Dreptatea, februarie 1933 (Anul 7, nr. 1605-1628)
1933-02-01 / nr. 1605
un guvern de concentrare In Franţa va grăbi Guvernul Hitler In Germania Acordul Geneva Acordul de colaborare tehnicofinanciară, intervenit între România şi Geneva, a fost aprobat Sâmbătă de către Consiliul Societăţii Naţiunilor în cadrul unei solemnităţi, care merită să fie subliniată cu toată bucuria, deoarece cuvintele rostite cu acest prilej de cătrereprezentanţii tuturor Marilor Puteri în supremul for internaţional de pe ţărmurile Lemanului, dovedesc recunoaşterea tuturor sforţărilor statului nostru în direcţia refacerii financiare şi a menţinerii tuturor angajamentelor noastre. Textul acordului, definitivat în prezenţa d-lui I. Lugoşianu, ministrul Industriei şi Comerţului, ca reprezentant al guvernului român şi între comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor a fost prezentat Consiliului de către Braadland, reprezentant al Norvegiei. Raportul însuşi cuprinde aprecieri favorabile, cu privire la situaţia României şi la eforturile făcute de guvernul român pentru restaurarea economică şi financiară, menţionând opera de stabilizare monetară, măsurile luate pentru preîntâmpinarea şi combaterea efectelor crizei economice, asanarea finanţelor publice. Iar d. Massigli, delegatul franţei, a subliniat şi d-şi acest text, apreciând, în cuvântarea d-sare, toată acţiunea guvernului român, începând cu stabilizarea şi sfârşind cu măsurile de redresare financiară, luate în ultimul timp. La fel s-au exprimat şi ceilalţi delegaţi şi, ce putem constata din observaţiunile, formulate de Consiliul Societăţii Naţiunilor şi citate în rândurile precedente ? Că Societatea Naţiunilor, cel mai important organism politic internaţional, socoteşte că România a făcut un considerabil şi extrem de lăudabil efort din 1929 — anul stabilizării —până astăzi, în 1933, pentru redresarea ei financiară şi pentru combaterea cu folos a efectelor crizei. Reţinem în mod special aceste date, fiindcă, nu trebuie să uităm că, deja stabilizare până astăzi, România a fost condusă de guverne naţional-ţărăniste, în afară de sincopa tehnicianistă dintre Mai 1931 şi Iunie 1932, răstimp în care finanţele publice şi întreaga politică economică a ţării au fost puse în gravă primejdie de lipsa de experienţă, de seriozitate şi de capacitate, cu care d. Argetoianu se instalase la ministerul Finanţelor. Din fericire, în clipa când se părea că nimic nu mai poate fi salvat, partidul naţional-ţărănesc a fost rechemat la conducerea treburilor Statului, şi, fără a putea remedia tot imensul rău făcut de d-nii Iorga şi Argetoianu, cari au fost sprijiniţi de d-l I. G. Duca, a reuşit totuşi să readucă ordine în finanţe, încredere şi curaj, restabilind echilibrul dintre venituri şi cheltueli, asigurând plata funcţionarilor şi pensionarilor, scăzând impozitele. Opinia publică din ţară a recunoscut în diferite rânduri — aşa cum o dovedesc consultările electorale din ultimul timp — acest mare merit al guvernărilor naţional-ţărăniste, de care criticile neroade şi ale rea credinţă ale opoziţiei nu-l pot nărui. Iată acum aceeaşi recunoaştere şi din partea opiniei publice internaţionale. Cât despre acord în sine — şi ne referim, scriind cele de mai jos, la aceleaşi critici opoziţioniste,deopotrivă de neroade şi pline de rea credinţă, — nu avem decât să ne bucurăm de recumşterea caracterului lui excepţional de colaborare, spre deosebire de acordurile încheiate până acum, şi care erau de asistenţă financiara. Acest acord — după cum o arată raportul d-lui Bruadland şi după cum au accentuat-o, d. Aloisi, reprezentantul Italiei, şi d. von Keller, reprezentantul Germaniei — nu comportă