Dreptatea, octombrie 1934 (Anul 8, nr. 2107-2131)

1934-10-02 / nr. 2107

MUL vin. NO. 2107 4 pagini GRATIS DI BIBLIOK ASTRA"] " Silf­u Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon: Redacţia 303142, Ad­ţia 341­02 Falsul­ Fals­ul in ultimele şedinţe ale comisiu­nei de anchetă în afacerea Skoda au fost audiaţi toate măreţiile care au fost pe-aproape sau chiar parte în cunoscutul fals care s’a săvârşit cu intenţia incalificabilă şi crimi­nală de a compromite pe d. Maniu. Au fost ascultate pe la sfârşit şi câţiva oameni simpli dar care a­­­veau meritul mare de a nu fi im­plicaţi în acest fals şi mai ales de a nu avea şefi şi o biată funcţie de care să depindă toată viaţa lor. Acei care­ au urmărit chestia fal­sului şi atunci când s’a judecat pro­cesul Seletzki, şi mai târziu în faţa comisiunei de anchetă; — acei care­­au văzut fotografia notiţelor şi a faimosului raport cu adnotări bi­­evoitoare la adresa d-lui Maniu şi sugestii amabile la aceiaş adresă nu au sesizat adevărul de mult,­onvingerea lor este făcută. ’ci un surogat de anchetă m­ili­­sau civilă, în care se face în familie, nu le poate scoate rerea că falsul a existat, că deni pentru orice om obiec­­tare nu vrea să-şi bată joc 'nsuşi, înşelându-se cu nai­acestui odios fals a fost ai în judecata opiniei nu­­a avut toate elementele Are, care a judecat şi de căreia nimeni nu poate utoritate din lume numai limba convingerea adâncă publice care, mai mult ca stanţă are şi simţul adevă­­revolta unei nedreptăţi nu­­atât de odios, ni­ci nimic nu poate opri a­­convingere şi această revoltă nu-i va putea stăvili însă­­a cu care zi cu zi va lupta ca adevărul cel adevărat, şi măsluit să iasă la iveală, a cetit momoloagele naive cu au, n’am văzut» care s’au des­­,t înaintea Comisiunei, a a­­vut o penibila impresie şi o dure­roasă strângere de inimă. Este o zicătoare care spune: «o mână spală pe alta şi amândouă obrazul». Este poate greu de concretizat a­­ceastă operaţiune de lavoar pe care am moştenit-o de la Ponţiu Pilat. Acei care­ au cetit depunerile gra­delor «superioare» în afacerea fal­sului, au avut în ochi, mai concret ca nici­odată această operaţiune de spălătorie reciprocă. S’a repetat prieteneasca piesă din faţa anchetatorilor militari, cu a­­ceiaș­eninătate care nu se va pu­tea ierta. De data aceasta s’a adus în pu­blic justificarea existenței celor două notițe, corp delict, cu toată naivitatea ei. E o istorioară care se poate po­vesti în doi, dar la care se văd toate lacunele atunci când o aud câteva zeci de mii de oameni. — Cusurul sistemului e acelaş ca la scamatorie. Dacă ai un număr de spectatori redus, poţi să scapi fără ca trucul să fie­ vizibil; dacă însă vede o mulţime, tot aranjamentul este descoperit. Oricare ar fi declaraţiunile prie­teneşti, este o logică pe care ele n’o pot învinge, şi sunt întrebări la care nimeni nu poate răspunde. D. colonel Pomponiu a fost infor­mat la ureche de d. maior Hagi Stoica despre un pasagiu din inte­rogatorul lui Seletzki referitor Iad. Maniu. De ce «la ureche»?