Dreptatea, noiembrie 1933 (Anul 7, nr. 1835-1861)

1933-11-01 / nr. 1835

ACORDUL de la Paris Declaraţiile d-lui Virgil Madgearu făcute presei la întoarcerea sa de la Paris în chestia acordului cu creditorii străini conţin, un foarte sugestiv fragment despre comportarea unui nobil valah, asimilat sufleteşte Occidentului. Această stârpitură nobilitară autohtonă a adresat din fotoliile largi ale unui elegant club parizian — «Travelers Club» — o scrisoare către redacţia unui mare cotidian francez, care duce o furibundă campanie împotriva României. In această scrisoare cu antetul clubului, «nobilul» trădător al intereselor româneşti aproba energic campania, arătând ca principali vinovaţi faţă de interesele finanţei internaţionale pe actualii noştri miniştri de Finanţe şi Externe (d-nii Madgearu şi Titulescu). In timp de războiu, acest domn ar fi fost trimis în faţa curţilor marţiale şi pus la stâlpul execuţiei, în loc să i se mai îngăduie fofilarea ca şef de măturători într’un oraş provincial oarecare, cum s’a mai întâmplat cu un alt domn nobil, patriotard nevoie mare post bellum, în timpul războiului pentru întregirea naţională. «Travers Club» nu e un club frecventat mult de Americani? Cine este nobilul român pe care d. Virgil Madgearu îl sfătuieşte să se descopere singur şi să dea explicaţii «înainte ca să fie descoperit de noi»? Aşteptăm răspunsul şi ştim că va fi scos curând la lumină. Impenitenţa s’a asigurat prea mult tuturor celor care lezează interese primordiale ale acestui popor şi ale acestui Stat. In orice parte a lumii, un slugoiu autohton intrat în serviciul străinilor, este automat scos din viaţa publică, fie manual, luat de guler adică, fie scuipat cu dispreţ cetăţenesc.N’ar fi cazul să ne indignăm împotriva excesului de toleranţă? * Drumul d-lui Virgil Madgearum tratativele cu creditorii străini a cunoscut pe margini şi aceste ciuperci nobilitare franco-române, care îşi ponegreau ţara şi făceau apologia intereselor internaţionale în România Evident, importanţa lor a fost anihilată de argumentele scoase din situaţia obiectivă a finanţelor Statului român „şi din necesitatea reciprocă a menţinerii unor relaţii economice normale între creditori —cu fabricile şi produsele lor care au nevoie de export — şi debitori, în speţă ţara noastră, care preia o cotă din munca industrială a Apusului şi face schimb cu produsele muncii agricole româneşti. Acţiunea d-lui Virgil Madgearu a fost încoronată cu maximum de succes, posibil de obţinut în actuala conjunctură, succes care îngăduie o echilibrare a finanţelor publice. D. Madgearu s’a dus la Paris în urma unei invitaţii a guvernului francez, care a mijlocit la Quai d’Orsay o înţelegere cu reprezentanţii purtătorilor de rentă şi ai băncilor care au emis împrumuturile noastre. Franco-românii şi popularii de la«Universul» scriu despre un drum la Canossa. D. Madgearu a obţinut, însă, tot ceea ce a cerut în vara aceasta pentru asigurarea echilibrului bugetar, plus menţinerea unor relaţii normale economice cu Apusul. Tactica sa şi argumentarea tehnică au fost peremptorii la hotărîrea definitivă luată în această problemă- Nu putea fi vorba, deci, de niciun fel de negociere fără recunoașterea sumei de 1 miliard 300 milioane lei care complectează pe anul în curs suma totală de trei miliarde și jumătate lei pe care a prevăzut-o ca economie necesară cu prilejul întocmirii bugetului pe 1933-934. La Paris s-a aplanat şi diferendul cu Creditul Agricol, căpătându-se permisiunea ca fondul de 900 milioane lei să fie destinat, în mod definitiv, altor scopuri productive cu caracter mai urgent. D- Madgearu atrage pe drept atenţia că România sub guvernarea trecută Iorga Argetoianu a preferat să lase funcţionării, pensionarii şi furnizorii Statului neplătiţi şi să facă faţă plăţilor în străinătate sută în sută, căutând chiar împrumuturi în loc să încerce obţinerea uşurării sarcinilor datoriei publice. Aceste uşurări au fost obţinute prin tratativele sale în mod definitiv de către d. Virgil Madgearu. Franco-românii, fie oricât de nobili, pot să tune şi să fulgere, lezaţi în solidaritatea lor cu oameni de pe alte plaiuri. Ţara îi judecă la adevărata lor valoare. Taxe!