Dreptatea, martie 1933 (Anul 7, nr. 1629-1655)
1933-03-01 / nr. 1629
BUDGET! #ţărăneşti Discursul Ernest Eue / —---- Apărarea intereselor şi drepturilor ţărănimei a trecut în istoria noastră socială prin mai multe faze: dela idilicul Alecsandri şi romanticasemănătorismului la poporanismul sociologizant, dela mesianismul narodnicilor aclimatizaţi autohton la acţiunea politică de massă a naţional-ţărănismului sub conducerea d-lui Ion Mihalache. Metodele de cercetare şi luptă socială diferă şi ele fundamental. RomantismU asemanatorist, călcând pe urmele bardului de la Mirceşti, privea viaţa ţărănească în cele mai trandafirii culori, luând-o drept criteriu de organizare generală şi considerându-o ca un pierdut paradis. Din ultima fază a acţiunei politice de massă începe să se desprindă o nouă formulă. Patosul de clasă se condensează şi lupta contra duşmanoilor ţărănimei este pe cale să iadrumuri tactice deosebite şi exclusiviste. Reformele importante în favoarea ţărănimei — exproprierea, Votul universal — au fost actroate de către plutocraţia liberală (sub presiunea evenimentelor). Ori, tot ceea ce se câştigă prin dăruire, nu are valoare efectivă, împroprietărirea a fost anulată prin îndatorare la bănci, care deţin încă posturile de comandă ale economiei naţionale. Statul ţărănesc — formulă nouă lansată din rândurile ţărănismului, formula Statului viitor, militată de către d. Ernest Ene şi de o bună parte din rândurile tineretului, comentată în multiple rânduri aici ca «Dreptatea», are un caracter net antliberal şi anticapitalist. Discursul recent în Cameră al d-lui Ernest Ene împotriva tratamentului preferenţial fiscal pe care-l pretind banca, industria şi capitalul de 45 miliarde lei investit în imobile urbane în câţiva ani, pledoaria caldă pentru bud.«U. i: jjDtcițj yax UUV9«/« Iberali, au fost indicatiuni preţioase in privinţa unui viitor budget » Statului ţărănesc. Statul ţărănesc este o formulă cu valoare polemică, în primul rând. Nu însemnează distrugerea civilizaţiei citadine şi cufundarea în bezna satelor, cum eronat cred adversarii. Ea reprezintă ofensiva de clasă a ţărănimei împotriva tutelei de fier pe care a exercitat-o şi o exercită încă plutocraţia orăşenească. Fiindcă, mi- spunea d. Virgil Madgearu într’un discurs parlamentar din 1926, «sunt în viaţa popoarelor ceasuri de război de clasă. Războiul de clasă nu este provocat de individualităţi; el este răscolit de forţele adânci, care sunt despărţirile dintre clasele sociale ale unui popor». Odată cu partidul naţional-ţărănesc a dispărut dominaţia liberalismului în România. Este suficient să comparăm actualul budget elaborat în condiţiuni extraordinar de dificile cu budgetele liberale din timpuri de înflorire economică. Jaful practicat în budgetul ţărănesc a încetat abia în 1928. Abolirea taxelor la exportul produselor agricole de tristă memorie vintilistă este reflexul puterii politice pe care ţărănimea o cucereşte cu greu, dar sigur. Ieremiadelor corifeilor liberali Dinu Brătianu şi Victor Slăvescu în privinţa pierderilor pe care le îndură comerţul bancar şi activitatea industrială, ca şi argumentaţia în jurul unor degrevări fiscale pentru aceste două ramuri nu stau în picioare. In acest caz, agricultura n’ar trebui să mai plătească un ban, fiindcă după cum a arătat d. Ernest Ene —după ultimile date statistice — ea îşi mănâncă de multă vreme din substanţă, pentru întreţinerea aparatului orăşenesc. Oratorul a terminat importantul său discurs astfel: «noi nu credem într’un Stat pasiv de laissez-faire, laissez-passer, cum se încerca din alpărţi să se spună, noi credem într’un Stat activ, care, într’un mod energic, să intervină în procesul de