Dreptatea, octombrie 1934 (Anul 8, nr. 2107-2131)
1934-10-02 / nr. 2107
MUL vin. NO. 2107 4 pagini GRATIS DI BIBLIOK ASTRA"] " Silfu Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon: Redacţia 303142, Adţia 34102 Falsul Falsul in ultimele şedinţe ale comisiunei de anchetă în afacerea Skoda au fost audiaţi toate măreţiile care au fost pe-aproape sau chiar parte în cunoscutul fals care s’a săvârşit cu intenţia incalificabilă şi criminală de a compromite pe d. Maniu. Au fost ascultate pe la sfârşit şi câţiva oameni simpli dar care aveau meritul mare de a nu fi implicaţi în acest fals şi mai ales de a nu avea şefi şi o biată funcţie de care să depindă toată viaţa lor. Acei care au urmărit chestia falsului şi atunci când s’a judecat procesul Seletzki, şi mai târziu în faţa comisiunei de anchetă; — acei careau văzut fotografia notiţelor şi a faimosului raport cu adnotări bievoitoare la adresa d-lui Maniu şi sugestii amabile la aceiaş adresă nu au sesizat adevărul de mult,onvingerea lor este făcută. ’ci un surogat de anchetă milisau civilă, în care se face în familie, nu le poate scoate rerea că falsul a existat, că deni pentru orice om obiectare nu vrea să-şi bată joc 'nsuşi, înşelându-se cu naiacestui odios fals a fost ai în judecata opiniei nua avut toate elementele Are, care a judecat şi de căreia nimeni nu poate utoritate din lume numai limba convingerea adâncă publice care, mai mult ca stanţă are şi simţul adevărevolta unei nedreptăţi nuatât de odios, nici nimic nu poate opri aconvingere şi această revoltă nu-i va putea stăvili însăa cu care zi cu zi va lupta ca adevărul cel adevărat, şi măsluit să iasă la iveală, a cetit momoloagele naive cu au, n’am văzut» care s’au des,t înaintea Comisiunei, a avut o penibila impresie şi o dureroasă strângere de inimă. Este o zicătoare care spune: «o mână spală pe alta şi amândouă obrazul». Este poate greu de concretizat această operaţiune de lavoar pe care am moştenit-o de la Ponţiu Pilat. Acei care au cetit depunerile gradelor «superioare» în afacerea falsului, au avut în ochi, mai concret ca niciodată această operaţiune de spălătorie reciprocă. S’a repetat prieteneasca piesă din faţa anchetatorilor militari, cu aceiașeninătate care nu se va putea ierta. De data aceasta s’a adus în public justificarea existenței celor două notițe, corp delict, cu toată naivitatea ei. E o istorioară care se poate povesti în doi, dar la care se văd toate lacunele atunci când o aud câteva zeci de mii de oameni. — Cusurul sistemului e acelaş ca la scamatorie. Dacă ai un număr de spectatori redus, poţi să scapi fără ca trucul să fie vizibil; dacă însă vede o mulţime, tot aranjamentul este descoperit. Oricare ar fi declaraţiunile prieteneşti, este o logică pe care ele n’o pot învinge, şi sunt întrebări la care nimeni nu poate răspunde. D. colonel Pomponiu a fost informat la ureche de d. maior Hagi Stoica despre un pasagiu din interogatorul lui Seletzki referitor Iad. Maniu. De ce «la ureche»?... Ca să nu audă alt colonel, tot comisar regal! D. Pomponiu cheamă grefierul.I-i cere «o copie după dosar». Dar, adaogă dumnealui: «Hie şi o fi zis: ce să mă duc până la dosar pentru a face o copie, fac notiţa din memorie...» O ipoteză. Bietul Ilie! Ilie aduce o hârtie cu acele câteva note. E. Pomponiu îşi dă seamă că nu-s complecte, cere dosarul şi le complectează el, copiindu-le din dosar. D. Pomponiu declară: «citesc ce era scris şi complectez cu pasagiul care lipsea pe notiţa făcută de Ilie». . Ilie ia nota să transcrie pe curat. Şi între timp d. Pomponiu pleacă la d. general fără ca să mai ia nici una din notele pe care le făcuse «ad literam» ca să i le arate. Cei care au cetit istoria aceasta