Dreptatea, martie 1935 (Anul 9, nr. 2225-2251)
1935-03-01 / nr. 2225
Mil IX. NO. 225 pagini Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303042, Adiţia 341102 Realităţi şi diversiuni Concesiunea autobuzelor şi Apariţia ţărănismului în arena politică, imediat după răsboi, atunci când prin expropriere şi vot universal erau îndeplinite concepte favorabile unei atari mişcări, a stârnit cum era firesc legitime proteste şi reacţiuni în lagărele reacţionare. O viaţă paşnică de «şcoală tu, să stau eu», o împărţeală benevolă şi frăţească a huzurului, era pe cale să fie tulburată de apariţia neprevăzută a partidului ţărănesc. Dacă acest partid ar fi fost o imitare a vechilor încercări romantice de până aci, dacă ar fi fost conceput pe calapodul partidului «naţionalist democrat» al d-lui Iorga, care se considera un exponent necontestat al ţărănimii, nu ar fi stârnit nici un protest- Nu de asemenea înjghebări se temeau reacţionarii noştri. Cu atari formaţiuni lucrurile mergeau uşor- De altfel experienţe s’au făcut destuie şi d. Iorga nu a fost neglijat niciodată, ori de câte ori a fost vorba de combinaţii care să danseze după cum li se cântă. (Nu riscăm nici un proces din partea d-lui Iorga, foarte irascibil şi pornit pe pricină, fiind acoperiţi de chiar cuuvintele dumisale : «eu n’am fost eu»). Spre deosebire de încercările de până acum, partidul ţărănesc, născut în 1920, a înţeles să fie realmente, ceea ce titulatura lui îl indica. Cu el nu se puteau repeta manevrele vechi de a-l transforma în unealtă, care să nu satisfacă decât prin firmă legitimile revendicări ale unei clase oropsite. Din momentul în care s’a prins de veste că nici-o tranzacţie nu e posibilă cu acest partid, cea mai sălbatecă campanie a fost pornită contra lui. Nu s’a cruţat nimic în această luptă. Dela teroarea electorală până la falsuri cari să compromită pe fruntaşii partidului, dela calomnia murdară la răstălmăcirea programului, toate armele au, fost utilizate. Zece ani au trebuit partidului ca să poată străbate prin această reţea ce i se întinsese. La capătul unei sforţări uriaşe, în care au căzut vieţi şi s’au sacrificat energii, partidul a putut cuceri victoria. S’a încercat atunci împotriva lui altă tactică. Fiecare gest, fiecare realizare a fost cercetată şi judecată cu reaua credinţă patentă, a celor ce vor cu tot dinadinsul sa găsească puncte vulnerabile. Dintr’o preocupare pentru înarmarea ţării, s’a scos o frustare a avutului public şi o trădare a intereselor naţionale; dintr’o grije pentru plugărime, s’a făcut obiect de râs pentru leneşii cafenelelor, obişnuiţi cu uşoarele cuplete ale revistelor de vară. O lăudabilă muncă pentru cei uitaţi de toţi, a căutat să fie înfăţişată ţării, drept o mare «nenorocire» care n’ar trebui să se mai repete. Dar ţara n’a judecat aşa. De un an se verifică în toate părţile, prin alegeri judeţene şi comunale, mai mult sau mai puţin libere, felul cum această neomenească campanie a fost primită de massele largi ale sporului, încrederea manifestată în partidul naţional-ţărănesc, în aceste alegeri, a sporit nervozitatea celor cu socoteli tulburate. Nu era însă ultima lor decepţie. In discuţii ample, din contribuţii competente, s’a închegat un program de acţiune şi de realizări, menit a pune pe adevăratele baze, acest stat deviat de la rosturile lui fireşti. Iar impresionanta solidaritate în jurul d-lui Mihalache, a tuturor elementelor de marcă ale