Dreptatea, martie 1933 (Anul 7, nr. 1629-1655)

1933-03-01 / nr. 1629

BUDGET! #ţărăneşti Discursul Ernest Eue / —----­ Apărarea intereselor şi drepturi­lor ţărănimei a trecut în istoria noastră socială prin mai multe faze: dela idilicul Alecsandri şi romantica­semănătorismului la poporanismul sociologizant, dela mesianismul na­rodnicilor aclimatizaţi autohton la acţiunea politică de massă a naţio­nal-ţărănismului sub conducerea d-lui Ion Mihalache. Metodele de cercetare şi luptă so­cială diferă şi ele fundamental. Ro­­mantismU asemanatorist, călcând pe urmele bardului de la Mirceşti, pri­vea viaţa ţărănească în cele mai trandafirii culori, luând-o drept cri­teriu de organizare generală şi con­­siderându-o ca un pierdut paradis. Din ultima fază a acţiunei politice de massă începe să se desprindă o nouă formulă. Patosul de clasă se condensează şi lupta contra duşma­noilor ţărănimei este pe cale să ia­­drumuri tactice deosebite şi exclusi­viste. Reformele importante în fa­voarea ţărănimei — exproprierea, Votul universal — au fost actro­ate de către plutocraţia liberală (sub presiunea evenimentelor). Ori, tot ceea ce se câştigă prin dăruire, nu are valoare efectivă, împroprietări­rea a fost anulată prin îndatorare la bănci, care deţin încă posturile de comandă ale economiei naţionale. Statul ţărănesc — formulă nouă lansată din rândurile ţărănismului, formula Statului viitor, militată de către d. Ernest Ene şi de o bună parte din rândurile tineretului, co­mentată în multiple rânduri aici ca «Dreptatea», are un caracter net an­­tliberal şi anticapitalist. Discursul recent în Cameră al d-lui Ernest Ene împotriva tratamentului preferen­ţial fiscal pe care-l pretind banca, industria şi capitalul de 45 miliarde lei investit în imobile urbane în câţi­va ani, pledoaria caldă pentru bud­.«U. i: jjDtcițj yax UUV9«/« I­berali, au fost indicatiuni preţioase in privinţa unui viitor budget »­ Statului ţărănesc. Statul ţărănesc este o formulă cu valoare polemică, în primul rând. Nu însemnează distrugerea civiliza­ţiei citadine şi cufundarea în bezna satelor, cum eronat cred adversarii. Ea reprezintă ofensiva de clasă a ţă­­rănimei împotriva tutelei de fier pe care a exercitat-o şi o exercită încă plutocraţia orăşenească. Fiindcă, mi- spunea d. Virgil Madgearu în­­tr’un discurs parlamentar din 1926, «sunt în viaţa popoarelor ceasuri de război­­ de clasă. Războiul de clasă nu este provocat de­ individualităţi; el este răscolit de forţele adânci, care sunt despărţirile dintre clasele sociale ale unui popor». Odată cu partidul naţional-ţără­­nesc a dispărut dominaţia liberalis­mului în România. Este suficient să comparăm actualul budget elaborat în condiţiuni extraordinar de difici­le cu budgetele liberale din timpuri de înflorire economică. Jaful practi­cat în budgetul ţărănesc a încetat abia în 1928. Abolirea taxelor la ex­portul produselor agricole de tristă memorie vintilistă este reflexul pu­terii politice pe care ţărănimea o cucereşte cu greu, dar sigur. Iere­miadelor corifeilor liberali Dinu Brătianu şi Victor Slăvescu în pri­vinţa pierderilor pe care le îndură comerţul bancar şi activitatea indu­strială, ca şi argumentaţia în jurul unor degrevări fiscale pentru aceste două ramuri nu stau în picioare. In acest caz, agricultura n’ar trebui să mai plătească un ban,­ fiindcă după cum a arătat d. Ernest Ene —după ultimile date statistice — ea îşi mă­nâncă de multă vreme din substan­ţă, pentru întreţinerea aparatului orăşenesc. Oratorul a terminat importantul său discurs astfel: «noi nu credem într’un Stat pasiv de laissez-faire, laissez-passer, cum se încerca din al­­părţi să se spună, noi credem în­­tr’un Stat activ, care, într’un mod energic, să intervină în procesul de