Dreptatea, februarie 1933 (Anul 7, nr. 1605-1628)

1933-02-01 / nr. 1605

un guvern de concentrare In Franţa va grăbi Guvernul Hitler In Germania Acordul Geneva Acordul de colaborare tehnico­­financiară, intervenit între Româ­nia şi Geneva, a fost aprobat Sâm­bătă de către Consiliul Societă­ţii Naţiunilor în cadrul unei so­lemnităţi, care merită să fie sub­liniată cu toată bucuria, deoarece cuvintele rostite cu acest prilej de către­­reprezentanţii tuturor Ma­rilor Puteri în supremul for inter­naţional de pe ţărmurile Lemanu­­lui, dovedesc recunoaşterea tutu­ror sforţărilor statului nostru în direcţia refacerii financiare şi a menţinerii tuturor angajamente­lor noastre. Textul acordului, definitivat în prezenţa d-lui I. Lugoşianu, mi­nistrul Industriei şi Comerţului, ca reprezentant al guvernului român şi între comitetul financiar al So­cietăţii Naţiunilor a fost prezen­tat Consiliului de către­­ Braad­­land, reprezentant al Norvegiei. Raportul însuşi cuprinde aprecieri favorabile, cu privire la situaţia României şi la eforturile făcute de guvernul român pentru restaura­rea economică şi financiară, men­ţionând opera de stabilizare mone­tară, măsurile luate pentru preîn­tâmpinarea şi combaterea efecte­lor crizei economice, asanarea fi­nanţelor publice. Iar d. Massigli, delegatul f­ran­ţei, a subliniat şi d-şi acest text, apreciând, în cuvântarea d-sare, toată acţiunea guvernului român, începând cu stabilizarea şi sfâr­şind cu măsurile de redresare fi­nanciară, luate în ultimul timp. La fel s-au exprimat şi ceilalţi de­legaţi şi, ce putem constata din ob­­servaţiunile, formulate de Consi­liul Societăţii Naţiunilor şi citate în rândurile precedente ? Că So­cietatea Naţiunilor, cel mai im­portant organism politic interna­ţional, socoteşte că România a fă­cut un considerabil şi extrem de lăudabil efort din 1929 — anul stabilizării —până astăzi, în 1933, pentru redresarea ei financiară şi pentru combaterea cu folos a efectelor crizei. Reţinem în mod special aceste date, fiindcă, nu trebuie să uităm că, deja stabili­zare până astăzi, România a fost condusă de guverne naţional-ţă­­răniste, în afară de sincopa teh­­nicianistă dintre Mai 1931 şi Iu­nie 1932, răstimp în care finan­ţele publice şi întreaga politică economică a ţării au fost puse în gravă primejdie de lipsa de exp­erienţă, de seriozitate şi de capacitate, cu care d. Argetoianu se instalase la ministerul Finan­ţelor. Din fericire, în clipa când se părea că nimic nu mai poate fi salvat, partidul naţiona­l-ţără­nesc a fost rechemat la condu­cerea treburilor Statului, şi, fă­ră a putea remedia tot imensul rău făcut de d-nii Iorga şi Arge­toianu, cari au fost sprijiniţi de d-l I. G. Duca, a reuşit totuşi să readucă ordine în finanţe, în­credere şi curaj, restabilind e­­ch­ilibrul dintre venituri şi chel­­tueli, asigurând plata funcţiona­rilor şi pensionarilor, scăzând impozitele. Opinia publică din ţară a re­cunoscut în diferite rânduri — aşa cum o dovedesc consultările electorale din ultimul timp — a­­cest mare merit al guvernărilor naţional-ţărăniste, de care criti­­cile neroade şi ale rea credinţă ale opoziţiei n­u-l pot nărui. Iată acum aceeaşi recunoaştere şi din partea opiniei publice in­ternaţionale. Cât despre acord în sine — şi ne referim, scriind cele de mai jos, la aceleaşi critici opoziţio­niste,­­deopotrivă de neroade şi pline de rea credinţă, — nu a­­vem decât să ne bucurăm de re­­cu­­­mşterea caracterului lui ex­cepţional de colaborare, spre deosebire de acordurile înche­iate până acum, şi care erau de asistenţă financiara. Acest acord — după cum o a­­rată raportul d-lui Bruadland şi după cum au accentuat-o, d. Aloisi, reprezentantul Italiei, şi d. von Keller, reprezentantul Germaniei — nu comportă nici un fel de intervenţii în dreptu­rile suverane ale României, care a încheiat acordul în plin exer­ciţiu al suveranităţii sale naţio­nale. Este , socotim, replica cea mai categorică ce se putea da miselor indignări şi neruşinate­lor proteste ale unei prese de partid, care nu se fereşte de a minţi şi calomnia, chiar şi îm­potriva intereselor celor mai înalte ale Statului. -----ccasa leanest-----­ deia NOUL MINISTRU POLON Noul ministru al Poloniei a sosit Duminică în Capitală. D. Miroslaw Arciszewski, a fost prim-secretar al delegaţiei polone la Geneva, apoi consilier de ambasadă la Paris, şi recent, ministru la Riga. D. ARCISZEWSiKl fapte diverse Agenţi provocatori Ziarul «Universul» notează cu sa­tisfacţie unele apostrofe injurioase la adresa miniştrilor, apostrofe ca­re s’ar fi ridicat din mijlocul func­ţionarilor întruniţi la congresul de deunăzi. Cuvintele notate cu litere marcate n’au fost auzite decât de agenţii d-lui Stelian Popescu. Dar chiar dacă astfel de vorbe au fost într'adevăr rostite, ele au venit desigur din rândurile agenţi­lor provocatori — cu care mai ales liberalii împănează toate întruniri­le. Căci funcţionarii, elemente de ordine prin excelenţă, nu sunt ca­pabili, să se dea la manifestaţii a­­narhice. «Universul» inventând sau scoţând în evidenţă provocăr­ile puse la cale de agenţii cluburilor de opoziţie — şi în special de cei înscrişi în par­tidul d-lui Duca — face o nedemnă acţiune de provocare. CHESTIA ZILEI In declaraţiile, făcute presei, — d. Virgil Madgearu, ministru de Finan­ţe, a expus un ordonat şi echitabil sistem de impunere. Cum nu se p­oate schimba radical sistemul de impunere In aceste îm­prejurări, când nu se pot face expe­rimente legate în mod fatal de ris­curi, — d. Madgearu s’a gândit la modificări introduse în cadrul fiscal de astăzi. Schimbările constau în degrevări, o mai justă repartiţie a­ sarcinilor, în­cetarea favorizării diferitelor catego­rii care s’au strecurat până acum prin­tre dispoziţiile fiscale — precum şi introducerea publicităţii, impunerilor, pe lângă alte măsuri menite a înlă­tura evaziunea fiscală. In primul rând, actualul ministru de Finanţe a pus ordine — mai bine­­zis, a început să pună ordine — în aparatul fiscal, atât de defectuos prin organizaţia lui şi prin recrutarea per­sonalului. In al doilea rând, d. Madgearu a pus ordine în facerea plăţilor. Subt regimul «Uniunii Naţionale»,­­ ordo­nanţele de plată se­­transformaseră în­tre­ afacere. Se dădea un comision de atâta la sută pentru încasarea unei sume. Din această pricină, guvernul «Ich­­­micienilor» n’a plant salarii şi pensii de vreo 4 miliarde şi ceva. A angajat în schimb, în mod nereglem­entar, cheltueli de 4 iniţiaţii şi luni După această purificare, ministrul de Finanţe a mers mai departe. A pă­şit la degrevări şi la repartiţii mai drepte a impozitelor. Era — şi în parte există încă — o deplorabilă situaţie morală. Pe când o parte dintre cetăţeni, mai cu seamă cei nevoiaşi, sunt impuşi la dări exorbitante — dări pe care con­tribuabilii le plătesc până la ban — o întreagă categorie de privilegiaţi ai soartei suportă o sarcină prea uşoară faţă de veniturile lor sau se bucură de o completă imunitate fiscală. Acest sistem imoral, care strecura revolta în sufletele masselor, va dis­părea­­ în urma măsurilor luate de actualul guvern. De altfel chiar degrevările în sine vor aduce o împuţinare a evaziunii fis­cale şi vor determina o plată regula­­tă a impozitelor. Decât impozite mari care nu se pot plăti­­ mai bine impozite rezonabile, achitate de toată lumea la termen. Cu aceste măsuri și cu altele care vor veni, ordinea financiară va fi a­­sigurată. ANUL VII NO. 160) Terenul 1 februarie 1933 C 4 JPA.