partidului, a adus acestui program, firul unei sincere şi integrale realizări a lui. Din această clipă, reacţiunea a intrat în furie. Când nu şi-a spus cuvântul prin intervenţii — dragă Doamne—«doctrinare» cari să combată părerile noastre, a asmuţit pe un Hagi Mosco oarecare, delegat să apere «aristocraţia» împotriva ţărănismului; când n’a împroşcat cu noroi pe d. Mihalache aşa cum face d. Goga, au ironizat, cu spirit ciocoese, aşa cum face d. Iorga; când n'au reuşit cu calomnia, au dat drumul şoaptelor şi au lăsat să lucreze intriga. Şi când, în ciuda tuturor acestor încercări, partidul a rămas pe poziţie, întreg şi neclintit, în spate cu massele cari-i secondează entusiaste, au svârlit înainte-i diversiunea. Drumul drept, trebuia deviat. Calea urmată, trebuia abătută şi îndrumată în altă direcţie. Lovitura nu avea nici măcar avantajul noutăţii. Fusese experimentată de multe ori şi totdeauna fără succes. Pentru cei ce au dus lupta cu alte obstacole mul mai grele, pentru cei ce au cunoscut şi baionetia jandarmului şi teroarea prefectului, o simplă diversiune nu contează, ci. . I . : Pentru partidul naţional-ţărănesc, în clipa de faţă nu e decât o rea- Mârşava potlogărie realizată de litate: programul şi un singur ex-.liberali Prin concesiunea autobuzeponent, Ion Mihalache. |l»r către Soc. de tramvaie, a indig-Restul, divertismente pentru plic- lta^ P® drept cuvânt întreaga opitisiţii cafenelelor, sau tonice efe-t ne Publică românească. Cutezanţa mere pentru blazaţii vieţii politice, potlogarilor a întrecut orice mar. Octav Uvezeamnik . Căci, cum am aratat, nu este vorba numai de o afacere de procopsire iiberală cu banii cetăţenilor, dar concesia mai înseamnă şi un atentat direct la existenţa a 30.000 de oameni cari vor rămâne şomeuri împreună cu familiile lor. Aşadar, pentru ca d. Donescu să îşi plaseze ca director al secţiei auutobuzelor de la S. T. B. pe fiul său, şomeur intelectual, este nevoie de lăsarea pe drumuri a câteva zeci de mii de oameni. In legătură cu această ne mai pomenită Potlogărie liberală, împotriva căreia am protestat încă din primul moment, s’a petrecut ori un fapt nou: protestul d-lui Dem. Dobrescu, fostul primar general al Municipiului. Potlogăria liberală va dura numai cat va dăinui actualul regim Declaraţiile fostului primar Dem. Dobrescu In şedinţa de ori a consiliului general al municipiului, d. Dobrescu luînd cuvântul a spus că, faţă de procedeul ce s’a întrebuinţat pentru obţinerea concesionării autobuzelor, aducându-se chestiunea aceasta în discuţie prin surprindere, se vede obligat să aducă la cunoştinţa tuturor că atunci când va veni din nou în fruntea municipiului vane. A mai declarat că, atunci când i s’a cerut d-sale această concesiune a impus condiţiuni mai severe şi că găseşte oneroase condiţiunile în cari se face astăzi. Fireşte la protestul d-lui Dobrescu s’au raliat şi alţi consilieri comunali din cei prezenţi, d-nii Ardeleanu, Manole Constantinescu, etc. 8*sg Ceia ce face această concesie şi mai odioasă, este faptul că pentru a s© ajunge la ea, nemernicii organizatori au aruncat discreditul asupra a 30.000 Cetăţeni, muncitori, harnici şi oneşti, arătându-i opiniei publice drept minoritari cu sentimente străine de ţară. Or, personalul autobuzelor actualSSTZSSZ" - —‘ — - - ■* tat, din români într’un procent de sută la sută, oameni cari au luptat în răsboiu şi majoritatea din ei au fost chiar răniţi pe front. Cum vor