nici un fel de intervenţii în drepturile suverane ale României, care a încheiat acordul în plin exerciţiu al suveranităţii sale naţionale. Este , socotim, replica cea mai categorică ce se putea da miselor indignări şi neruşinatelor proteste ale unei prese de partid, care nu se fereşte de a minţi şi calomnia, chiar şi împotriva intereselor celor mai înalte ale Statului. -----ccasa leanest----- deia NOUL MINISTRU POLON Noul ministru al Poloniei a sosit Duminică în Capitală. D. Miroslaw Arciszewski, a fost prim-secretar al delegaţiei polone la Geneva, apoi consilier de ambasadă la Paris, şi recent, ministru la Riga. D. ARCISZEWSiKl fapte diverse Agenţi provocatori Ziarul «Universul» notează cu satisfacţie unele apostrofe injurioase la adresa miniştrilor, apostrofe care s’ar fi ridicat din mijlocul funcţionarilor întruniţi la congresul de deunăzi. Cuvintele notate cu litere marcate n’au fost auzite decât de agenţii d-lui Stelian Popescu. Dar chiar dacă astfel de vorbe au fost într'adevăr rostite, ele au venit desigur din rândurile agenţilor provocatori — cu care mai ales liberalii împănează toate întrunirile. Căci funcţionarii, elemente de ordine prin excelenţă, nu sunt capabili, să se dea la manifestaţii anarhice. «Universul» inventând sau scoţând în evidenţă provocările puse la cale de agenţii cluburilor de opoziţie — şi în special de cei înscrişi în partidul d-lui Duca — face o nedemnă acţiune de provocare. CHESTIA ZILEI In declaraţiile, făcute presei, — d. Virgil Madgearu, ministru de Finanţe, a expus un ordonat şi echitabil sistem de impunere. Cum nu se poate schimba radical sistemul de impunere In aceste împrejurări, când nu se pot face experimente legate în mod fatal de riscuri, — d. Madgearu s’a gândit la modificări introduse în cadrul fiscal de astăzi. Schimbările constau în degrevări, o mai justă repartiţie a sarcinilor, încetarea favorizării diferitelor categorii care s’au strecurat până acum printre dispoziţiile fiscale — precum şi introducerea publicităţii, impunerilor, pe lângă alte măsuri menite a înlătura evaziunea fiscală. In primul rând, actualul ministru de Finanţe a pus ordine — mai binezis, a început să pună ordine — în aparatul fiscal, atât de defectuos prin organizaţia lui şi prin recrutarea personalului. In al doilea rând, d. Madgearu a pus ordine în facerea plăţilor. Subt regimul «Uniunii Naţionale», ordonanţele de plată setransformaseră între afacere. Se dădea un comision de atâta la sută pentru încasarea unei sume. Din această pricină, guvernul «Ichmicienilor» n’a plant salarii şi pensii de vreo 4 miliarde şi ceva. A angajat în schimb, în mod nereglementar, cheltueli de 4 iniţiaţii şi luni După această purificare, ministrul de Finanţe a mers mai departe. A păşit la degrevări şi la repartiţii mai drepte a impozitelor. Era — şi în parte există încă — o deplorabilă situaţie morală. Pe când o parte dintre cetăţeni, mai cu seamă cei nevoiaşi, sunt impuşi la dări exorbitante — dări pe care contribuabilii le plătesc până la ban — o întreagă categorie de privilegiaţi ai soartei suportă o sarcină prea uşoară faţă de veniturile lor sau se bucură de o completă imunitate fiscală. Acest sistem imoral, care strecura revolta în sufletele masselor, va dispărea în urma măsurilor luate de actualul guvern. De altfel chiar degrevările în sine vor aduce o împuţinare a evaziunii fiscale şi vor determina o plată regulată a impozitelor. Decât impozite mari care nu se pot plăti mai bine impozite rezonabile, achitate de toată lumea la termen. Cu aceste măsuri și cu altele care vor veni, ordinea financiară va fi asigurată. ANUL VII NO. 160) Terenul 1 februarie 1933 C 4 JPA.