producţiune şi repartiţie şi care să ajute clasele, astăzi muncitoare şi oprimate, să aibă un standard de viaţă, care să facă onoare acestei naţiuni». A adus în această privinţă mărturia burghezului Lucien Romier, care ne cataloga — deşi «ţară eminamente agricolă » — printre naţiunile cele mai prost hrănite din Europa. O ştim şi noi prea bine. Munca şi budgetul ţărănesc, furate de-a lungul veacurilor de Fanarioţi, Turci, Muscali, leneşi ciocoi autohtoni şi astăzi de parazitare coterii liberale, nu pot fi apărate decât cu o tenace politică de masse unde primatul ţărănimei să fie clar scos în evidentă şi fidelitatea faţă de interesele ei cât mai activă. P. PANDREA Sovietele și conflictul chino-japonez a plecat la Moscova pentru a se consfătui cu guvernul sovietic în legătură cu participarea Rusiei la comitetul consultativ care se ocupă cu conflictul chino-japonez. LITVINOFF faille diverse »»Profetul“ financiar ! Poate nu-l ştiţi cine e ? Aflaţi: d. C. Argetoianu. Care se ţine într’o discretă rezervă la Cameră, dar e foarte dinamic la... gazeta Spicuim, de o pildă : «Noi am arătat încă din primul moment, că d. Madgearu nu va putea face bugetul...» Sau: «Un lucru este cert: experienţa d-lui Madgearu a dat greş...» Ah! Experienţa Argetoianu Al cincilea volum ••• Al cincilea volum din romanul matin al a-lui Voiere va apare în curând. Si va purtă aCCST titlu: «Perimetrul lui Vania Răutu». -----ooxoo------CHESTIA ZILEI După patru ani de efort inteligent și muncă efectivă, Dem. I. Dobrescu, pe care intelectualii îl cunosc din articole cari dovedesc întinsa cultură sociologică, din concursul, generi, acordat artei și tagmei scriitorilor, muncitorii din opera organizată a asistenţei sociale (cantine muncitoreşti, căminuri şi hoteluri), şi toţi cetăţenii la un loc din marile realizări edilitare , are dreptul la omagiile cari i s’au adus Duminică. Bilanţul celor patru ani de activitate, printre cari se prenumără şi nefericita experienţă ratată tehnicianistă, este excedentar. Primarul, «omul capitalei» cum l-a prins în formulă plastică premierul, a renovat tot Bucureştiul. Cum? Secretul nu e numai puterea banului. Bani aveau şi alţii înaintea sa, şi în vremuri de linişte, prosperitate economică şi stabilitate politică. «Am reușit să realizez minuni cu sufletul omului». Dem. I. Dobrescu posedă această «ars magna» a pătrunderii în sufletele pe cari le înseninează, apoi prin flacăra idealismului său tenace, pe care cenușa descurajării n’a stins’o niciodată. Ridicarea valorilor nu se face de către conducători încolţiţi de dintele descurajării. In cele mai critice momente, Dem. I. Dobrescu, nu descuraja. Optimismul edilitar e catehismul de căpătâi. Modernizarea capitalei, urbanizarea ei, calea prin înzestrarea îmbelşugată cu squaruri, parcuri splendide, pavaj, canalizare şi electrificare, se leagă de numele lui Dem. Dobrescu. Pentru micul Paris din Orientul Europei, s-a realizat incomparabil. Bucureştiul se înfăţişează în aspecte noi, vrednice de un oraş occidental. Să mai amintim apoi de minunea de la Snagov? Ce-a fost odinioară şi cum se prezintă astăzi o arată broşura lui Eufem Mihăileanu şi o poate verifica direct fiecare cetăţean, dornic de răcoarea pădurii şi aer de câmp în mijlocul căldurilor caniculare. Operă de artă! Monumentalitatea care-i lipsia capitalei, începe să se deseneze din realizările iniţiate, de acest primar, cu concepţii progresiste, democratice, şi cu inepuizabil avânt creator. După toate acestea, un singur lucru se mai impune: peste toate vicisitudinile, lăsaţi pe om să-şi împlinească planurile de construcţie edilitară. Vom avea o capitală frumoasă ! ANUL VII NO. 1629 Hercuri I Herde 