Dreptatea, martie 1935 (Anul 9, nr. 2225-2251)

1935-03-01 / nr. 2225

Mil IX. NO. 22­5­­ pagini Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303042, Adiţia 341102 Realităţi şi diversiuni Concesiunea autobuzelor şi Apariţia ţărănismului în arena politică, imediat după răsboi, a­­tunci când prin expropriere şi vot universal erau îndeplinite concepte favorabile unei atari mişcări, a stârnit cum era firesc legitime pro­teste şi reacţiuni în lagărele reac­ţionare. O viaţă paşnică de «şcoală tu, să stau eu», o împărţeală benevolă şi frăţească a huzurului, era pe cale să fie tulburată de apariţia nepre­văzută a partidului ţărănesc. Dacă acest partid ar fi fost o i­­mitare a vechilor încercări roman­tice de până aci, dacă ar fi fost conceput pe calapodul partidului «naţionalist democrat» al d-lui Ior­­ga, care se considera un exponent necontestat al ţărănimii, nu ar fi stârnit nici un protest- Nu de asemenea înjghebări se te­meau reacţionarii noştri. Cu atari formaţiuni lucrurile mergeau uşor- De altfel experienţe s’au făcut des­­tuie şi d. Iorga nu a fost neglijat niciodată, ori de câte ori a fost vor­ba de combinaţii care să danseze după cum li se cântă. (Nu riscăm nici un proces din partea d-lui Ior­ga, foarte irascibil şi pornit pe pri­cină, fiind acoperiţi de chiar cu­­uvintele dumisale : «eu n’am fost eu»). Spre deosebire de încercările de până acum, partidul ţărănesc, năs­cut în 1920, a înţeles să fie realmen­te, ceea ce titulatura lui îl indica. Cu el nu se puteau repeta mane­vrele vechi de a-l transforma în u­­nealtă, care să nu satisfacă decât prin firmă legitimile revendicări ale unei clase oropsite. Din momentul în care s’a prins de veste că nici-o tranzacţie nu e posibilă cu acest partid,­ cea mai sălbatecă campanie a fost pornită contra lui. Nu s’a cruţat nimic în această luptă. Dela teroarea electorală pâ­nă la falsuri cari să compromită pe fruntaşii partidului, dela calomnia murdară la răstălmăcirea progra­mului, toate armele au, fost utili­zate. Zece ani au trebuit partidului ca să poată străbate prin această re­ţea ce i se întinsese. La capătul unei sforţări uriaşe, în care au căzut vieţi şi s’au sacri­ficat energii, partidul a putut cu­ceri victoria. S’a încercat atunci împotriva lui altă tactică. Fiecare gest, fiecare realizare a fost cercetată şi judeca­tă cu reaua credinţă patentă, a ce­lor ce vor cu tot dinadinsul sa gă­sească puncte vulnerabile. Dintr’o preocupare pentru înar­marea ţării, s’a scos o frustare a avutului public şi o trădare a in­tereselor naţionale; dintr’o grije pentru plugărime, s’a făcut obiect de râs pentru leneşii cafenelelor, obişnuiţi cu uşoarele cuplete ale re­vistelor de vară. O lăudabilă muncă pentru cei ui­taţi de toţi, a căutat să fie înfăţi­şată ţării, drept o mare «nenoro­cire» care n’ar trebui să se mai re­pete. Dar ţara n’a judecat aşa. De un an se verifică în toate părţile, prin alegeri judeţene şi comunale, mai mult sau mai puţin libere, felul cum această neomenească campanie a fost primită de massele largi ale s­porului, încrederea manifestată în parti­dul naţional-ţărănesc, în aceste a­­legeri, a sporit nervozitatea celor cu socoteli tulburate. Nu era însă ultima lor decepţie. In discuţii ample, din contribu­ţii competente, s’a închegat un pro­gram de acţiune şi de realizări, me­nit a pune pe adevăratele baze, a­­cest stat deviat de la rosturile lui fireşti. Iar impresionanta solidaritate în jurul d-lui Mihalache, a tuturor e­­lementelor de