(HN1 Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon Redacţia 217)04 Adiţia 22Q 125 Biserica şi mişcările de strada Am considerat totdeauna ca un act de înţelepciune abţinerea Bisericei de la manifestaţiile politice de stradă. Dacă diferiţii membri ai clerului fac politică militantă înscrişi fiind în deosebite partide, Biserica nu poate şi nu are dreptul să ia atitudine pro sau contra, într’o problemă sau alta. Ţinem prea mult la prestigiul şi la autoritatea morală a acestei Instituţiuni religioase, ca să putem aplauda atunci când ea face o greşală. Publicul românesc a văzut şi a citit multe fapte cari nu aveau nimic comun cu morala şi religia, imputate diferiţilor capi de dioceze. Ani dearăndul s’au dus violente campanii de presă contra celor mai de seamă preoţi superiori, despre cari enoriaşii n’ar fi trebuit să ştie ceiace au aflat din gazete. Pentru prestigiul Bisericei. Şi deaceia ne pare bizar, că tocmai ziarele cari pledează pentru un regim forte, de autoritate, amestecă de câte ori nu mai au ocazia, Biserica în mişcările politice, cu consimţământul, fără îndoială, a oficialităţii eclesiastice. Or, până astăzi, toate instituţiile cari s’au abandonat ambiţiilor politice, au ieşit înfrânte, cu prestigiul şi autoritatea diminuate, atât de violente şi fără nici un menajament sunt pasiunile politice la noi. Socotim prin urmare, că Biserica îşi neglijează interesele sale atunci când îşi îngădue participări la procesiuni politice de stradă, sau când oficiază «Te Demnto-uri la adunări în cari se propagura. Avem obiceiul sâ exagerăm totul, deaceia ar fi util ca înainte de a lua o atitudine să supunem faptele unor verificări critice serioase. Căci mai ales evenimentelor din ultimele zile li s’au dat proporţii uriaşe. «Calendarul» a prezintat situaţia în culori alarmante, de parcă ar fi vorba de o năvală a barbarilor asupra României, cu intenţiunea de a o priva de caracterul ei religios, iar Biserica s’a lăsat «antrenată» într’o cruciadă puerilă. «Crucea a învins!» exclamă oficiosul clerical «Calendarul». Simţi în această exclamaţie «victorioasă» toată tristeţa veacurilor, mai ales dacă ea este subliniată cu mătănii superstiţioase preoţeşti. Dacă militanţii «creştini» n’ar face în fiecare zi profesiuni de credinţă «religioasă», «monarhică», «corporatistă», etc., am crede, că şi-au pus în gând pregătirea kerenskiadei româneşti, atât de sistematic şi cu atâta succes sapă temeliile tuturor instituţiunilor cari concretizează ordinea socială existentă. Trăim vremuri tulburi e adevărat. Nicăeri însă nervozitatea n’a ajuns la paroxism, ca în România, şi nici ridicolul nu este atât de cultivat. D. Forţu în exaltarea lui gramaticală s-a considerat «trimisul, lui Dumnezeu» ale cărui cuvinte le-a auzit. El i-a dat îndemnul să «purifice» România. Iar «Calendarul» pretinde că d. Nichifor Crainic este «omul providenţial» ce are o «misiune aici pe pământ», — tot o misiune de «purificare» bineînţeles — controversă rasputiniană a cărei deslegare nu ne interesează de loc. Ce caută însă Biserica la mişcările politice de stradă? România este un stat creştin-ortodox. Nimeni nu contestă aceasta. Dar chiar în ipoteză contrară, caracterul de stat creştin trebue să-l apare în rândul întâi statul — dacă-i convine — şi numai în rândul al doilea Biserica. La mormântul «Eroului Necunoscut» s’a pus o cruce de flori. Ce a căutat însă reprezentantul superior al Bisericei la acea manifestaţie ? JUNIUS Congresul funcţionarilor Congresul funcţionarilor publici de toate categoriile, care a avut loc la «Eforie», nu poate fi privit decât din punctul de vedere al organizării profesionale. Opoziţia va încerca să bată monedă politică împotriva