi disciplină. Autorul acestor rânduri a stat de voac­ă la Berlin cu studenţi americani, francezi şi en­glezi veniţi ca studenţi de schimb în Germania şi cari nu contenesc cu elogiile relativ la modul cum (Continuarea în pagina 2 a) Controlul averilor și apărarea onoarei Adversarii ne acuză de nesinceri­­tate în chestia legii relative la controlul averilor și la apărarea o­­noarei. Nesinceritate? De ce? Când un partid face o lege pentru controlul averilor, tocmai în mo­mentul când acest partid este la putere, — deci punând-o la dispozi­ţie guvernului viitor şi împotriva sa, — mai poate fi vorba de nesince­­ritate? Dar oricât de nesincer» ar fi guvernul naţional-ţărănesc, — gu­vernul viitor n’are decât să fie el sincer, să ia în serios legea şi s'o aplice cu toată severitatea Guvernul de mâine are o sarcină foarte uşoară. Nu va fi nevoit să se dea peste cap , pentru a găsi arme contra noastră. Va da pe mâ­na parchetului pe vinovaţi, iar par­chetul se va însărcina să adune pro­be... nu, numai pentru scoaterea u­­nui om din politică, dar şi din so­cietate. Dar­­, dacă opinia publică va a­­vea la îndemână mijlocul de stăvilit prevaricaţiunile — nu-i mai puţin exact că şi oamenii politici, ca şi orice demn­it­ar de carieră, capătă de la legea ce se va vota­­, dreptul de­ a-şi apăra onoarea. Căci nu-i îngăduit să suportăm toată viaţa (ba să transmitem şi ur­maşilor) balele — pe care calomnia­torii le lasă pe conştiinţa noastră. De-aceia — şi control al averilor, dar şi mijloace de apărare a onoa­­rei! Proecteie roSRegimul trecut ne rezervase o te­ribilă surpriză: sub conducerea ce­lui mai mare cărturar al neamului — un tip emotiv, ambiţios, fără scrupule şi cam trăznit — se în­cerca lichidarea şcolii pe motive de economie bugetară. Ca un nou Erostrate de care se lucită amintirea incendierii tem­­plului din Efes, gloria d-lui N. Ior­ga nu se mai leagă de kilogramele de maculatură istorică, catastrofa­lele drame ori ilizibila literatură, nici măcar de pamfletele sale gaze­tăreşti admirabile, ci de tentativa odioasă a sugrumării învăţământu­lui din România. Cu o dispoziţie sufletească neînţe­leasă, acest om era gata să arunce ravagiile crizei mondiale în Româ­nia pe spinarea exclusivă a şcoalii. A secondat în această privinţă cu o servilitate desgustătoare cinismul clasic al d-lui Argetoianu, vistier­nicul său, care îngloda statul în datorii de miliarde pentru prelua­rea portofoliului putred al bănci­lor, oferindu-se să taie ultimile fon­duri ale ministerului instrucţiei şi să răpească bucăţica de pâine de la gura învăţătorului rural şi a das­călului citadin. Tinerii învăţători, speranţa li­chidării analfabetismului român, strânşi în congres la Bucureşti, au fost călcaţi de copitele cailor şi u­­daţi de pompele poliţiei. Persecuţia învăţământului lua forme clinice Probabil, din pricină, că cel mai harnic poligraf român, era şi cel mai puţin citit autor autohton. Odată cu venirea d-lui Dimitrie Gusti în fruntea departamentului instrucţiei, întreaga atmosferă s’a schimbat radical. Mai întâiu de toate a dispărut tensiunea dintre şeful oficial al şcoalelor şi exponenţii lor modeşti răspândiţi în cuprinsul ţării. To­nul arogant, cicăleala de fată bă­trână amărâtă, ameninţările din se­nin au fost îndepărtate pentru a lua loc atitudinea calmă, civilizată, afectuoasă şi omenească. In profesorul D. Gusti, învăţători­­mea şi dascălii de toate categoriile au un prieten, un mentor, un ca­marad, iar nu un nebun