marcă ale partidului, a adus acestui program, firul unei sincere şi integrale realizări a lui. Din această clipă, reacţiunea a intrat în furie. Când nu şi-a spus cuvântul prin­ intervenţii — dragă Doamne—«doc­trinare» cari să combată părerile noastre, a asmuţit pe un Hagi Mosco oarecare, delegat să apere «aristo­craţia» împotriva ţărănismului; când n’a împroşcat cu noroi pe d. Mihalache aşa cum face d. Goga,­­ au ironizat, cu spirit ciocoese, aşa cum face d. Iorga; când n'au reu­şit cu calomnia, au dat drumul şoaptelor şi au lăsat să lucreze in­triga. Şi când, în ciuda tuturor acestor încercări, partidul a rămas pe po­ziţie, întreg şi neclintit, în spate cu massele cari-i secondează entu­­siaste, au svârlit înainte-i diversiu­nea. Drumul drept, trebuia deviat. Ca­lea urmată, trebuia abătută şi în­drumată în altă direcţie. Lovitura nu avea nici măcar a­­vantajul noutăţii. Fusese experi­mentată de multe ori şi totdeauna fără succes. Pentru cei ce au dus lupta cu alte obstacole mul mai grele, pen­tru cei ce au cunoscut şi baionetia jandarmului şi teroarea prefectu­lui, o simplă diversiune nu con­tează, ci. . I . : Pentru partidul naţional-ţărănesc, în clipa de faţă nu e decât o rea- Mârşava potlogărie realizată de litate: programul şi un singur ex-.liberali Prin concesiunea autobuze­­ponent, Ion Mihalache. |l»r către Soc. de tramvaie, a indig-Restul, divertismente pentru plic- lta^ P® drept cuvânt întreaga opi­­tisiţii cafenelelor, sau tonice efe-t n­e Publică românească. Cutezanţa mere pentru blazaţii vieţii politice,­­ potlogarilor a întrecut orice mar. Octav Uvezeamni­k . Căci, cum am aratat, nu este vor­­ba numai de o afacere de procop­­sire iiberală cu banii cetăţenilor, dar concesia mai înseamnă şi un a­tentat direct la existenţa a 30.000 de oameni cari vor rămâne şomeuri împreună cu familiile lor. Aşa­dar, pentru ca d. Donescu să îşi plaseze ca director al secţiei auu­tobuzelor de la S. T. B. pe fiul său, şomeur intelectual, este nevoie de lăsarea pe drumuri a câteva zeci de mii de oameni. In legătură cu această ne mai pomenită Potlogărie liberală, împo­triva căreia am protestat încă din primul moment, s’a petrecut ori un fapt nou: protestul d-lui Dem. Do­­brescu, fostul primar general al Municipiului. Potlogăria liberală va dura numai cat va dăinui actualul regim Declaraţiile fostului primar Dem. Dobrescu In şedinţa de ori a consiliului ge­neral al municipiului, d. Dobrescu luînd cuvântu­l a spus că, faţă de procedeul ce s’a întrebuinţat pentru obţi­nerea concesionării auto­buzelor, aducându-se ches­tiunea aceasta în discuţie prin surprindere, se vede obligat să aducă la cunoş­tinţa tuturor că atunci când va veni din nou în fruntea municipiului va­ne. A mai declarat că, a­­tunci când i s’a cerut d-sale această concesiune a impus condiţiuni mai se­vere şi că găseşte oneroa­se condiţiunile în cari se face astăzi. Fireşte la protestul d-lui Dobres­cu s’au raliat şi alţi consilieri co­m­unali din cei prezenţi, d-nii Ar­­deleanu, Manole Constantinescu, etc. 8*­sg Ceia ce face această concesie şi mai odioasă, este faptul că pentru a s© ajunge la ea, nemernicii orga­nizatori au aruncat discreditul a­su­­pra a 30.000 Cetăţeni, muncitori, har­­nici şi oneşti, arătându-i opiniei publice drept minoritari cu sen­timente străine de ţară. Or, personalul autobuzelor actua­lSSTZSSZ" - —‘ — - - ■* tat, din români într’un procent de sută la sută, oameni cari au luptat în răsboiu şi majoritatea din ei au fost chiar