Dreptatea, iunie 1935 (Anul 9, nr. 2297-2317)

1935-06-01 / nr. 2297

ANUL IX. NO. 2291 4 pagini Taxele de francare plătite în nu-­­ merar cont. aprobării Directiunei I Generale P. T.T. No. 34.856/928 1 Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Glemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303­42, Ad­ţia 341­02 Tezele statu * ---------Xi Statul ţărănes­c, ca formă de or­ganizare, iireiază condiţii necesare, şi suficiente posibilităţilor noastre de a dobândi prestigiu în istoria po­poarelor. Ni se oferă nu numai un ansamblu de metode pentru expan­siunea spirituală, dar şi mijloace de întărire a anumitor tendinţe către un primat politic la care ne dă dreptul înzestrările etnice. Este o formă proprie realităţilor româneşti. E singura formă în care ni se pot îmbră­ca aspiraţiile, fă­ră să se chinuiască steril­ ca în strâm­ta pălărie de fier, aşezată pe fruntea noastră de liberali. Dacă statul li­beral, acum decedat, era un concept presupus universal valabil, întrucât elaborat al raţiunii, statul ţărănesc e cadru specific, întrucât impus de necesităţile istorice. Statul ţărănesc nu este termenul antinomic al "sta­tului liberal; deci, nu e vorba de o­­poziţia a două concepte. El este re­alul organizat, opus noţiunii care organizează. Este rezultatul revoltei realităţilor împotriva sistemului de noţiuni sterpe ale liberalismului. P­rimenirile de după răsboiu au avut măcar o consecinţă­ hotărîtoare: deplasarea centrului de atenţie de la noţiune la realitate. Pe bază de înglobări cantitative ale datelor şi­­de examinări calitative ale tendin­ţelor, s’au căutat formele potrivite vieţii colectivităţilor. Uriaşa voinţă colectivă, străbătută de toate por­nirile,­­ ea constituie pragul de plecare în soluţionarea problemei sta­­tului, după cum în croiala unei haine, măsura exactă a liniilor tăe­­turii poşete, o dă omul; nu cum au făcut liberalii, cari au cumpărat cro­­elile de la magazinul revoluţiei fran­ceze, căutând să potrivească suple­ţea viului din noi după rigida di­mensiune exagerată a statului li­beral. Şi atunci, revenirea la vatră. să sunt şi aici oameni plini de cali­­tăţi, capabili să se lege într’un e­­fort de puternică impunere în ochii Europei, hălădueşte şi pe aici un neam­ de viţă,, iar nu de ţigani, care a­­străbătut şi el o istorie, a re­zistat câtorva puhoaie, a săvârşit câteva bravuri pe braţul armat şi a creiat o datină de străvechi tre­­­cut, de la care nu ne e îngăduit să ne abatem dacă râvnim suprapusele scări ale demnităţii naţionale.­­Ce­­ia,ce este oarecum etern e ideia na­ţiunii, vatra vieţii istorice, pe când statele sunt trepte câştigate în bi­ruinţa ei către ţelul final. Statul ţărănesc e soclul pe care poporul nostru e dator să-l cuce­­riască în momentul de-acum. Aşa poruncesc necesităţile.­ Aceia, — întâia: că suntem ţară de plugari. Aceia, — a doua: că râvnim să superiorizăm. In aceste premize fundamentale, rezidă obârşia tezelor statului ţără­nesc.­­Trebuie întâiu să superiorizăm pe ,cei din casa proprie, mai înainte de a pretinde să superiorizăm me­gieşii. Avem 4 milioane de minori­tari, profitorii unor forme de stat care le-au pus la îndemână cadre administrative atât de puternice, în­cât — Cu­­toate că fără înzestrări m­ai multe decât noi, ba dimpotrivă, îi s’au putut păţăra pe o situaţie prosperă, din vârful căreia cred că ni se cuvine şi svârlirea dispreţului. Cât au beneficiat ei drin cadrul ad­ministrativ, atât am pierdut noi din cadrul istoric, poate mai mult. Şi vina nu e de partea noastră. Isvo­­rul naţionalismului constructiv, aci e­ Legătura dintre sat şi omş e prin­să astăzi artificial. Nu poate îna­inta o ţară în­­care satele sunt uzine de m­ancă, iar oraşele zburdate de absorbţie. Centrul de producţie şi centrul de schimb trebuie să se angreneze tot atât de normal cum se angrenează resortul cu minutarele: nu merge unul, nu înaintează cele­lalte. Intre