Dreptatea, august 1933 (Anul 7, nr. 1757-1782)

1933-08-02 / nr. 1757

Cam­pilla liberala cu toată vara avansată, partidul liberal îşi continuă campania de «răsturnare» a guvernului. Agitatii — vederu. De «răsturnare» însă — nici pomeneală. Ultima manifestaţie liberală sa produs la Ghergani-Dâmboviţa. După cum vechii Germani se în­truneau, sfătuiau, judecau şi porneau războiu, etc­, subt un stejar, — tot aşa liberalii dâmbov­eni în cap cu d-nii Dimitriu, Inculeţ şi Duca, au găsit un stejar istoric, care a fost utilizat în afacerea cu răsturnarea guvernului. «Sub acest stejar, — spune un zia­r Take Ginea, acum un secol, avea multiple consfătuiri cu Iancu Jianu. Tot aici a făcut la 1866 ultimul popas Domnitorul Carol. Și tot aici a avut loc primul consiliu de Coroană pre­zidat de regele Carol I». După sfatul de subt stejar, după ce prin frunzele stejarului s’a strecurat asupra asistentei harul duhului sfânt venit din tradiţie, — dâmbovi­­ţenii s’au adunat în parcul boerului, care a consimţit să i se calce iarba de tălpi ţărăneşti... probabil în urma noii teorii grădinăreşti că iarba, pen­tru a creşte des şi rezistent, trebue călcată. In parc s’a construit la mijloc, o tribună — de unde d. Duca şi-a spus cuvântul. D-sa a făcut proslăvirea înaintaşi­lor — «cu o viaţă însufleţită de cea mai nobilă dezinteresare». Liberalii au luat fraza patriotică din trecut­ Spiritul de dezinteresare le-a fost însă străin. De ce-i mai po­­menesc — la diferite ocazii? Aşa — pentru caracterul solemn al manife­staţiilor? La Ghergani d. Duca a susţinut două lucruri: că guvernul trebue să plece, şi că liberalii sunt ca un picior la putere. De ce naţional-ţărăniştii trebue să plece , liberalii au spus şi au răs­puns. Nu mai revenim. Pentru iminenţa venirii la putere a liberalilor, d. Duca era dator să pre­cizeze un singur lucru: care-s solu­ţiile liberale. La Ghergani — în afară de fraze patriotice şi de aluzii la jertfe vii­toare — n’am găsit nimic altceva. In ultimul număr al «Viitorului», d. Slăvescu proclamă lozinca «prin noi înşine» la care au ajuns mulţi oameni politici, şi care lozincă nu poate fi tradusă în fapt decât de partidul liberal — specializat în aşa ceva. «Dar dacă s’a ajuns la această con­vingere — spune d. Slăvescu, — tre­bue să se înţeleagă că nu partidul national-tărănesc este cel mai indi­cat să o pună în lucrare. Când a combătut o cu atâta înverşunare ani dearândul, şi când în Aprilie trecut guvernul dat de partidul naţional­­ţărănesc ne-a dus la Geneva, în nu­mele unei concepţii care este exact contrarie formalii: «PRIN NOI ÎN­ŞINE», nu el este indicat să mai continue a guverna ţara. Partidul na­ţional-ţărănesc are nevoie să-şi pună concepţiile şi doctrina la punct şi să lase grija guvernării ţării acelora care nu s au îndoit nici­odată de pu­terile naţionale şi au crezut totdea­una în formula atât de adevărată : «PRIN NOI ÎNŞINE». Mai întâi, constatăm că liberalii şi-au schimbat fundamental păreri­le în această chestie, din 1928 şi până astăzi. Atunci ei — care fuseseră pentru revalorizare — vroiau să facă şi să aplice stabilizarea­, ceia ce era împo­triva convingerii lor din ajun. In al doilea rând, este stabilit că politica economică liberală a fost o nenorocire pentru ţară. Probă , re­zultatele. .. Iar dacă astăzi nu se pot încă în­cheia convenţii pe plan larg inter­naţional , drumul convenţiilor spe­ciale, ca ale ţărilor agrare, este larg deschis. Un partid politic nu se poate înă­buşi într’un pln fix­ de soluţii practice, care pot varia de la zi lăzi. Vitalitatea partidului se manife­stă tocmai prin adoptarea la reali­tăţile curente în