răniţi pe front. Cum vor primi aceştia argumen­tele d-lui Donescu? Concesia este un gheşeft şi o neruşinare. Şi această neruşinare şi acest ghe­şeft nu vor putea dăinui de­cât sub regimul actual. Or care alt regim va ur­ma va trebui să anuleze a­­ceastă concesie. MOMENTE ____ _ Dacă Întrebat asupra condiţiilor for­mării guvernului d. Iorga a răs­puns: dacă acest lucru s'ar întâm­pla, aş face apel la toate bunăvoin­ţele. Dar nu voi sta de vorbă cu grupuri, ci numai cu persoane. Cine vrea să lucreze alături de mine va putea s’o facă fără ca eu să am a mă întreba din ce partid face parte. O singură condiţie voi pune: în ori­ce departament titularul să asculte de mine până în cel mai mic amă­nunt». D. Iorga mai speră deci, să alcă­tuiască un­ guvern. Ar lua oameni din alte partide, şi i-ar sili să-l as­culte la toate departamentele. Ar lua oameni din alte partide, fiindcă în al­e-sale nu mai există decât d. Buzdugan şi Munteanu- Râmnic. Şi i-ar obliga să-l asculte, la ori­ce departament, până în cel mai mic amănunt. Adică, la finanţe, să se achite le­furile proporţional cu averea fie­căruia şi cu încasările statului­, la sănătate, să se sterilizeze casa, la industrie şi comerţ şi alte departa­mente economice, să-i fie ascultate sfaturile unui om care, singur a declarat, n’a deschis în toată viaţa lui o carte de economie. Ştiţi ce-ar fi? Norocul este că totul începe cu, dacă. In pag. S-a­­ D. dr. N. Lupu despre problemele la ordinea zilei Roadele D. Strunga dă din colţ în coif. Expiră termenul acordului cu An­glia şi nu poate opera transferul. A solicitat societăţilor petrolifere un avans. Acestea pretind să fie stinse toate litigiile dintre cele şi ministerul industriei. Din două una: Primesc societăţile, păgubeşte sta­­tul. Nu primesc, iar păgubeşte statul, făcându-se de râs în faţa Angliei. Să mai spună cineva că d. Strun­ga s’a plimbat de geaba. CĂMINUL OLTENILOR Consiliul Municipiului Bucureşti a votat o foarte regretabilă rezolu­*­ madă într’o odaie. Condiţiunile ce­ţie în privinţa căminului destinat Oltenilor. Cum stau faptele ? Din munca zilnică şi câinească a oltenaşilor cu cobiliţe s’au strâns mai multe milioane pentru a li se clădi un h­otel, cămin, colegiu, han, sau cum vreţi să-i spuneţi. Iarna se grămădesc claie peste gre­le mai elementare de higienă sunt neglijate. Cetele de oltenaşii sunt exploata­te sângeros de «patroni». Câte unul mai răsărit, mai în vârstă şi cu ca­pital (suprema necesitate!), este conducător de ceată. El cumpără marfa şi el o împarte mai departe In orice caz, condiţiunile de via-! între compatrioţii săi. Fireşte, idea­­ţă ale acestei categorii sociale tre-bui fiecăruia este de a deveni la buiesc schimbate de urgenţă. Tu- n rândul său un mic patron, dacă­berculoza seceră printre ei ca un, scapă cu viaţa din aceste cleşte de cosaş prin livezile cu fân, vara, în tuberculoză şi anemie, sau dacă nu luna iunie. Spicul încă fraged, dar crescut, cade sub ascuţiş fără opu­nere. In momentul când ne plângem, că neamul românesc este incapabil de comerţ şi de practice activităţi, provincia de dincolo de Olt ne fur­nizează, cum ne-a furnizat de 5-6 decenii, contingente impozante de negustori risipitori de-a lungul ţă­rii. E o datorie de a ne îngriji de materialul uman. Desgur, Oltenii pleacă de-acasă, din pricina prolificităţii. Sunt prea mulţi copii. Malthusianismul nu se cunoaşte acolo. Veniţi, aici, în Bucureşti, înceete de copii sau flăcăi, având drept i­­deal comerţul şi stranii