producţiune şi repartiţie şi care să ajute clasele, astăzi muncitoare şi oprimate, să aibă un standard de viaţă, care să facă onoare acestei naţiuni». A adus în această privinţă măr­turia burghezului Lucien Romier, care ne cataloga — deşi «ţară emi­namente agricolă » — printre na­ţiunile cele mai prost hrănite din Europa. O ştim şi noi prea bine. Munca şi budgetul ţărănesc, furate de-a lungul veacurilor de Fanarioţi, Turci, Muscali, leneşi ciocoi autoh­toni şi astăzi de parazitare coterii liberale, nu pot fi apărate decât cu o tenace politică de masse unde pri­matul ţărănimei să fie clar scos în evidentă şi fidelitatea faţă de inte­resele ei cât mai activă. P. PANDREA Sovietele și conflictul chino-japonez a plecat la Moscova pentru a se con­­sfătui cu guvernul sovietic în legă­tură cu participarea Rusiei la co­mitetul consultativ care se ocupă cu conflictul chino-japonez. LITVINOFF faille diverse »»Profetul“ financiar ! Poate nu-l ştiţi cine e ? Aflaţi: d. C. Argetoianu. Care se ţine într’o discretă rezer­vă la Cameră, dar e foarte dinamic la... gazeta­ Spicuim, de o pildă : «Noi am arătat încă din primul mo­ment, că d. Madgearu nu va putea face bugetul...» Sau: «Un lucru este cert: experienţa d-lui Madgearu a dat greş...» Ah! Experienţa Argetoianu Al cincilea volum ••• Al cincilea volum din romanul matin al a-lui V­­oiere va apare în curând. Si va purtă aCCST titlu: «Perimetrul lui Vania Răutu». -----ooxoo------­CHESTIA ZILEI După patru ani de efort in­­­­teligent și muncă efectivă, Dem. I. Dobrescu,­­ pe ca­re intelectualii îl cunosc din articole cari dovedesc întin­sa cultură sociologică, din concursul, generi, acordat artei și tagmei scriito­rilor, muncitorii din opera organizată a asistenţei sociale (cantine muncito­reşti, căminuri şi hoteluri), şi toţi ce­tăţenii la un loc din marile realizări edilitare , are dreptul la omagiile cari i s’au adus Duminică. Bilanţul celor patru ani de activita­te, printre cari se prenumără şi nefe­ricita experienţă ratată tehnicianistă, este excedentar. Primarul, «omul ca­pitalei» cum l-a prins în formulă plas­tică premierul, a renovat tot Bucureş­­tiul. Cum? Secretul nu e numai puterea banu­lui. Bani aveau şi alţii înaintea sa, şi în vremuri de linişte, prosperitate e­­conomică şi stabilitate politică. «Am reușit să realizez minuni cu sufletul omului». Dem. I. Dobrescu posedă a­­ceastă «ars magna» a pătrunderii în sufletele pe cari le înseninează, apoi prin flacăr­a idealismului său tenace, pe care cenușa descurajării n’a stins’o niciodată. Ridicarea valorilor nu se face de către conducători încolţiţi de dintele descurajării. In cele mai cri­tice momente, Dem. I. Dobrescu, nu descuraja. Optimismul edilitar e cate­hismul de căpătâi. Modernizarea capitalei, urbanizarea ei, calea prin înzestrarea îmbelşugată cu squaruri, parcuri splendide, pavaj, canalizare şi electrificare, se leagă de numele lui Dem. Dobrescu. Pentru micul Paris din Orientul Europei, s-a realizat incomparabil. Bucureştiul se înfăţişează în aspecte noi, vrednice de un oraş occidental. Să mai amintim apoi de minunea de la Snagov? Ce-a fost odinioară şi cum se prezintă as­tăzi o arată broşura lui Eufem Mi­­hăileanu şi o poate verifica direct fie­care cetăţean, dornic de răcoarea pă­durii şi aer de câmp în mijlocul căl­durilor caniculare. Operă de artă! Monumentalitatea care-i lipsia ca­pitalei, începe să se deseneze din rea­lizările iniţiate, de acest primar, cu concepţii progresiste, democratice, şi cu inepuizabil avânt creator. După toate acestea, un singur lucru se mai impune: peste toate vicisitu­dinile, lăsaţi pe om să-şi împlinească planurile de construcţie edilitară. Vom avea o capitală frumoasă ! ANUL VII NO. 1629 Hercuri I Herde 