perpetuă schim­bare. Partidul naţional ţărănesc are a­­ceastă forţă. Conducătorii lui nu-s nişte încăpăţânaţi — robi teoriilor... şi care să spună, după exemplul li­beralilor, că — dacă teoriile nu se potrivesc cu faptele — cu atât mai prost pentru fapte! Va fi nevoe de o politică de con­centrare între graniţele noastre? Se va face! Dar ea nu va semăna în­tru nimic cu xenofobia liberală — ci va fi un sistem impus de reali­tăţi, sistem nu de luptă cu străină­tatea ei de apărare a intereselor noastre. ­u I ■WMIIIII ...... Tantt di inneu« plitH« ta na* morar eoni. «probSrel IMrtcțlnn»! Coaorala P.­­ T. No. 3J.Sj6|91g ANDI VD NO. 1T5Î m­lcrcorl 2 August 1933c 4 PACINI 2 Lel Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon Redacţia 2171Q4, Ad­ţia 220|25 D. 1. 6. Daca si-a pas din apa can­­didatura la presidenfia societății „Sal­varea“. . . Dar prefla de un clicat pe care nu poate sä-l aibâ: tara. In America D. WGODIN Secretarul de stat al tezaurului, a anunţat emiterea a 500 milioane o­­bligaţiuni, destinate finanţării pla­­nului de restaurare financiară. Fapte diverse Politica sasatafîslui Viitorul, pisând-o într'una cu Skoda, spune că «afacerea» va fi redeschisă da timp». Deocamdată Viitorul ar putea să redeschidă... șantajul făcut împotri­va unei firme comerciale din Bucu­rești, despre care a publicat un sgo­­motos articol, acuzând-o că între­prinde la C. F. R. «o vastă panama­» de pe urma căreia ar câştiga, în dauna căilor ferate, şeapte sute opt­zeci de milioane. Viitorul nu dădea numele formei, dar încheia destăinuirile cu ame­ninţarea că va reveni. Am somat de a doua zi pe oficio­sul liberal, s­ă spue tot ce ştie — şi să dea nume. Dar din ziua aceia Viitorul n’a mai suflat nici un cuvânt. «Regele speriărilor» şi-a asigurat o cată din acea «vastă panamă»? I-a reuşit şantajul? Iată cea ce nu vom înceta d’a cere Viitorului să ne explice. CHESTIA ZILEI „împăcarea“ de la Ghergani La Ghergani fusese hotă­rât congresul organizaţiei dâmboviţene a partidului li­beral. Cum organizaţia este divizată şi majoritatea spri­jină pe fostul preşedinte al Senatului, Nicolaescu, au existat temeri să nu se producă încurcături. Şi atunci, s’a re­nunţat la congres, care a fost înlocuit cu o întrunire publică. Se vor fi între­bat mulţi, ce a căutat şeful partidului şi reprezentanţii unora din provincii, la o întrunire sătească. Căci d. Duca nu s’a arătat niciodată dispus să vor­bească la atari întruniri. Scopul adunărei a fost cu totul al­tul. Se hotărâse de către d. Duca o dublă împăcare — una locală, alta de mai mare însemnătate, — cu prilejul acestei întruniri. Pe de-o parte d. Duca voia să resta­bilească armonia din organizaţia libe­rală de Dâmboviţa, unde d. Dimitriu a isbutit să creieze numai nemulţu­miri, iar pe de alta, se aranjase aşa lucrurile ca fruntaşii cari constituesc grupul dr. Angelescu să ia cuvântul la întrunire, demonstrând în felul aces­ta solidaritatea lor cu politica şefului. Ce s a întâmplat însă a fost o ade­vărată tragedie. N’a venit nici unul din bătrânii paraponisiţi ai partidului. Singur d. dr. Angelescu a trimis o telegramă omagială, scuzându-şi lipsa. Aşa­dar, în prima împăcare urmă­rită, a lipsit tocmai elementul princi­­pal. A mai strălucit prin absenţă şi d. Ion Stavri Brătianu, vărul dinastiei, care este tocmai şeful sectorului Gher­gani, acolo unde a avut loc adunarea D. Stavri Brătianu, care demisionase din partid şi s’a înapoiat numai cu fa­­găduiala că d. Dimitriu va fi desăr­­cinat de şefia dela Dâmboviţa, a văzut că a fost tras pe sfoară de d. Duca şi n’a participat la adunarea din secto­rul său. A venit în schimb