­... Ca să nu audă alt colonel, tot comisar rega­l! D. Pomponiu cheamă grefierul­­.I-i cere «o copie după dosar». Dar, adaogă dumnealui: «Hie şi o fi zis: ce să mă duc până la dosar pentru a face o copie, fac notiţa din memorie...» O ipoteză. Bietul Ilie! Ilie aduce o hârtie cu acele câte­va note. E­. Pomponiu îşi dă seamă că nu-s complecte, cere dosarul şi le complectează el, copiindu-le din dosar. D. Pomponiu declară: «citesc ce era scris şi complectez cu pasagiul care lipsea pe notiţa făcută de Ilie». . Ilie ia nota să transcrie pe curat. Şi­ între timp d. Pomponiu plea­că la d. general fără ca să mai ia nici una din notele pe care le fă­cuse «ad literam» ca să i le arate. Cei care au cetit istoria aceasta au rămas cu o serie de nedumeriri. . Dacă Ilie a scris nota din memo­rie, logic era să nu se potrivească, cuvânt cu cuvânt, cu ceia ce este scris în interogator. El luase doar Roci de pagini de interogator. Era exclus ca să știe, precis, astfel în­cât să-l transcrie exact, fără dosar, un anume pasagiu, — pe care d. Pomponiu să-l complecteze numai cu un adaos ?!­­­Cum se explică oare că, auzind ■ft 399­­ la ureche ce i-a spus d. maior Hagi ■Stoica, a putut să știe că pasagiul prezentat de Ilie nu-i complect? Cum se explică oare că, numai pe baza unei memorii care se refe­rea ea însăşi la o reproducere din memorie (aceia a d-lui Hagi Stoica) a putut să fie, fără ca să vadă do­sarul, aşa de sigur că mai lipseşte un rând din interogator, şi să-l facă fie mie «tâmpit!» Cum se explică oare că, după ce a socotit aşa de important textul comunicărei ce avea să facă d-lui general încât a cerut textul exact după dosar şi l’a complectat singur, pleacă pe urmă la d. general şi nu mai ia nici o notă ? Și nu o ia, nu fiind­că ar fi uitat-o ci fiindcă n’a vroit s’o ia ! Dacă n’ar fi măcar coincidenta cu domnul care s’a dus cu autorizaţie specială la Seletzki în închisoare pentru a-i propune să-l implice pe d. Maniu şi în acest caz scapă ; — şi dacă n'ar fi ieşit din aceiaş ofi­cină alt domn care să se ducă la Praga cu aceiaş ruşinoasă sugestie care ne face să roşim ca români (vezi scrisoarea prezentată de d. Vaida) încă istorioara cu Ilie nu poate să fie considerată cu atâta uşurinţă. Dar dacă sunt şi aceste împreju­rări? Cetiţi apoi declaraţia lui Teodo­­rescu, neinplicat şi fără şefi. Este în depoziţia lui acea exclamaţie a lui Ilie, care caracterizează nu nu­mai pe el dar şi pe­ alţi martori: «Puteam să-mi bag şeful în buc­luc»?... Asta a fost deviza morală. Ce justiţie pe lume o poate în­scrie pe frontispiciu?! Opinia publică strigă: Falsul, falsul ! MOMENTE Două măsuri La «Monitoru­l Oficial» e zarvă. Mi­nisterul de finanţe a redus primele personalului. Acesta a început să mur­mure. A cerut respectarea unui drept de mult câştigat. Ministerul a revenit. Dar numai in parte. Adică la sugestia cuiva, a admis să se plătească prime numai personalului de... producţie. Cealaltă parte din personal s’a consi­derat ofensată. Adică cum — a zis a­­cesta — noi nu producem? Sântem­ sinecurişti?­­Şi aşa a început agitaţia. Contencio­sul, personalul, direcţia generală se cred complect nedreptăţite. Şi au înce­put demersurile pentru respectarea drepturilor. S-au făcut intervenţii la d. I ministru al finanţelor. Fireşte nu ştim ce soluţii se vor da conflictului. Fapt este că sistemul celor două mă­suri — atât de drag liberalilor — a provocat nemulţumiri adânci. Noul decalog de la Focşani La Focşani, d. Victor Iamandi a ţi­nut o cuvântare pe care ar fi dorit-o şi viforoasă şi plină de idei. Suit pe muntele unor pretenţiuni atât de ex­­plicabile, noul Zarathustra deslănţuie vijeliile vocii lui sonore, anunţând sen­tenţios decalogul unui aşa zis neolibe­ralism. Atât de sus înălţat, că n’a pu­tut percepe nimic din cenuşa ce se în­groaşe la temeliile istoriei, d.