au rămas cu o serie de nedumeriri. . Dacă Ilie a scris nota din memorie, logic era să nu se potrivească, cuvânt cu cuvânt, cu ceia ce este scris în interogator. El luase doar Roci de pagini de interogator. Era exclus ca să știe, precis, astfel încât să-l transcrie exact, fără dosar, un anume pasagiu, — pe care d. Pomponiu să-l complecteze numai cu un adaos ?!Cum se explică oare că, auzind ■ft 399 la ureche ce i-a spus d. maior Hagi ■Stoica, a putut să știe că pasagiul prezentat de Ilie nu-i complect? Cum se explică oare că, numai pe baza unei memorii care se referea ea însăşi la o reproducere din memorie (aceia a d-lui Hagi Stoica) a putut să fie, fără ca să vadă dosarul, aşa de sigur că mai lipseşte un rând din interogator, şi să-l facă fie mie «tâmpit!» Cum se explică oare că, după ce a socotit aşa de important textul comunicărei ce avea să facă d-lui general încât a cerut textul exact după dosar şi l’a complectat singur, pleacă pe urmă la d. general şi nu mai ia nici o notă ? Și nu o ia, nu fiindcă ar fi uitat-o ci fiindcă n’a vroit s’o ia ! Dacă n’ar fi măcar coincidenta cu domnul care s’a dus cu autorizaţie specială la Seletzki în închisoare pentru a-i propune să-l implice pe d. Maniu şi în acest caz scapă ; — şi dacă n'ar fi ieşit din aceiaş oficină alt domn care să se ducă la Praga cu aceiaş ruşinoasă sugestie care ne face să roşim ca români (vezi scrisoarea prezentată de d. Vaida) încă istorioara cu Ilie nu poate să fie considerată cu atâta uşurinţă. Dar dacă sunt şi aceste împrejurări? Cetiţi apoi declaraţia lui Teodorescu, neinplicat şi fără şefi. Este în depoziţia lui acea exclamaţie a lui Ilie, care caracterizează nu numai pe el dar şi pe alţi martori: «Puteam să-mi bag şeful în bucluc»?... Asta a fost deviza morală. Ce justiţie pe lume o poate înscrie pe frontispiciu?! Opinia publică strigă: Falsul, falsul ! MOMENTE Două măsuri La «Monitorul Oficial» e zarvă. Ministerul de finanţe a redus primele personalului. Acesta a început să murmure. A cerut respectarea unui drept de mult câştigat. Ministerul a revenit. Dar numai in parte. Adică la sugestia cuiva, a admis să se plătească prime numai personalului de... producţie. Cealaltă parte din personal s’a considerat ofensată. Adică cum — a zis acesta — noi nu producem? Sântem sinecurişti?Şi aşa a început agitaţia. Contenciosul, personalul, direcţia generală se cred complect nedreptăţite. Şi au început demersurile pentru respectarea drepturilor. S-au făcut intervenţii la d. I ministru al finanţelor. Fireşte nu ştim ce soluţii se vor da conflictului. Fapt este că sistemul celor două măsuri — atât de drag liberalilor — a provocat nemulţumiri adânci. Noul decalog de la Focşani La Focşani, d. Victor Iamandi a ţinut o cuvântare pe care ar fi dorit-o şi viforoasă şi plină de idei. Suit pe muntele unor pretenţiuni atât de explicabile, noul Zarathustra deslănţuie vijeliile vocii lui sonore, anunţând sentenţios decalogul unui aşa zis neoliberalism. Atât de sus înălţat, că n’a putut percepe nimic din cenuşa ce se îngroaşe la temeliile istoriei, d.lamandi a pierdut prea desăvârşit contactul cu poruncile evoluţiei, ca să poată să-şi dea seama cum se prepară o primenire cum se consumă un proces şi cum se desportă necunoscutul. Miezul misterului scapă antenelor unui intelect nărăvit la raţiuni sterpe aşezate în scheme şi acoperit de solzii tuturor prejudecăţilor. Adâncirea liberalismului în senzul de brăzdare pe verticala lui în jos, până la stihia din obârşie, devine astfel pentru domnia sa o dogmă indiscutabilă. România modernă pare că n’ar suferi de pe urma acestui liberalism împotriva căruia toate criticile au fost şi sunt îndreptăţite. Sufere de neadâncirea lui. Crede