guvernului, care a arătat, totuşi, cea mai mare solicitudine acestei categorii de cetăţeni, încercarea va fi zadarnică. Solicitudinea guvernelor naţionalţărăniste faţă de funcţionari nu s’a arătat prin promisiuni irealizabile şi vorbe late, ci prin fapte efective. Pe când trecutele guverne îşi mărturisiau grija lor prin neplata cu lunile a lefurilor funcţionăreşti, prima grijă a guvernului dat de către partidul nostru a fost de a asigura pe toate căile plata la zi a acestor oameni, care prestează serviciu în aparatul tehnic al Statului. Era într’adevăr de o scabroasă imoralitate faptul, că în timp ce d. Argetoianu arunca miliarde în dreapta şi stânga pentru salvarea portofoliilor putrede ale băncilor, micii funcţionari al căror unic venit consta într’o modică leafă să fie lăsaţi în părăsire pe mâna cămătarilor, când aveau încă credit, sau pur şi simplu muritori de foame. Sinuciderile dramatice ale învăţătorilor, care furau codrul de turtă şi slănină din ghiozdanele şcolarilor, sub regimul tehnicienilor, sunt încă în memoria opiniei publice. Această situaţie a fost imediat curmată de naţional-ţărănişti. Datorită grelelor vremuri şi impasului vistieriei ţărei, s’a păşit la o reducere de salarii. Gestul impopular şi curajul impopularităţii nu-l putea avea decât un partid cu o largă bază în massele acestei ţări. Sacrificul general putea fi lesne înţeles. Mai ales, că pe această cale se asigura plata integrală şi punctuală a salariilor. De aceea, congresul funcţionarilor publici de toate categoriile a decurs în linişte. (Continuare în pag. 1ia) Curiozităţile atât de singulare din politica internă a Reichului au sfârşit, dacă se poate spune, printr-o soluţie a crizei quasi-permanentă de guvern, soluţie împotriva căreia totuşi au fost determinate toate evenimentele politice de la concedierea guvernului parlamentar bruening până azi. «Guvernul baronilor» prezidat de d. von Papen; două dizolvări ale Reichstagului; guvernul von Schleicher nu s’au perindat pe echierul politic al Germaniei decât spre a impedica venirea la putere a lui Hitler. A cărui intransigență agresivă , «tot sau nimic» la ofertele ce-i fusese adresate după rezultatele primelor alegeri, supărase pe prezidentul-mareşal von Hindenburg. In acel Reichstag hitleriştii dispuneau ele circa 224 de mandate. Nu însă majoritatea necesară unei guvernări proprii. In actualul Reichstag Hitler are 197 de reprezentanţi. «Technicienii» vieţei publice germane asigurau, că alte alegeri ar reduce cu încă 3—4 milioane de voturi mistica Hitler. Cu toate că la alegerile de Dietă elin Lippe, considerate totuşi în Reich ca o indicaţiune, succesul hitleriştilor a fost categoric. Altele sunt însă condiţiunile unor alegeri generale în care nervul principal al luptei îl formează în Germania şi fondurile. Or, se spunea că marea industrie a ferului şi «regele» ei d. Thyssen, n’ar mai fi dispusă la alte largi sacrificii în favoarea lui Hitler. In orice caz toate aparenţele erau că Adolf Hitler priveşte cu aprehensiune perspectiva unor noui alegeri. Pe aceste temeiuri şi consecvent liniei generale politice urmate până azi de preşedintele Reichului, cancelarul von Schleicher a solicitat mareşalului Hindenburg un decret de disolvare al Reichstagului. Preşedintele a refuzat. Eşec dureros pentru von Schleicher care trecea drept un sfătuitor ascultat al mareşalului. E drept, că şi reputaţia de supleţă şi abilitate a lui von Schleicher a eşit învinsă din negocierile îndelungate întreprinse cu partidele, spre a-și asigura, bază parlamentară în Reichstag. Pe de altă parte contra generalului-cancelar a fost dusă permanent o campanie de intrigi, al cărei suflet era d. von