d. Nicolaescu, fos­tul preşedinte al Senatului, unul din marii nemulţumiţi ducişti şi, cu ade­vărat, unul din cei nedreptăţiţi de d­. Duca. Dar d. Nicolaescu s’a mulţumit să omagieze memoria lui Ion Ghica, fară să sufle o vorbă despre politică. Şi rezultatul final a fost, că în Ioc de împăcarea partizanilor — cum se hotărâse de d. Duca — s’a accentuat odată mai mult zâzania dintre liberali. Situaţia din rândurile opoziţiei Astăzi, când întreaga opinie pu­blică s’a convins, că proectatele o­­fensiv­3 ale opoziţiei au însemnat ca mare bluff,se cuvine o explica­ţie a acestei stări. 1 . Dacă pentru micile grupări, în­jghebate efemer şi lipsite de ideolo­gie proprie, nu mai este nevoie de această explicaţie, pentru partidele cu trecut şi cu tradiţie, ea este ne­cesară. Un fruntaş de sea­mă al partidu­lui liberal dacist, ne-a caracterizat situaţia din partid­ul său în câteva fraze concise­. «Adversarii noştri se înşală, când cred că marea dramă din par­tidul liberal se va produce astăzi sau mâine, câtă vreme partidul se află în opoziţie. Necunoscutul zilei de mâine este cheia pe care o poartă cu el şeful partidului şi o foloseşte totdeauna, ca să deschidă toate speranţele şi aspiraţiile partizanilor. Izolarea d-lui Duca, sau abando­narea d-sale de către grosul parti­dului, se va produce atunci când, poate, i se va încredinţa puterea. Cei cari cunoaştem situaţia reală, nu ne îngrijim de faptul că d. Du­ca nu va fi chemat să prezideze un guvern liberal; noi suntem îngrijo­raţi că d-sa nu va putea realiza a­­cest guvern. Noi cunoaştem gândurile d-sale Şi ştim ce se poate din ceia ce vrea. Or, d-sa vrea ceia ce nu se poate şi de aceia suntem siguri, că altuia, de­cât d-lui Duca, îi va succede să rea­lizeze guvernul liberal din viitor. Atunei abia, va începe pentru d. Duca ceia ce se spune azi,­­ drama din partidul liberal. Fireşte, constatarea aceasta nu este a unuia singur. Mulţi, alţi frun­taşi ducişti sunt convinşi de acest lucru. Şi dacă lucrurile sunt aşa — şi aşa sunt — nu este de mirare că masa partizanilor d-lui Duca nu se prea grăbesc să ia ofensive de... răsturnarea guvernului. * S’a vorbit şi am vorbit şi noi, de cartelul electoral şi de intenţia de fuzionare a partidelor d-lor mare­­şal Averescu şi Gr. Filipescu. Pentru motivele ce am expus opi­nam că fuziunea aceasta nu se va face. Astăzi, după informaţiunile pre­cise pe cari le avem, putem afirma că şi cartelul electoral încheiat, va fi denunţat. Denunţarea se va face de către d. mareşal Averescu­ Şi iată pen­tru care motiv: I­. Gr. Filipescu şi-a propus să publice în «Epoca» o serie de in­­terviewuri ale fruntaşilor politiei din toate partidele, cu privire la situaţia politică actuală. In acest scop d-sa obţinuse inter­­viewuri de la d. mareşal Averescu,­i Iorga, Gr. Iunian, etc. In acest timp, cum era firesc, d. Filipescu a vizitat mulţi fruntaşi politici, din diferite partide, căro­ra, fie că Ie a luat părerile, fie că a stat numai de vorbă. Faptul acesta, ca şi încercarea d-lui Filipescu de a mări cartelul electoral încheiat cu averescanii, a nemulţumit adânc pe d. mareşal Averescu, care nu fusese în prea­labil consultat. De aci hotărârea d lui mareşal de a denunţa cartelul încheiat cu partidul conservator. In celelalte grupări politice situa­­ţia este tot aşa de confuză. Dar, în special, în grupările d-lor Goga şi Argetoianu se observă de la o vreme o dezorientare şi o lipsă de entu­ziasm cari pot fi în curând fatale a­­cestor partide. Mulţi gogişti frun­taşi sunt pe punctul de­ aşi face ba­gajele pentru a decola spre alte li­manuri, iar la d. Argetoianu dacă partizanii mai stau, e pentru că