(HN1 Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon Redacţia 217)04 Adiţia 22Q 125 Biserica şi mişcările de strada Am considerat totdeauna ca un act de înţelepciune abţinerea Bise­­ricei de la manifestaţiile politice de stradă. Dacă diferiţii membri ai clerului fac politică militantă în­scrişi fiind în deosebite partide, Biserica nu poate şi nu are dreptul să ia atitudine pro sau contra, în­tr’o problemă sau alta. Ţinem prea mult la prestigiul şi la autoritatea morală a acestei Instituţiuni reli­gioase, ca să putem aplauda atunci când ea face o greşală. Publicul românesc a văzut şi a citit multe fapte cari nu aveau ni­mic comun cu morala şi religia, im­putate diferiţilor capi de dioceze. Ani dearăndul s’au dus violente campanii de presă contra celor mai de seamă preoţi superiori, despre cari enoriaşii n’ar fi trebuit să ştie ceiace au aflat din gazete. Pentru prestigiul Bisericei. Şi deaceia ne pare bizar, că toc­mai ziarele cari pledează pentru un regim forte, de autoritate, amestecă de câte ori nu mai au ocazia, Bise­rica în mişcările politice,­­ cu con­simţământul, fără îndoială, a ofi­cialităţii eclesiastice. Or, până astăzi, toate instituţiile cari s’au abandonat ambiţiilor po­litice, au ieşit înfrânte, cu presti­giul şi autoritatea diminuate,­­ a­­tât de violente şi fără nici un me­najament sunt pasiunile politice la noi. Socotim prin urmare, că Biserica îşi neglijează interesele sale atunci când îşi îngădue participări la pro­cesiuni politice de stradă, sau când oficiază «Te Demnto-uri la adunări în cari se propag­ura. Avem obiceiul sâ exagerăm to­tul, deaceia ar fi util ca înainte de a lua o atitudine să supunem fap­tele unor verificări critice serioase. Căci mai ales evenimentelor din ul­timele zile li s’au dat proporţii uriaşe. «Calendarul» a prezintat si­tuaţia în culori alarmante, de par­că ar fi vorba de o năvală a barbarilor asupra României, cu intenţiunea de a o priva de caracterul ei religios, iar Biserica s’a lăsat «antrenată» într’o cruciadă puerilă. «Crucea a învins!» exclamă ofi­ciosul clerical «Calendarul». Simţi în această exclamaţie «victorioasă» toată tristeţa veacurilor, mai ales dacă ea este subliniată cu mătănii superstiţioase preoţeşti. Dacă militanţii «creştini» n’ar face în fiecare zi profesiuni de cre­dinţă «religioasă», «monarhică», «corporatistă», etc., am crede, că şi-au pus în gând pregătirea ke­­renskiadei româneşti, atât de siste­matic şi cu atâta succes sapă teme­liile tuturor instituţiunilor cari con­cretizează ordinea socială existentă. Trăim vremuri tulburi e adevă­rat. Nicăeri însă nervozitatea n’a ajuns la paroxism, ca în România, şi nici ridicolul nu este atât de cul­tivat. D. Forţu în exaltarea lui gra­maticală s-a considerat «trimisul, lui Dumnezeu» ale cărui cuvinte le-a auzit. El i-a dat îndemnul să «purifice» România. Iar «Calenda­rul» pretinde că d. Nichifor Crainic este «omul providenţial» ce are o «misiune aici pe pământ», — tot o misiune de «purificare» bineînţeles — controversă rasputiniană a cărei deslegare nu ne interesează de loc. Ce caută însă Biserica la mişcă­rile politice de stradă? România este un stat creştin-ortodox. Nimeni nu contestă aceasta. Dar chiar în ipo­teză contrară, caracterul de stat creştin trebue să-l apare în rândul întâi statul — dacă-i convine — şi numai în rândul al doilea Biserica. La mormântul «Eroului Necunos­cut» s’a pus o cruce de flori. Ce a căutat însă reprezentantul superior­ al Bisericei la acea manifestaţie ? JUNIUS Congresul funcţionarilor Congresul funcţionarilor publici de toate categoriile, care a avut loc la «Eforie», nu poate fi privit decât din punctul de vedere al or­ganizării profesionale. Opoziţia va încerca să bată mo­nedă politică împotriva