delamandi că un complex al istoriei poate cuprinde în ţesătura lui şi verigi din seriile unor forme sociale putrezite, fără primejdie de viciere? Mersul lucrurilor e prea mult univoc, pentru ca să îngădue să reia legaturi definitiv rupte. Dintr’o sămânţă secată nimic nu mai poate creşte. In pagina IV-a: Remanierea din nou zădărnicită Discursul dela Câmpulung Viaţa noastră publică s’a lăsat prea mult smuncită de patimi, prea mult jocul încleştării temperamentelor, pentru ca să mai aibe oamenii răgazul să cumpănească probleme. Pe cât a fost de sgomotoasă pe atât a fost de deşartă. Aplecaţi la intrigă, doritori de svonuri şi de şoapte, politicienii fostelor regimuri îşi petreceau viaţa în culise, ţesând prin colţuri umbrele pândei şi păinjenişurile atacului tăinuit; iar când se întâmpla să aibe nevoie de lumină, ieşiau la răspântii şi se dedau la scandaluri de caldarâm. Intre Nicolae Blaremberg, orator pedant, încâlcit şi vag şi Nicolae Fleva, tribunul mahalalei, se scurge nivelul scăzut al pregătirilor politice. Liberalii s’au născut cu aceasta mentalitate- Streini de tot ce-ţi poate sugera fluturarea blândă a unui murmur de suferinţe amuţite, ei s’au instalat în turnurile de ivoriu ale castelelor şi din observatoarele siderale priveau frământările ţării prin punctul astronomic al lui Sirius. N’au preîntâmpinat cu nimic greutăţile unui popor al căruia singur viciu constă numai în capacitatea de a suporta mizeria. N’au lecuit nimic, fiindcă nu se pricepeau la nimic. Pentru ei nu au existat probleme, pentru că totul era siguranţă, şi totul era siguranţă, pentru că orizontul era prea sumar şi prea aveau puteri de a se izola în mărginirea lui. Cu partidul naţional-ţărănesc, istoria politică nu înregistrează numai o mare mişcare de masse, isvorîtă din dezlănţuirile cutremurului social care se cunosc. Trece în paginile ei, mai cu seamă, înverşunatul efort de a cumpăni problemele vitale ale acestei ţări şi de a verifica pe realităţi concluziile lor. Politica nu este gălăgie publică şi operă de difuzare cu metoda a unui nume care n are nici măcar sonorităţi. Ea este înainte de toate forţa de a turna realităţile în silinţele sale şi distilându-se, a extrage regulile după care pot fi organizate într-un mare sistem de măsuri disciplinate. Aci e originea programului politic. Oare lipsa de programe la partidele cari au stăpânit România nu e dovada definitivă a inferiorităţii lor ? ! Pentru întâia oară, partidul naţional-ţărănesc s-a prezentat în faţa ţării cu un program politic, cu un program care nu a fost şi nu este nici discurs ocazional, nici pomelnic de moaşte şi de martiri, nici nume propriu. E o sinteză de necesităţi selectate după nervul vibraţiei lor, cumpănite în datele lor concrete şi desfăcute în consecinţa practică imediată. In faţa efortului de a încorpora realităţile în cuprinsul voinţei,oamenii de cafenea cleveteau şi huliau. Ei cred, au crezut, că se conduc ţările cu «văzând şi făcând», deseori chiar pe nevăzute şi pe nefăcute. Niciodată neliniştea poporului de a se pune în lumină nu a fost disciplinată după linia severă de organizare a unui plan politic. Pierduţi în serile parfumate ale oraşului, leneviau pe brânci pe balustrade înflorite şi n’aveau vreme, nici prilej, să asculte vaerul surd ce clocotea în adâncul peste care pături întregi de artificialitate şi luxurie se aşezaseră. E semnificativ că d. Ion Mihalache merge la Câmpulung, ori de câte ori are ceva de spus. Acasă, unde sunt isvoarele şi suferinţele, energiile cresc din simpla legătură cu pământul şi trec în făctura dură a ideilor substanţiale, a gestului viril, a cuvântului răspicat. Programul dela Câmpulung e întâia încadrare logică într’un corp de idei clare a totalităţii de cerinţe legate organic. Din contactul viu cu suferinţele poporului, a ieşit acest program care nu e altceva decât rădăcinile unor serii întregi de probleme transpuse în concluziile lor practice. . Alaltăeri, în cadrul discuţiilor cercului de studii judeţean, preşedintele partidului naţional-ţărănesc a rostit la Câmpulung o cuvântare. Pe lângă conversiune şi poziţiile guvernului încurcate în dificultăţile momentului politic actual, d- Ion Mihalache a atacat -'?