aptitudini pentru branşă, bucurându-se de să­nătatea de fier a animalului tânăr, crescut în libertate şi pe ogoare, trăiesc în Capitală într’o groaznică promiscuitate. Mormane de carne umană zac, se răsgândeşte, plecând după doi, trei ani, cu un foarte mic «capită­­laş» în Oltenia, zorii zilei cei şase kilometri ? La 4 dimineaţa, olteanul trebuie să vie la piaţă. Distanţa este prea mare pentru­­ca să folosească într’o formă oare­care zidurile care se vor ridica din banii lor. Ei ar fi dorit cumpărarea sau ri­dicarea unui imobil, pe undeva, prin apropiere de piaţă. Parterul să folosească la închiriere, iar nu la locuit. Din chirii să se întreţină imobilul în stare ordonată. Proectul cumpărării terenului de la Bellu se încercase şi mai înainte de a se pune la cale. S’au făcut chiar acte. S’au plătit aconturi. Ol­­­­tenii au atacat in­ Justiţie şi se află Oltenii din Capitală sunt actual­ la Casaţie cu acest proces. Banii lor strânşi cu atâta obidă, din cobiliţe grele de zarzavaturi sau cărbuni, din hărnicie cumplită şi din sgârcenie până la desfigu­rare fizică, nu pot fi risipiţi fără aspre sancţiuni. Se mai vorbeşte de preţul prea umflat al terenului de la Bellu. De neregularităţi, Primăria Bucureşti a dăruit atâ­tea terenuri la chemaţi şi neche­maţi. Nu putea să dăruiască Oltenilor terenul din strada Belvedere ? Era apropiat de Piaţa Mare şi nu ajun­gea să fie măsluit pentru afaceri ca azi, adevărat pean de chagrin bal­zacian. Ah, micii oltenaşi sunt negustori cinstiţi. Pe când alţii sunt piraţii opiniei publice... mente împărţiţi în 5 asociaţii. (A­­cest soiu de oameni se pricep şi fac politică la cataramă). Un deziderat al asociaţiilor, indi­ferent de adversităţile dintre ele, a fost clădirea unui cămin. Pentru asta au strâns câteva milioane. Unde ar trebui zidit căminul ol­tenaşilor ? Evident pe undeva, în apropiere de piaţa­ mare, de halele cu carne. In lumea lor de negustori, timpul este bani, iar economia cât de măruntă, axioma. Consiliul Municipal a hotărât zi­direa căminului la circa 6 kilometri departe de Piaţă, centrul activită­ţii lor. Mare greşală! Niciun Oltean, care are vocaţie negustorească nu va dormi acolo, nopţile de vară, în curţi insalubre. Cu ce va parcurge, dimineaţa, în Soluţiile d-lui Iorga D. Iorga a dat un interview la Paris. A dat altul când a plecat din ţară, în care a propus năsbâtia cu lefurile. Spunea anume: să se dea slujbaşului proporţional cu încasă­rile Statului, şi să i se dea iarăşi proporţional cu veniturile lui. Pro­porţional cu încasările, ajungem la situaţia de sub guvernul dumi­sale, iar proporţional cu veniturile personale, ar trebui ca o pletoră de funcţionari să se angajeze în a cer­ceta venituri inexistente; căci ce venituri poate să mai aibe cel ce se bagă în slujbă la Stat ? In interviewul dat la Paris, d. Iorga dă din nou remedii crizei. Ascultaţi: «Este uşor a zeflemisi măsurile edictate de Hitler dar principiul său este excelent. A împiedeca pe cei infirmi şi degeneraţi să pro­­creeze, aceasta fereşte societatea de a hrăni un număr crescând de ne­norociţi. Concepţia carităţii creşti­ne nu este la locul ei aici, dacă vrem să apărăm sănătatea rasei». Prin urmare clar, să stârpim pe degeneraţi. Şi cu asta rezolvăm criza. Bun. Dar dacă pe timpul cât d. Iorga era tânăr, ţara românească ar fi fost sub stăpânirea unui Hitler, d. Iorga nu ar mai fi avut, astăzi, co­pii. O spune singur: era slăbănog, a fost chiar într’un sanatoriu. Şi totuşi, d. Iorga a crescut