193) © PAtilul Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. G. Clemencaau, 9 — Telefon Redacţia 217104 Adiţia 220125 D. A. Mgeara a teren­uri la Cameră la lenea con­­triDnimnilor directe. Se poate rosti an mare dis­curs­ul la materie de Knaufe. Instigarea profesorimii liberalii taping pe teren politic revendicările profe­sionale ale profesorilor După o scurtă, foarte scurtă pau­ză ,corpul didactic a început din nou să se agite. De astă dată, în ve­derea apropiatei începeri a discu­­ţiunii budgetului general al Statu­lui. Eri, Duminică, au avut loc mai multe întruniri cu caracter profe­sional, în care s-au desbătut diver­sele revednicări ale învăţătorilor şi profesorilor secundari, votându-se moţiunile de rigoare. „ Punctul principal al acestor mo­ţiuni îl formează protestarea împo­triva suprimării unor şcoli, despre care s’a vorbit în ultima vreme, e o necesitate absolută pentru asigu­rarea echilibrului bugetar. întregul viitor buget, ce se studiază actual­mente, este bazat pe o aspră politi­că de economii. Cunoaştem cu toţii şi de multă vreme aceste­ agitaţiuni. Ele s’au desfăşurat, cam pe acelaş plan, şi în momentul discutării legii pentru re­ducerea salariilor funcţionarilor pu­blici. Problema situaţiei materiale a membrilor corpului didactic a for­mat cu acest prilej, obiectul unei ample desbateri în Parlament şi a prilejuit ministrului de Finanţe o expunere amănunţită, clară, docu­mentată, convingătoare, care a do­vedit netemeinicia tuturor acestor frământări, în care politicianismul îşi bagă foarte des coada. Ce se susţine astăzi? Să nu se desfiinţeze nici o şcoală, «să nu se facă suprimarea posturilor, ci în­mulţirea lor, precum şi — între al­tele — «plata salariilor restante să se facă imediat şi în numerar». Nu înţelegem de ce­ tocmai în ace­ste momente, când, pentru redresa­rea economică şi financiară a ţării, se cer tuturor sacrificii, care se şi consimt cu abnegaţie impresionată şi cu extraordinar spirit de jertfă, corpul didactic să pretindă un tra­tament excepţional. Socotim aceste proienţiuni exage­rate mai ales că, fără a reveni asu­pra întregii probleme a inflaţiei de şcoli şi profesori, la care s’a ajuns printr’o greşită politică şcolară, de care ne am ocupat adeseaori, trebuie să reamintim că în momentele când se urmăreşte simplificarea aparatu­lui de stat, pentru o mai bună orga­nizare a mersului serviciilor publice, mai există situaţiuni în adevăr .u­luitoare, în ceea ce priveşte raportul dintre numărul şcoalelor şi profeso­rilor şi numărul elevilor. Credem su­ficient să cităm cazul învăţământu­lui profesional, în care, după ulti­mele statistici, avem azi câte un profesor la fiecare doi elevii . Nu vom insista prea mult asupra pretenţiei achitării «imediate» şi­, «în numerar» a restanţelor, care do­vedesc însă dorinţa evidentă a unor elemente, amestecate în mişcare, de a provoca un conflict cu guvernul. Cine sunt aceste elemente, nu e greu de ghicit. De altfel nici nu a­­vem nevoie să ghicim; realitatea este destul de concludentă. In adevăr, la o asemenea întrunire de agitaţie a corpului didactic din­­tr’un oraş de provincie, majoritatea covârşitoare a oratorilor este com­pusă din membri activi, cunoscuţi şi recunoscuţi ai partidului liberal dacist. Iată explicaţia: Ultima manifestare a d-lui Gr. lunian Ultima vizită politică a d-lui lu­nian a fost la Cernăuţi. In numă­rul de ieri, au vorbit de atmosfera iunianistă din Bucovina. Cât de reduse sunt «organizaţiile» d-lui lunian din provincie, şi în spe­cial de la Cernăuţi, — dar disen­siunile au şi început. Astfel în Capitala Bucovinei, îna­inte de sosirea d-lui lunian, s’au demarcat două tabere. Unii cer ex­cluderea celorlalţi. — «Ori noi, ori ei!» — este cuvântul de ordine, din lista persoanelor care au