Papen, care reapare în guvernul Hitler cu rolul de a tutela pe șeful «nazi». Se poate spune că lovitura de azi a fost aranjată de d. von Papén în faimoasa întrevedere «secretă» cu Hitler la Darmstadt acum vr’o două luni, cu amărăciune reproșată lui von Papén de către Schleicher, însă pe care cel dintâi a căutat atunci dacă nu s’o desmintă, în orice caz să-i atenueze importanța. Von Schleicher răsturnase guvernul baronilor. Von Papen, care se învederează ca cel mai de încredere pe lângă mareşalul Hindenburg, i-a plătit poliţa. Combinaţia Hitler, alcătuită de fostul cancelar care este vicecancelar în noul guvern, prezintă a- i coastă particularitate că regrupea- ză din nou forţele reacţionare ale Reichului, unind pe hitlerişti cu naţionalii germani prezidaţi de d. Hilgenberg partizani declaraţi ai restauraţiei monarhice. Ceea ce însă nu-i suficient pentru o majoritate parlamentară constructivă — şi de aceia continuă negocierile cu popuiştii bavarezi şi cu centrul prezidat de preotul Kaas. Pare infinit probabil, că von Palten a ţinut preşidentului Reichului cam acest limbaj : «— II încadrăm pe Hitler, care nu va putea să se emancipeze de tutela noastră fără riscul de a fi răsturnat. Şi aducându-l la putere avem prilejul de a lichida mistica Hitler». Compoziţia noului guvern desprinde această tactică. Dar despre Hitler cancelar mai avem a ne ocupa. BULETIN EXTERN ADOLF HITLER CANCELAR Spre o împărţire a Asiei ? ----------------0030---------------- Când s a produs pentru prima oară intervenţia Japoniei în Manciuria, credinţa unanimă era că un nou război va izbucni în extremul orient prin intervenţia Rusiei. Nu lips.a ?nci justificarea acestei credinţe : războiul ruso-japonez de acum trei decenii în urmă, isbucnise doar tot pe chestia manciuriană. Spre mirarea întregei opinii publice însă, Manciuria a fost ocupată de trupele japoneze cu tot protestul Climei la Societatea Naţiunilor şi fără ca Rusia să dea vreun semn de nelinişte. Singurul act înregistrat, în legătură cu ocuparea Maneiuriei de către trupele nipone a fost: deplasarea a cinci divizii sovietice în jurul laomni Baieal şi trasportarea în aceiaşi regiune a 145 avioane de bombardament sovietice. Nedumerirea produsă de această rămânere în rezervă a Sovietelor s’a risipit ulterior, atunci când o telegramă din New-York anunţa, că între Soviete şi Japonia există un perfect acord în ceia ce priveşte acţiunea celei din urmă în extremul orient. * Dacă este să ţinem seama însă de unele evamiente produse în ultimul timp, nu ne este grec să constatăm, că acordul de care vorbea telegrama din New York nu se referea numai la ocuparea Maneiuriei, ci de un întreg plan de execuţie pus la cale de japonezi cu ajutorul Sovietelor pentru întreaga Asie răsăriteană şi centrală. In ultimul număr din L’Europe Nouvelle, d. Roger Levy sub titlul: «Ce vor zice cei 19 după ocuparea Chăn-Hai Kuan-ului» scrie următoarele: «Se putea crede că Japonia se va mulţumi cu noul stat mandoiurian pe care urmărea să-l fortifice, asigurânduşi astfel cele mai bune relaţii cu el, acelea cari există, în general, între părinţi şi nouii născuţi. Dar Japonia se mulţumeşte, numai cu punerea în valoare a Manciuriei? Ocuparea Chan-Hai-Kuanului, la piciorul marelui zid chinez, de către trupele nipone, aminteşte — ceiora cari păreau că nu ştie — că Japonia nu separă în orizontul său politic şi economia Manciuria de Mongolia, documentul B, ,publicat în toamnă sub auspiciile japoneze, ne informează suficient asupra drepturilor şi intereselor Japoniei în Manciuria şi Mongolia; despre partea importantă luată de Japonia în desvoltarea acestor două state; despre raporturile dintre chestiunile manciuro