# fanoetic plttte ta io» I 1 Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon Redacţia 217|04, Adţia 220|25 anul vii no. im racrcari 1 Noemorie on ■c 4 PAcriul ministerul comunicaţiilor no încuviinţai sporirea taxelor la telefoane. Salariatul telefoanelor va începe o noua campanie, ca se compromite credilul ţârii faţâ de strâini. BObBl P. PAINLEVE fost prim ministru al Franței a murit — în urma unui acces de cord— Duminecă dimineață la Paris. fapte diverse întruniri.*, şi programe Altă serie de întruniri Duminică. D- mareşal Averescu la T. Severin; dr. Goga la Craiova; d- dr. Lupu la Chişinău; d- Dinu Brătianu la C. Lung... D- Averescu a spus că, deocamdată, nu a vrut decât să-şi numere bobocii. Manifestaţie de numărătoare, pentru care n'a simţit de loc nevoia unei tobe de logicaritmi... Totuşi a dat-o niţel şi prin... program... Care nu-i decât de ordin vestimentar. Mareşalul a fixat trupelor sale... cămaşa galbenă... Bineînţeles, când va fi vorba de luptă şi... dependinţele cămăşei vor fi de aceiaşi culoare... Nu se poate spune, că unii dintre şefii politici n’au preocupări serioase!.. D. D. Goga şi-a confirmat programul cel nou: darea afară a tuturor străinilor din ţară- Fiindcă «străinii sunt elemente de consum». Nu cumva din pricina lor partidul d-lui Goga n’are ce consuma?.. D. Dinu Brătianu a anunţat «revoluţia» de la 15 Noembrie. De ce? Fiindcă trebue să capete puterea şi s’o ţie trei ani. Are 60 de ani, — şi vrea să nu-l apuce 70 fără putere!... De prisos a mai face comentarii... Partidul dacist are grabnică nevoe de duş.. In sfârşit d. dr. Lupu a cerut şi dânsul puterea. Ce elastică ar trebui să fie această «putere» spre a putea fi întinsă între atâţi peţitoriI D dr. Lupu a declarat că cere puterea în numele... cinstei. S’a remarcat entusiasmul aplauzelor fratelui său Costache. CHESTIA ZILEI „15 Noembrie" Anticipând hotărîrile comitetului de conducere, d. Dinu Brătianu a anunţat la Câmpulung că în ziua de 15 Noembrie partidul liberal va lua guvernul! Cu forţa, bineînţeles, dacă până atunci nu se va ajunge la compromisul dorit de d-sa: încredinţarea guvernului pentru o perioadă de minimum trei ani. Am privit întotdeauna cu foarte multă bunăvoinţă manifestările d-lui Dinu Brătianu, din considerentul foarte simplu că d-sa nu poate fi luat în serios. D. Dinu Brătianu îşi imaginează că traeşte încă în vremuri înapoiate, când boerul batea din picior să i se facă voia. De-aici aroganţa aceasta, care putea să aibă curs valabil doar în timpul lui Papură Vodă. In nici un caz astăzi când împrejurările nu mai suportă pintenul de forţare al tuturor capriciilor. «Lovitura» de stat pe care o anunţă d. Dinu Brătianu ar fi să se petreacă la 15 Noembrie. Ameninţările liberale sunt ridicule şi nu suscită, nimănui, nici o grije. Partidul liberal visează revoluţie. Şi conu Leonida a visat-o. Să nu se întâmple revoluţia însă în sânul partidului, pe care actuala conducere îl duce la pieire sigură, după ce conjuncturile generale au făcut inutil acest organism politic. Pentru d. Dinu Brătianu, personal, avem un sfat. Cum singur recunoaşte că «la vârsta de 67 ani, pe care a atins-o, ar trebui să se menajeze», suntem de părere că nu ar face rău să urmeze povaţa bunului simţ. Mai ales că viaţă agitată nu a dus niciodată. Cunoscându-i anumite debilităţi, familia, cea dintâi, l-a menajat. Aşa s-a făcut că d. Dinu este singurul membru al familiei Brătianu, care nu a putut face parte din nici unul din cabinetele prezidate şi alcătuite, în vremea necontestatei atotputernicii a familiei, de fraţii săi. La vânătoare, da. Dar la revoluţie... Rozătorul de la Letea să se potolească ! „Declaraţia de război" a partidului dacist este şi comică şi inconscientă. Comică prin faptul că emană de la un grup politic în plină anarhie