pri­­mit pe d. lunian în gară — se vede ce partidă a fost aleasă de şef. Cum despărţirea taberelor s’a pus pe chestie de moralitate, — inter­venţia d-lui lunian în privinţa mo­ralităţii patriei a fost cel puţin de­plasată. Nu avem de făcut, bine­înţeles, nici o obiecţie asupra moralităţii d-lui lunian. D-sa însă nu-i destul de sensibil la imoralitatea altora, a anturajului şi a partizanilor. Chiar modul cum a tranşat d-sa problema «organizaţiei» de la Cernăuţi — este o strălucită dovadă. Când Iunian ştie să facă a­­tâtea concesii şi compromisuri, — nu-i este îngăduit să vorbească de­spre «moralizarea vieţii publice», ca punct prim de program. «In faţa atâtor partide, — a spus d. Iunian, — săteanul are tot drep­tul să rămână nedumerit. Mai ales că prin programe partidele se deo­sebesc prea puţin unul de altul». Rămâne deci chestia de persoane care primează. Iar cât priveşte presoanele, — am­ pomenit mai sus... cât de bine şi le-a ales d. Iuni­s.” de la aghiotanţi până la şefi de rorganizaţie. La Cernăuţi, d. Iunian a ţinut o întrunire publică,­­ la care d-sa n’a avut altceva mai bun de făcut decât să critice guvernările naţio­­nal-ţărăniste. Acest regim ar fi pro­dus situaţia de astăzi. Ne mirăm că un om inteligent şi subţire ca d. lunian, logician Până la pedanterie şi până la iraţional prin... abuzul de logică, poate să se pună pe acest teren. D- lunian a făcut parte din câteva guverne naţional-ţărăniste. A fost deci solidar cu aceste cabinete — conform principiului blocului mi­nisterial. In timpul opoziţiei, şi în cursul guvernelor naţional-ţărăniste din 1932, — d. Iunian a fost membru al biuroului. A ocupat chiar demnita­tea de vice preşedinte. In această calitate, d-sa — care a luat parte la toată acţiunea politică a partidului — este solidar şi cu guvernările, date de acest partid. D. Iunian a avut şi atunci păre­rile de acum? De ce n’a demisio­nat? De ce n’a făcut vre-un act de desolidarizare ? Se poate oare ca un om de carac­ter să facă parte dintr’un guvern (fără a-i aproba acţiunea) şi să conlucreze la conducerea unui par­tid — fiind adversar al hotărâri­lor luate ? Noi nu-l credem pe d. Iunian ca­pabil de această atitudine. Ar fi prea grav. Credem mai degrabă că d-sa, pen­tru uzul întrunirilor publice, face «politicărie» de circumstanță. Instaurarea hitlerismului la con­ducerea de Stat a Germaniei divi­zate de acerbe lupte sociale, n’a po­tolit cu nici un strop focul intern și nici n’a pregătit terenul pentru pa­cea socială. Atmosfera e de-o tensiune fără pre­cedent.­­ La ordinea zilei rămâne absor­banta încrucișare a săbiilor electo­rale. Niciodată nu s-au pus ches­tiuni aşa de mari ca obiectiv de luptă electorală, decât în aceste a­­legeri. Naţional-socialismul a venit cu intenţii agresive manifeste: des­fiinţarea marxismului cu orice preţ. Este singurul punct în care între cancelar şi cenuşiul personagiu von Papen domneşte un acord perfect. Realizarea unităţii naţiunii germa­ne «sub semnul spiritual al creşti­nismuluii», prin distrugerea bolşe­vismului, este o preocupare de că­petenie a reprezentantului baroni­lor în acest guvern, care numai naţional-socialist nu se poate numi. Hugenberg, cavalerul industriei ger­mane şi von Papen prinţul domni­lor de la Herrenklub, sunt pilonii de siguranţă ai nobilimii­­trusace şi bancherilor, şi chiar demagogiei hitler­iste. Din seria marilor reforme sociale anunţate pompos de Hitler în tim­pul opoziţiei, nu sa realizat nimic. Poporului german i se solicită, e drep­­t, răbdare, pentru o perioa­dă de patru ani de zile. Şi atunci mai importantă decât toate refor­mele de salvare socială, este victo­ria de la 5 Marti şi Forţe * sunt de­limitate cu mai multă preciziune, decât în trecutele alegeri. Cele do­uă