li se spune mereu povestea că «oricare guvern va veni în viitor, din el va trebui să facă parte și d. Argeto­ianu la un minister de mâna în­tâia». Nimeni nu se mai îndoeşte astăzi că cooperaţia este destinată să joa­ce un rol însemnat, în procesul eco­nomic contemporan. Cooperaţia se încadrează în ideologia democrati­că şi de aceea, încurajarea şi orga­nizarea acţiunei cooperatiste, sunt înscrise în programele tuturor par­tidelor democratice. Evident că şi vechile partide, re­acţionare, silite de vremuri, au tre­buit să accepte cooperaţia in pro­gramul lor. Dar felul cum aceste partide au înţeles să aplice teoria cooperatistă este departe de a co­respunde rolului ei economic şi so­cial. In prima sa guvernare, partidul naţional-ţărănesc, care înţelege să facă din cooperaţie, elementul de progres, ce poate fi în economia na­­ţională, a făcut o radicală transfor­mare în organizarea cooperatistă. In primul rând s’a înlăturat pu­­ ­msas.sassá- Acţiunea d-lui Votca Niţescu, ministrul agriculturii tunci, după un isn-doi s’au liniştit însă complect In al doilea rând s’a imprimat lo­zinca, afară politica din cooperaţie’ Şi în al treilea rând s’a adus o nouă organizare solidă, pe baze pro­prii, pentruca rolul statului să nu mai fie cel dintâi­­. Sunt trei ani d­e atunci. Trei ani de plină criză ci­nomică şi finan­ciară. Graţieri măsurilor luate la vreme de partidul­ national-ţără­­nesc, putem spune că avem o miş­care cooperativă — redusă, de­sigur — dar independentă. Partidul national-ţărănesc conti­nuă politica de încurajare a coope­raţiei. In această direcţie, d. Voicu Ni­­ţescu, ministrul agriculturii, des­făşoară o acţiune rodnică. Vom sublinia trei fapte, din care reiese întinderea şi importanţa acţi­­unei d-lui ministru al agriculturii: fregaiul şi parazitismul. A fost ol Primul fapt este acel al încadră­­operaţie grea d­ar salutară. Au răco­rit asociaţiunilor agricole în mişca­­nii câtva timp profitorii de până a­ rea cooperativă. Legea a fost vo­tată în ultima sesiune parlamen­tară. Asociaţiile de exploatare agri­colă, atât de necesare în ţara noas­tră de mici agricultori, au intrat sub controlul şi îndrumarea Oficiu­lui naţional al Cooperaţiei, ceea ce le va da posibilitatea unei activităţi mai intense. Al doilea fapt pe cale de realiza­re, este acel al colaborării dintre cooperaţie şi Casa autonomă a pă­durilor statului. Această colaborare va da naştere unei întinse organi­zaţii cooperatiste — de exploatare şi muncă — în domeniul forestier. In sfârşit, un al treilea domeniu în care cooperaţia va fi deasemeni înrădăcinată este domeniul pescă­riilor. Ne vom ocupa, la timpul potrivit, în amănunte de această acţiune a d­lui ministru Voicu Niţescu. Am însemnat aci politica generală pe care un distins exponent al partidu­lui naţional-ţărănesc o urmăreşte de­ a introduce cooperaţia în exploa­tarea bogăţiilor naţionale. Conţinutul buletinului nostru ex­tern, cronică f­idelă şi obiectivă a politicii internaţionale, îl alimentau în mod regulat evenimentele, foar­te bogate şi importante, de pe scena politicii europene. Rareori cădeau în câmpul dis­cuţiilor şi Statele­ Unite ale Ame­­ricei sau Orientul îndepărtat. Lesne de înţeles pentru ce, prin conlucrarea factorilor istorici, Eu­ropa a ajuns centrul politicei mon­diale. E firească atunci preponde­renţa problemelor ei. Din când în când isbucneşte, cu mondiale ecouri şi vulcanul State­lor Unite ale Americei de Nord. Atenţia noastră este isbită de ul­timele evenimente din Statele Unite. De vre­o două zile, domneşte a­­colo, o agitaţie extraordinară. Ai impresia că se răscoală toată lu­mea! Grevele muncitoreşti