organică şi deci incapabil de o acţiune efectivă, precum şi prin aceia că îşi atribue un sprijin popular, de care nu dispune şi pe care nu poate să-l aibă. Declaraţia sau comunicatul dacist mai înseamnă şi inconscientă, fiindcă nu poate să articuleze nici o justificare sau explicaţie a atitudinei desmetice pe care o anunţă şi care scoate partidul condus de d. Duca din rândul organizaţiilor politice de guvernământ. Un partid care nu este in stare să formuleze o idee sau o soluţie în problemele interne şi externe atât de dificile ale ceasului de faţă, iar drept program afişează dezordinea, devine o facţiune turbulentă împotriva căreia la cel dintâi gest de ieşire din lege, sancţiunile legei îi trebuesc aplicate fără şovăire. D. Duca şi partidul său acuză guvernul, că nu este destul de riguros în reprimarea acţiunilor anarhice. Au să capete prin ei înşişi desminţirea cea mai categorică. Ţara are nevoe de linişte, de ordine, de muncă, de realizări. Nu se va tolera împiedicarea lor de către haimanale politice pornite la asaltul puterei. Organizarea „cămăşilor galbene La T. Severin, d. mareşal Averescu a dat semnalul de luptă — sau, mai bine-zis, de., cântare. «Aş putea, spune, — a subliniat d-sa, — că azi se acordă instrumentele, iar după 19 Noembrie va începe să cânte orchestra». ...Şi va fi frumos. Deocamdată d. mareşal Averescu începe să-şi organizeze fasciile. Organizarea militară are două scopuri: să facă educaţia cetăţenească în timp de linişte şi «să scutească pe alegători în timpul alegerilor de orice violenţă». D. mareşal Averescu „vroia să facă această organizaţie încă în 1922. De ce sau amânat lucrurile? Nu ştim.. Noi regretăm din suflet că aveliscanii nu a'au organizat militareşte din 1922. Dacă organizaţiile cu «cămăşi galbene» au de scop evitarea violenţelor electorale şi dacă ele ar fi existat din 1922, atunci ţara ar fi fost scutită de violenţele electorale din 1926, când d. Goga a făcut cele mai sălbatice alegeri din ţara romănească. Dacă d. mareşal Averescu şi-ar fi încercat organizarea partidului în fascii, acţiunea d-sale ar fi fost, poate, încununată cu succes Pe-atunci popularitatea d-lui mareşal Averescu era în floare. El ar fi putut face orice în ţara noastră. A consimţit însă ,săvină la putere prin compromisuri. A guvernat prin compromisuri. De-aceia această forţă a ajuns cu anii la remorca liberalilor... Popularitatea nu se repetă. Un om poate ridica, la un moment dat, massele pentru dânsul — şi pentru o idee. Curentul popular îl mână în fruntea treburilor publice. Apoi massele aşteaptă dela el mântuirea. Şi dacă omul popular nu-şi dă seama de forţa şi de rostul lui, daca nu se ideaMalia au massele, daca nu realizează şi revendicările celor de jos toată popularitatea se pulverizează. A încerca iarăşi captarea masselor — e o copilărie. Poporul se antrenează numai odată pentru un om — şi acela trebue să fie un om nou. Când omul a fost pus la lucru şi n’a făcut nimic, — masele îşi pierd încrederea într'însul şi nu mai repetă experienţa. D. mareşal Averescu n’a venit la putere, drept vorbind, cu un programr ci cu o lozincă: «munca, cinste, legalitate, răspunderi». Ce s’a ales din această lozincă? Răspunderile? Dar d. mareşal Averescu a primit guvernul din mâna liberalilor, care au miluit. Cum s’ar fi putut pune în funcţiune sistemul răspunderilor contra celui ce întinde pomana? Legalitate? E destul să pomenim de alegerile violente şi frauduloase din 1926. Cinste? S’a uitat chestia aprovizionărilor şi a bonurilor, permiselor, etc.? In aceste condiţii, mareşal Averescu nu mai poate răscoli massele. Cu vechea, lozincă ■— nu s© poate face nimic. Cu o lozincă nouă? Dar d. mareşal Averescu nu îndrăzneşte s’o proclame — temându-se de ridicol. De-aceia d-sa lucrează cu secreta r— după sistemul militar: «confidenţial», «secret», «mobilizare», etc. Dar aceste maimuțăreli nu mai impresionează pe nimeni — afară de Papacostea... Ziarul «New York Times» anunţă că reprezentanţii Statelor Unite şi