­lamandi a pierdut prea desăvârşit contactul cu poruncile evoluţiei, ca să poată să-şi dea seama cum se prepară o primenire cum se consumă un proces şi cum se desportă necunoscutul. Miezul misteru­lui scapă antenelor unui intelect nără­vit la raţiuni sterpe aşezate în scheme şi acoperit de solzii tuturor prejude­căţilor. Adâncirea liberalismului în senzul de brăzdare pe verticala lui în jos, până la stihia din obârşie, devine ast­fel pentru domnia sa o dogmă indis­cutabilă. România modernă pare că n’ar suferi de pe urma acestui libera­lism împotriva căruia toate criticile au fost şi sunt îndreptăţite. Sufere de neadâncirea lui. Crede de­lamandi că un complex al istoriei poate cuprinde în ţesătura lui şi verigi din seriile unor forme sociale putrezite, fără primejdie de viciere? Mersul lucrurilor e prea mult univoc, pentru ca să îngădue să reia legaturi definitiv rupte. Dintr’o sămânţă secată nimic nu mai poate creşte. In pagina IV-a: Remanierea din nou zădărnicită Discursul dela Câmpulung Viaţa noastră publică s’a lăsat prea mult smuncită de patimi, prea mult jocul încleştării tem­peramentelor, pentru ca să mai aibe oamenii răgazul să cumpă­nească probleme. Pe cât a fost de sgomotoasă pe atât a fost de deşartă. Aplecaţi la intrigă, do­ritori de svonuri şi de şoapte, politicienii fostelor regimuri îşi petreceau viaţa în culise, ţesând prin colţuri umbrele pândei şi păinjenişurile atacului tăinuit; iar când se întâmpla să aibe ne­voie de lumină, ieşiau la răspân­tii şi se dedau la scandaluri de caldarâm. Intre Nicolae Blarem­­berg, orator pedant, încâlcit şi vag şi Nicolae Fleva, tribunul mahalalei, se scurge nivelul scă­zut al pregătirilor politice. Liberalii s’au născut cu aceas­ta mentalitate- Streini de tot ce-ţi poate sugera fluturarea blândă a unui murmur de sufe­rinţe amuţite, ei s’au instalat în turnurile de ivoriu ale castele­lor şi din observatoarele side­rale priveau frământările ţării prin punctul astronomic al lui Sirius. N’au preîntâmpinat cu nimic greutăţile unui popor al căruia singur viciu constă nu­mai în capacitatea de a suporta mizeria. N’au lecuit nimic, fiind­că nu se pricepeau la nimic. Pen­tru ei nu au existat probleme, pentru că totul era siguranţă, şi totul era siguranţă, pentru că orizontul era prea sumar şi prea aveau puteri de a se izola în mărginirea lui. Cu partidul naţional-ţărănesc, istoria politică nu înregistrează numai o mare mişcare de masse, isvorîtă din dezlănţuirile cutre­murului social care se cunosc. Trece în paginile ei, mai cu sea­mă, înverşunatul efort de a cum­păni problemele vitale ale aces­tei ţări şi de a verifica pe reali­tăţi concluziile lor. Politica nu este gălăgie publică şi operă de difuzare cu metoda a unui nume care n are nici măcar sonorităţi. Ea este înainte de toate forţa de a turna realităţile în silinţele sale şi distilându-se, a extrage re­gulile după care pot fi organiza­te într-un mare sistem de măsuri disciplinate. Aci e originea pro­gramului politic. Oare