mongoliene şi existenţa economică a Japoniei. Or, Chang-Hai-Kuan înseamnă, drumul Mongoliei. Incidentele locale cari au provocat ocuparea acestui oraş, concentrarea forţelor chineze în jurul Johol-ului, toate acestea nu prevăd o nouă înaintare japoneză spre Mongolia, spre acele imense regiuni cari se învecinează cu partea Mongoliei ocupată de Sovietel şi spre îndepărtatul Turkestan chinez T». Constatările d-lui Roger Levy capătă însă o confirmare categorică, dacă ţinem seama de o serie de interviewuri ale unor ofiţeri japonezi superiori, înserate de curând în revista japoneză Hinc. do (Răsăritul Soarelui) care apare la Tokio. Generalii japonezi Shioteu, Takehin, Kakata şi Ito în declaraţiunile ce fac se apropie, ba chiar depăşesc, preconizările d-lui Levy. Iată de pildă ce spune în zisa revistă generalul-maior Ito, unul din cei mai de seamă ofiţeri de stat major ai armatei nipone : — «Să merg mână ’n mână cu Sovietele este primul punct al programului meu. Să ajung la o înţelegere cu Olima în vederea unei apărări reciproce constitue al doilea punct şi să merg cu pumnalul scos contra Statelor Unite este al treilea şi ultimul scop. Nu vom lăsa să slăbească legăturile noastre cu Sovietele. Dacă Rusia manifestă dorinţa să-şi întindă influenţa pe coastele oceanului Indian, Japonia trebue s’o ajute, cel puţin într’un chip mascat. Condiţiunile s’au schimbat mult în Rusia. Ceea ce o angaja altădată în întinderea influenţei sale în Extremul Orient, astăzi nu mai există». Comentând declaraţiunile generalului Ito, redactorul lui Hi-no-de spune : «Sovietele îşi împing actual(Continuarea în pagina ll-a). NOUL CANCELAR GERMAN D. HITLER Pledoarie pentru tractatura N. Nae Ionescu este un mare predicator... in pustiu. De şease ani de zile d-sa propovădueşte necesitatea instaurării unui regim dictatorial, sau de «autoritate» — cum scrie subtil. In aceiaş vreme directorul «Cuvântului» vorbeşte şi despre o «criză structurală» a societăţii burgheze. Capitalismul a murit ca civilizaţie, ca gândire, cu sistem. Totul se zguduie şi totul se prăbuşeşte. Dae Ionescu este împins şi de panică şi copleşit de o speranţă sau viziune mare. Societatea viitoare îl preocupă în cel mai înalt grad ca pe orice intelectual ce vede şi gândeşte. In simplitatea sa subtilă, d. Nae Ionescu are viziuni apocaliptice. Dar ca orice metafizician incurabil, d-sa vede în frământările sociale de azi «Slâna hei Dumnezeu». Aşa s’a născut în capul său turmentat teoria «Stăpânului» care ar avea misiunea să sublituiascâ pe Dumnezeu aici pe pământ. Dacă nu i-ar fi ruşine, d. Nae Ionescu ar propune fără nici-o îndoială o «cruciadă» nouă, care să aibă rolul de a afirma odată mai mult concepţiile de guvernare feudală. Căci lucru bizar, d■ Nae Ionescu este un amestec de feudal şi comunizant. Aceste două curente contradictorii îl frământă dureros. Vrea să-şi verifice teoriile sale feudale, prin dictatură de dreapta, ca să scape obsesiei dictaturei de stânga. Poate că d. Nae Ionescu nu este încă comunist. Formaţia sa intelectuală ciudată (d-sa este metafizician ateu) îi comandă în mod firesc atitudinea pe care o are astăzi față de evenimentele la ordinea zilei. De şease ani, d Nae Ionescu înegrește coloanele «Cuvântului» cu fine silogisme de consolare intelectuală. Este prea inteligent ca să nu vadă directa pe care o iau evenimentele mondiale, deaceia emită zi de zi, divertismente. Nu este încă comunist, desigur. Dar mâine? D. Nae Ionescu minte cotidian. Se minte in rândul întâi ,pe d-sa, cucă suntem convinși că nu crede nimic din ceiace scrie, după cum cititorii nu-l cred de cinci ani de zile. Când prin urmare d-sa va obosi de a mai etala neadevăruri, alunei