ai Marei Britanii vor avea peste câteva zile o întrevedere cu preşedintele Roosevelt, în chestiunea datoriilor de război. Ziarul pretinde că d. Roosevelt va propune amânarea discuţiunilor pentru un timp nedeterminat — până se va decide soarta programului de refacere naţională încercat în Statele Unite. Informaţia de mai sus e foarte preţioasă, pentru că ea învederează Pesimismul şi incertitudinea a însăşi autorului programului Naţional Industrial Recovery Act (N. I. R. A.) în ce priveşte eficacitatea lui. Totuş se poate vedea clar chiar de acum în «viitorul» acestui program de redresare economică. Planul Roosevelt pare să fi eşuat. De ce? Pentru că scăderea dolarului a atins deja 35 la sută, şi cu toată această scădere profundă a devizei, nu s’a înregistrat o reluare de afaceri economice, nu s’a redus şomajul decât într’o măsură neînsemnată, şi nu s’au pus în circulaţie capitalurile tezaurizate. Din contră monda s’a deprimat şi afacerile au căzut într’un marasm agonizant. Cu apropierea iernei numărul şomerilor tinde să crească din nou, situaţia bancară se înrăutăţeşte, detentorii de fonduri nu se mai mulţumesc cu tezaurizarea ci îi plasează în străinătate. In ultimele luni s’au înregistrat însemnate evadări de capitaluri. Aplicarea N. I. R. A.-ei a multiplicat conflictele sociale pe tot întinsul Statelor Unite, a înveninat raporturile între capital şi muncă, a paralizat industria, şi a grevat consumatorii sărăciţi cu impozite suplimentare. Nu numai că nu a obţinut stabilitatea valorilor şi ridicarea preţurilor la nivelul din IMG, cum îşi propusese, ci dinpotrivă puterea de cumpărare este în diminuare continuă. Raportul indicelui agricol la indicele general care a fost aproximativ de 110 la sută în 1929, n’a mai fost în Septembrie crt. decât 70 la sută, şi ameninţă să scadă şi mai mult. Redresarea capacităţii de cumpărare a agricultorului ce se exprimă prin ameliorarea raportului de preţuri în favoarea agricultorilor, nu s’a realizat deci. Experienţa Roosevelt s’a lovit de multiple exigenţe contradictorii, inconciliabile, fiindcă ea necesită stabilitatea şi instabilitatea dolarului în aceiaşi vreme. Are nevoe de instabilitate, care în practică trebue să se traducă în o cădere graduala a devizei, pentru a ridica preţurile şi pentru a uşura datoriile interne, agricole şi fondate în rândul întâi, etc. Numai inflaţia fiduciară poate duce la acest rezultat. De altă parte succesul planului pretinde în mod imperios furnituri de capitaluri vaste prin recurgerea la împrumuturi. Industriile reclamă resurse noui de alimentare a trezoreriilor lor epuizate şi pentru a face faţă impozitelor suplimentare impuse de regimul codurilor. buletin extern EXPERIENŢA ROOSEVELT TURCIA NOUA Cu prilejul aniversării unui deceniu de la infiinţarea republicei , Istoria tuturor popoarelor a cunoscut epoci glorioase, care au dat strălucire existenţii unei naţiuni şi deopotrivă, perioade tulburi de anarhie şi decadenţă — sincope în viaţa normală a unui organism naţional. In momentele cele mai dificile însă, a apărut întotdeauna omul predestinat să-şi salveze neamul. O energie şi o voinţă, care să poată reface frontul disciplinei naţionale, au răsărit din rezerva vitalităţii de rasă, întrupate fie într’un viteaz comandant, fie într’un mare reformator. Istoria recentă ne pune la îndemână exemplul Italiei și al Cehoslovaciei, iar Mussolini şi Mazaryk sunt cele două nume de care se leagă împlinirea destinului naționalîn monentul în care l-a necesitat istoria acestor popoare. Muresolini salvează Italia care căzuse pradă comunizării. Masaryk clădeşte din Moravia, Boemia şi Slovacia, eliberate, statul nou al Cehoslovaciei. Turcia, care se găsea între 1918 — 1923 în prada tuturor frământărilor intestine, ameninţată şi de invazii străine a avut şi ea parte de omul providenţial menit să pună capăt unui capitol dureros din istoria sa şi să creeze un stat nou: Republica Turcă. Astăzi, când se împlinesc 10 ani de la întemeierea noului stat