primi aceştia argumentele d-lui Donescu? Concesia este un gheşeft şi o neruşinare. Şi această neruşinare şi acest gheşeft nu vor putea dăinui decât sub regimul actual. Or care alt regim va urma va trebui să anuleze această concesie. MOMENTE ____ _ Dacă Întrebat asupra condiţiilor formării guvernului d. Iorga a răspuns: dacă acest lucru s'ar întâmpla, aş face apel la toate bunăvoinţele. Dar nu voi sta de vorbă cu grupuri, ci numai cu persoane. Cine vrea să lucreze alături de mine va putea s’o facă fără ca eu să am a mă întreba din ce partid face parte. O singură condiţie voi pune: în orice departament titularul să asculte de mine până în cel mai mic amănunt». D. Iorga mai speră deci, să alcătuiască un guvern. Ar lua oameni din alte partide, şi i-ar sili să-l asculte la toate departamentele. Ar lua oameni din alte partide, fiindcă în ale-sale nu mai există decât d. Buzdugan şi Munteanu- Râmnic. Şi i-ar obliga să-l asculte, la orice departament, până în cel mai mic amănunt. Adică, la finanţe, să se achite lefurile proporţional cu averea fiecăruia şi cu încasările statului, la sănătate, să se sterilizeze casa, la industrie şi comerţ şi alte departamente economice, să-i fie ascultate sfaturile unui om care, singur a declarat, n’a deschis în toată viaţa lui o carte de economie. Ştiţi ce-ar fi? Norocul este că totul începe cu, dacă. In pag. S-a D. dr. N. Lupu despre problemele la ordinea zilei Roadele D. Strunga dă din colţ în coif. Expiră termenul acordului cu Anglia şi nu poate opera transferul. A solicitat societăţilor petrolifere un avans. Acestea pretind să fie stinse toate litigiile dintre cele şi ministerul industriei. Din două una: Primesc societăţile, păgubeşte statul. Nu primesc, iar păgubeşte statul, făcându-se de râs în faţa Angliei. Să mai spună cineva că d. Strunga s’a plimbat de geaba. CĂMINUL OLTENILOR Consiliul Municipiului Bucureşti a votat o foarte regretabilă rezolu* madă într’o odaie. Condiţiunile ceţie în privinţa căminului destinat Oltenilor. Cum stau faptele ? Din munca zilnică şi câinească a oltenaşilor cu cobiliţe s’au strâns mai multe milioane pentru a li se clădi un hotel, cămin, colegiu, han, sau cum vreţi să-i spuneţi. Iarna se grămădesc claie peste grele mai elementare de higienă sunt neglijate. Cetele de oltenaşii sunt exploatate sângeros de «patroni». Câte unul mai răsărit, mai în vârstă şi cu capital (suprema necesitate!), este conducător de ceată. El cumpără marfa şi el o împarte mai departe In orice caz, condiţiunile de via-! între compatrioţii săi. Fireşte, ideaţă ale acestei categorii sociale tre-bui fiecăruia este de a deveni la buiesc schimbate de urgenţă. Tu- n rândul său un mic patron, dacăberculoza seceră printre ei ca un, scapă cu viaţa din aceste cleşte de cosaş prin livezile cu fân, vara, în tuberculoză şi anemie, sau dacă nu luna iunie. Spicul încă fraged, dar crescut, cade sub ascuţiş fără opunere. In momentul când ne plângem, că neamul românesc este incapabil de comerţ şi de practice activităţi, provincia de dincolo de Olt ne furnizează, cum ne-a furnizat de 5-6 decenii, contingente impozante de negustori risipitori de-a lungul ţării. E o datorie de a ne îngriji de materialul uman. Desgur, Oltenii pleacă de-acasă, din pricina prolificităţii. Sunt prea mulţi copii. Malthusianismul nu se cunoaşte acolo. Veniţi, aici, în Bucureşti, înceete de copii sau flăcăi, având drept ideal comerţul şi stranii aptitudini pentru