lipsa de programe la partidele cari au stăpânit România nu e dovada definitivă a inferiorităţii lor ? ! Pentru întâia oară, partidul­­ naţional-ţărănesc s-a prezentat­­ în faţa ţării cu un program po­litic, cu un program care nu a fost şi nu este nici discurs oca­zional, nici pomelnic de moaşte şi de martiri, nici nume propriu. E o sinteză de necesităţi selecta­te după nervul vibraţiei lor, cumpănite în datele lor concrete şi desfăcute în consecinţa prac­tică imediată. In faţa efortului de a încorpo­ra realităţile în cuprinsul voin­ţei,­­oamenii de cafenea cleve­teau şi huliau. Ei cred, au crezut, că se conduc ţările cu «văzând şi făcând», deseori chiar pe nevă­zute şi pe nefăcute. Niciodată ne­liniştea poporului de a se pune în lumină nu a fost disciplinată după linia severă de organizare a unui plan politic. Pierduţi în serile parfumate ale oraşului, le­­neviau pe brânci pe balustrade înflorite şi n’aveau vreme, nici prilej, să asculte vaerul surd ce clocotea în adâncul peste care pături întregi de artificialitate şi luxurie se aşezaseră. E semnificativ că d. Ion Miha­­lache merge la Câmpulung, ori de câte ori are ceva de spus. A­­casă, unde sunt isvoarele şi sufe­rinţele, energiile cresc din sim­pla legătură cu pământul şi trec în făctura dură a ideilor sub­stanţiale, a gestului viril, a cu­vântului răspicat. Programul de­la Câmpulung e întâia încadra­re logică într’un corp de idei clare a totalităţii de cerinţe le­gate organic. Din contactul viu cu suferinţele poporului, a ieşit acest program care nu e altceva decât rădăcinile unor serii în­tregi de probleme transpuse în concluziile lor practice. . Alaltăeri, în cadrul discuţiilor cercului de studii judeţean, pre­şedintele partidului naţional-ţă­­rănesc a rostit la Câmpulung o cuvântare. Pe lângă conversiune şi poziţiile guvernului încurca­te în dificultăţile momentului politic actual, d- Ion Mihalache a atacat -'?* A," r» L i r» m tului, a stat­ul­ui liberal ale că­rui încheeturi putrezite trosnesc şi a statului ţărănesc, ale căruia aurore mijesc. Ori de câte ori aud de «statul ţărănesc», liberalii au furit în obraz. E firesc. Statul ţărănesc creşte pe ruinele regimului libe­­ral-bancar, după cum statul fas­cist şi sovietic şi rasist se în­­nalţă pe fondul de cornise al a­­celuiaş regim. Statul ţărănesc vine să înlocuiască statul oligar­hic. Ameninţaţi cu moartea, par­tizanii doctrinei liberale au în­ceput denigrările. Ba că statul ţărănesc ar fi un fel de patriar­hală lenevie, plină de poezia o­­goarelor cu romanţe şi de lirism rural, ba că e o duşmănie decla­rată împotriva oraşelor, ba atac vădit dat industriei într’o ţară, fericită până la saturaţie, de am­biţia industrializantă a lui Vin­­tilă Brătianu­ Şi din nefericire pentru libe­rali, nu e nici una, nici alta. E o necesitate, necesitate care po­runceşte unui popor, avut în fon­duri productive, de a-şi creia, la un moment dat, formele lui fireşti, de viaţă; necesitatea u­­nui popor, tiranizat cu unele lua­te din lanţul altor civilizaţii, de a-şi trăi istoria după cum îi in­dică poruncile proprii. Statul ţărănesc nu este o formulă de propagandă, nici un concept po­lemic. El este un factor de cer­titudine ce trebuie elaborat in folosul unei colectivităţi care nu mai poate suporta ruperea