fronturi, naţional-socialiştii plus bancherii, prinţii, baroni şi toa­tă nobilimea, au de înfruntat rezis­tenţa formidabilă a blocului stân­gii, realizat prin acordul, care nu se aştepta, între social-democraţie şi comunism. După Hitler, von Pa­g­en şi Goering, acesta trebue dis­trus, pentru a se începe o nouă e­­pocă în istoria poporului german La Bremen, vice cancelarul de for­mă, şi cancelarul de fapt, a decla­rat: «scopul alegerilor e exluderea marxismului din viaţa germană.» Centrul face mult sânge rău cava­lerilor crucii şi svasticei, şi n’ar fi exclus să aducă surprize, neplă­cute pentru guvern. Prelatul Kaas este un om de care trebue să se ţi­nă seamă. Opoziţia lui va tempera mult zelul batalioanelor. «Hitler este un bun propagandist şi un ma­re idealist dar de aci până la ran­gul unui conducător de stat cu cali­tăţile unui Bismark este o distanţă foarte mare». Istoria, Germaniei, după cum n’a început in 1918, nu se va sfârşi în 1933. Până la 5 Martie, vor mai cădea însă victime omeneşti. Hora de­menţei electorale este în toi. BULETIN EXTERN Bătălia electorală germană Alegerile pentru Reichstag PRELATUL KAAS considerat ca cea mai ponderată personalitate politică a Reichului, se profilează ca una dintre cele mai serioase impedimente în calea va­lului hitlerist. NOTE economice? ! Supra-producţia din zilele noastre, depăşind prin intensitate şi generali­zare ceea ce s’a cunoscut în acest gen în istoria economică, a surprins men­talităţile nepregătite, iar prin bruta­litatea de manifestare a pricinuit con­secinţe atât de complexe în toate ac­tivităţile economice, încât întreaga lu­me pare că şi-a pierdut capul trăind într’o panică, care determină la ac­ţiuni potrivnice scopurilor urmărite, agravând din rău în mai rău, şi ajun­gând din disperare, la acţiuni dese­­chilibrate, cari pot fi socotite drept crime economice. Iată ce scrie «Uustrowany Kinger Codzienny» din 19 Februarie 1933 în legătură cu aceasta: «i~ei îuu­ uuu porci sau mai bine zis purcei, care astăzi se află în grajduri­le olandeze, nu găsesc cumpărători. Proprietarii acestor porci au hotărît să-i distrugă. Pe scurt, îi predă hin­gherilor pentru a fi omorâţi şi îngro­paţi. Cineva a observat timid că s’ar putea împărţi porcii la şomeri. S'a o­­biectat că uciderea şi prepararea aces­tor porci nu ar fi rentabilă,­ lăsând la o parte faptul că ar scădea preţul por­cilor; ori, scopul urmărit este de a se urca preţul carnei de porc. Prim urma­re 100.000 porci se duc sub cuţitul hin­gherului şi nu al măcelarului. De altfel, Olanda nu este prima ţară care, în felul acesta, distruge anima­le domestice. Nu de mult în Danemar­ca 25.000 vaci splendide au fost tăete şi aruncate în mare». Rămâi înmărmurit şi nu-ţi vine a crede. Spiritul cinic al afacerilor să fie oare până într'atât de imoral? Este oare posibil ca lumea să accepte fără indignare asemenea practici? Organi­­zaţiunile economice ale Oligarhiei să fie până într’atât de defectuoase, iar opinia publică mondială să nu fie ca­pabilă să preseze factorii responsabili ca să se pună capăt acestei debandade. Nu este vorba de cazuri izolate, a­­vem încă proaspăt în memorie ches­tiunea grâului distrus şi cafelei arse din America de sud. Ştim cu toţii că mai toată industria este organizată în sindicate, cari ţin unele fabrici în­chise pentru ca celelalte să poată vin­de la preţuri convenabile de monopol , fabricile închise primind beneficii pentru că nu lucrează din plus­ valoa­­rea obţinută prin vânzarea produse­lor la preţuri ridicate. Şi iarăşi ştim că sunt milioane de oameni neîmbrăcaţi şi înfometaţi cari nu au de lucru... «Porcii dau măsura vremilor apoca­­­­liptice în cari trăim: 100.000», scrie autorul articolului din «Kuryer Cod­zienny».