Dreptatea, iunie 1933 (Anul 7, nr. 1705-1729)

1933-06-01 / nr. 1705

VENIM! De câtva timp, toate partidele şi grupările anunţă triumfător : «Ve­nim !» Este desigur ,vorba de­­veni­rea la putere! Iar pentru a da o aparenţă de se­riozitate acestui anunţ,­­ formaţi­unile politice se dedau la manifes­­taţiuni cu caracter public. Partidele mari fac întruniri. Cele mici ţin congrese. Iar cele infime — care n’au decât şef — se mulţumesc cu conferinţele acestuia... In conferinţe, congrese sau întru­niri, — politicianii (pentru menţi­nerea cadrelor, ca şi pentru întreţi­nerea opiniei publice) vestesc urbi et orbi că venirea lor la putere este chestie de zile. Dacă aceşti bărbaţi de stat ar fi siguri de fericitul eveniment,—cre­dem că nu s’ar deranja atâta. Căci dragostea lor pentru mase şi consi­deraţia pentru opinia publică — le cunoaştem. Dintre toţi fruntaşii politici — cel mai sigur de moştenire este d. Oct. Goga. D-sa a vestit lucrul şi într’un discurs, ţinut la un congres judeţean , dar şi’n presa «partidu­lui» său, cercetată... dacă nu de pu­blic, cel puţin de celelalte gazete. D. Goga nu specifică care va fi constelaţia succesoare. Lăsând ches­tia încurcată, d-sa lasă a se înţele­ge că nu-i exclusă o venire inte­grală. Reportagii de ziar prezintă altfel situaţia. S’ar pune la cale constituirea u­­nui front agrar : Iunian, Goga, Ar­­getoianu... Acestui front ar urma să-i revină succesiunea ! ?... Cum s’ar înţelege această mână de oameni d­e altă chestie. Fiecare dintre cei trei şefi de partid are alt program. Cum s’ar putea face fu­ziunea programelor ? Şi, — chiar dacă programele s’ar ajusta, din lipsă de convingeri, — care ar fi modul de pus de acord mentalităţi şi temperamente diverse, interese atât de deosebite ! Dar d. Goga nu joacă numai pe tabloul frontului agrar. D-sa urmă­reşte şi o combinaţie cu liberalii. El ar administra politiceşte Ardea­lul. Acestea-s combinaţiile care au pătruns în public. Cum d. Goga are desigur şi alte combinaţii, şi cum un partid sau mai multe trebue să ia, odată şi o­­dată succesiunea actualului gu­vern, — iată de ce «Ţara Noastră» este sigură de succesiune. Chiar uşurinţa de a trata şi a în­cheia acorduri cu toate formaţiuni­le politice — arată puţina seriozi­tate a grupării de sub conducerea d-lui Goga. Dar să insistăm asupra situaţiei d-sale. D. Goga n’a părăsit partidul po­porului pentru o divergenţă pro­gramatică. Eră şi greu — partidul poporului ne prea având program. Desbinarea s’a făcut pe-o anumită chestie. Dar în cele din urmă d. Mareşal Averescu a părăsit rezistenţa, s’a dus la Canossa, — şi gata... Acţiu­nea d-lui Goga, prin însuşi acest fapt, s’a lichidat. Partidele politice se formează — bazându-se pe o categorie socială, exprimând anumite revendicări. Fără un program care să cuprindă sistemul de realizare a acestor re­vendicări — un partid serios nu poate exista. Partidul poporului s’a născut în jurul popularităţii d-lui Mareşal A­­verescu. De aceia poporul nici nu­­ l’a acceptat decât cu numele de par­tid «averescan». A fost deci la ori­gină un partid personal — şi aşa a rămas.­­De altfel mai toate partidele noastre, s’au creat pe ambiţii — nu pe programe. De aceia avem partid «lupist», «gogist», «argetoianist», «iorghist», «iunianist», etc.). Spărtura în partidul poporului s’a făcut pe-o anumită atitudine. D. Goga a crezut că partidul îl va ur­ma. Prevederile sale nu s’au reali­zat. Partidul «naţional-agrar» a ră­mas un grup de oameni — adunaţi de mirajul puterii. Cum partidul gogist s’a creat pe baza (iluzorie) a puterii, d. Goga se vede nevoit să dea mereu asigurări de venire la cârma statului — pen­tru întreţinerea moralului (sau «i­­moralului») trupelor. De