turc, este interesant să amintim împrejurările în care Mustafa Kemal, actualul preşedinte al Turciei a luat conducerea, precum să vedem şi care sunt rezultatele acţiunii de refacere a statului, pe care a urmărit-o timp de un deceniu. fie Singura ţară care ,nu-şi putea găsi liniştea internă după „încheiarea războiului a fost Turcia. Duşmaniii ordinei de stat căutau să anarhizeze spiritele în interior, iar năvălitorii din afară ameninţau tot mai insistent fruntariile ţării. In Europa se vorbia de Statul bolnav care era Turcia. Un grup de revoluţionari, în frunte cu Mustafa Kemal, angajează atunci lupta contra duşmanilor ţării şi contra năvălitorilor. Acest grup de revoluţionari care devine încet, încet, impunător ca număr şi organizaţie, izbuteşte să creieze în Anatolia un nou stat, după ce câştigă, pe front, la Dumlujmar şi la conferinţa de la Lausanne, două strălucite victorii. La 29 octombrie 1923, noul stat turc era creat, subnumele de Republica Turcească. Revoluţionarii s-au aşezat imediat la lucru şi au realizat în domeniul social reforme radicale, care trebuiau să asigurevieţii noi a naţiunii turceşti o desvoltare fericită. Partidul revoluţionar care a fost instrumentul de realizare a scopurilor urmărite de Mustafa Kemal a adunat într’un an de zile, în jurul aceluiaşi ideal naţional, poporul întreg, care a înţeles necesitatea pentru naţiune de a dispune de ea, de a se guverna singură, de a se sprijini pe proprii forţe pentru liberarea ţării. Administraţia populară, care se constituise în mod legal, sub numele de «guvern al adunării naţionale a Turciei», nu era în realitate, decât o republică deghizată. După victorie, Mustafa , Kemal care nutrea de multă vreme ,ideia de a forma un partid politic puternic şi omogen, a socotit că momentul propice întemeierii acestui organism, a sosit. A pornit deci în Anatolia, şi la întrunirile cetateneşti pe care le-a ţinut, cristalizat programul său în următoarea formulă: «Naţiunea a suferit enorm , din cauza pasiunilor politice ale partidelor. In alte ţări, partidele politice se constituesc pentru a apăra interesele de clasă. Dar în Turcia n nu există clase sociale. Intereseii întregei populaţiuni, indiferent de origină şi profesiune, sunt în perfectă armonie. Toţi suntem copiii poporului. Deci întreaga naţiune poate fi cuprinsă în partidul poporului».Continuarea in vagina Ilar. Frankl PROF. CALMETTE In aceiasi zi — s’a stins — tot la Paris — inventatorul Serului anti-tuberculos O grevă Şi câteva lătrături La Academia de înalte Studii Agronomice din Bucureşti a fost mică grevă, una din acele dezordini studenţeşti de început de an. «Mustul care fierbe» se cere parcă exteriorizat de ani de zile în acţiuni de bravadă şi revoltă. Este drept că mai târziu ele se sublimează fericit, în cursul anului, în hărnicie de laborator şi studiu, în pregătirea examenelor şi în amiciţie creiatoare cu dascălii universitari. Greva de la Academia de Înalte Studii agronomice a avut o nefericită latură politică: grupa patriotardă cerea numerus nullus pentru Evrei, într’o instituţie unde procentul lor este absolut minimal, demascândUrSe ca o ridicolă diversiune■ Studenţii s’au mai ridicat şi împotriva câtorva basarabeni, ajunşi asistenţi universitari şi posedând (cum a arătat rectorul d- Kiriţescu- Arva)... cocoaşa unor nume slave, deşi sunt Români get-beget. Tâmpenia ieşea şi mai clar în evidenţă. Fireşte, că lătrăturile patriotice ale «Universului» şi ale «Calendarului», aceste organe de monopolizare ale iubirei de glie, s’au asociat ca întotdeauna, denaturând evenimentele şi turnând cu intenţie gaz peste o flacără anemică. Au atacat, deci, pe d Kiriţescu-Arva, rectorul Academiei, pentru... bolşevism şi lipsă de patriotism. D- Arva a refuzat într’un comunicatsă primească lecţiile de patriotism de la specialiştii în gogoşi verbale. Pe drept cuvânt, D. Arva este unul din specialiştii cu sacră iubire şi înaltă ştiinţă ai solului românesc Contribuţia sa la ameliorarea şi îndrumarea