guvernului, care a arătat, totuşi, cea mai mare solicitudine acestei categorii de ce­tăţeni, încercarea va fi zadarnică. Solicitudinea guvernelor naţional­­ţărăniste faţă de funcţionari nu s’a arătat prin promisiuni irealizabi­le şi vorbe late, ci prin fapte efec­tive. Pe când trecutele guverne îşi mărturisiau grija lor prin neplata cu lunile a lefurilor funcţionăreşti, prima grijă a guvernului dat de către partidul nostru a fost de a asigura pe toate căile plata la zi a acestor oameni, care prestează ser­viciu în aparatul tehnic al Statului. Era în­tr’adevăr de o scabroasă imoralitate faptul, că în timp ce d.­ Argetoianu arunca miliarde în dreapta şi stânga pentru salvarea portofoliilor putrede ale băncilor, micii funcţionari al căror unic ve­nit consta într’o modică leafă să fie lăsaţi în părăsire pe mâna că­mătarilor, când aveau încă credit, sau pur şi simplu muritori de foa­me. Sinuciderile dramatice ale în­­­văţătorilor, care furau codrul de turtă şi slănină din ghiozdanele şcolarilor, sub regimul tehnicieni­lor, sunt încă în memoria opiniei publice. Această situaţie a fost imediat curmată de naţional-ţărănişti. Da­torită grelelor vremuri şi impasu­lui vistieriei ţărei, s’a păşit la o reducere de salarii. Gestul impo­pular şi curajul impopularităţii nu-l putea avea decât un partid cu o largă bază în massele acestei ţări. Sacrificul general putea fi lesne înţeles. Mai ales, că pe această cale se a­­sigura plata integrală şi punctuală a salariilor. De aceea, congresul funcţionari­lor publici de toate categoriile a decurs în linişte. (Continuare în pag. 1i­a) Curiozităţile atât de singulare din politica internă a Reichului au sfârşit, dacă se poate spune, prin­­tr-o soluţie a crizei quasi-perma­nentă de guvern, soluţie împotriva căreia totuşi au fost determinate toate evenimentele politice de la con­cedierea guvernului parlamentar b­ruening până­ azi. «Guvernul baronilor» prezidat de d. von Papen; două dizolvări ale Reichstagului; guvernul von Schlei­cher nu s’au perindat pe echierul politic al Germaniei decât spre a impedica venirea la putere a lui Hitler. A cărui intransigență agre­sivă , «tot sau nimic­­» la ofertele ce-i fusese adresate după rezultate­le primelor alegeri, supărase pe prezidentul-mareşal von Hinden­burg. In acel Reichstag hitleriştii dis­puneau ele circa 224 de mandate. Nu însă majoritatea necesară unei gu­vernări proprii. In actualul Reichstag Hitler are 197 de reprezentanţi. «Technicienii» vieţei publice germane asigurau, că alte alegeri ar reduce cu încă 3—4 milioane­ de voturi mistica Hitler. Cu toate că la alegerile de Dietă elin Lippe, considerate totuşi în Reich ca o indicaţiune, succesul hi­­tleriştilor a fost categoric. Altele sunt însă condiţiunile unor alegeri generale în care nervul principal al luptei îl formează în Germania şi fondurile. Or, se spunea că marea industrie a ferului şi «regele» ei d. Thyssen, n’ar mai fi dispusă la alte largi sacrificii în favoarea lui Hit­ler. In orice caz toate aparenţele e­­rau că Adolf Hitler priveşte cu a­­prehensiune perspectiva unor noui alegeri. Pe aceste temeiuri şi consecvent liniei generale politice urmate până azi de preşedintele Reichului, can­celarul von Schleicher a solicitat mareşalului Hindenburg un decret de disolvare al Reichstagului. Preşedintele a ref­uzat. Eşec dure­ros pentru von Schleicher care tre­cea drept un sfătuitor ascultat al mareşalului. E drept, că şi reputa­ţia de supleţă şi abilitate a lui von Schleicher a eşit învinsă din nego­cierile îndelungate întreprinse cu partidele, spre a-și asigura, bază parlamentară în Reichstag. Pe de altă parte contra generalu­­lui-cancelar a fost dusă permanent o campanie de intrigi, al cărei su­flet era d. von Papen, care