mare (deşi vorba lui Caragiale: mare şi strâmb), a procreat şi are copii să­nătoşi şi buni. Prin urmare, legile eredităţii nu sunt atât de precise încât să-i per­mită rasistului care umblă cu st­ringa în mână să le selecteze. E un proces atât de complex în care joa­că toate tainele. Exemplul lui Cardan, al cărui ta­tă a fost degenerat, al lui Schopen­hauer ai cărui părinţi nu s’au feri­cit de o sănătate atât de admirabi­lă, ai lui Nietzsche care şi-a găsit prin neam nu ştiu ce eresuri bio­logice, sunt concludente. Şi omenirea dă înainte, prin a­­ceşti nebuni capabili a se desani­­maliza. Ei taie orizonturi, ei orga­nizează scopuri şi ei însufleţesc pentru cuceririle cele mari. Azil de mediocritate nu poate de­veni omenirea. Când se pune pro­blema eugeniei, adică a reabilitării biologice, ea se pune pe cu totul alte premise şi trebue orientată în soluţionarea ei către cu totul alte concluzii. Societatea mai are şi ospicii şi spitale şi aziluri. Iar siringile aci trebuesc aplicate. Iar nu ca remediu împotriva cri­zei. ­o turca «Ț­ara Noastră» protestează con­tra străinilor în literatură. ...Dacă d. Goga în loc să scrie poezii face politică. Și politică de proastă calitate... n * D. Iorga vorbește de «o colabo­rare în disciplină». ...Când d-sa a avut nevoie, mai tu uit, de o disciplină în colaborare... «Ţara Noastră» dă lecţii de «cum se poate compromite o idee bună». In materia aceasta, d. Goga are specialitate. __________________ Vineri m­­arile 193­­2 lei Până aici De o bucată de vreme cine trece graniţa, dacă are ştiinţă de carte, adică 4 clase primare făcute până la sfârşit la o şcoală înflorită din cele ale d-lui Anghelscu, nu se mul­ţumeşte să bea nişte ape miracu­loase sau să se scalde în Adriatica. Acum e de rigoare să meargă cel puţin la Hitler, iar cine n’ajunge pe-acolo să se oprească pe la d. Pilsudski. Dacă aceşti domni s’ar mulţumi să tae cu cuţitaşul o aşchie din sca­ra de serviciu a acestor mari băr­baţi de stat, sau să aibă un schimb de vederi diplomatice cu un valet cu fireturi aurite, ei ar avea mo­tive să fie măguliţi, iar ţara n’ar avea nimic de pierdut. Am avea şi noi prin intermediul lor ceva le­gături cu poporul statelor vecine. Ei însă nu se mulţumesc cu atât. Orice nechemat, odată ce se vede dincolo de vamă, netaxat şi odată ce constată că-i singurul român din tren, se constitue în reprezentant autorizat al României, şi crede că simbolizează un întreg corp diplo­matic. , Dacă aceşti musafiri nepoftiţi ai lui Hitler, Mussolini şi Pilsudski, ne-ar compromite prin prezenţa lor consternată şi aiurită în faţa oa­menilor de stat respectivi, iarăş nu ar fi nimic, fiindcă un stat oricât de bine organizat nu poate răspun­de de toţi supuşii lui. Dar, ca reprezentanţi ce sunt ai­­­­omâniei, iau postură de emisari, de oameni importanţi şi vorbesc ca mandatari ai naţiei române. Ne aranjează proectate alianţe sau trădări cu o uşurinţă care nu se poate tolera. Mai mult încă. După ce, singuri fiind pe acolo şi lipsiţi de simţ cri­tic nu-şi dau seamă de situaţia co­mică în care se pun, intră înapoi în ţară, păstrând ceva din aroganţa şi importanţa pe care şi-au dat-o pe Vistula sau pe Elba, — şi aici pe malurile Dâmboviţei. Nici asta­­n’ar fi nimic, fiindcă aici ne cunoaştem şi nu este abso­lut superflu să ne mai amuzăm cu ce putem. , Dacă ar pune apoi la naftalină cămaşa neagră sau cenuşie cumpă­rată ad-hoc dela Titz, iarăşi n'ar fi nimic. Dar dumnealor încep după aceia, aici în ţară o