agriculturii noastre a fost şi va fi hotărîtoare în evoluţia normală a ţării noastre. (Facem aici o profeţie : d- Arva va fi cel mai de seamă conducător tehnic al plugăriei modernizate viitoare din România). Ca om de ştiinţă, d. Kiriţescu-Arva este un progresist. De aci mânia organelor retrogade ale patriotismului verbal, D. Arva e un patriot al faptelor. Iubirea pentru glia străbună o dovedeşte în studiul permanent şi intens de ameliorare a condiţiilor tehnice de producţie şi repartiţie. Tombaterele şi işlicarii eterni nu pot pricepe această atitudine. Capul lor plin de naftalină nu se va urca pe înălţimile cu aer tare ozonat. Din trecut iau numai cenuşa şi neglijează flacăra progresului din generaţie în generaţie... ---- Două nume,două glorii DoMrldwiln cotratifii de c+imnbi iron ^ IVUlluufiix, ouvuu|*iui u uir ceze și oamenilor de stat s’au rărit prin dispariţia neaşteptată a două ilustre figuri: Calmette şi Painlevé, doi profe-,sori străluciţi, al căror nume este de mult consacrat în analele ştiinţei contimporane, două glorii franceze pure a căror dispariţie marchează două adinei goluri ireparabile. Div . Albert Calmette, fost subdirector al Institutului Pasteur, profesor de bacteriologie şi higiena la Universitatea din Lille şi medic cu renume mondial are merite aşa de cunoscute încât e inutil să le mai reliefăm în amănunte. Lucrările lui în domeniul medicinei umane au avut răsunete extraordinare. împreună cu doctorul Guerin au găsit serul de vaccinare împotriva infectării tuberculozei la copii, care se utilizează aproape la lumea întreagă. Mortalitatea infantilă pricinuită de tuberculoză, a scăzut considerabil în ultima vreme graţie tratamentului şi operaţiei vaccinării cu serul B. C. G. (Billie Calmette Guerin). Dacă ar fi numai această descoperire, şi umanitatea îi va fi pururea recunoscătoare genialului doctor francez. Savantul Calmette, membru al Academiei de Ştiinţe, are însă şi alte incontestabile merite, printre cari descoperirea serului împotriva ciumei, de o valoare şi însemnătate aproape egală cu a celui dintâi. Medicina franceză şi medicina umană universală a primit o lovitură dureroasă prin dispariţia genialului doctor de la Institutul Pasteur. A Dispărut parcă printr’o decizie fatală a destinului, despre care de multe ori ne vine să credem că este o vorbă goală, în aceiaşi zi cu Calmette, Paul Painlev, profesor de ştiinţe matematice superioare, la cea mai renumită universitate a Franţei, Sorbona, lasă o mare lacună nu numai în lagărul ştiinţei dar şi al vieţii politice franceze, în arena căreia a însemnat o serioasă forţă disponibilă pentru momentele de grea încercare. In domeniul matematicilor era o valoare unanim recunoscută, apreciată şi consacrată de lumea savanţilor. Paul Painlevé a fost printre primii savanţi cari au expus în Franţa teoria relativităţii lui Einstein, la Academia de Ştiinţe, unde a intrat în 1900. Şi nu e numai aceasta. Aviaţia modernă n’ar fi ajuns aci unde este ca perfecţiune, dacă aerodinamica n’ar fi cunoscut lucrările matematicianului francez. In viaţa politică a Franţei, septuagenarul dispărut a avut o strălucită carieră ca om de stat. De origină socială modestă (tatăl său era un desenator litograf), Paul’ Painlevé a reuşit să urce, prin muncă şi talent, cele mai înalte trepte, câştigându-şi galoane nemuritoare. A fost de 15 ori ministru, într’o ţară în care nu oricine poate fi ministru, conducând ministerele de războiu şi aviaţie. De patru ori a avut conducerea guvernului în calitate de prim-ministru, şi de două ori preşedinte al Camerei deputaţilor. Debutul în viaţa politică şi-l face în 1910, când a fost ales ca deputat radical-socialist şi ministru al Instrucţiei publice în cabinetul Aristide Briand. O personalitate de mâna întâia, bine conturată, puternică, impunătoare şi creatoare pe căile ştiinţei. Ştiinţa franceză, viaţa parlamentară, crezul republican şi democratic, nu va înlocui decât cu timp şi greutate pierderea unei valori de asemenea anvergură.