reapare în guvernul Hitler cu rolul de a tu­tela pe șeful «nazi». Se poate spune că lovitura de azi a fost aranjată de d. von Papén în faimoasa întrevedere «secretă» cu Hitler la Darmstadt acum vr’o două luni, cu amărăciune reproșată lui von Papén de către Schleicher, însă pe care cel dintâi a căutat atunci dacă nu s’o desmintă, în orice caz să-i atenueze importanța. Von Schleicher răsturnase guver­nul baronilor. Von Papen, care se învederează ca cel mai de încredere pe lângă mareşalul Hindenburg, i-a plătit poliţa. Combinaţia Hitler, alcătuită de fostul cancelar care este vicecan­celar în noul guvern, prezintă a- i coastă particularitate că regrupea-­­ ză din nou forţele reacţionare ale Reichului, unind pe hit­le­rişti cu na­ţionalii­ germani prezidaţi de d. Hil­genberg partizani declaraţi ai res­tauraţiei monarhice. Ceea ce însă nu-i suficient pentru o majoritate parlamentară cons­tructivă — şi de aceia continuă ne­gocierile cu popuiştii­ bavarezi şi cu centrul prezidat de preotul Kaas. Pare infinit probabil, că von Pa­lten a ţinut preşidentului Reichu­­lui cam acest limbaj : «— II încadrăm pe Hitler, care nu va putea să se emancipeze de tutela noastră fără riscul de a fi răs­turnat. Şi aducându-l la putere a­­vem prilejul de a lichida mistica Hitler». Compoziţia noului guvern des­prinde această tactică. Dar despre Hitler cancelar mai avem a ne o­­cupa. BULETIN EXTERN ADOLF HITLER CANCELAR Spre o împărţire a Asiei ? ----------------0030----------------­ Când s a produs pentru prima oa­ră intervenţia Japoniei în Man­ciuria, credinţa unanimă era că un nou război va izbucni în extremul orient prin intervenţia Rusiei. Nu lips­.a ?n­ci justificarea aces­tei credinţe : războiul ruso-japonez de acum trei decenii în urmă, is­­bucnise doar tot pe chestia man­­ciuriană. Spre mirarea întregei opinii pu­blice însă, Manciuria a fost ocupa­tă de trupele japoneze cu tot pro­testul Climei la Societatea Naţiu­nilor şi fără ca Rusia să dea vre­un semn de nelinişte. Singurul act înregistrat, în le­gătură cu ocuparea Maneiuriei de către trupele nipone a fost: depla­sarea a cinci divizii sovietice în jurul laomni Baieal şi trasportarea în aceiaşi regiune a 145 avioane de bombardament sovietice. Nedume­rirea produsă de această rămâne­re în rezervă a Sovietelor s’a risi­pit ulterior, atunci când o telegra­mă din New-York anunţa, că între Soviete şi Japonia există un per­fect acord în ceia ce priveşte acţiu­nea celei din urmă în extremul o­­rient. * Dacă este să ţinem seama însă de unele evamiente produse în ultimul timp, nu ne este grec să constatăm, că acordul de care vorbea telegrama din New York nu se referea numai la ocuparea Maneiuriei, ci de un în­treg plan de execuţie pus la cale de japonezi cu ajutorul Sovietelor pentru întreaga Asie răsăriteană şi centrală. In ultimul număr din L’Europe Nouvelle, d. Roger Levy sub titlul: «Ce vor zice cei 19 după ocuparea Chăn-Hai Kuan-ului» scrie urmă­toarele: «Se putea crede că Japonia se va mulţumi cu noul stat mandoiurian pe care urmărea să-l fortifice, asi­­gurânduşi astfel cele mai bune re­laţii cu el, acelea cari există, în ge­neral, între părinţi şi nouii născuţi. Dar Japonia se mulţumeşte, nu­mai cu punerea în valoare a Man­­ciuriei? Ocuparea Chan-Hai-Kuan­ului, la piciorul marelui zid chinez, de către trupele nipone, aminteşte — ceiora cari păreau că nu ştie — că Japonia nu separă în orizontul său politic şi economia Manciuria de Mongolia, documentul B, ,publicat în toamnă sub auspiciile japoneze, ne informează suficient asupra drep­turilor şi intereselor Japoniei în Manciuria şi Mongolia; despre par­tea importantă luată de Japonia în desvoltarea acestor două state; des­pre raporturile dintre chestiunile manciuro