­ ­ Ing. N. P. Preocupări social-agrare «MMM—• ’ " *Y Problemele pe care Ie ridică agri­cultura românească de după război, au nu numai aspecte economice ci şi multiple înfăţişări social-agrare. Reforma agrară — la a cărei exe­cutare a predominat socialul, a ne­glijat cu totul latura economică. S’a luat pământul dela marele proprie­tar şi s’a dat sătenilor nepregătiţi a-i lua locul, din care cauză aceştia au avut de suferit neajunsuri econo­mice descurajatoare. Problema agrară aşa cum se pre­zintă astăzi o discută cu multă com­petenţă d. prof. dr. Mihail Şerban, rectorul­ Academiei Agricole de la Cluj, fost subsecretar de Stat la Ministerul, Agriculturii şi actualmente al minorităţilor. Intr’un articol pu­blicat de curând, d-sa arată ca, peste neajunsurile de ordin social agrar din trecut, s’au suprapus alte nea­junsuri de ordin economic, pentru viața noastră rurală, neajunsuri care se manifestă prin scăderea preţurilor produselor agricole, procesul de me­canizare al muncii câmpului, scăde­rea volumului exportului şi dispa­riţia creditului. Aşa că astăzi agri­cultura românească suferă de o boală de o lungă durată, contră căreia nu se mai pot aplica nici remediile e­­roice cu efecte tranşante. Totuşi, agricultura trebue să ră­mână, pentru populaţia satelor, ocu­paţia de căpetenie, îndeletniciri indus­triale iari i se pot da din cauza men­talităţii, a lipsei de organizare şi mai cu seamă a lipsei capitalului necesar. Aşa că, ori­cât de apăsă­toare este supraproducţia agricolă, ea va continua cu putere elementară, contra oricărei raţiuni şi în potriva fenomenul scăderii consumului. O deosebire totuşi există: pe când progresul naşte şi măreşte cererea de produse industriale, consumul pro­duselor agricole brute este limitat şi proporţional cu creşterea popu­laţiei. zzzzziz r." e motiv de renunţare şi indeferentism. D-l prof. Şerbani se ridică cu toată vi­goarea contra acestei tendinţe neno­rocite. D-sa trasează — concis, viguros şi temeinic — câteva puncte de o­­rientare în rezolvarea problemei a­­grare, atât în aspectul ei social cât şi în cel economic . In primul rând preconizează o or­ganizare gospodărească a unităţii de producţie, a celulei, care este familia. Axa întregei economii naţionale tre­bue să o formeze economiile — fie chiar din privaţiuni — a celulei ru­rale productive. Aci este baza de formaţiune şi de salvare a capitalului românesc. Apoi o intensificare a economiei noastre naţionale, începând cu raţio­nalizarea agriculturii. Paralel cu aceasta d. prof. Mihail Şerban este şi pentru o evoluţie pre-industrială. Bine­înţeles, începând cu industriile agricole, în care lipsa de credit poate fi împlinită cu aju­torul cooperaţiei.­­ Dar aceste realizări nu pot eşi din lipsa de orizont şi de cultură a să­teanului. E nevoe de minţi a­­gere şi de energii iscusite. Nu cul­tură neputincioasă — spune d. Şer­ban — ci educaţia practică. Deci, mai multă educaţie şi ca­racter — cere d. prof. Şerban — decât instrucţie pentru instrucţie; mai multă realizare practică decât teorie; mai multă economie, răbdare şi în­credere în viitorul nostru. Prin inten­sificarea muncii naţionale şi prin ri­dicarea randamentului ei, vom grăbi soluţionarea crizei ce ne încearcă atât de greu. Cei ce au în mâna lor educaţia nouilor generaţii, să ia aminte la normele prescrise de d. prof. Mi­­hai Şerban, el însuşi făuritor de generaţii. (Continuarea în vagina ll-a). Un Bismarck, văzut de un istoric regalist, de un maurrasist înfocat, nu este lipsit de interes — cu toate că mărturisim — din documentele conţinute în carte, nu se aduce ni­mic nou în discuţia istoriei. Sin­­gurul lucru care poate interesa, este atitudinea, subiectivismul autoru­lui. Or, autorul acelei faimoase «Histoire de France», nu uită nici aici să