industrie şi agricultură, le­gătura e tot atât de falsă. O indus­trie a iutei într’o ţară producătoare de in şi cânepă încă de pe vre­mea lui Dromihetes, este mai mult decât o eroare,­­ un asasinat. Or găsim în industrie posibilităţi de prelucrare a materiilor prime exis­tente, or, dacă stăruiem în a fi pre­text de fapt al unui buget ali­mentat exclusiv de agricultură, tre­buie înlăturată şi prelată alta nouă. Intre ţăran şi intelectual trebuie să intervină o cooperare de aşa natură încât profitul să fie reci­­proc. Fiecare­ funcţiune, într’un stat, al solidarităţilor de m­uncă, iar nu vastă, într’un stat al coaliţiilor de exploatare. Funcţionarism exagerat şi trudă faraonică există, în cel mai mare grad, în­­statul liberal. Capitalul şi munca nu trebuie să mai lase joc între ele pentru jocul factorilor provocatori de plusvalute, perioada istorică, în care anii imnu­ lui ţărănesc -------­ d­an iar alţii făceau, bani, trebuie să apună. Banca, beneficiară a întor­­tochiatelor ei şiruri contabiliceşti, e de întocmit cu institute noui de cre­dit. Intre producţie şi circulaţie, sto­tul intermediarilor nu mai are ce căuta. Cooperaţia trebuie să devină regulatorul. Ea va deveni nucleul de susţinere a întregei armături de b­tat. Marele ruaj al funcţiunilor de stat trebuie să aibe resortul de ba­ză în cooperaţie.­­ Mica proprietate, — aşa cum a fost forfecată prin legea reformei agrare, —, trebuie consolidată. O­ serie de metode trebuie să tran­sforme proprietatea ţărănească în factor fecund de alimentare a eco­nomiei naţionale. Legea liberală a avut în vedere astâmpărarea poftei de pământ, dar nu a răspuns şi la problema: cum trebuie integrată pro­prietatea mică, — şi integrată fe­cund, — în necesităţile­­economiei generale. O dreaptă cumpănă între preţuri, o dreaptă cumpănă în distribuţia bugetului; o dreaptă cumpănă în­tre puterile în stat; o aşezare admi­nistrativă numai pe scopuri gospo­­dăreşti, deci descentralizarea; o a­­daptare a sistemului parlamentar la necesităţile timpului, deci Cameră redusă şi Senat consultativ; o con­solidare a ideii monarhice, — iată în linii mari tezele statului ţără­nesc. Aceste teze, studiate în amănunt, au intrat în textura programatică a partidului naţional-ţărănesc. Apli­carea lor metodică duce la reali­zarea statului ţărănesc. Care stat­­, e condiţia necesară împlinirii misiunii noastre istorice. Dacă e și suficientă, — și întru­cât, — vom examina. I. Dobrid. MOMENTE Cagero Toată ţara cunoaşte azi numele a­­cestei societăţi, înf­iptă în banul ţă­rii cu neruşinarea unei ploşniţe la­come. Faimoasa «Cagero» este sim­bolul celei mai extraordinare co­rupţii, ale celui mai îndrăsneţ atac dat de la războiu încoace asupra bu­getului acestei ţări secătuite. Cariera societăţii «Cagero» este formidabilă. Nu s’a mai pomenit un atac banditesc atât de îndrăsneţ, ca­re să reuşească atât de repede, să ducă la afaceri fabuloase, în dauna intereselor statului. Dar înflorirea corupţiei fără pre­cedent, al cărei agent principal este faimoasa societate, nu s’ar putea ex­plica fără concursul oamenilor re­gimului. Leonte Moldovanu şi alte personagii influente ale regimului au grije ca firma să meargă bine, afacerile să curgă, pentru câ prin ele curg în buzunarele lor şperţuri­­le neruşinate. Regimul guvernării liberale a man­darinului Guţă Caţavencu Tătără­­scu va rămâne în istoria acestei ţări sub numele său adevărat «regimul Cagero». Firma aceasta patronată de cori­feii guvernării liberale, alimentată de Manolescu-Strunga cu afaceri grandioase, este semnul turpitudini­lor regimului. Grosz, regele sperţurilor «Cagero» a făcut să iasă la lumi­nă un nume. Grosz, iniţiatorul şi regisorul societăţii ale cărei afaceri scandaloase le girează Leonte Mol­­dovanu, et. comp. Grosz este samsarul care-a bătut pe faimosul TanCred Constantinescu în ceea ce­ priveşte şperţurile. Grosz, omul de afaceri al regimu­lui este