agitaţie cu intenţii de determinare a curentelor de po­litică externă, ceia ce nu poate fi îngăduit. Nici un echivoc, şi nici o singu­larizare nu este permisă cu privire la linia pe care avem de dus şi de continuat politica noastră externă. Noi suntem şi rămânem fideli Franţei. Orice cămaşă străină şi inamică ei, este străină şi inamică nouă. Nici un soi de cochetărie pue­rilă nu ne poate fi permisă. Se pot juca cu politica internă a ţării şi cu destinele ei şi copiii şi bătrânii ajunşi în mintea copiilor, dar nu poate oricine să clintească acrederea pe care o are Franţa în noi, şi nici să necinstească crezul nostru de recunoştinţă, de mare sti­mă şi admiraţie, şi de fidelitate pen­tru Franţa. Tuturor nebunilor, trebue să li se spue de către acei care poartă răspunderea destinelor acestei ţări. Până aici, D. Razu -( M­ilenar... =3.= După milenarul «Poetului din Pa­radis» sărbătorit în Persia, ca unul ee este izvorul poeziei, a limbii şi a tradi­­­iei sale, Parisul i-a consacrat în decursul lunii Decembrie, o ex­poziţie la Biblioteca Naţională. Firdusi este mai vechiu de­cât Omar Khayam şi Saadi Hafiz, cu­noscuţi totuşi mai bine decât el. A­­ceştia au trăit: unul în timpul lui Dante, altul în timpul lui Petrarca. Pe când Firdusi a murit în epoca în care se alcătuia «La Chanson de Roland». Problema cea mare în Persia, ca şi în Egipt, este acea a irigaţiei şi cum poetul Firdusi se juca mai mult pe marginea unui mic canal, în grădina tatălui său, a văzut de multe ori că, odată ce apele luau întăritura de fascine şi pământ bă­tut, canalul seca şi grădina rămâ­nea stearpă. A început deci a năzui de pe atunci să câştige atâţi bani î­n­cât să poată construi un dig de piatră pe care vremurile să nu-l mai poată clinti din loc. Dorinţa aceasta­­ a urmărit până la moarte­ S’a născut la Thous în 934, în Persia islamizată prin invazia a­­rabă din sec. al VH-lea, dar într’o epocă de renaştere în acele clipe. regii se depărtau acum de Kalifi şi căutau să reînvie tradiţiile na­ţionale, vechea religie a lui Zoroas­­tru şi vechea limbă, pehrvă. Poeţii erau cei meniţi să dea trup sufle­tului acesta ce abia se mai simţea rătăcind printre Perşi. Abukassim. Firdusi, poetul para­disiac, a fost un student tăcut şi lucrător până la vârsta de 30 de ani. Mergea din sat în sat şi punea pe bătrânii satelor să-i povestească legendele vechi, pe care apoi se în­cerca să le pună în versuri. Se re­găsiseră în mare parte şi fragmen­tele din vechi cronice în pehavă, a­­runcate şi risipite de invazia mu­sulmană, pe care poetul le-a studiat cu sârguinţă. Tocmai atunci află Firdusi că poetul pe care-l însărci­­nase regele să pună în versuri frag­mentele regăsite din aceste cronici, a fost spintecat într’o orgie şi că nu rimase de­cât vre-o mie de dis­ticuri. Şi, după ce a căpătat de la un prieten textul vechilor cronici, a început să scrie poemul său la 36 de ani. Regele Mahmud din dinastia a doua, fundată la Ghazna, după ce Firdusi purtase cu el poemul 20 de ani în singurătate, a consimţit să-l asculte. Oraşul său natal, auzind apoi de­spre poemul lui Abukassim, s-a in­teresat de el. Guvernatorul Ta che­mat, i-a ascultat versurile şi l-a scos din mizerie. Chemat la curtea sulta­nului, a avut de luptat cu multe in­trigi şi kabale din partea concuren­ţilor săi. Totuşi a ajuns până la Mahmud şi timp de 15 ani a găsit acolo puţina încurajare de care a­­vea nevoie ca să-şi termine poemul la 56 de ani. El îşi simte declinul şi se resemnează, dar din