* A," r» L i r» m tului, a statului liberal ale cărui încheeturi putrezite trosnesc şi a statului ţărănesc, ale căruia aurore mijesc. Ori de câte ori aud de «statul ţărănesc», liberalii au furit în obraz. E firesc. Statul ţărănesc creşte pe ruinele regimului liberal-bancar, după cum statul fascist şi sovietic şi rasist se înnalţă pe fondul de cornise al aceluiaş regim. Statul ţărănesc vine să înlocuiască statul oligarhic. Ameninţaţi cu moartea, partizanii doctrinei liberale au început denigrările. Ba că statul ţărănesc ar fi un fel de patriarhală lenevie, plină de poezia ogoarelor cu romanţe şi de lirism rural, ba că e o duşmănie declarată împotriva oraşelor, ba atac vădit dat industriei într’o ţară, fericită până la saturaţie, de ambiţia industrializantă a lui Vintilă Brătianu Şi din nefericire pentru liberali, nu e nici una, nici alta. E o necesitate, necesitate care porunceşte unui popor, avut în fonduri productive, de a-şi creia, la un moment dat, formele lui fireşti, de viaţă; necesitatea unui popor, tiranizat cu unele luate din lanţul altor civilizaţii, de a-şi trăi istoria după cum îi indică poruncile proprii. Statul ţărănesc nu este o formulă de propagandă, nici un concept polemic. El este un factor de certitudine ce trebuie elaborat in folosul unei colectivităţi care nu mai poate suporta ruperea siguranţelor vieţii. Statul, pe care liberalii se întrec să şi-l reprezinte sub forma unui imens banchet sardanapalic, este un concept de securitate. Viaţa în colectiv, voinţa de grup, eforturile împerechiate, nu pot să activeze până nu-şi au garantul lor social. Şi acest garant nu poate fi decât Statul. El dă siguranţa că silinţa desfăşurată se va totaliza într’un rezultat de al căruia beneficiu cel ce l-a produs se va bucura. In noua concepţie, statul trebuie să fie organizat pe conceptul muncii , să creeze posibilităţi de muncă, pentru oamenii cu însuşiri de muncă, întreţinându-se cu tot ce poate aduna din silinţele de muncă, ale cetăţenilor lui, statul trebuie să adune forţe şi să transmită forţe. Vitalitatea lui se trage din această absorbţie a forţei tuturor. Şi, câtă vitalitate posedă, atâta intensitate pune în certitudinea acordată cetăţenilor lui. In concepţia liberală, Statul era clădit pe noţiunea exploatării. Depozita şi nu oferia nimic, sta la dispoziţia guvernanţilor ca instrument de manevră a raptului deghizat. In statul liberal naţiunea muncea şi oamenii de club făceau bani. In statul ţărănesc naţiunea întreagă e organizată pentru muncă, prinsă în ritmul muncii. Eliminarea paraziţilor vine de la sine. De aceia turbează liberalii. Adversarii noştri sunt în rândurile paraziţilor şi în cohortele de obezi ai situaţiilor îmbelşugate. I. Dobridor D. ION MIHALACHE ful TitiroE'iniiîtă-Rea la Craiova --------- D. Grigore Iunian este Titircă Inimă-Rea al politicei româneşti, cum l-a, înmiit atât de sugestiv d. Virgil Madgearu. Mititel şi răutăcios, bătrânicios şi infantil ca un pitic, ambiţios ca Don Quijote şi calculat la sentiment, ca Sancho Pansa, d. Grigore Iunian a oferit cel mai iritant dans al politicei româneşti. A militat multă vreme sub faldurile ţărănismului, pe care astăzi îşi varsă veninul