astăzi regele şperţurilor. Grosz, care acum vreo doi ani, pe când nu era ministru Manolescu- Strunga, vindea bomboane pe stra­dă şi umbla cu pantalonii peteciţi, este astăzi, graţie şperţurilor, omul care cumpără şi vinde ce vrea şi­­pe cine vrea. Grosz, stărpitura morală plăteşte şperţuri grandioase. Oamenii poli­tici, a căror complicitate a cumpă­rat-o, sunt simple figurine în mâi­nile sale. Grosz, Eugen, Grosz samsarul stărpitura morală, graţie şperţurilor şi concursului guvernului, stăpâneş­te azi comerţul nostru exterior. Ne­gustorii şi industriaşii noştri nu pot obţine azi autorizaţii de import pen­tru mărfuri, pentru că Grosz a mo­nopolizat totul. Cine se poate măsu­ra cu el în şperţuri? Dar să nu uitaţi, că Grosz şi «Cagero», om şi afacere de stil bal­zacian, nu erau posibile fără protec­­ția oamenilor­ politici liberali. Trista continuitate — străbatem iar vremuri de Bejanki— S’au încăpăţânat liberalii să menţină o odioasă continuitate în ceiace priveşte politica lor, de înarmare a ţării. Nu ştiu ce blestem apasă pe a­­ceastă ţară, ca tocmai în direcţia cea mai importantă, — aceia a apărării naţionale, — partidul care a sultanit cu puteri dicta­toriale — nu din voinţa ţării purcese — să nu nimerească nici un om, dar absolut nici unul, care să lase o urmă cât de mică pe acest tărâm. S’a nimerit la politica şcolară un Spiru Haret, care să dea im­puls şi directivă nouă. Ce ar fi fost şcoala românească şi viaţa cooperatistă, azi, dacă partidul liberal nu l’ar fi avut pe Haret şi ar fi prezentat dintru început vreun Negură oarecare ? S’a mai greşit şi pe la alte mi­nistere şi s’au mai perindat câţi­va oameni de ispravă. La ministerul armatei, de afu­risenie, nu s’a lipit unul. Tot ce a fost mai rău şi mai păgubos, acolo a fost plasat. Pregătirea războiului nostru de întregire a fost o ruşine. Tot ce s’a făcut sufleteşte, cre­­indu-se generaţii întregi în visul întregirii, a fost omorît cu bună ştiinţă, cu criminală bună ştiin­ţă, prin nepregătirea ce ne-au oferit-o liberalii în 1916. Paginile lui Cezar Petrescu din «întunecare» vor rămâne in permanenţă, oglindă a unei e­­poci de mare ruşine şi pleasnă de bici pentru obrajii celor ce au patronat asemenea ticăloşii. Mai mare peste armament era atunci un chefliu. Pregătirea militară a ţării o făcea prin localurile de petre­cere, de unde a păstrat gustul pentru cânt şi pentru teatre de uşor spectacol, pe cari când nu le întreţine, le frequentează asi­duu, în «ispăşirea» unor greşeli ce trebuiau să-l ducă la zid. Din cele petrecute atunci par­tidul liberal n’a învăţat nimic. Anii «marei guvernări» a lui Ionel Brătianu, au însemnat re­petarea aceloraşi greşeli, conti­nuarea criminalei politici de îm­bogăţire şi de trafic, în dauna înarmării ţării. Tancred Constantinescu a ima­ginat şi Copşa Mică şi Cugir, « patronat toate neruşinatele afa­ceri cari au înmormântat mn­ediu, acea faimoasă guvernare. Săreau depozitele în aer, for­turile înţesate de muniţie în descompunere ameninţau prin exploziile frequente, chiar viaţa Capitalei. De la I. A. R. la Ferro-Chimica şi de la Copşa Mică la Cugir, nu străbatem decât reţeaua de pă­ianjeni, în care partidul liberal prinsese politica de înarmare. Generalul Mărdărescu flutura în Cameră, în aplauze de mame­­luci, perspectiva unei lupte cu pumnii într’un eventual război. Era tot ceea ce putea oferi libe­ralii, în lupta mare ce se anunţa cu gaze şi avioane. Cei mai buni şi mai viteji fii ai ţării, cădeau din înălţimile, în cari şi curajul lor, dar şi o în­credere în materialul ce li se pusese la dispoziţie, îi îndru­mase. Colonelul Sănătescu se prăbu­şea la Londra, la o recepţie de material. Romeo Popescu sfârşea în păm­ântul Bărăganului o cursă care trebuia să-i dea glorie, nu o moarte tragică. Hienele liberale, îmbogăţite din trafic de armament, stau şi azi benchetuind, în mijlocul de­zastrului. Ţara neînarmată şi încercă­­rie