siguranţelor vieţii. Statul, pe care liberalii se întrec să şi-l re­prezinte sub forma unui imens banchet sardanapalic, este un concept de securitate. Viaţa în colectiv, voinţa de grup, efortu­rile împerechiate, nu pot să ac­tiveze până nu-şi au garantul lor social. Şi acest garant nu poa­te fi decât Statul. El dă siguran­ţa că silinţa desfăşurată se va totaliza într’un rezultat de al căruia beneficiu cel ce l-a pro­dus se va bucura. In noua con­cepţie, statul trebuie să fie or­ganizat pe conceptul muncii , să­ creeze posibilităţi de muncă, pentru oamenii cu însuşiri de muncă, întreţinându-se cu tot ce poate aduna din silinţele de mun­că, ale cetăţenilor lui, statul tre­buie să adune forţe şi să trans­mită forţe. Vitalitatea lui se tra­ge din această absorbţie a forţei tuturor. Şi, câtă vitalitate pose­dă, atâta intensitate pune în cer­titudinea acordată cetăţenilor lui. In concepţia liberală, Statul era clădit pe noţiunea exploată­rii. Depozita şi nu oferia nimic, sta la dispoziţia guvernanţilor ca instrument de manevră a rap­tului deghizat. In statul liberal naţiunea muncea şi oamenii de club fă­ceau bani. In statul ţărănesc naţiunea în­treagă e organizată pentru mun­că, prinsă în ritmul muncii. E­­liminarea paraziţilor vine de la sine. De aceia turbează liberalii. Adversarii noştri sunt în rân­durile paraziţilor şi în cohortele de obezi ai situaţiilor îmbelşu­gate. I. Dobridor D. ION MIHALACHE ful TitiroE'iniiîtă-Rea la Craiova --------- D. Grigore Iunian este Titircă I­­nimă-Rea al politicei româneşti, cum l-a, înmiit atât de sugestiv d. Virgil Madgearu. Mititel şi răutăcios, bătrânicios şi infantil ca un pitic, ambiţios ca Don Quijote şi calculat la sentiment, ca Sancho Pansa, d. Grigore Iunian a oferit cel mai iritant dans al politi­cei româneşti. A militat multă vreme sub faldu­rile ţărănismului, pe care astăzi îşi varsă veninul spurcat. T­ircă-Inimă-Rea a sunat din corn odată şi a adunat pe pandurii săi «radicalişti» şi pitici la Craova. A­­colo a făcut declaraţii «politice». D. Grigore Iunian a insinuat niţe­­luş în «chestia Skoda». A uitat să adaoge că a ciocnit paharul cu­m­panie la o nuntă, la un botez şi la alte ceremonii intime cu Seletzki. N’a pomenit nici de «onorariul» ri­dicat de şi ca avocat. D. Grigore Iunian a mai r­omenit de un industriaş. Dar a uitat să vor­bească de scumpul său Aristide Blank, omul de afaceri care l-a în­treţinut 10 ani cu peste 20 milioane lei. D. Iunian a declarat: «Oiţei­ia a cunoscut, revoluţii eliberatoare, re­­voluţii cu substrat moral». In acest caz, Oltenia trebuia să în­­tâmpine cu pietre pe Titircă-InviEέ­Rea. ...Dar Oltenii sunt oameni gentili. Au ascultat imprecaţiile şi patosul fals al lui Grigore Iunian, au ple­cat şi au surâs. s Manifestări politice Pe ziua de ieri, tăcuta noastră via­­ţă publică, în muţenia căreia toacă ronţăitul mărunt al guvernării li­­berale, a înregistrat câteva agitaţii politice. D. mareşal Averescu (la Galaţi), d. Iunian (la Craiova) şi d. Victor Iamandi (la Focşani), au ţi­ nut întruniri şi au făcut declaraţii. Cu câţi partizani s’au ţinut aceste întruniri, putem să ne închipuim, după alegerile generale: d. mareşal n’a obţinut nici doi la sută, d . Iu­­nian abia a luat câteva mandate, graţie alianţei electorale cu ucrai­­nienii, iar