spurcat. Tircă-Inimă-Rea a sunat din corn odată şi a adunat pe pandurii săi «radicalişti» şi pitici la Craova. Acolo a făcut declaraţii «politice». D. Grigore Iunian a insinuat niţeluş în «chestia Skoda». A uitat să adaoge că a ciocnit paharul cumpanie la o nuntă, la un botez şi la alte ceremonii intime cu Seletzki. N’a pomenit nici de «onorariul» ridicat de şi ca avocat. D. Grigore Iunian a mai romenit de un industriaş. Dar a uitat să vorbească de scumpul său Aristide Blank, omul de afaceri care l-a întreţinut 10 ani cu peste 20 milioane lei. D. Iunian a declarat: «Oiţeiia a cunoscut, revoluţii eliberatoare, revoluţii cu substrat moral». In acest caz, Oltenia trebuia să întâmpine cu pietre pe Titircă-InviEÎRea. ...Dar Oltenii sunt oameni gentili. Au ascultat imprecaţiile şi patosul fals al lui Grigore Iunian, au plecat şi au surâs. s Manifestări politice Pe ziua de ieri, tăcuta noastră viaţă publică, în muţenia căreia toacă ronţăitul mărunt al guvernării liberale, a înregistrat câteva agitaţii politice. D. mareşal Averescu (la Galaţi), d. Iunian (la Craiova) şi d. Victor Iamandi (la Focşani), au ţi nut întruniri şi au făcut declaraţii. Cu câţi partizani s’au ţinut aceste întruniri, putem să ne închipuim, după alegerile generale: d. mareşal n’a obţinut nici doi la sută, d . Iunian abia a luat câteva mandate, graţie alianţei electorale cu ucrainienii, iar liberalii au beneficiat de unirea la neamurile exotice din Ardeal, ajutaţi de tehnica votărilor pe care o cunosc şi pe care li-a pus-o la dispoziţie situaţia lor de guvernanţi. Prin urmare, de aderenţi în massele poporale nu poate fi vorba. Mulţimile pe cari nu le cunosc şi nu-i cunosc nu s’au putut înghesui s’asculte nici strânsa disciplină a vorbei d-lui mareşal, nici argntia avocătiască a d-lui Iunian, nici fulgerările verbale ale d-lui Iamandi. Totuşi declaraţii s’au făcut. S’au făcut fiindcă s’au creiat pretexte. Dacă s’au creiat pretexte pentru declaraţii publice, înseamnă că nevoi mari au poruncit oamenilor Politiei să-şi spui?, cuvântul. Ce i-a determinat ? La d.lamandi motivele au o ţesătură ceva mai complexă. In preajma remanierii, când d. Tătărăscu nu se poate să se prezinte în fata Corpurilor Legiuitoare cu acelaş grup de capete încoronate cu diademe nemeritate, a te pun® în atenţia Premierului e treaba cea mai bună pe care o poate face un om căruia nici isteriile necesare nu-i lipsesc, nici condiţiile favorabile nu-i scapă. Cum, însă, nu vrea să lase lumii credinţa că sub atâtea tunete provocate se ascund intenţii atât de meschine, d. Iamandi încearcă o dublă acoperire. Una: fată de d. Dinu Brătianu, amăgindu-l cu atitudinea ca de pioner activ în difuziunea noului liberalism; alta: fată de d. Tătărăscu, iluzionându-l că-i stă la dispoziţie cu practica sa în răscolirea energiilor populare în vederea alcătuirii noului partid purtat în scopurile lui evidente de întreg tineretul bătrânului partid. Tactica e bună. Cât despre ceilalţi, lucrurile se prezintă mult mai simplu. D. Iunian e o eternă ambiţie în mers. Ii place vâlva, şi caută ca atare vâlva. Iar d. mareşal îşi mai spune din când în când cuvântul poate şi din plăcerea pe care i-o produce d-lui Trancu-Iaşi şi poate să nu piardă exerciţiul. Manifestaţiile politice de ieri nu pot contrbui cu nimic la limpezirea situaţiei, nefiind provocate de ea, nefiind în legătură cu ea, ci fiind prea mult pornite din dorinţa de evidenţiere. Răzbunarea lui Negură Mihail Negură este un banal elector liberal într’un judeţ moldovenesc. Fără a fi de talia lui Strunga, Mihail Negură s’a remarcat totuş prin sălbăticiile electorale din Vaslui prin prigoana opoziţiei, prin banditisme mârşave, cu către a obţinut de câteva ori locul de deputat. In Parlament , a grăit cu picioarele şi a zbierat ca vitele. La discursurile lui, lumea fugea pe culoare şi la bufet. , Dumnezeu nu i-a dat inteligenţă, nici prestanţă, ci numai un dram de noroc, în penuria de personalităţi la partidul liberal, Mihail Negură a ajuns subsecretar de stat la Agricultură. Acolo s’a întâlnit cu d. V. P. Sassu şi cu Manolescu Strunga. Primul avea reputaţie de om cinstit. Al doilea s’a dovedit bun organizator şi un reclamagiu în stil american. Mihail Negură a rămas in umbră. 