193) © PAtilul Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. G. Clemencaau, 9 — Telefon Redacţia 217104 Adiţia 220125 D. A. Mgeara a terenuri la Cameră la lenea contriDnimnilor directe. Se poate rosti an mare discursul la materie de Knaufe. Instigarea profesorimii liberalii taping pe teren politic revendicările profesionale ale profesorilor După o scurtă, foarte scurtă pauză ,corpul didactic a început din nou să se agite. De astă dată, în vederea apropiatei începeri a discuţiunii budgetului general al Statului. Eri, Duminică, au avut loc mai multe întruniri cu caracter profesional, în care s-au desbătut diversele revednicări ale învăţătorilor şi profesorilor secundari, votându-se moţiunile de rigoare. „ Punctul principal al acestor moţiuni îl formează protestarea împotriva suprimării unor şcoli, despre care s’a vorbit în ultima vreme, e o necesitate absolută pentru asigurarea echilibrului bugetar. întregul viitor buget, ce se studiază actualmente, este bazat pe o aspră politică de economii. Cunoaştem cu toţii şi de multă vreme aceste agitaţiuni. Ele s’au desfăşurat, cam pe acelaş plan, şi în momentul discutării legii pentru reducerea salariilor funcţionarilor publici. Problema situaţiei materiale a membrilor corpului didactic a format cu acest prilej, obiectul unei ample desbateri în Parlament şi a prilejuit ministrului de Finanţe o expunere amănunţită, clară, documentată, convingătoare, care a dovedit netemeinicia tuturor acestor frământări, în care politicianismul îşi bagă foarte des coada. Ce se susţine astăzi? Să nu se desfiinţeze nici o şcoală, «să nu se facă suprimarea posturilor, ci înmulţirea lor, precum şi — între altele — «plata salariilor restante să se facă imediat şi în numerar». Nu înţelegem de ce tocmai în aceste momente, când, pentru redresarea economică şi financiară a ţării, se cer tuturor sacrificii, care se şi consimt cu abnegaţie impresionată şi cu extraordinar spirit de jertfă, corpul didactic să pretindă un tratament excepţional. Socotim aceste proienţiuni exagerate mai ales că, fără a reveni asupra întregii probleme a inflaţiei de şcoli şi profesori, la care s’a ajuns printr’o greşită politică şcolară, de care ne am ocupat adeseaori, trebuie să reamintim că în momentele când se urmăreşte simplificarea aparatului de stat, pentru o mai bună organizare a mersului serviciilor publice, mai există situaţiuni în adevăr .uluitoare, în ceea ce priveşte raportul dintre numărul şcoalelor şi profesorilor şi numărul elevilor. Credem suficient să cităm cazul învăţământului profesional, în care, după ultimele statistici, avem azi câte un profesor la fiecare doi elevii . Nu vom insista prea mult asupra pretenţiei achitării «imediate» şi, «în numerar» a restanţelor, care dovedesc însă dorinţa evidentă a unor elemente, amestecate în mişcare, de a provoca un conflict cu guvernul. Cine sunt aceste elemente, nu e greu de ghicit. De altfel nici nu avem nevoie să ghicim; realitatea este destul de concludentă. In adevăr, la o asemenea întrunire de agitaţie a corpului didactic dintr’un oraş de provincie, majoritatea covârşitoare a oratorilor este compusă din membri activi, cunoscuţi şi recunoscuţi ai partidului liberal dacist. Iată explicaţia: Ultima manifestare a d-lui Gr. lunian Ultima vizită politică a d-lui lunian a fost la Cernăuţi. In numărul de ieri, au vorbit de atmosfera iunianistă din Bucovina. Cât de reduse sunt «organizaţiile» d-lui lunian din provincie, şi în special de la Cernăuţi, — dar disensiunile au şi început. Astfel în Capitala Bucovinei, înainte de sosirea d-lui lunian, s’au demarcat două tabere. Unii cer excluderea celorlalţi. — «Ori noi, ori ei!» — este cuvântul de ordine, din lista persoanelor