apucat de delirul grandoarei şi al persecuţiei, zilele acestea, d. D. Gusti a făcut o sensaţională declaraţie. «Dar pentru mine o altă problemă se pune cu cea mai mare acuitate, şi din a cărei rezolvare — măcar parţială — îmi fac un punct de o­­noare. Această problemă iste anal­fabetismul, care domneşte în ţără­nimea română». Sensaţionalul acestei declaraţii de­rivă din unicitatea ei, când o corn­ a­ lui Guan pari cu declaraţiile multor oameni politici şi a unei mari părţi din presă,a cărei­ josnică preocupare es­te cum ar putea distruge elanul spre cultură al păturei ţărăneşti. In a­­cest dulce acord şi tacit consensus se poate studia atmosfera tipic re­acţionară a ţării noastre: teama de culturalizare şi luminare a masse­­lor. Deşteptarea ţărănimei se face prin şcoală. Teama de proletarizare a intelec­tualilor eşiţi din ţărănime este reac­ţionară. Posibilităţile economice ale patriei noastre sunt imense şi ră­mâne, ca să se dărâme actualul sis­tem liberal insuficient pentru creza­rea unor vaste posibilităţi cu altă producţie, dipă repartiţie, altă trep­tate. Salutăm proectele profesorului Gusti cu cel mai mare entuziasm. Lichidarea analfabetismului ţără­nesc este într’adevăr un punct de onoare stringent în veacul XX, vea­cul luminilor şi veacul culturii. A­­ceastă ruşine trebue să înceteze. Aspiraţiile nobile spre o viaţă nouă ale ţărănimei pot fi luate în consideraţiune printr’o politică şco­lară, care să lărgească albia apt­lor binefăcătoare, iar nu printr’o zăgă­zuire a lor, cum este infama modă reacţionară din ultimul timp. D. D. GUSTI O cutezanţă Cutezanţa în politică nu este o noutate. Ne-am­ obicinuit s’o găsim în multe manifestări, de cele mai multe ori pornite din meschine so­coteli Politicianiste. Nici­odată în­să nu am pomenit atâta cutezanţă, l­a aceea de care dă dovadă oficio­sul d-lui N. Iorga. In adevăr, în numărul său de a­­seară, Neamul Românesc afirmă că toţi funcţionarii şi pensionarii Statului «resping pe drept cuvânt plata restanţelor în rentă de Stat.. Este, în adevăr, cea mai proastă şi mai bogată în urm­ări nefericite, soluţia aceasta găsită de guvern spre a se achita lefurile şi pensii­le din trecut cuvenite funcţionari­lor şi pensionarilor». Oricine are dreptul de a critica actele guvernului, oricine are drep­tul de a ataca cum crede mai bine de cuviinţă orice măsură a guvernu­lui în legătură cu plata restanţelor pensiilor şi salariilor funcţionari­lor publici, numai Neamul Româ­nesc nu. Să nu se uite că aceasta este ga­zeta d-lui Iorga şi că sub guvernul d lui Iorga, de sub urma celei mai scandaloase gospodării ce a putut exista în finanţele Statului, au ră­mas aceste uriaşe restanţe la sa­larii şi pensiuni. In timp ce guvernul Iorga îm­buiba cu milioane Jockey Clubul şi dădea miliarde unor creditori ai Statului, cărora legea bugetară nu le da acest drept, funcţionarii şi pensionarii rămâneau neplătiţi câte şease, şeapte, opt luni de zile. Şi astăzi, gazeta d-lui Iorga în­drăzneşte să-şi dea părerea în pro­blema achitării acestor restanţe? Este cum am spus mai sus — o cu­tezanţă nemai­pomenită, ce merita această promptă subliniere. In orice caz,, dacă d. Iorga şi ai d-sale au memoria scurtă, să nu-şi închipuie cumva că restul ţării su­feră de o identică amnezie. Nimeni n’a uitat, şi nici nu se poate uita aşa de uşor, ce a fost pusliitoarea guvernare a d-lor Iorga şi Argeto­ianu, încă mulţi ani de-acum în­colo şi oricât de iertătoare ar fi firea românului.

Next