aici — anunţările cu venirea la putere. De altfel acest lucru a devenit o marotă la d. Goga. Dela crearea «partidului» — aceiaşi şi aceiaşi morişcă: «Venim!». Şi n’au venit... Mai sunt oare oameni care să-l creadă pe d. Goga? Nu ştim. Poate ! De-un lucru însă suntem siguri . Că şi cei mai încrezători vor termi­na în curând prin a se convinge — că formula «venim!» este lansată numai pentru proști. O desminţire GEN­EI­­ALUL SCHLEICHER fostul cancelar al Germaniei despre arestarea căruia au anunţat unele ziare străine. Ştirea este desminţită de o notă oficială germană . Fapte diverse Preocupare legitimă Viitorul de aseară publică o notă foarte vehementă la adresa admi­nistraţiei municipale, care nu îngri­jeşte să fie destule bănci pe Şoseaua Eiseleff. Vrem mai multe bănci la Şosea! clamează furios oficiosul d-lui I. G. Duca. Înţelegem perfect această energi­că cerere a Viitorului, şi o susţinem cu toată tăria. In adevăr, ce vreţi să facă bieţii liberali? De când au fost scoşi din viaţa politică, nu le-a mai rămas altă o­­cupaţie decât să ia aer la Şosea... Deci, domnule Primar, bănci, bănci la Şosea, în Cişmigiu, în Par­cul Carol, cât mai multe şi cât mai grabnic. Să aibă unde face opoziţie partizanii d-lui Duca! CHE­STIA­ ZI­LEI Plata arieratelor Evident, nu putem cere o­­poziţiei să nu critice actele guvernului. Mai ales că la noi aşa se înţelege funcţiu­nea de control, pe care ar­­fi s-o îndeplinească partidele po­litice neparticipante la opera de guver­nământ. Suntem însă în dreptul nostru, atun­ci când pretindem ca această critică să fie susţinută cu tot respectul adevă­rului şi bunei credinţe şi ca ea să nu atingă acele chestiuni, care privesc in­teresele superioare, am spune chiar — dată fiind situaţia de astăzi — esenţa vitală a Statului nostru. In ceea ce priveşte prima parte a pre­­tenţiunilor noastre, exprimate mai sus, am abandonat-o de mult, atunci când e vorba de criticile pornind din oficiul liberal; asemenea critici nu se bazează niciodată decât pe rea credinţă şi ca­lomnie, după cum, în repetate rânduri am avut prilejul să o dovedim. Constatăm că trebuie să renunţăm la iluziile noastre referitoare la atitu­dinea liberalilor faţă de problemele mari de stat. Boala politicianismului, racila veche şi nimicitoare a acestui nefericit partid în descompunere, este incurabilă. In adevăr, oficioasele d-lui Duca a­­bundă cotidian în lungi coloane de critici vehemente, disperate, asupra politicii financiare guvernului. Nu există măsură a ministerului de Fi­nanţe care să nu trezească revolta «Vi­itorului». In schimb, acelaş ziar stre­coară, drept anodină informaţie, ştirea că graţie politicii bugetare a d-lui Vir­gil Madgearu, ministrul Finanţelor, s-a putut repartiza din bugetul extraordi­nar un prim fond de 200 milioane pen­tru plata arieratelor, plus 57.186.508 lei, repartizaţi ministerului Apărării Naţionale. Iată aşa­dar că guvernul acesta, care provoacă atâtea nemulţumiri «Viitoru­lui», izbuteşte de un an de zile ceea ce guvernul lorga—Argetoianu—Duca n’a putut realiza nici o lună măcar aco­perirea cheltu­iilor Statului, piaţa sa­lariilor şi pensiilor la zi, ba chiar şi achitarea salariilor şi pensiilor, p­­ ca­re guvernul lorga—Argetoianu—Duca nu le-a putut plăti. Credem că faptele acestea sunt cel mai bun şi drastic ,răspuns ce se putea administra vorbelor de ocară, pe care ziarele d-lui Duca nu încetează a le a­­dresa regimului naţional-ţărănesc. In pag. IV-a: PRIMA ŞEDINŢA A CON­FERINŢEI MICII ÎNŢE­LEGERI Front comun împotriva re­vizuirii tratatelor de pace ANUL VII NO. 1705 Joi I Iunie 1933 4 PA.II1V1 Taxele de b­ancare plătite în nu­merar cont. aprobarei Direcţiune! Generale t*. T T. No. 31.