toate amă­răciunile vieţii şi grijile despre soarta poemului său, opera capătă un accent unic. îndărătul descrierei acţiunilor strălucite ale unor supra­oameni se simte sufletul chinuit al omului, care şi-a stors opera din lacrimile omului cel mai nefericit. La 58 de ani el se înfăţişează ca un om care nu gândeşte decât la sicriu şi la cimitir şi nu cere lui Dumnezeu de­cât puterea să-şi ter­mine opera. Totuşi a trăit ca să-şi termine poemul la 71 de ani şi apoi ceia ce l-a mai ţinut în viaţă. El trimise poemul «Schah-Name» sultanului care-i dărui atât argint cât putea duce un elefant, adică un dinar de argint pentru fiecare dis­­st­h. Sultanul îi făgăduise însă câte un dinar de aur, dar sfătuit de mi­niştrii săi­ nu-şi ţinuse făgăduiala. Primind cei 60.000 de dinari de ar­gint şi aflând cele ce se petrecuse, împărţi suma în trei părţi: una pentru omul care-i adusese banii, una pentru băeţaşul său, căci toc­mai eşea din baie, iar a treia se duse de o dădu negustorului din faţa boilor pentru un pah­ar de bere. S’a dus apoi acasă şi a aruncat în foc mii de versuri pe care nu le avea scrise în dublu. S’a îmbrăcat în haină de derviş, a luat un toiag şi a plecat în lume. In urma lui a lăsat un mesaj de patru versuri scris pe moschee şi un rulou pecet­luit să se înmâneze sultanului, după 20 de zile. Aici era faimoasa «Satiră către Mahmud». Niciodată na existat un poet care să-l ia mai de sus pe un rege, în­drăznind chiar să facă aluzie la ori­gina umilă a sultanului. Unsprezece ani a rătăcit apoi bătrânul poet, primit şi apoi izgonit din fiecare stat de frica răzbunării sultanului. Unul dintre guvernatori însă a în­drăznit să scrie lui Mahmud ară­tându-i vina faţă de poet şi spu­­nându-i că Firdusi se angajase să nu mai scrie nimic împotriva sulta­nului. Se zice că neputându-se stăpâni de a nu-şi mai vedea odată oraşul natal, veni acolo necunoscut. De­odată auzi un copil recitând din versurile sale. Atunci a scos un stri­găt şi a căzut mort. Nu numai copiii, ci şi îngerii îi reciteau versurile, căci unul din ei veni să le spună la urechea unui seik ce nu voise a citi rugăciunile cuvenite, la căpătâiul mortului. Tocmai când eşea sicriul mortului pe o poartă, intra pe cealaltă ele­fantul încărcat cu aur pe care-l tri­mitea sultanul poetului şi rochia de onoare... Heine a scris un romancero pe această temă. Fiica lui a respins darul, dar o soră a sa l-a primit şi a zidit cu el un măreţ dig de piatră pe marginea canalului, aşa cum do­rise el din copilărie. «Cartea Regilor», Schah-Name, are 120.000 versuri, legenda dinastii­lor din Iran cu miticul Zohak că­ruia îi ies mereu doi şerpi negri din umeri, până la sfârşitul Sasa­­nizilor. E un nesfârşit şir de bătălii, dragoste, demoni şi vrăji, curaj şi trădări, o mulţime ca un furnicar de oameni şi personagii. Peripeţii mai măreţe şi mai ample de­cât ale lui Dante şi ale lui Homer. Croiţi după cerinţele poemelor epice, dar vii, trăind ca oamenii şi schimbân­­du-se cu vârsta şi cu dispoziţia, cu eroi ai povestirii asemenea celor din legendele vechi. Eroul principal este Rustem, care şi-a ucis fiul fără a-l cunoaşte. A­­supra lui şi-a adunat poetul toate frumuseţile, iar aventurile sale cu­prindeau nouă domnii şi două treimi din poem. Imaginile de o bogăţie orientală, rămân totuşi exprimate într-o for­mă eliptică şi directă. Nu există poem în care romanescul să rămâ­nă mai însufleţit şi mai antrenant. Traducerea franceză a lui Mohe est® frumoasă ca un original.

Next