branşă, bucurându-se de sănătatea de fier a animalului tânăr, crescut în libertate şi pe ogoare, trăiesc în Capitală într’o groaznică promiscuitate. Mormane de carne umană zac, se răsgândeşte, plecând după doi, trei ani, cu un foarte mic «capitălaş» în Oltenia, zorii zilei cei şase kilometri ? La 4 dimineaţa, olteanul trebuie să vie la piaţă. Distanţa este prea mare pentruca să folosească într’o formă oarecare zidurile care se vor ridica din banii lor. Ei ar fi dorit cumpărarea sau ridicarea unui imobil, pe undeva, prin apropiere de piaţă. Parterul să folosească la închiriere, iar nu la locuit. Din chirii să se întreţină imobilul în stare ordonată. Proectul cumpărării terenului de la Bellu se încercase şi mai înainte de a se pune la cale. S’au făcut chiar acte. S’au plătit aconturi. Oltenii au atacat in Justiţie şi se află Oltenii din Capitală sunt actual la Casaţie cu acest proces. Banii lor strânşi cu atâta obidă, din cobiliţe grele de zarzavaturi sau cărbuni, din hărnicie cumplită şi din sgârcenie până la desfigurare fizică, nu pot fi risipiţi fără aspre sancţiuni. Se mai vorbeşte de preţul prea umflat al terenului de la Bellu. De neregularităţi, Primăria Bucureşti a dăruit atâtea terenuri la chemaţi şi nechemaţi. Nu putea să dăruiască Oltenilor terenul din strada Belvedere ? Era apropiat de Piaţa Mare şi nu ajungea să fie măsluit pentru afaceri ca azi, adevărat pean de chagrin balzacian. Ah, micii oltenaşi sunt negustori cinstiţi. Pe când alţii sunt piraţii opiniei publice... mente împărţiţi în 5 asociaţii. (Acest soiu de oameni se pricep şi fac politică la cataramă). Un deziderat al asociaţiilor, indiferent de adversităţile dintre ele, a fost clădirea unui cămin. Pentru asta au strâns câteva milioane. Unde ar trebui zidit căminul oltenaşilor ? Evident pe undeva, în apropiere de piaţa mare, de halele cu carne. In lumea lor de negustori, timpul este bani, iar economia cât de măruntă, axioma. Consiliul Municipal a hotărât zidirea căminului la circa 6 kilometri departe de Piaţă, centrul activităţii lor. Mare greşală! Niciun Oltean, care are vocaţie negustorească nu va dormi acolo, nopţile de vară, în curţi insalubre. Cu ce va parcurge, dimineaţa, în Soluţiile d-lui Iorga D. Iorga a dat un interview la Paris. A dat altul când a plecat din ţară, în care a propus năsbâtia cu lefurile. Spunea anume: să se dea slujbaşului proporţional cu încasările Statului, şi să i se dea iarăşi proporţional cu veniturile lui. Proporţional cu încasările, ajungem la situaţia de sub guvernul dumisale, iar proporţional cu veniturile personale, ar trebui ca o pletoră de funcţionari să se angajeze în a cerceta venituri inexistente; căci ce venituri poate să mai aibe cel ce se bagă în slujbă la Stat ? In interviewul dat la Paris, d. Iorga dă din nou remedii crizei. Ascultaţi: «Este uşor a zeflemisi măsurile edictate de Hitler dar principiul său este excelent. A împiedeca pe cei infirmi şi degeneraţi să procreeze, aceasta fereşte societatea de a hrăni un număr crescând de nenorociţi. Concepţia carităţii creştine nu este la locul ei aici, dacă vrem să apărăm sănătatea rasei». Prin urmare clar, să stârpim pe degeneraţi. Şi cu asta rezolvăm criza. Bun. Dar dacă pe timpul cât d. Iorga era tânăr, ţara românească ar fi fost sub stăpânirea unui Hitler, d. Iorga nu ar mai fi avut, astăzi, copii. O spune singur: era slăbănog, a fost chiar într’un sanatoriu. Şi totuşi, d. Iorga a crescut mare (deşi vorba lui Caragiale: mare şi strâmb), a procreat şi are copii sănătoşi şi buni. Prin urmare, legile eredităţii nu sunt atât de precise încât să-i permită rasistului care umblă cu stringa în mână să le selecteze. E un proces atât de complex în care joacă toate tainele. Exemplul lui Cardan, al cărui tată a fost degenerat, al lui Schopenhauer ai cărui părinţi nu s’au fericit de o sănătate atât de admirabilă, ai lui Nietzsche care şi-a găsit prin neam nu ştiu ce eresuri biologice, sunt concludente. Şi omenirea dă înainte, prin aceşti nebuni capabili a se desanimaliza. Ei taie orizonturi, ei organizează scopuri şi ei însufleţesc pentru cuceririle cele mari. Azil de mediocritate nu poate deveni omenirea. Când se pune problema eugeniei, adică a reabilitării biologice, ea se pune pe cu totul alte premise şi trebue orientată în soluţionarea ei către cu totul alte concluzii. Societatea mai are şi ospicii şi spitale şi aziluri. Iar siringile aci trebuesc aplicate. Iar nu ca remediu împotriva crizei. o turca «Țara Noastră» protestează contra străinilor în literatură. ...Dacă d. Goga în loc să scrie poezii face politică. Și politică de proastă calitate... n * D. Iorga vorbește de «o colaborare în disciplină». ...Când d-sa a avut nevoie, mai tu uit, de o disciplină în colaborare... «Ţara Noastră» dă lecţii de «cum se poate compromite o idee bună». In materia aceasta, d. Goga are specialitate. __________________ Vineri marile 1932 lei Până aici De o bucată de vreme cine trece graniţa, dacă are ştiinţă de carte, adică 4 clase primare făcute până la sfârşit la o şcoală înflorită din cele ale d-lui Anghelscu, nu se mulţumeşte să bea nişte ape miraculoase sau să se scalde în Adriatica. Acum e de rigoare să meargă cel puţin la Hitler, iar cine n’ajunge pe-acolo să se oprească pe la d. Pilsudski. Dacă aceşti domni s’ar mulţumi să tae cu cuţitaşul o aşchie din scara de serviciu a acestor mari bărbaţi de stat, sau să aibă un schimb de vederi diplomatice cu un valet cu fireturi aurite, ei ar avea motive să fie măguliţi, iar ţara n’ar avea nimic de pierdut. Am avea şi noi prin intermediul lor ceva legături cu poporul statelor vecine. Ei însă nu se mulţumesc cu atât. Orice nechemat, odată ce se vede dincolo de vamă, netaxat şi odată ce constată că-i singurul român din tren, se constitue în reprezentant autorizat al României, şi crede că simbolizează un întreg corp diplomatic. , Dacă aceşti musafiri nepoftiţi ai lui Hitler, Mussolini şi Pilsudski, ne-ar compromite prin prezenţa lor consternată şi aiurită în faţa oamenilor de stat respectivi, iarăş nu ar fi nimic, fiindcă un stat oricât de bine organizat nu poate răspunde de toţi supuşii lui. Dar, ca reprezentanţi ce sunt aiomâniei, iau postură de emisari, de oameni importanţi şi vorbesc ca mandatari ai naţiei române. Ne aranjează proectate alianţe sau trădări cu o uşurinţă care nu se poate tolera. Mai mult încă. După ce, singuri fiind pe acolo şi lipsiţi de simţ critic nu-şi dau seamă de situaţia comică în care se pun, intră înapoi în ţară, păstrând ceva din aroganţa şi importanţa pe care şi-au dat-o pe Vistula sau pe Elba, — şi aici pe malurile Dâmboviţei. Nici astan’ar fi nimic, fiindcă aici ne cunoaştem şi nu este absolut superflu să ne mai amuzăm cu ce putem. , Dacă ar pune apoi la naftalină cămaşa neagră sau cenuşie cumpărată ad-hoc dela Titz, iarăşi n'ar fi nimic. Dar dumnealor încep după aceia, aici în ţară o agitaţie