care au primit pe d. lunian în gară — se vede ce partidă a fost aleasă de şef. Cum despărţirea taberelor s’a pus pe chestie de moralitate, — intervenţia d-lui lunian în privinţa moralităţii patriei a fost cel puţin deplasată. Nu avem de făcut, bineînţeles, nici o obiecţie asupra moralităţii d-lui lunian. D-sa însă nu-i destul de sensibil la imoralitatea altora, a anturajului şi a partizanilor. Chiar modul cum a tranşat d-sa problema «organizaţiei» de la Cernăuţi — este o strălucită dovadă. Când Iunian ştie să facă atâtea concesii şi compromisuri, — nu-i este îngăduit să vorbească despre «moralizarea vieţii publice», ca punct prim de program. «In faţa atâtor partide, — a spus d. Iunian, — săteanul are tot dreptul să rămână nedumerit. Mai ales că prin programe partidele se deosebesc prea puţin unul de altul». Rămâne deci chestia de persoane care primează. Iar cât priveşte presoanele, — am pomenit mai sus... cât de bine şi le-a ales d. Iunis.” de la aghiotanţi până la şefi de rorganizaţie. La Cernăuţi, d. Iunian a ţinut o întrunire publică, la care d-sa n’a avut altceva mai bun de făcut decât să critice guvernările naţional-ţărăniste. Acest regim ar fi produs situaţia de astăzi. Ne mirăm că un om inteligent şi subţire ca d. lunian, logician Până la pedanterie şi până la iraţional prin... abuzul de logică, poate să se pună pe acest teren. D- lunian a făcut parte din câteva guverne naţional-ţărăniste. A fost deci solidar cu aceste cabinete — conform principiului blocului ministerial. In timpul opoziţiei, şi în cursul guvernelor naţional-ţărăniste din 1932, — d. Iunian a fost membru al biuroului. A ocupat chiar demnitatea de vice preşedinte. In această calitate, d-sa — care a luat parte la toată acţiunea politică a partidului — este solidar şi cu guvernările, date de acest partid. D. Iunian a avut şi atunci părerile de acum? De ce n’a demisionat? De ce n’a făcut vre-un act de desolidarizare ? Se poate oare ca un om de caracter să facă parte dintr’un guvern (fără a-i aproba acţiunea) şi să conlucreze la conducerea unui partid — fiind adversar al hotărârilor luate ? Noi nu-l credem pe d. Iunian capabil de această atitudine. Ar fi prea grav. Credem mai degrabă că d-sa, pentru uzul întrunirilor publice, face «politicărie» de circumstanță. Instaurarea hitlerismului la conducerea de Stat a Germaniei divizate de acerbe lupte sociale, n’a potolit cu nici un strop focul intern și nici n’a pregătit terenul pentru pacea socială. Atmosfera e de-o tensiune fără precedent. La ordinea zilei rămâne absorbanta încrucișare a săbiilor electorale. Niciodată nu s-au pus chestiuni aşa de mari ca obiectiv de luptă electorală, decât în aceste alegeri. Naţional-socialismul a venit cu intenţii agresive manifeste: desfiinţarea marxismului cu orice preţ. Este singurul punct în care între cancelar şi cenuşiul personagiu von Papen domneşte un acord perfect. Realizarea unităţii naţiunii germane «sub semnul spiritual al creştinismuluii», prin distrugerea bolşevismului, este o preocupare de căpetenie a reprezentantului baronilor în acest guvern, care numai naţional-socialist nu se poate numi. Hugenberg, cavalerul industriei germane şi von Papen prinţul domnilor de la Herrenklub, sunt pilonii de siguranţă ai nobilimiitrusace şi bancherilor, şi chiar demagogiei hitleriste. Din seria marilor reforme sociale anunţate pompos de Hitler în timpul opoziţiei, nu sa realizat nimic. Poporului german i se solicită, e drept, răbdare, pentru o perioadă de patru ani de zile. Şi atunci mai importantă decât toate reformele de salvare socială, este victoria de la 5 Marti şi Forţe * sunt delimitate cu mai multă preciziune, decât în trecutele alegeri. Cele două