liberalii au beneficiat de unirea la neamurile exotice din Ar­deal, ajutaţi de tehnica votărilor pe care o cunosc şi pe care li-a pus-o la dispoziţie situaţia lor de guver­nanţi. Prin urmare, de aderenţi în massele poporale nu poate fi vorba. Mulţimile pe cari nu le cunosc şi nu-i cunosc nu s’au putut înghesui s’asculte nici strânsa disciplină a vorbei d-lui mareşal, nici argntia a­­vocătiască a d-lui Iunian, nici ful­gerările verbale ale d-lui Iamandi. Totuşi declaraţii s’au făcut. S’au făcut fiindcă s’au creiat pretexte. Dacă s’a­u creiat pretexte pentru de­claraţii publice, înseamnă că nevoi mari au poruncit oamenilor Politiei să-şi spui?­, cuvântul. Ce i-a determinat ? La d.­lamandi motivele au o ţesă­tură ceva mai complexă. In preaj­ma remanierii, când d. Tătărăscu nu se poate să se prezinte în fata Cor­purilor Legiuitoare cu acelaş grup de capete încoronate cu diademe ne­meritate, a te pun® în atenţia Pre­mierului e treaba cea mai bună pe care o poate face un om căruia nici isteriile necesare nu-i lipsesc, nici condiţiile favorabile nu-i scapă. Cum, însă, nu vrea să lase lumii credinţa că sub atâtea tunete provo­cate se ascund intenţii atât de mes­chine, d. Iamandi încearcă o dublă acoperire. Una: fată de d. Dinu Bră­­tianu, amăgindu-l cu atitudinea ca de pioner activ în difuziunea noului liberalism; alta: fată de d. Tătără­scu, iluzionându-l că-i stă la dispo­ziţie cu practica sa în răscolirea e­­nergiilor populare în vederea alcă­tuirii noului partid purtat în sco­purile lui evidente de întreg tinere­tul bătrânului partid. Tactica e bu­nă. Cât despre ceilalţi, lucrurile se prezintă m­ult mai simplu. D. Iunian e o eternă ambiţie în mers. Ii place vâlva, şi caută ca a­­tare vâlva. Iar d. mareşal îşi mai spune din când în când cuvântul poate şi din plăcerea pe care i-o pro­duce d-lui Trancu-Iaşi şi poate să nu piardă exerciţiul. Manifestaţiile politice de ieri nu pot contrbui cu nimic la limpezirea situaţiei, nefiind provocate de ea, nefiind în legătură cu ea, ci fiind prea mult pornite din dorinţa de e­­videnţiere. Răzbunarea lui Negură Mihail Negură este un banal elec­tor liberal într’un judeţ moldove­­nesc. Fără a fi de talia lui Strunga, Mihail Negură s’a remarcat totuş prin sălbăticiile electorale din Vaslui prin prigoana opoziţiei, prin bandi­tisme mârşave, cu către a obţinut de câteva ori locul de deputat. In Parlament , a grăit cu picioa­rele şi a zbierat ca vitele.­­ La discursurile lui, lumea fugea pe culoare şi la bufet. , Dumnezeu nu i-a dat inteligenţă, nici prestanţă, ci numai un dram de noroc, în penuria de personalităţi la partidul liberal, Mihail Negură a a­­juns subsecretar de stat la Agricul­tură. Acolo s’a întâlnit cu d. V. P. Sassu şi cu Manolescu­ Strunga. Pri­mul avea reputaţie de om cinstit. Al doilea s’a dovedit bun organiza­tor şi un reclamagiu în stil ameri­can. Mihail Negură a rămas in um­bră. 1 . Cine a auzit până astăzi de acest domn semi-ministru? Nimeni. Intre timp, Negură a acumulat fiere. Toată lumea vorbea de Strun­ga. Negură îşi aştepta ceasul. Negru la inimă şi pestriţ la mare, prost din născare şi răzbunător prin complexe de inferioritate, Mihail Ne­gură a râvnit la gloria lui Heros­tra­te. A vrut s­ă iese din anonimat — chiar cu o faptă rea sau cu o mi­­şelie. Subscretarul