&56192 Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. G. Glemenceau, 9. — Telefon Redacţia 217194, Adiţia 220­25 „Partidul naţional-liberal,—spune „Viito­rul“,„ formează acea armată de cetăţeni conştienţi, a căror acţiune poate oricând mătura regimul de ocupaţie de azi“. Nu putem arăta liberalilor decât profunda noastră gratitudine pentru graţia ce ne fac de a ne tolera la putere... Slăbiciunea financiară a mareşalului Ar cresta mnnm jMB - ■’«■ ■ ■» Tiv (. Din când în când, — intervalele sunt foarte lungi, din cauza vârstei autorului — d. mareşal Averescu, Şeful d-lui Trancu-Iaşi, concepe câte un articol de ziar. Articolul respec­tiv este anunţat cu o săptămână­­două înainte, atât de oficiosul par­tidului poporului «Îndreptarea» cât şi de unele ziare independente bine­voitoare. Se întâmplă deseori că ar­ticolul anunţat, chiar din momen­tul conceperii, să nu apară în ziua precizată. Cercurile care se intere­sează de acel articol nu disperează. Mai aşteaptă o săptămână. Confec­ţionarea durează — în ultimii ani— la d. mareşal Averescu. E o chestie firească de putinţă peste care nici­­un fost mare erou nu mai poate trece... Plecând de la temele politice pro­priu zise, d. mareşal Averescu a po­posit iar pe un domeniu care-i pla­ce : finanţele. Deşi strateg recunos­cut, atât prin distincţiile ce i-au fost acordate cât şi prin consacra­rea tacită şi unanimă a foştilor combatanţi , totuşi d. mareşal A­­verescu, are impresia despre sine că este un mare financiar. De aceea articolele d-sale din urmă privesc finanţele ţării şi bugetele diferite­lor departamente.... Este desigur o slăbiciune ca a­­tunci când ai posibilitatea să treci în ochii opiniei publice ca erou sau ca om de stat, să vrei neapărat să treci drept mare financiar. Dar cine m­a­re slăbiciuni ? Şi la vârsta d-lui mareşal aceasta este una din­tre cele mai puţin dăunătoare. Dacă totuşi d. mareşal Averescu se ocupă de finanţe şi bugete i se impune cel puţin să ştie ce scrie. Dacă n’a cercetat d-sa datele, ce­­ le pune cineva la dispoziţie, să le controleze. Altfel riscă a fi considerat şi ne­serios şi ridicol. D. mareşal Averes­cu a riscat şi una şi alta. In ultimul d-sale articol «Cine a­­sumă răspunderea», d-sa după ce fa­ce critica generală a bugetelor na­­ţional-ţărăniste—liber­e să aibă fie­care părerea lui — se ocupă de bu­getul ministerului agriculturii spre a dovedi că se fac «cheltueli destră­bălate». Iată ce scrie d. mareşal: «Dacă am spicui un buget mai adânc, am găsi, că pe când pe de o parte s’a sugrumat funcţionărimea, pe de altă Parte s’a trecut în el cheltueli cari nu­mai caracterul urgenţei nu-l au. Câteva exemple: înfiinţarea a 1000 de staţiuni de ma­şini: zece milioane; înfiinţarea a 4 staţiuni de cură de struguri: un milion. Creiarea a 5 inspectorate la ministe­rul de domenii, cari vor începe o nouă acţiune technică: 150 milioane, etc., etc. Astfel fiind, este firească întrebarea: cărei cauze trebuie atribuit faptul că în administrarea avutului obştesc, pot să se petreacă asemenea lucruri uimi­toare d­ Cum se poate etolera atâta lipsă de ruşine, atâta sfidare a celui mai ele­mentar bun simţ « Cine asumă răspun­derea consecinţelor ?». Am reprodus dinadins şi ultimul pasagiu spre a se vedea puterea in­dignării d-lui mareșal Averescu. Realitatea faptelor îl vor face (Citiți continuarea In pag. .11-a). CoNfEMNŢA meci ÎNŢELEGEM Conferinţa Micei înţelegeri s’a deschis cri. Marţi dimineaţă, la Fraga­ Desbaterile sunt urmărite cu atenţiune de către toate cancelarii­le. Conferinţa Micei înţelegeri are loc într'o atmosferă de mare descu­rajare mondială, când pacea este ameninţată din toate părţile. Punctul principal al Conferinţei îl va forma problema revizuirii tratatelor, care din punct de ve­dere politic a fost pusă de către d. Mussolini în diferitele sale discur­suri şi mai recent de către d. Adolf Hitler, iar din punct de vedere ju­ridic­ a fost pusă prin tratatul «di­­rectoriului» celor­ patru mari pu­teri.