fronturi, naţional-socialiştii plus bancherii, prinţii, baroni şi toată nobilimea, au de înfruntat rezistenţa formidabilă a blocului stângii, realizat prin acordul, care nu se aştepta, între social-democraţie şi comunism. După Hitler, von Pagen şi Goering, acesta trebue distrus, pentru a se începe o nouă epocă în istoria poporului german La Bremen, vice cancelarul de formă, şi cancelarul de fapt, a declarat: «scopul alegerilor e exluderea marxismului din viaţa germană.» Centrul face mult sânge rău cavalerilor crucii şi svasticei, şi n’ar fi exclus să aducă surprize, neplăcute pentru guvern. Prelatul Kaas este un om de care trebue să se ţină seamă. Opoziţia lui va tempera mult zelul batalioanelor. «Hitler este un bun propagandist şi un mare idealist dar de aci până la rangul unui conducător de stat cu calităţile unui Bismark este o distanţă foarte mare». Istoria, Germaniei, după cum n’a început in 1918, nu se va sfârşi în 1933. Până la 5 Martie, vor mai cădea însă victime omeneşti. Hora demenţei electorale este în toi. BULETIN EXTERN Bătălia electorală germană Alegerile pentru Reichstag PRELATUL KAAS considerat ca cea mai ponderată personalitate politică a Reichului, se profilează ca una dintre cele mai serioase impedimente în calea valului hitlerist. NOTE economice? ! Supra-producţia din zilele noastre, depăşind prin intensitate şi generalizare ceea ce s’a cunoscut în acest gen în istoria economică, a surprins mentalităţile nepregătite, iar prin brutalitatea de manifestare a pricinuit consecinţe atât de complexe în toate activităţile economice, încât întreaga lume pare că şi-a pierdut capul trăind într’o panică, care determină la acţiuni potrivnice scopurilor urmărite, agravând din rău în mai rău, şi ajungând din disperare, la acţiuni desechilibrate, cari pot fi socotite drept crime economice. Iată ce scrie «Uustrowany Kinger Codzienny» din 19 Februarie 1933 în legătură cu aceasta: «i~ei îuu uuu porci sau mai bine zis purcei, care astăzi se află în grajdurile olandeze, nu găsesc cumpărători. Proprietarii acestor porci au hotărît să-i distrugă. Pe scurt, îi predă hingherilor pentru a fi omorâţi şi îngropaţi. Cineva a observat timid că s’ar putea împărţi porcii la şomeri. S'a obiectat că uciderea şi prepararea acestor porci nu ar fi rentabilă, lăsând la o parte faptul că ar scădea preţul porcilor; ori, scopul urmărit este de a se urca preţul carnei de porc. Prim urmare 100.000 porci se duc sub cuţitul hingherului şi nu al măcelarului. De altfel, Olanda nu este prima ţară care, în felul acesta, distruge animale domestice. Nu de mult în Danemarca 25.000 vaci splendide au fost tăete şi aruncate în mare». Rămâi înmărmurit şi nu-ţi vine a crede. Spiritul cinic al afacerilor să fie oare până într'atât de imoral? Este oare posibil ca lumea să accepte fără indignare asemenea practici? Organizaţiunile economice ale Oligarhiei să fie până într’atât de defectuoase, iar opinia publică mondială să nu fie capabilă să preseze factorii responsabili ca să se pună capăt acestei debandade. Nu este vorba de cazuri izolate, avem încă proaspăt în memorie chestiunea grâului distrus şi cafelei arse din America de sud. Ştim cu toţii că mai toată industria este organizată în sindicate, cari ţin unele fabrici închise pentru ca celelalte să poată vinde la preţuri convenabile de monopol , fabricile închise primind beneficii pentru că nu lucrează din plus valoarea obţinută prin vânzarea produselor la preţuri ridicate. Şi iarăşi ştim că sunt milioane de oameni neîmbrăcaţi şi înfometaţi cari nu au de lucru... «Porcii dau măsura vremilor apocaliptice în cari trăim: 100.000», scrie autorul articolului din «Kuryer Codzienny». Ing. N. P. Preocupări