liberal de la Domenii a înscenat cel mai monstruos proces împotriva specialiştilor şi conducăto­rilor cooperaţiei româneşti. Oameni cu reputaţie europeană în această materie ca d. Gr. Mladenatz sunt tra­tate de pigmeul liberal ca un borfaş vasluian oarecare. Neobrăzarea «ne­­gurei» nu mai cunoaşte limite. «Oficiul Naţional al Cooperaţiei» este prezentat de acest bandit elec­toral din provincie ca un cuib de tâlhari. Raportul săi de sezizare a Curţii de Conturi şi de dare în jude­cată în bloc a funcţionarilor supe­riori — câţiva profesori universi­tari şi distinşi specialişti — este o monstruozitate juridică şi o îndrăz­neală politicianistă fără precedent. Scopurile lui Negură sunt clare. Lucrează aici în serviciu comandat, plus prostia personală a modului ac­­ţionării. Partidul liberal vrea să pună mâ­na pe cooperaţie, să transforme în anexă politicianistă şi în roabă a băncilor. Personalul de conducere se­lecţionat şi specializat cu atâta tru­dă îl doresc înlocuit cu lista electo­rală liberală. Gestul dement al dobitocului de la Vaslui trebuie sancţionat. Nu ne îndoim că justiţia va des­­minti alegaţiunile micului avocat provincial, care ajuns împărat, a început să taie capete în dreapta şi stânga. Sabia lui Negură este, desigur, făcută din carton şi lipită cu pap. Dar aruncarea cu noroiu într’o instituţie de importanţa Coopera­ţiei şi în exponenţii ei cei mai stră­luciţi poate rămânea fără sanc­ţiune? Acest ţigan trebuie pus la locul lui cât mai neîntârziat. Scos din minister şi expediat în bodegile de la Vaslui. Asemenea acte nebuneşti se res­trâng nu numai asupra întregului cabinet Tătărăscu, ci compromit însăşi ideia de coperaţie atât de necesară progresului acestei ţări. Fapta lui Negură poate fi, prin consecinţele sale, o adevărată crimă de stat. Mar­i 2 metamine i§34­2 lei Cu furca• •• S’a anunţat prin toate ziarele că d. prim ministru G. Tătărăscu, a îm­puşcat un cerb. Se vede că coarnele de cerb, ’sim­bolizează şi trădările politice. * «Viitorul» vorbeşte despre restabi­lirea creditului în afară, ...Şi noi care eram mai modeşti şi voiam o restabilire a creditului mă­car în interior. Sau, fiindcă între noi ne cunoaș­tem mai bine, chestia e mai grea! (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Precursorii ţărănismului Ion Roată şi Tănase Constantin O dovadă însă că tot ce s’a petre­cut în divanul ad-hoc al Moldovei nu era operă de instigaţie, ci o ma­nifestare care era natural să se în­tâmple, este că ceva asemănător se petrece şi în adunarea dela Bucu­reşti. Prezenţa sătenilor în divan trebue să ducă şi la exprimarea punctului lor de vedere care nu pu­tea să difere de acela al fraţilor lor de peste Milcov. Aci purtătorul de cuvânt al săte­nilor este un ţăran din judeţul Olt, Tănase Constantin, care spre deose­bire de tovarăşii lui deputaţi din Moldova la el însuşi cuvân­tul în adunare, fără a se intimida nici de simandicoasele feţe ce-l ascultau, nici de ceea ce ştia că-1 aşteaptă a­­casă, în judeţul lui, unde era încă de STANCIU STOIAN«--- —- - ■ N­ mai dinainte cunoscut ca un om dârz şi luptător pentru cauza ţără­nească. In adevăr Tănase Constantin tre­bue să fi fost un om deosebit de incomod stăpânilor de la Slatina, d­acă aceştia au concentrat toată ad­ministraţia împotriva