ameninţă să se întindă cu iuţeală fulgerătoare peste tot cuprinsul regiunilor indus­triale. Ciocnirile între grevişti şi poliţie se ţin lanţ. Aşa­dar greve de lume nemulţu­mită în ţara fabuloaselor bogăţii, în ţara dolarului!... Da, chiar în ţa­ra dolarului! E interesant de cunoscut ce cau­ze au putut împinge la această si­tuaţie. De câtva timp Statele­ Unite prac­tică în materie monetară, o politică de inflaţie. Această politică a devenit oficia­lă odată cu instaurarea noului pre­şedinte Roosevelt, care o practică BULETIN EXTERN Urmările politicei inflaţioniste din America tul acesta e unul dintre cele mai capitale. Dă impresia de prăbuşi­re a u­nor aşezări tradiţionale. Dar riscurile unei politici infla­ţioniste sunt enorme. Niciodată nu poţi şti unde duce această aventură. O dovedesc şi evenimentele des­­lănţuite acum în America. „ La adăpostul politicii inflaţionis­te, intermediarii au realizat benefi­cii enorme, în detrimentul producă­torilor şi muncitorilor. Greviştii ur­­măresc prin acţiunea lor să forţeze pe intermediari să cedeze producă­torilor partea de beneficii. Ce sfârşit vor lua aceste manifes­taţii, nu se poate preciza cu antici­paţie. Fapt e că s’a învederat ce riscuri enorme implică o politică în mod constant. Dolarul şi-a pieri­t inflaţionistă. Tulburările sociale la dat echilibrul şi siguranţa. b­ari dă loc pot duce la, consecinţe In viaţa economică a lumii, fap- ■neaşteptate. Pacificarea indiei printr’un mesaj adresat poporului englez afirmă că pacea cu India se poate dobândi numai prin înțele­gerea cu congresul national. GANDHI Nemulţumirile funcţionarilor financiari Funcţionarii financiari care in­tră în prevederile diverselor legi de reorganizare a serviciilor ministe­rului de finanţe, sunt hotărâţi, pa­re-se, să meargă până la Dumne­zeu cu protestul că statul şi-a per­mis, în interes superior, să-i deran­jeze pe d-lor un moment în obici­nuita d-lor existenţă. In adunarea pe care au avut-o Duminecă, la care s’a manifestat, printre alţii, şi d. Stancu Brădişteanu, — a cărui acţiune de agitare a funcţionarilor este în deajuns de cunoscută, — s’a făcut angajamentul solemn de ne­supunere. Hotărâţi să atace în jus­tiţie deciziunile ministerului de fi­nanţe în toate cazurile de retrogra­dări sau detaşări, funcţionarii fi­nanciari declară sus şi tare că nu se vor da cu nici­ un preţ bătuţi. Este cel puţin curioasă men­talitatea pe care o afişează funcţio­narii nemulţumiţi din finanţe. Ei susţin, pe baza textului de lege din 1916, care le dă dreptul, indiferent de situaţiunea din punct de vedere al studiilor, să înainteze până la gradul de director, că nu pot fi re­trogradaţi. Fără să ţină în seamă că o lege recentă, cu valabilitatea oricum mai puţin discutabilă, sta­bileşte că chiar în cazurile cele mai justificate, din toate punctele de vedere, înaintarea unui funcţionar nu se va face cu sporul aferent de salariu. S-a legiferat această măsură în vremuri excepţionale, pentru vre­muri excepţionale. Ea loveşte în mod dureros în slujbaşii tineri, în primul rând, care deşi au titluri universitare, nu pot avea o remu­neraţie corespunzătoare pregătirei şi cerinţelor lor de viaţă. Dar măsura este scuzată de un interes superior. Statul nu-şi poate permite luxul de a spori cheltuelile pentru personal. Jertfa au accep­tat-o funcţionarii tineri, deşi aveau îndreptăţire la toată solicitudinea. De ce nu s’ar putea impune un sacrificiu unor funcţionari, care nici studii nu au, nici dificultăţile începutului de întâmpinat. Ba care au putut agonisi, din venitul pe care li l-a servit statul în atâţia ani de zile, rezerve care să-i pună