mongoliene şi existenţa economică a Japoniei. Or, Chang-Hai-Kuan înseamnă, drumul Mongoliei. Incidentele loca­le cari au provocat ocuparea a­­cestui oraş, concentrarea forţelor chineze în jurul Johol-ului, toate acestea nu prevăd o nouă înaintare japoneză spre Mongolia, spre acele imense re­giuni cari se învecinea­ză cu partea Mongoliei ocupată de Sovietel şi spre îndepărtatul Tur­kestan chinez T». Constatările d-lui Roger Levy ca­pătă însă o confirmare categorică, dacă ţinem seama de o serie de in­­terviewuri ale unor ofiţeri japonezi superiori, înserate de curând în re­vista japoneză Hi­nc. do (Răsăritul Soarelui) care apare la Tokio. Generalii japonezi Shioteu, Ta­­kehin, Kakata şi Ito în declaraţiu­­nile ce fac se apropie, ba chiar de­păşesc, preconizările d-lu­i Levy. Iată de pildă ce spune în zisa re­vistă generalul-maior Ito, unul din cei mai de seam­ă ofiţeri de stat ma­jor ai armatei nipone : — «Să merg mână ’n mână cu Sovietele este primul punct al pro­gramului meu. Să ajung la o înţe­legere cu Olima în vederea unei a­­părări reciproce constitue al doilea punct şi să merg cu pumnalul scos contra Statelor­ Unite este al trei­lea şi ultimul scop. Nu vom lăsa să slăbească legăturile noastre cu Sovietele. Dacă Rusia manifestă dorinţa să-şi întindă influenţa pe coastele oceanului Indian, Japonia trebue s’o ajute, cel puţin într’un chip mascat. Condiţiunile s’au schimbat mult în Rusia. Ceea ce o angaja altădată în întinderea in­fluenţei sale în Extremul Orient, astăzi nu mai există». Comentând declaraţiunile gene­ralului Ito, redactorul lui Hi-no-de spune : «Sovietele îşi împing actual­(Conti­nuarea în pagina ll-a). NOUL CANCELAR GERMAN D. HITLER Pledoarie pentru tractatu­ra N. Nae Ionescu este un mare pre­dicator... in pustiu. De şease ani de zile d-sa propovădueşte necesitatea instaurării unui regim dictatorial, sau de «autoritate» — cum scrie sub­til. In aceiaş vreme directorul «Cu­vântului» vorbeşte şi despre o «cri­ză structurală» a societăţii burghe­ze. Capitalismul a murit ca civili­zaţie, ca gândire, cu sistem. Totul se zguduie şi totul se prăbuşeşte. D­­­ae Ionescu este împins şi de pa­nică şi copleşit de o speranţă sau viziune mare. Societatea viitoare îl preocupă în cel mai înalt grad ca pe orice intelectual ce vede şi gân­deşte. In simplitatea sa subtilă, d. Nae Ionescu are viziuni apocaliptice. Dar ca orice metafizician incurabil, d-sa vede în frământările sociale de azi «Slâna hei Dumnezeu». Aşa s’a născut în capul său turmentat teo­ria «Stăpânului» care ar avea mi­siunea să sublituiascâ pe Dumnezeu aici pe pământ. Dacă nu i-ar fi ruşine, d. Nae Io­­nescu ar propune fără nici-o îndo­ială o «cruciadă» nouă, care să ai­bă rolul de a afirma odată mai mult concepţiile de guvernare feu­dală. Căci lucru bizar, d■ Nae Io­nescu este un amestec de feudal şi comunizant. Aceste două curente contradictorii îl frământă dureros. Vrea să-şi verifice teoriile sale feu­dale, prin dictatură de dreapta, ca să scape obsesiei dictatu­rei de stân­ga. Poate că d. Nae Ionescu nu este încă comunist. Formaţia sa intelec­tuală ciudată (d-sa este metafizi­cian ateu) îi comandă în mod fi­resc atitudinea pe care o are astăzi față de evenimentele la ordinea zi­lei. De şease ani, d Nae Ionescu înegrește coloanele «Cuvântului» cu fine silogisme de consolare intelec­tuală. Este prea inteligent ca să nu vadă directa pe care o iau eveni­mentele mondiale, deaceia emită zi de zi, divertismente. Nu este încă comunist, desigur. Dar mâine? D. Nae Ionescu minte cotidian. Se minte in rândul întâi ,pe d-sa, cucă suntem convinși că nu crede nimic din ceiace scrie, după cum cititorii nu-l cred de cinci ani de zile. Când prin urmare d-sa va obosi de a mai etala neadevăruri, alunei