social-agrare «MMM—• ’ " *Y Problemele pe care Ie ridică agricultura românească de după război, au nu numai aspecte economice ci şi multiple înfăţişări social-agrare. Reforma agrară — la a cărei executare a predominat socialul, a neglijat cu totul latura economică. S’a luat pământul dela marele proprietar şi s’a dat sătenilor nepregătiţi a-i lua locul, din care cauză aceştia au avut de suferit neajunsuri economice descurajatoare. Problema agrară aşa cum se prezintă astăzi o discută cu multă competenţă d. prof. dr. Mihail Şerban, rectorul Academiei Agricole de la Cluj, fost subsecretar de Stat la Ministerul, Agriculturii şi actualmente al minorităţilor. Intr’un articol publicat de curând, d-sa arată ca, peste neajunsurile de ordin social agrar din trecut, s’au suprapus alte neajunsuri de ordin economic, pentru viața noastră rurală, neajunsuri care se manifestă prin scăderea preţurilor produselor agricole, procesul de mecanizare al muncii câmpului, scăderea volumului exportului şi dispariţia creditului. Aşa că astăzi agricultura românească suferă de o boală de o lungă durată, contră căreia nu se mai pot aplica nici remediile eroice cu efecte tranşante. Totuşi, agricultura trebue să rămână, pentru populaţia satelor, ocupaţia de căpetenie, îndeletniciri industriale iari i se pot da din cauza mentalităţii, a lipsei de organizare şi mai cu seamă a lipsei capitalului necesar. Aşa că, oricât de apăsătoare este supraproducţia agricolă, ea va continua cu putere elementară, contra oricărei raţiuni şi în potriva fenomenul scăderii consumului. O deosebire totuşi există: pe când progresul naşte şi măreşte cererea de produse industriale, consumul produselor agricole brute este limitat şi proporţional cu creşterea populaţiei. zzzzziz r." e motiv de renunţare şi indeferentism. D-l prof. Şerbani se ridică cu toată vigoarea contra acestei tendinţe nenorocite. D-sa trasează — concis, viguros şi temeinic — câteva puncte de orientare în rezolvarea problemei agrare, atât în aspectul ei social cât şi în cel economic . In primul rând preconizează o organizare gospodărească a unităţii de producţie, a celulei, care este familia. Axa întregei economii naţionale trebue să o formeze economiile — fie chiar din privaţiuni — a celulei rurale productive. Aci este baza de formaţiune şi de salvare a capitalului românesc. Apoi o intensificare a economiei noastre naţionale, începând cu raţionalizarea agriculturii. Paralel cu aceasta d. prof. Mihail Şerban este şi pentru o evoluţie pre-industrială. Bineînţeles, începând cu industriile agricole, în care lipsa de credit poate fi împlinită cu ajutorul cooperaţiei. Dar aceste realizări nu pot eşi din lipsa de orizont şi de cultură a săteanului. E nevoe de minţi agere şi de energii iscusite. Nu cultură neputincioasă — spune d. Şerban — ci educaţia practică. Deci, mai multă educaţie şi caracter — cere d. prof. Şerban — decât instrucţie pentru instrucţie; mai multă realizare practică decât teorie; mai multă economie, răbdare şi încredere în viitorul nostru. Prin intensificarea muncii naţionale şi prin ridicarea randamentului ei, vom grăbi soluţionarea crizei ce ne încearcă atât de greu. Cei ce au în mâna lor educaţia nouilor generaţii, să ia aminte la normele prescrise de d. prof. Mihai Şerban, el însuşi făuritor de generaţii. (Continuarea în vagina ll-a). Un Bismarck, văzut de un istoric regalist, de un maurrasist înfocat, nu este lipsit de interes — cu toate că mărturisim — din documentele conţinute în carte, nu se aduce nimic nou în discuţia istoriei. Singurul lucru care poate interesa, este atitudinea, subiectivismul autorului. Or, autorul acelei faimoase «Histoire de France», nu uită