1 . Cine a auzit până astăzi de acest domn semi-ministru? Nimeni. Intre timp, Negură a acumulat fiere. Toată lumea vorbea de Strunga. Negură îşi aştepta ceasul. Negru la inimă şi pestriţ la mare, prost din născare şi răzbunător prin complexe de inferioritate, Mihail Negură a râvnit la gloria lui Herostrate. A vrut să iese din anonimat — chiar cu o faptă rea sau cu o mişelie. Subscretarul liberal de la Domenii a înscenat cel mai monstruos proces împotriva specialiştilor şi conducătorilor cooperaţiei româneşti. Oameni cu reputaţie europeană în această materie ca d. Gr. Mladenatz sunt tratate de pigmeul liberal ca un borfaş vasluian oarecare. Neobrăzarea «negurei» nu mai cunoaşte limite. «Oficiul Naţional al Cooperaţiei» este prezentat de acest bandit electoral din provincie ca un cuib de tâlhari. Raportul săi de sezizare a Curţii de Conturi şi de dare în judecată în bloc a funcţionarilor superiori — câţiva profesori universitari şi distinşi specialişti — este o monstruozitate juridică şi o îndrăzneală politicianistă fără precedent. Scopurile lui Negură sunt clare. Lucrează aici în serviciu comandat, plus prostia personală a modului acţionării. Partidul liberal vrea să pună mâna pe cooperaţie, să transforme în anexă politicianistă şi în roabă a băncilor. Personalul de conducere selecţionat şi specializat cu atâta trudă îl doresc înlocuit cu lista electorală liberală. Gestul dement al dobitocului de la Vaslui trebuie sancţionat. Nu ne îndoim că justiţia va desminti alegaţiunile micului avocat provincial, care ajuns împărat, a început să taie capete în dreapta şi stânga. Sabia lui Negură este, desigur, făcută din carton şi lipită cu pap. Dar aruncarea cu noroiu într’o instituţie de importanţa Cooperaţiei şi în exponenţii ei cei mai străluciţi poate rămânea fără sancţiune? Acest ţigan trebuie pus la locul lui cât mai neîntârziat. Scos din minister şi expediat în bodegile de la Vaslui. Asemenea acte nebuneşti se restrâng nu numai asupra întregului cabinet Tătărăscu, ci compromit însăşi ideia de coperaţie atât de necesară progresului acestei ţări. Fapta lui Negură poate fi, prin consecinţele sale, o adevărată crimă de stat. Mari 2 metamine i§342 lei Cu furca• •• S’a anunţat prin toate ziarele că d. prim ministru G. Tătărăscu, a împuşcat un cerb. Se vede că coarnele de cerb, ’simbolizează şi trădările politice. * «Viitorul» vorbeşte despre restabilirea creditului în afară, ...Şi noi care eram mai modeşti şi voiam o restabilire a creditului măcar în interior. Sau, fiindcă între noi ne cunoaștem mai bine, chestia e mai grea! (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Precursorii ţărănismului Ion Roată şi Tănase Constantin O dovadă însă că tot ce s’a petrecut în divanul ad-hoc al Moldovei nu era operă de instigaţie, ci o manifestare care era natural să se întâmple, este că ceva asemănător se petrece şi în adunarea dela Bucureşti. Prezenţa sătenilor în divan trebue să ducă şi la exprimarea punctului lor de vedere care nu putea să difere de acela al fraţilor lor de peste Milcov. Aci purtătorul de cuvânt al sătenilor este un ţăran din judeţul Olt, Tănase Constantin, care spre deosebire de tovarăşii