ne arate tot ceia ce crede des­pre republica franceză şi mai ales despre oamenii ei, de la începutul celei de a treia republici — pe cari îi face răspunzători oarecum— de-a fi făcut — inconştienţi jocul bis­­markian. Pentru cei ce au citit «Ludovic» al II-lea al Bavariei», cartea lui Bainville despre Bismarck, vor a­­vea poate o decepţie. Ceia ce făcea acolo, farmecul biografiei roman­ţate, era oarecare gravitate, muzi­calitatea frazei, prospeţimea ima­ginilor, era, într’un cuvânt litera­tura, triumful literelor asupra is­toricului. «Bismarck» nu este o bio­grafie romanţată, deşi se poate in­titula o istorie vivantă». Aici, is­toricul îşi dă liber curs. El cerce­tează, raportează, trage concluzii- Desgroapă vechituri, adaugă la cele cunoscute de câteva trăsături noi, stabileşte corelaţii şi ia atitudine. Pentru că totul tinde în acest Bis­marck, nu atât să arate evoluţia, avatariile, succesele cancelarului german, ci să explice evenimentele de la 1870, greşelile comise chiar de proprii compatrioţi, şi, aducând a­­minte de ele, să ceară să se tragă­­ învăţămintele. Pentru că, după Jac­ques Bainville , încununarea glo­rioasă a carierei lui Bismarck, eve­nimentele din 1870, nu sunt atât da­torate militarismului prusac, ci po­liticei dezorientate a stângii fran­ceze. «Adevăratele responsabilităţi, în 1870 — scrie Bainville — sunt în politica napoleoniană, în politica principiului naţionalităţilor, apro­bată de toţi oamenii de stânga, a­­probată şi azi chiar de istoricii re­publicani. O mare politică conser­vatoare, o politică de dreapta ur­mată cu hotărârea fermă de a îm­­pedica transformările germane, ar fi împedicat dezastrele cauzate de Napoleon I, ar fi desăvârşit opera regilor francezi şi ar fi dat Franţei frontierele naturale». Ceiace i se pare însă lui Bainvi­lle că ar fi meritat să se scrie acea­stă carte asupra lui Bismarck, est® o acută actualitate, republica fran­ceză fiind pe punctul de a comite aceleaşi greşeli, de­ odinioară. Or, din reamintirea celor de odinioară, Bainville doreşte să se tragă cât mai utile învăţăminte pentru că astrul lui Bismarck — mărturiseşte Bainville — a început să strălucea­scă din nou, şi cu tărie. Cei cari în 1918, au crezut că opera bismarcki­­ană este distrusă definitiv şi că numele cancelarului ataşat unei e­­poci de violenţe va aparţine de-a­­cum încolo trecutului, s’au înşelat. «Ora răzbunătoare a crimelor lui Adam, deşi a sunat în 1918, pare să nu fi fost ceia ce trebuia să fie. Pen­­tru că — declară Bainville — unita­tea germană, adică tocmai apare lui Bismarck — a rămas în picioare și pe acest piedestal se ridică acum făuritorul de fer și foc. Iată în ce consistă, după istoricul francez, gloria reînviată a lui Bismarck, în ziua de azi. Numai în atât ! In uni­tatea germană ? Bainville mai vede şi un alt motiv, tot atât de puter­nic. «Bismarck — scrie el — nu a avut decât uit discipol. Dar ce dis­cipol ! Stresemann a fost demn de maestrul lui, pentru că l’a studiat şi la înţeles. Trăiască inteligenţa! Trăiască studiul şi ştiinţa! Dacă germanii ar fi meditat asupra volumelor de «amintiri» ale lui Bismarck, ei nu ar fi comis greşeala din 1914 — pentru că Bismarck le explica în a­­cest volum ceia ce trebuia cu orice preţ evitat. El explica succesorilor săi de ce fusese încheiată alianţa cu Austria şi de ce trebue păstrată­ Dar tot el le recomanda insistent să nu facă război pe un pretext aus­triac, dacă vor să vadă formându­­se împotriva Germaniei una din a­­cele coaliţii, de cari el se temuse în­totdeauna. Dacă Wilhelm al II-lea ar fi citit mai atent «Memoriile lui Bismarck», tronul lui și tratatul de la Frankfurt ar fi durat încă. Stre­semann a citit memoriile, le-a me­­ morii străine Jacques Bainville: Bismarck

Next