­­ Afară de aceasta Mica Înţele­gere îşi va apăra însăşi existenţa contra diferitelor uneltiri şi aten­tate cari se pun la cale contra ei, la Roma şi la Berlin, fără să amin­tim sateliţii lor din Europa Cen­trală. Pentru a da un eşec diplomaţiei franceze, fascismul urmăreşte pe faţă din 1926, slăbirea influenţei­ Parisului, prin dislocarea Micei înţelegeri. Tentativa Romei nu numai că na reuşit, ea a avut e­­fect contrar, România, Iugoslavia, şi Cehoslovacia strângându-şi şi mai iuţim raporturile. La Praga acestă solidaritate va fi accentuată odată mai mult. Nici nu este nevoe deocamdată de ma­­nif­estaţiii cu un alt caracter, căci dincolo de ceia ce se petrece astăzi la Praga nu poate exista decât în­dreptarea tunurilor către frontiere pentru a preveni invaziunile ce se pregătesc. Se vorbeşte atât la Roma cât şi la Berlin de un răgaz de pace de zece ani. Conferinţa dezarmării este relatată de către reprezentan­ţii celor două regimuri distinctive, căutându-se lărgirea haosului. Mica înţelegere reprezintă in această parte a Europei blocul cel mai solid al păcii. El nu poate fi mişcat de nici o manevră diploma­tică şi de nici un şantaj politic. Poziţiile se apără ca disperare de către ambele părţi, de către adver­sarii păcii şi de către susţinătorii ei. Este inutil să evocăm lucruri istorice pntru a evidenţia forţa ideei. La Praga se va ridica un monu­ment ideei de pace. Prezenţa ce­lor trei miniştri de externe, devo­taţi slujitori ai păcii, este o garan­ţie, că monumentul va fi gran­dios, şi solid, putând rezista ata­curilor de orice natură. Tot la Praga, Mica Antantă a presei îşi ţine conferinţa anului. Coincidenţă fericită, căci în acest fel se demonstrează voinţa maximă pentru pace a unei populaţiii de peste 60 milioane de locuitori, ma­nifestată prin elitele ei conducă­­toare, dar şi voinţa hotărâtă de a şi apăra frontierele cu ultimul sacri­ficiu. Mistificaţi! Mistificările «Viitorului» au în­trecut orice limită In lipsa vre­u­­nui subiect serios de actualitate, o­­ficiosul liberal reia campanii, ce mult răsuflate, pe diverse chestiuni de politică economică şi financiară, punând în seama guvernărilor na­­ţional-ţărăniste, vinovăţii într’ade­­văr grave dacă nu ar fi imaginare. Dictate pur şi simplu de febra ner­vozităţii demente ce a cuprins pe liberali, de când ultimele speran­ţe într-o posibilă venire la gu­vern au dispărut. Acuzaţia pe care o aduce «Viitorul» partidu­lui naţional - ţărănesc este că în trei ani și jumătate de guver­nare ar fi consumat­ă și în mod cu totul neproductiv, bugete care au însumat un total de peste 210 mi­liarde lei. La care mai adaugă «Vii­torul» o sumă de peste 10 miliarde lei, provenită din împrumuturi di­verse, din concesiunea telefoanelor și alte aranjamente financiare ce s’au făcut în acest timp. Pentru desmeticirea acelora care dictează oficiosului liberal aseme­nea enormităţi, găsim necesar să punem la punct «unele din aceste afirmaţiuni» cu date certe, culese din colecţia «Viitorului», unde a­u fost înregistrate, cu girul de auten­ticitate, pe care nu I refuză oficio­sul unui partid reprezentanţilor săi autorizaţi. In «Viitorul» cu N-rul 7.551 din 25 Martie, găsim redat după note ste­­nografice, discursul rostit de d. Dinu Brătianu la ducaţiunea gene­rală a bugetului pe 1933. Fruntaşul liberal analizează acolo acest capitol al sumelor provenite din împrumuturile