lui deputaţi din Moldova la el însuşi cuvântul în adunare, fără a se intimida nici de simandicoasele feţe ce-l ascultau, nici de ceea ce ştia că-1 aşteaptă acasă, în judeţul lui, unde era încă de STANCIU STOIAN«--- —- - ■ N mai dinainte cunoscut ca un om dârz şi luptător pentru cauza ţărănească. In adevăr Tănase Constantin trebue să fi fost un om deosebit de incomod stăpânilor de la Slatina, dacă aceştia au concentrat toată administraţia împotriva lui pentru a-1 împiedeca să se aleagă deputat. Cu toate acestea, cu toate presiunile şi probabil şi cu toate făgăduelile, el şi-a susţinut candidatura, iar sătenii l-au votat în unanimitate ca reprezentant al lor. Administraţia aservită marilor proprietari nu s’a dat în lături însă să facă un lucru, atât de actual încă şi azi — să falsifice alegerea. I-a trebuit ,’inimosului sătean multă tărie şi mult curaj pentru ca prin stăruinţă să-şi poată valorifica drepturile sale şi să poată fi validat. Odată pătruns în adunare Tănase Constantin n’a înţeles să stea cu braţele încrucişate. In şedinţa dela 7 Decembrie 1858 el se urcă la tribună şi, susţinut de deputaţii clăcaşi, ceteşte un discurs care a produs o adevărată furtună. «După ce, spune el, noi am votat dorinţele politiceşti fundamentale ale ţării şi actul care le desvoltă, cu voi, ca şi voi, şi în urma răspunsului ce am făcut împreună cu voi, celor două note ale înaltei Comisiuni Internaţionale, « credem că este datoria noastră cea mai neapărată, potrivit poruncii ce ne-au dat alegătorii noştri, şi ca să fim împăcaţi şi în cugetul nostru să amintim cele ce urmează în faţa sfântului altar al Patriei noastre». Ceea ce urmează este mai întâiu un protest împotriva regulamentului organic care n’a fost alcătuit «nici cu ştirea nici cu învoirea» ţăranilor. ■ «Toate legile cari au fost făcute după Regulamentul Organic, au fost făcute fără noi şi în dauna noastră. «Noi vedem cu adâncă durere că, cu cât ţara se îndreaptă prin munca noastră şi prin sudoarea noastră cu atât soarta noastră a ţăranilor ajunge de plâns şi de nesuferit ! Astăzi se ştie nu numi de către Români, dar şi de întreagă lumea cât este de rău organizată această ţară şi cât de asuprit e aci poporul! Noi am fost chemaţi la această cinstită adunare, pentru că şapte împăraţi, potrivit autonomiei ţării, au găsit cu cale să facă în ţară aşezăminte nouă, cari statornicite pe dreptate să fie spre folosul tuturor Românilor şi să întărească Patria. Noi ţăranii plugari români am suferit şi suferim în chip tot mai dureros din pricina nedreptăţii legilor şi a aşezămintelor care stăpânesc astăzi ţara noastră. Dacă n’am deschis gura ca să spunem asuprirea de moarte, ce ne apasă, asuprire care în aceeaş vreme este şi nenorocirea ţării, pricina este că am înăbuşit în fundul inimilor noastre amintirea tuturor suferinţelor clasei noastre, pentru a nu lua in seamă acum decât suferinţele ţării întregi. Cu toate acestea nimeni să nu se gândească a tălmăci tăcerea noastră ca o dovadă că suntem mulţumiţi de starea noastră lăuntrică de acum». Deputatul ţăran se mărgineşte deocamdată la această plângere de ordin mai general. El ştie că divanurile ad-hoc au avut în primul rând un alt scop, de ordin naţional. «Noi ţăranii plugari români, spune el însă, cari suntem partea cea mai numeroasă a unei ţări autonome, avem dreptul netăgăduit să luăm parte la viitoarele adunări, care vor alcătui Constituţia ţării şi legile ei lăuntrice. Prin urmare noi ţăranii români ne păstrăm dreptul să aducem la cunoştinţă în Adunarea care va alcătui legiuirile lăuntrice ale ţării, toate sarcinile care ne-au fost puse de legile in fiinţă şi să arătăm îndreptările de lipsă pentru ca să se întemeieze fericire.