al adăpost de grija existenţii. Toate argumentele demonstraţiu­­nei că funcţionarii din finanţe nu au dreptate, — şi sunt multe, — sunt de partea ministerului. Vom reveni. NEVOILE MOŢILOR Dorinţa guvernului de a curma o situaţie întristătoare într’o regiune plină de tradiţie şi respect de lege, de înalt românism şi stoică nobleţă, a stârnit frământat şi bucuros ecou în rândurile Moţilor. Se impuneau ca preceptele evanghelice — să se plece urechea la suferinţele po­porului măcar mai târziu, dacă alţii cu criminală nepăsare atunci când puteau s’o facă nu au găsit să a­­ducă o alinare, o uşurare dreaptă. Un suflet curat, o senină faţă bi­sericească, P. S. Episcopul Nicolae Ivan, care a cunoscut acest popor de culţ de munte, pentru că l-a păs­torit odinioară, face fără să vrea tot procesul mizeriei în care se sbat Moţii. O fată bisericească străină de orice interes politic, judecând numai cu freamătul pasiunii nu cu clocotul pasiunii politicianiste, spu­ne într’un ziar de dimineaţă, cu multă tristeţe şi dreptate: «Viaţa Moţilor o cunosc bine, încă de când eram protopop la Alba-Iulia». Moţii sunt oameni necăjiţi cari cutreeră ţara în lung şi lat,„cu tradiţionale­le cercuri şi ciubăre, în căruţele lor caracteristice, ducând o viaţă de boemi, cântându-şi amorul şi bu­curiile, în căutarea unei bucăţi de pâine. Chestiunea Moţilor trebuia rezolvată încă atunci, în timpurile de belşug, când s’ar fi găsit bani şi pentru acest ţinut, nu acum în a­­ceste timpuri de criză şi sărăcie ge­nerală, când situaţia lor s’a agra­vat mai mult»... Nu am vrea să tălmăcim frumoa­sele şi dreptele cuvinte ale unei în­­nalte feţi bisericeşti, şi sa le târâm în discuţia pasionantă pe care o deschide politica. Dar este prea mare adevăr în cele spuse, ca să trecem cu vederea. Trebuia făcut de mult, în timpurile de belşug. De­sigur. Trebuia făcut de acum zece- doisprezece ani, când liberalii cap­tau in numele unei formule proprii avuţiile, le aserveau. Atunci când în numele unor prin­cipii naţionale pământurile ardele­ne erau presărate cu toate lăcuste­le regimului liberal, avide de îm­­bogăţire, atunci când în numele ce­lor mai sfinte sentimente înflorea luxul, traficul şi şperţul. S’au iro­sit averi, s’au mistuit bani, pentru simple interese personale. Din când în când, praf în ochii mulţimei, sa auzia — savant regizat şi trâmbiţat prin foi în sluga partidului — că vre-o câteva vagoane cu porumb au luat drumul spre Ţara Moţilor în suferinţă, sau că un reprezentant al guvernului liberal se va deplasa pentru un discurs şi un banchet e­­lectoral în regiunea nobilă de odi­nioară. Şi era mai sigur de multe ori că ajunge reprezentantul libe­ral cu discursul şi banchetul, decât cele câteva vagoane cu porumb sau alimente, destinate să remedieze foamea. Era bogăţie pretutindeni; se asvârleau bani pe lucruri inuti­le visteria statului era la discreţia liberalilor, — doar soţii trimiteau apeluri disperate, semnale de vas în clipă de naufragiu, fără să fie au­zite. Era atâta sgomot, atâta vese­lie, încât nu se mai puteau auzi şi strigătele celor ce vroiau un drept la viaţă. Acum e criză, e sărăcie generală. Moţii se sbat ca şi odinioară. Gla­sul lor totuşi este auzit — dreptate se va face. Guvernul înţelege să înscrie, prin remedierea unei sufe­rinţe ce a durat prea mult — nu o pagină de glorie, ci una de umani­tate. IN PAG. IV-as Formidabilă explozie la un hotel din Brno (Continuare în pagina 111-a): «Două­zeci de zile în ţara lui Hit­ler» este titlul celui mai recent stu­diu — din foarte numeroase — asu­pra actualei stări de lucruri din Germania. Hitlerismul, în această carte a lui