cu intenţii de determinare a curentelor de politică externă, ceia ce nu poate fi îngăduit. Nici un echivoc, şi nici o singularizare nu este permisă cu privire la linia pe care avem de dus şi de continuat politica noastră externă. Noi suntem şi rămânem fideli Franţei. Orice cămaşă străină şi inamică ei, este străină şi inamică nouă. Nici un soi de cochetărie puerilă nu ne poate fi permisă. Se pot juca cu politica internă a ţării şi cu destinele ei şi copiii şi bătrânii ajunşi în mintea copiilor, dar nu poate oricine să clintească acrederea pe care o are Franţa în noi, şi nici să necinstească crezul nostru de recunoştinţă, de mare stimă şi admiraţie, şi de fidelitate pentru Franţa. Tuturor nebunilor, trebue să li se spue de către acei care poartă răspunderea destinelor acestei ţări. Până aici, D. Razu -( Milenar... =3.= După milenarul «Poetului din Paradis» sărbătorit în Persia, ca unul ee este izvorul poeziei, a limbii şi a tradiiei sale, Parisul i-a consacrat în decursul lunii Decembrie, o expoziţie la Biblioteca Naţională. Firdusi este mai vechiu decât Omar Khayam şi Saadi Hafiz, cunoscuţi totuşi mai bine decât el. Aceştia au trăit: unul în timpul lui Dante, altul în timpul lui Petrarca. Pe când Firdusi a murit în epoca în care se alcătuia «La Chanson de Roland». Problema cea mare în Persia, ca şi în Egipt, este acea a irigaţiei şi cum poetul Firdusi se juca mai mult pe marginea unui mic canal, în grădina tatălui său, a văzut de multe ori că, odată ce apele luau întăritura de fascine şi pământ bătut, canalul seca şi grădina rămânea stearpă. A început deci a năzui de pe atunci să câştige atâţi bani încât să poată construi un dig de piatră pe care vremurile să nu-l mai poată clinti din loc. Dorinţa aceasta a urmărit până la moarte S’a născut la Thous în 934, în Persia islamizată prin invazia arabă din sec. al VH-lea, dar într’o epocă de renaştere în acele clipe. regii se depărtau acum de Kalifi şi căutau să reînvie tradiţiile naţionale, vechea religie a lui Zoroastru şi vechea limbă, pehrvă. Poeţii erau cei meniţi să dea trup sufletului acesta ce abia se mai simţea rătăcind printre Perşi. Abukassim. Firdusi, poetul paradisiac, a fost un student tăcut şi lucrător până la vârsta de 30 de ani. Mergea din sat în sat şi punea pe bătrânii satelor să-i povestească legendele vechi, pe care apoi se încerca să le pună în versuri. Se regăsiseră în mare parte şi fragmentele din vechi cronice în pehavă, aruncate şi risipite de invazia musulmană, pe care poetul le-a studiat cu sârguinţă. Tocmai atunci află Firdusi că poetul pe care-l însărcinase regele să pună în versuri fragmentele regăsite din aceste cronici, a fost spintecat într’o orgie şi că nu rimase decât vre-o mie de disticuri. Şi, după ce a căpătat de la un prieten textul vechilor cronici, a început să scrie poemul său la 36 de ani. Regele Mahmud din dinastia a doua, fundată la Ghazna, după ce Firdusi purtase cu el poemul 20 de ani în singurătate, a consimţit să-l asculte. Oraşul său natal, auzind apoi despre poemul lui Abukassim, s-a interesat de el. Guvernatorul Ta chemat, i-a ascultat versurile şi l-a scos din mizerie. Chemat la curtea sultanului, a avut de luptat cu multe intrigi şi kabale din partea concurenţilor săi. Totuşi a ajuns până la Mahmud şi timp de 15 ani a găsit acolo puţina încurajare de care avea nevoie ca să-şi termine poemul la 56 de ani. El îşi simte declinul şi se resemnează, dar din toate