ori va tăcea, ori va adera pentru comunism. Convertirea sa însă nu va mai însemna nimic. Dacă poţi să exişti cu minciuna într’o societate, nu poţi să contribueşti cu minciuni la construirea societăţii viitoare. D. Nae Ionescu poate să fie bine informat asupra unor evenimente de culise, poate să ştie de ce a plecat de Iuliu Maniu, sau ce se gândeşte în anumite cercuri. Poate. Dar ce contează «storile» în perspectiva istorică, in care înfăţişăm noi evenimentele, alături de Iuliu Maniu? ...Curentele nu pot fi zăgăzuite mai ales când în fruntea lor se găsesc oameni de caracter, ca Iuliu Maniu. .Spiritualizarea frontierei“ IN JURUL INTERVIEWULUI D-LUI TITULESCU Nu numai ţara noastră dar regiunea sud-estică europeană, întreaga Europă, cât şi celelalte continente— toată lumea chiar trece printro criză înspăimântătoare, subt diferite aspecte. Ţările — oricât de mari şi de puternice ar fi — nu pot rezista în mod izolat. In ciocnirea de interese stau faţă în faţă continentele. Statele nu pot face faţă împrejurărilor decât asociindu-se după interesele lor. In mijlocul crizei mondiale, primul gest de conservare al ţărilor a fost apărarea graniţelor. Fiecare ţară s’a închis în sine însăşi. Acesta poate fi un punct de plecare, nu poate fi însă o soluţie în sine. După primele măsuri conservative luate de nevoe, cum foarte bine a spus d- Titulescu într'un interview acordat ziarului «Az Est», de «spiritualizarea frontierei». Pe baza intereselor comune, prin sistemul tarifului preferenţial, statele au datoria — dacă au spirit de conservare — să se unească în grupuri, asigurându-şi debuşeuri şi luptându-se pentru menţinerea unui preţ acceptabil al mărfurilor. In interviewul citat, d. Titulescu — cu o clară şi adâncă viziune a realităţilor — expune un civilizat punct de vedere pentru aranjarea relaţiilor noastre economice cu Ungaria şi cu celelalte ţâri din Europa centrală, unite între ele prin aceleaşi interese. Lăsând deoparte animozităţile războiului, trecând peste motivele de nemulţumire, — statele, în loc să se piardă în îndepărtate probleme de viitor, ar trebui să se gândească mai bine la ziua de astăzi, însăşi existenţa unor ţări este în joc. Căci — indiferent de frontiere — mizeria e în stare să roadă un stat până la prăbuşire. România şi Ungaria au interese comune. Aceleaşi interese leagă aceste ţări de Austria, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Oricare ar fi fost situaţia post-belică, ţările de mai sus erau sortite — prin firea lucrurilor — să colaboreze. Dar încă acum, când criza a scos mai mult în evidenţă interesele periclitate. In numele României, cuvântul de înţelegere a fost spus — cu prestigiu i mondial — de d. Titulescu, ministrul de Externe. Acest cuvânt va avea desigur ecou — atât din pricina persoanei care îl lansează în cercurile conducătoare din ţările cointeresate, cât şi mulţumită problemelor vitale la ordinea zilei. .Pentru netezirea căii spre rezolvarea chestiilor economice, ,d. Titulescu a vorbit cu căldură de «tratamentul echitabil al minorităţilor», de «mâna prietenoasă», pe care o întindem Ungariei. Declaraţiile d-lui Titulescu au fost bine primite la Budapesta. Gestul a fost făcut de Românul. Ungaria s’a arătat dispusă să-l imite. Alţii vor lua acest exemplu util şi frumos. Iar d. Titulescu va fi personalitatea în jurul căreia se vor cristaliza noile concepţii în spiritul nou al vremii. Vom fi bucuroşi dacă iniţiativa României va avea succes. Şi avem toate motivele să credem că —având în vedere interesele în joc şi starea de spirit a guvernelor statelor respective — nici o piedecă nu va interveni în calea acţiunii întreprinsă de ministrul nostru de Externe.