François le Grix, ziarist francez de mari resurse intelectuale şi de veche şcoală, nu iese nici lău­dat, nici executat însă cu neîndura­re, cum se obişnuieşte atunci când se judecă un eveniment ca acel care tinde să prefacă o ţară întreagă- In capitolul în care vrea să ne ex­plice cum a putut Germania cădea sedusă în mâinile lui Hitler, Fran­cois de Grix, aduce câteva elemente noul de politică internaţională, cari nu pot scăpa atenţiei. Este vorba de un plan grandios al cancelarului Bruelling, plan care dacă ar fi reu­şit, ar fi adus Germaniei cu totul alţi stăpâni, iar Europei — poate — altă înfăţişare. In ce constă acest plan — vom arăta citând un frag­ment din carte: «Nimeni nu ignorează faptul că venirea la putere a cancelarului Bruening a reprezentat în Franţa pentru partizanii unei aproprieri franco-germane, un maximum de speranţe. Iar principalul motiv pen­tru care d. Poncet a primit să pă­răsească Parlamentul pentru a pleca ambasador al Franţei la Ber­lin, era tocmai această perspectivă de-a juca pe cartea lui Bruening şi de-a negocia cu acest om cinstit. Din nenorocire, d. Poncet şi-a dat imediat seama că poziţia lui Br­ue­­ning deşi părea solidă din afară, era extrem de fragilă. Ce vroia în fond, Bruening? In afară de ches­tiunile interne ale ţării, fostul can­celar vroia să obţină un mare suc­ces extern, care avea să-l consoli­deze şi mai mult. Bizuindu-se pe sprijinul mareşalului Hindenburg — care îi repeta mereu că îl va ţine la putere atât timp cât el în­suşi va fi preşedinte de republică — d. Bruening începu să schiţeze un plan grandios care avea să aducă, în credinţa sa, pacificarea lumii. Vom arăta liniile lui generale, aşa cum sunt cunoscute de toţi france­zii şi germanii cari au lucrat pen­tru şi au crezut în acest plan. El comporta, neîndoios, clause terito­riale, militare şi financiare, nişte «ajustări» cari echivalau cu o ade­vărată revizuire a tratatelor de pace, cu toate că acest cuvânt nu era pronunţat- Dece s’ar fi servit d. Bruening de un vocabular iri­tant? Ceiace trebuie reţinut­ este că [planul ar fi avut aprobarea State­lor Unite, Angliei şi Italiei şi nu mai lipsea decât agrementul Fran­ţei. CLAUSE TERITORIALE - con­form planului: Restituirea imediată a teritoriilor Eupen şi Malmedy. Restituirea regiunei Sarre (la nevoe rezolvarea prin plebiscit). Polonia trebuia să retrocedeze Germaniei o parte din culoar cu Danzig şi Gdy­nia pentru a se restabili o comuni­caţie, prin continuare de teritoriu, între Germania şi Prusia Orientală. Pentru Gdynia şi Danzig, Polonia ar fi primit Memel. Un nou Lo­carno i-ar fi garantat posesia liniş­tită a Posnaniei şi Sileziei. CLAUSE MILITARE. - Recu­noaşterea teoretică a egalităţii de dr­epturi. Control reciproc. Chestia miliţiilor ar fi fost reglementată prin recunoaşterea unei armate de IdOOOO oameni, care ar fi fost adău­­gată Reichwehrului.­­ CLAUSE FINANCIARE. - Un împrumut de două miliarde sub­scris de Aliaţi în favoarea Germa­niei şi care ar fi permis acesteia să îndemnizeze Polonia şi să-şi a­­copere cheltuelile. Pentru acest îm­prumut Germania ar fi gajat tutu­nurile sale. Ea ar fi început să res­­titue după cinci ani. Serviciul de rambursare ar fi fost o garanţie pentru Aliaţi că Germania nu se reînarmează. De asemeni anularea tuturor datoriilor interaliate, agre­mentul d-lui Hoover fiind obţinut (acestea se întâmplase înainte de moratoriu). In plus, planul mai prevedea an armisticiu de zece an», consimţit în mod solemn de către toate statele semnatare ale acordu­lui. Iată ceiace — spun briandiştii — Franţa a sacrificat, lăsând pe Brue­­ning să cadă. Ei reproşează d-lui

Next