amărăciunile vieţii şi grijile despre soarta poemului său, opera capătă un accent unic. îndărătul descrierei acţiunilor strălucite ale unor supraoameni se simte sufletul chinuit al omului, care şi-a stors opera din lacrimile omului cel mai nefericit. La 58 de ani el se înfăţişează ca un om care nu gândeşte decât la sicriu şi la cimitir şi nu cere lui Dumnezeu decât puterea să-şi termine opera. Totuşi a trăit ca să-şi termine poemul la 71 de ani şi apoi ceia ce l-a mai ţinut în viaţă. El trimise poemul «Schah-Name» sultanului care-i dărui atât argint cât putea duce un elefant, adică un dinar de argint pentru fiecare dissth. Sultanul îi făgăduise însă câte un dinar de aur, dar sfătuit de miniştrii săi nu-şi ţinuse făgăduiala. Primind cei 60.000 de dinari de argint şi aflând cele ce se petrecuse, împărţi suma în trei părţi: una pentru omul care-i adusese banii, una pentru băeţaşul său, căci tocmai eşea din baie, iar a treia se duse de o dădu negustorului din faţa boilor pentru un pahar de bere. S’a dus apoi acasă şi a aruncat în foc mii de versuri pe care nu le avea scrise în dublu. S’a îmbrăcat în haină de derviş, a luat un toiag şi a plecat în lume. In urma lui a lăsat un mesaj de patru versuri scris pe moschee şi un rulou pecetluit să se înmâneze sultanului, după 20 de zile. Aici era faimoasa «Satiră către Mahmud». Niciodată na existat un poet care să-l ia mai de sus pe un rege, îndrăznind chiar să facă aluzie la origina umilă a sultanului. Unsprezece ani a rătăcit apoi bătrânul poet, primit şi apoi izgonit din fiecare stat de frica răzbunării sultanului. Unul dintre guvernatori însă a îndrăznit să scrie lui Mahmud arătându-i vina faţă de poet şi spunându-i că Firdusi se angajase să nu mai scrie nimic împotriva sultanului. Se zice că neputându-se stăpâni de a nu-şi mai vedea odată oraşul natal, veni acolo necunoscut. Deodată auzi un copil recitând din versurile sale. Atunci a scos un strigăt şi a căzut mort. Nu numai copiii, ci şi îngerii îi reciteau versurile, căci unul din ei veni să le spună la urechea unui seik ce nu voise a citi rugăciunile cuvenite, la căpătâiul mortului. Tocmai când eşea sicriul mortului pe o poartă, intra pe cealaltă elefantul încărcat cu aur pe care-l trimitea sultanul poetului şi rochia de onoare... Heine a scris un romancero pe această temă. Fiica lui a respins darul, dar o soră a sa l-a primit şi a zidit cu el un măreţ dig de piatră pe marginea canalului, aşa cum dorise el din copilărie. «Cartea Regilor», Schah-Name, are 120.000 versuri, legenda dinastiilor din Iran cu miticul Zohak căruia îi ies mereu doi şerpi negri din umeri, până la sfârşitul Sasanizilor. E un nesfârşit şir de bătălii, dragoste, demoni şi vrăji, curaj şi trădări, o mulţime ca un furnicar de oameni şi personagii. Peripeţii mai măreţe şi mai ample decât ale lui Dante şi ale lui Homer. Croiţi după cerinţele poemelor epice, dar vii, trăind ca oamenii şi schimbându-se cu vârsta şi cu dispoziţia, cu eroi ai povestirii asemenea celor din legendele vechi. Eroul principal este Rustem, care şi-a ucis fiul fără a-l cunoaşte. Asupra lui şi-a adunat poetul toate frumuseţile, iar aventurile sale cuprindeau nouă domnii şi două treimi din poem. Imaginile de o bogăţie orientală, rămân totuşi exprimate într-o formă eliptică şi directă. Nu există poem în care romanescul să rămână mai însufleţit şi mai antrenant. Traducerea franceză a lui Mohe est® frumoasă ca un original.