ori va tăcea, ori va adera pentru comunism. Convertirea sa însă nu va mai însemna nimic. Da­că poţi să exişti cu minciuna într’o societate, nu poţi să contribueşti cu minciuni la construirea socie­tăţii viitoare. D. Nae Ionescu poate să fie bine informat asupra unor evenimente de culise, poate să ştie de ce a ple­cat de Iuliu Maniu, sau ce se gân­deşte în anumite cercuri. Poate. Dar ce contează «storile» în per­spectiva istorică, in care înfăţişăm noi evenimentele, alături de Iuliu Maniu? ...Curentele nu pot fi zăgăzuite mai ales când în fruntea lor se gă­sesc oameni de caracter, ca Iuliu Maniu. .Spiritualizarea frontierei“ IN JURUL INTERVIEWULUI D-LUI TITULESCU Nu numai ţara noastră dar regiu­nea sud-estică europeană, întreaga Europă, cât şi celelalte continente— toată lumea chiar trece printro cri­ză înspăimântătoare, subt diferite aspecte. Ţările — oricât de mari­ şi de pu­ternice ar fi — nu pot rezista în mod izolat. In ciocnirea de interese stau faţă în faţă­ continentele. Sta­tele nu pot face faţă împrejurărilor decât asociindu-se după interesele lor. In mijlocul crizei mondiale, pri­mul gest de conservare al ţărilor a fost apărarea graniţelor. Fiecare ţară s’a închis în sine însăşi. Ace­sta poate fi un punct de plecare, nu poate fi însă o soluţie în sine. După primele măsuri conservative luate d­e nevoe, cum foarte bine a spus d- Titulescu într'un interview acordat ziarului «Az Est», de «spiritualizarea frontierei». Pe baza intereselor comune, prin sistemul tarifului preferenţial, sta­tele au datoria — dacă au spirit de conservare — să se unească în gru­puri, asigurându-şi debuşeuri şi lup­­tându-se pentru menţinerea unui preţ acceptabil al mărfurilor. In interviewul citat, d. Titulescu — cu o clară şi adâncă viziune a realităţilor — expune un civilizat punct de vedere pentru aranjarea relaţiilor noastre economice cu Un­garia şi cu celelalte ţâri din Euro­pa centrală, unite între ele prin ace­leaşi interese. Lăsând de­oparte anim­ozităţile războiului, trecând peste motivele de nemulţumire, — statele, în loc să se piardă în îndepărtate probleme de viitor, ar trebui să se gândească mai bine la ziua de astăzi, însăşi e­­xistenţa unor ţări este în joc. Căci — indiferent de frontiere — mizeria e în stare să roadă un stat până la prăbuşire. România şi Ungaria au interese comune. Aceleaşi interese leagă a­­ceste ţări de Austria, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Oricare ar fi fost situaţia post-be­­lică, ţările de mai sus erau sortite — prin firea lucrurilor — să cola­boreze. Dar încă acum, când criza a scos mai mult în evidenţă interesele periclitate. In numele României, cuvântul de înţelegere a fost spus — cu presti­­giu­ i mondial — de d. Titulescu, mi­nistrul de Externe. Acest cuvânt va avea desigur ecou — atât din pricina persoanei care îl lansează în cercurile conducătoa­re din ţările cointeresate, cât şi mul­ţumită problemelor vitale la ordinea zilei. .­­Pentru netezirea căii spre rezol­varea chestiilor economice, ,d. Titu­lescu a vorbit cu căldură de «trata­mentul echitabil al minorităţilor», de «mâna prietenoasă», pe care o întindem Ungariei. Declaraţiile d-lui Titulescu au fost bine primite la Budapesta. Gestul a fost făcut de Românul. Ungaria s’a arătat dispusă să-l imi­te. Alţii vor lua acest exemplu util şi frumos. Iar d. Titulescu va fi personalita­tea în jurul căreia se vor cristaliza noile concepţii în spiritul nou al vremii. Vom fi bucuroşi dacă iniţiativa României va avea succes. Şi avem toate motivele să credem că —având în vedere interesele în joc şi starea de spirit a guvernelor statelor res­pective — nici o piedecă nu va in­terveni în calea acţiunii întreprinsă de ministrul nostru de Externe.

Next