de stabilizare şi desvoltare, precum şi din convenţia încheiată în 1929 cu Germania. Cal­culând totalul acestei sume la 240 miliarde lei, d. Dinu Brătianu gă­seşte de datoria sa să arate şi cum au fost folosite aceste miliarde. Cităm după d. Dinu Brătianu: Investiţiuni la c. f. r. 7­0 miliarde. Agricultuă şi credit agricol 3 mi­liarde. Drumuri 2 miliarde. Investiţiuni Poştă 109 milioane. Pentru Universităţi 110 milioane. Total, aproape 13 miliarde lei, sumă care a mers în investiţiuni necesa­re pentru economia naţională. Dar d. Dinu Brătianu se ocupă şi de restul sumelor provenite din po­menitele aranjamente financiare. Acest rest, în sumă de aproape 12 miliarde lei, a fost destinat exclu­siv pentru lichidarea trecutului. A acelui trecut nefast de guvernare liberală, care se solda, după o epo­că de prosperitate economică, la a­­proape 20 miliarde lei deficit buge­tar efectiv. Unde vede «Viitorul» risipa scan­daloasă a sumelor provenite din îm­prumuturile încheiate sub guver­nările naţional-ţărăniste ? Credem inutil să precizăm, cu cifre reale, care au fost bugetele de cheltueli efective, consumate sub guvernările partidului naţional-ţă­­rănesc. O vom face totuşi dacă «Vii­torul» va mai reveni asupra acestei sume de 210 miliarde lei. Şi mai a­­les, dacă ne va explica în mod va­labil, cum s-a putut cheltui în trei ani şi jumătate această sumă buge­tară când, tot după opinia frunta­şilor liberali, bugetele pe aceşti ani s-au soldat cu deficite impresio­nante. Demascănd mistificaţiile grosola­ne pe care le săvârşeşte oficiosul li­beral, am demascat, credem, atitu­dinea, incorectă faţă de adevăr, pe care o af­ișează acest partid al dis­peraților politici. Perspectivele co­loridlei economice mondiale de ION RADUCANU fost ministru, Rectorul Academiei de înalte Studii Comerciale II­ I Trei probleme mari urmează să­­fie soluţionate în conferinţa de la Londra. Două vor forma obiectul discuţiunilor oficiale, iar una tre­buie să fie rezolvată înainte de ori­ce, fără de care nu putem trece la analizarea celorlalte două probe în­scrise pe ordinea de zi. Problema fundamentală pe care şi experţii o amintesc,­­ este a datoriilor, nu numai a acelor interguvernamen­­tale dar şi a datoriilor particulare externe, o problemă care interesea­ză în d­eaproape sud estul european, privind direct Ţara Românească"; a- [132. ceastă problemă a lărgit haosul eco­nomic. Doi cercetători însemnaţi, econo­mişti din America, Moulton şi Leo Paslosky*) într-o lucrare recentă, intitulată «Datoriile de război şi prosperitatea mondială» arată că totalul datoriilor interguvernamen­­tale la 1 iulie 1931 se ridică la cifra de 52 miliarde 741 milioane dolari. Franţa ar avea per soldo, de în­­casat o sumă de 3 miliarde dolari. 1) «War Débts aud World Prosperity», De la război până astăzi, datoriile de război au fost plătite în bună parte în aur şi în parte, în loc de mărfuri ale ţărilor debitoare, prin contractări de noi datorii de către ţările debitoare pentru a face faţă angajamentelor din împrumuturile de război sai­, — cazul Germaniei — în contul reparaţiunilor. Mişcarea aceasta masivă, forţată, a provocat o distribuire neecono­mică a aurului între diferite ţări. Ştiţi că stocul mondial de aur are o valoare de 12 miliarde de dolari aur. Din această sumă 80% s-a con­centrat în 5 ţări: Statele Unite, Franţa, Elveţia, Olanda şi Belgia. In Statele Unite avem 1/3 din sto­cul mondial. Chiar se spune că a­­colo sa făcut politica «aurului ste­rilizat», adică aurul nu este utili­zat economiceşte. Mişcările de capital în­ contul da­toriilor interguvernamentale evi­dent, au avut drept consecinţă o se­cătuire a stocului de aur în băncile de emisiune