nici aici să ne arate tot ceia ce crede despre republica franceză şi mai ales despre oamenii ei, de la începutul celei de a treia republici — pe cari îi face răspunzători oarecum— de-a fi făcut — inconştienţi jocul bismarkian. Pentru cei ce au citit «Ludovic» al II-lea al Bavariei», cartea lui Bainville despre Bismarck, vor avea poate o decepţie. Ceia ce făcea acolo, farmecul biografiei romanţate, era oarecare gravitate, muzicalitatea frazei, prospeţimea imaginilor, era, într’un cuvânt literatura, triumful literelor asupra istoricului. «Bismarck» nu este o biografie romanţată, deşi se poate intitula o istorie vivantă». Aici, istoricul îşi dă liber curs. El cercetează, raportează, trage concluzii- Desgroapă vechituri, adaugă la cele cunoscute de câteva trăsături noi, stabileşte corelaţii şi ia atitudine. Pentru că totul tinde în acest Bismarck, nu atât să arate evoluţia, avatariile, succesele cancelarului german, ci să explice evenimentele de la 1870, greşelile comise chiar de proprii compatrioţi, şi, aducând aminte de ele, să ceară să se tragă învăţămintele. Pentru că, după Jacques Bainville , încununarea glorioasă a carierei lui Bismarck, evenimentele din 1870, nu sunt atât datorate militarismului prusac, ci politicei dezorientate a stângii franceze. «Adevăratele responsabilităţi, în 1870 — scrie Bainville — sunt în politica napoleoniană, în politica principiului naţionalităţilor, aprobată de toţi oamenii de stânga, aprobată şi azi chiar de istoricii republicani. O mare politică conservatoare, o politică de dreapta urmată cu hotărârea fermă de a împedica transformările germane, ar fi împedicat dezastrele cauzate de Napoleon I, ar fi desăvârşit opera regilor francezi şi ar fi dat Franţei frontierele naturale». Ceiace i se pare însă lui Bainville că ar fi meritat să se scrie această carte asupra lui Bismarck, est® o acută actualitate, republica franceză fiind pe punctul de a comite aceleaşi greşeli, de odinioară. Or, din reamintirea celor de odinioară, Bainville doreşte să se tragă cât mai utile învăţăminte pentru că astrul lui Bismarck — mărturiseşte Bainville — a început să strălucească din nou, şi cu tărie. Cei cari în 1918, au crezut că opera bismarckiană este distrusă definitiv şi că numele cancelarului ataşat unei epoci de violenţe va aparţine de-acum încolo trecutului, s’au înşelat. «Ora răzbunătoare a crimelor lui Adam, deşi a sunat în 1918, pare să nu fi fost ceia ce trebuia să fie. Pentru că — declară Bainville — unitatea germană, adică tocmai apare lui Bismarck — a rămas în picioare și pe acest piedestal se ridică acum făuritorul de fer și foc. Iată în ce consistă, după istoricul francez, gloria reînviată a lui Bismarck, în ziua de azi. Numai în atât ! In unitatea germană ? Bainville mai vede şi un alt motiv, tot atât de puternic. «Bismarck — scrie el — nu a avut decât uit discipol. Dar ce discipol ! Stresemann a fost demn de maestrul lui, pentru că l’a studiat şi la înţeles. Trăiască inteligenţa! Trăiască studiul şi ştiinţa! Dacă germanii ar fi meditat asupra volumelor de «amintiri» ale lui Bismarck, ei nu ar fi comis greşeala din 1914 — pentru că Bismarck le explica în acest volum ceia ce trebuia cu orice preţ evitat. El explica succesorilor săi de ce fusese încheiată alianţa cu Austria şi de ce trebue păstrată Dar tot el le recomanda insistent să nu facă război pe un pretext austriac, dacă vor să vadă formânduse împotriva Germaniei una din acele coaliţii, de cari el se temuse întotdeauna. Dacă Wilhelm al II-lea ar fi citit mai atent «Memoriile lui Bismarck», tronul lui și tratatul de la Frankfurt ar fi durat încă. Stresemann a citit memoriile, le-a me morii străine Jacques Bainville: Bismarck