lui pentru a-1 împiedeca să se aleagă deputat. Cu toate acestea, cu toate presiunile şi probabil şi cu toate făgăduelile, el şi-a susţinut candidatura, iar să­tenii l-au votat în unanimitate ca reprezentant al lor. Administraţia aservită marilor proprietari nu s’a dat în lături însă să facă un lucru, atât de actual încă şi azi — să falsifice alegerea. I-a trebuit ,’inimosului sătean multă tă­rie şi mult curaj pentru ca prin stăruinţă să-şi poată valorifica drepturile sale şi să poată fi vali­dat. Odată pătruns în adunare Tănase Constantin n’a înţeles să stea cu braţele încrucişate. In şedinţa dela 7 Decembrie 1858 el se urcă la tri­bună şi, susţinut de deputaţii clă­­caşi, ceteşte un discurs care a pro­dus o adevărată furtună. «După ce, spune el, noi am votat dorinţele politiceşti fundamentale ale ţării şi actul care le desvoltă, cu voi, ca şi voi, şi în urma răs­punsului ce am făcut împreună cu voi, celor două note ale înaltei Co­­misiuni Internaţionale, « credem că este datoria noastră cea mai ne­apărată, potrivit poruncii ce ne-au dat alegătorii noştri, şi ca să fim împăcaţi şi în cugetul nostru să a­­m­intim cele ce urmează în faţa sfântului altar al Patriei noastre». Ceea ce urmează este mai întâiu un protest împotriva regulamentu­lui organic care n’a fost alcătuit «nici cu ştirea nici cu învoirea» ţă­ranilor. ■­­ «Toate legile cari au fost făcute după Regulamentul Organic, au fost făcute fără noi şi în dauna noa­stră. «Noi vedem cu adâncă durere că, cu cât ţara se îndreaptă prin mun­ca noastră şi prin sudoarea noastră cu atât soarta noastră a ţăranilor ajunge de plâns şi de nesuferit ! Astăzi se ştie nu numi de către Ro­­mâni, dar şi de întreagă lumea cât este de rău organizată această ţară şi cât de asuprit e aci poporul! Noi am fost chemaţi la această cinstită adunare, pentru că şapte împăraţi, potrivit autonomiei ţării, au găsit cu cale să facă în ţară aşezăminte nouă, cari statornicite pe dreptate să fie spre folosul tuturor Români­lor şi să întărească Patria. Noi ţă­ranii plugari români am suferit şi suferim în chip tot mai dureros din pricina nedreptăţii legilor şi a aşe­zămintelor care stăpânesc astăzi ţara noastră. Dacă n’am deschis gura ca să spunem asuprirea de moarte, ce ne apasă, asuprire care în aceeaş vreme este şi nenorocirea ţării, pricina este că am înăbuşit în fundul inimilor noastre aminti­rea tuturor suferinţelor clasei noas­tre, pentru a nu lua in seamă acum decât suferinţele ţării întregi. Cu toate acestea nimeni să nu se gân­dească a tălmăci tăcerea noastră ca o dovadă că suntem mulţumiţi de starea noastră lăuntrică de acum». Deputatul ţăran se mărgineşte deocamdată la această plângere de ordin mai general. El ştie că diva­­nurile ad-hoc au avut în primul rând un alt scop, de ordin naţional. «Noi ţăranii plugari români, spune el însă, cari suntem partea cea mai numeroasă a unei ţări autono­me, avem dreptul netăgăduit să luăm parte la viitoarele adunări, care vor alcătui Constituţia ţării şi legile ei lăuntrice. Prin urmare noi ţăranii români ne păstrăm dreptul să aducem la cunoştinţă în Aduna­rea care va alcătui legiuirile lăun­trice ale ţării, toate sarcinile care ne-au fost puse de legile in fiinţă şi să arătăm îndreptările de lipsă pentru ca să se întemeieze fericire.

Next