ale ţărilor debitoare. Vă dau un caz. Germania are as­tăzi drept acoperire a biletelor e-­rmise, mai puţin de 10%. Stocul ei de acoperire a fost epuizat. A epui­zat în primul rând devizele, apoi a dat aurul pentru plata datoriilor ex­terne, în bună parte politice dar şi economice. Cei doi economişti a­­mintiţi spun că o ţară care este creditoare, nu poate fi plătită daca nu vrea să fie plătită. Cu alte cu­vinte, nu pot fi achitate sumele fabuloase ale datoriilor interguver­namentale, dacă Statele Unite sau altă ţară creditoare cer aur când ţările debitoare nu au metalul pre­ţios ci altceva: bunurile lor de ex­port, mărfuri şi servicii. Concluziile autorilor amintiţi sunt două. Sunt concluzii radicale care înainte înspăimântau opinia publi­că, dar cari fuseseră adoptate de mai mult timp, de unii oameni de ştiinţă cum a fost Keynes. Conclu­­■,',ile spun : 1. «O totală stingere a tuturor re­­paraţiunilor şi obligaţiunilor isvo­râte din datoriile de război ar sti­mula mai mult decât ar întârzia prosperitatea economică mondială». 2. «Acum­ularea an cu an a dato­riilor interguvernamentale este mai mult dăunătoare din punct de ve­dere economic decât folositoare ţă­rilor creditoare». Prin urmare unii specialişti văd problema în adevărata ei lumină şi afirmă: nu poţi cere la creditor de­cât ceea ce poţi să iei de la debitor. Nu poţi să iei decât mărfuri, care însemnează munca debitorului., Nu poţi să ceri decât servicii pe cari are să ţi le presteze datornicul, dar nu poţi cere plata în aur, când a­­cesta nu dispune de aur. Şi nu este astăzi aşa de revoluţionară conclu­­ziunea de anulare a datoriilor de război, când la Lausanne în 1932 problema reparaţiunilor a fost re­zolvată pentru Germania, prin re­ducerea cu 90% din ceea ce pre­văzuse înainte. Cunoaşteţi întreaga (Continuarea în pagina II a). contra inflației D. SCHACHT a declarat că Banca Reichului nu va mai repeta catastrofa valutara din 1923. NOTE Postul lui Gandhi Ascetul care­ a mobilizat întreaga voinţă a Indiei cu un popor de 300 milioane oameni, este una din cele mai curioase personalităţi ale vieţii contimporane. Este ciudat acest om, mai ales prin metodele introduse în lupta politică. Pasivismul este inclus în esenţa moralei brahmanice şi budiste. Ma­hatma Gandhi preconizează non­­violenţa ca mijloc de revendicări sociale şi politice. Practica ei s-a dovedit fecundă, şi a dus la rezul­tate apreciabile. Fanatismul credin­ţei indienilor a contribuit în mod incalculabil la solidarizarea spirite­lor în mişcare. E ceva într'adevăr impresionant să realizezi unitatea de gând a 300 milioane suflete. Mişcarea indiană are episoade dra­matice, cu toate că nu s’a ridicat până la înălţimea unei revoluţii propriu zise. E mai degrabă o re­voluţie de conştiinţe, interioară, proec­ată în mod vag pe plan social. Două obiective urmărea Gandhi prin surdele revolte şi agitaţii des­­lănţuite cu rafinată arid de dema­gog: unul de ordin politic şi altul de ordin social. De ordin politic: India copleşită de imperiul britanic şi încadrată în acest colos cu picioare de argilă ca o simplă colonie trebuia să devină un stat independent. Această ten­dinţă face din Gandhi un apostol naţional secondat de întreaga sufla­re indiană, fără nici o excepţie. In­dustria casnică nu trebuie să piară în concurenţa cu cea britanică. Dar India este un debuşeu prea important pentru produsele engleze ca să fie pierdut cu prea mare ne­păsare. Desele conferinţe ale mesei rotunde, se pare că au d­eformizat virulenţa mişcării indiene şi dărze­­nia şefului insurecţiei. Azi există armistiţiu anglo-indian. Obiectivul de ordin social este a­­cesta: emanciparea de sub rigorile unor obiceiuri tradiţionale a clasei paria, condamnată la o sclavie pe viaţă de o morală şi religie plină de prejudecăţi. Este aci mai mult o răfuială internă cu castele privi­legiate cari nu vor să admită eli­berarea variilor. De aci postul fai­mos al ascetului, care şi-a pus viaţa în primejdie pentru ideile lui. Pos­tul lui Gandhi s-a încheiat. Rezul­tatele nu se pot sconta pentru mo­ment. Presiunea exercitată de acest post poate cel mult să fi determi­nat o schimbare în conştiinţe. Un fapt sigur: atâta vreme cât Gandhi e preocupat de motive so­ciale interne, Anglia poate sta li­niştită. Nu e pusă în discuţie domi­naţia ei. Se pare chiar că întreţine această fricţiune. reforma agrară? * • ■ . • **» După nenumăratele «tinereţu­­ri», (între noi fie­­vorba mai mult sau mai puţin tinere) liberalii au mai inventat unul: tineretul liberal universitar. In definitiv, liber e oricine să tot înfiinţeze la «t’inereturi». «Tinere ro­­mania» şi «Genera romania» sunt slăbiciunile vremii noastre. De ele suferă îmbelşugat veteranii li­berali. De ce n'ar înfiinţa acum şi un tineret liberal universitar ? Şi aşa d. Duca nu are altceva mai bun de făcut decât să se considere tânăr ad-infinitum. In faţa unuia din aceste nume­roase tinereturi (goana după tine­reţe a liberalilor e în orice caz, cam suspectă) şi anume a celui zis universitar, d. G. Cipăianu, o figură de arhivă istorică şi de­zolantă insignifianţă din orice punct de vedere l-am considera — şi din ce punct de vedere ar putea­­ fi oare considerat d. Cipăianu­—a ţinut o conferinţă cu titlul: «Refor-­­ ma agrară şi nouile orientări, în a­­gricultură». Ştim prea bine că partidul libe­ral a bătut totdeauna monadă proprie din chestia reformei a­­grare. S’avem iertare, dar nu putem lăsa nici un moment să se acredi­teze falsa legendă că liberalii au realizat reforma agrară. Această insinuare nu se admite. Liberalii n’au înfăptuit reforma agrară. Nu. Categorie nu! Reforma agrară a fost înfăptuită din coo­perarea a două elemente: presiu­nea împrejurărilor sociale ale mo­mentului imediat postbelic şi vo­inţa regelui Ferdinand. Acestea au înfăptuit reforma a­­grară. Iar liberalii au fost simpli giranţi şi executanţi ai acestor ine­xorabile necesităţi. După terminarea vărsărilor de sânge din 1914—1918, lumea era a­­gitată de vântul insurecţiei re­voluţionare. Ţăranii, cari au luptat pe front doreau, pământ. Pămân­tul pe care l-au udat cu sângele lor, pe care l-au muncit, pe care- l au eliberat. Al lor era pământul. Şi aveau dreptul integral să-l pre­tindă. Şi-l pretindeau cu amenin­ţătoare dârzenie. In atmosferă plu­­tesc semnele unui nou 1907, care de astă dată ar fi fost mai crud, mai sângeros şi mai adânc în con­secinţe. La răsărit de noi se ridi­cau norii grei a marei revoluţii roşii, făcut de ţărani, aliaţi cu muncitorimea organizată a uzinelor şi fabricelor. Acea revoluţie iz­butise. La noi nu era dorită. Tre­buia făcut totul, ca eventualitatea foarte certă a răsturnării violente să, nu se pună. Presiunea era foarte mare. Enormă. Ţăranii, în bună dr­eptate doreau pământ. Dacă nu li se dădea, erau pregătiţi să şi-l ia. Că doar era al lor. Şi atunci înţeleptul rege, Ferdi­nand, înţelegând curentele înfiri­pate şi prevăzând ce s’ar fi putut întâmpla, a grăbit realizarea re­formei agrare. Iată care sunt factorii realizatori ai reformei agrare: presiunea de jos, formidabilă, și presiunea de sus. Unde este meritul liberalilor ? Care este ? Nici unul. Care ar pu­tea fi? Cel mult norocul de a se fi găsit atunci la conducerea desti­nelor ţării. Un incident prin ur­­mare. Ei însă n’au făcut altceva, decât să execute. Şi au făcut-o. Pentru că trebuiau să o facă. Dar este asta un merit .

Next