de înarmare făcute de alţii, sabotate de liberali. Şi dintr’odată, pentru sfidarea şi pălmuirea naţiei, pentru asi­gurarea acelei triste continuităţi în nenorocire, «marele partid» oferă ţării cel mai proaspăt spe­cialist al său, inginerul Bejan, noul Lohengrin, călătorind în barcă cu lebădă pe luciu de pe­trol în loc de întins de apă, pen­tru salvarea unei moderne Elize şi pentru compromiterea defini­tivă a unui prestigiu guverna­mental. Lohengrin-ul nostru, a cărui deviză nu este atât — ca în ope­ra lui Wagner — salvarea unei Else de Brabant, cât lansarea într’un ameţitor «Excelsior», a unei cariere de politician ce se vrea de mare anvergură, asigură prin prezenţa sa în fruntea de­partamentului înarmării, perpe­tuarea criminalei politici libe­rale. Grăbit să o facă, şi-a lăsat ne­încheiate unele socoteli cu peri­metre, sustrase cu dibăcie din a­­verea statului şi predate «idea­listului» grup H. Toată zarva produsă de aface­rile de ultimă oră, nu-l impre­sionează. Se pregăteşte în rezis­tenţă, pentru cele viitoare, cari vor marca etapele glorioase ale unei activităţi de gangster. De la Iliescu-Turtucaia la Pe­tre Bejan, străbateţi în drum drept, tot interesul şi toată dragostea, puse de liberali, pen­tru asigurarea unei bune înar­mări a ţării. Octav Livezeanu m Comisiunea financiară a Ca­merei franceze, cu majoritate de 25 voturi contra 15, s-a pronun­ţat ieri contra acordării depline­lor puteri, cerute de guvern. Adus în şedinţă plenară, pro­­ectul a fost respins după înde­lungi desbateri, cu 353 voturi contra 202, ceea ce a determinat demisi­unea guvernului Flandru. Primul ministru al Franţei, deşi suferind, s’a prezentat în fa­ţa Camerei, şi a intervenit cu toată autoritatea sa în desbateri, pentru a obţine votul de încre­dere. N’a reuşit,­­ împrejurări din cele mai gra­ve periclitează situaţia financia­ră a Franţei. Speculaţiunile în­dreptate împotriva francului, care nu pot fi înfrânate prin mijloacele legale ce stau la dis­poziţia guvernului, au atins ma­ximum de intensitate. Pentru a salva moneta, guver­nul se adresase parlamentului, cerând împuternicirea de a lu­cra cu măsuri de cabinet excep­ţionale. Nu-i tăgăduia nimeni în par­lament simţul de răspundere şi patriotismul. Totuşi, reprezen­tanţa naţională nu a consimţit să aducă, prin votul ei, o ştirbi­re a prerogativelor sale sau a principiilor democratice. Dar aceasta nu înseamnă că se poate pune la îndoială h­otărîrea parlamentului de a da întreg concursul său, pentru salvarea siuației. . . Guvernul Tătărăscu a fost un premergător în materie. Este drept că în împrejurări nor­male. Aflându-se în imposibilitate de a prezenta la timp parlamen­tului ansamblul de măsuri legale necesitate de situaţiunea buge­tară dintr’un moment dat, gu­vernul român a cerut parlamen­tului autorizarea de a lucra cu decrete-legi, luând­uşi obligaţiu­nea ca la redeschiderea sesiunei să prezinte spre ratificare decre­­tele-legi emise între timp. Trecerea acestui proect de îm­puternicire prin comisiile res­pective a însemnat o simplă for­malitate. Opoziţia şi-a făcut da­toria. Partidul naţional ţărănist a dus o luptă eroică, pentru îm­piedecarea unei greşeli, cu gra­ve consecinţe în viitor, pentru motivul că se creia un precedent la îndemâna aventurierilor. Majoritatea parlamen­tară din comisie a adoptat, fără rezerve, proectul. La votul Ca­merei proectul deplinelor pu­teri a mers ca o simplă scrisoare la cutie. Incapacitatea de guver­nare a regimului nu a putut fi suplinită prin această împuternicire necorestitu­­ţională. Situaţiunea bugetară în anul trecut nu a fost cu ni­mic ameliorată. S-au emis 21 decrete-legi pe baza a­­cestei legi speciale, conţi­nând măsuri obişnuite, in­trând în cadrul şi preocu­parea legilor aflate în vi­goare. Autorizarea depli­nelor puteri a fost inutilă. Discuţiunea la ratifica­rea decretelor a fost o sim­plă formalitate, la care a prezidat d. Vaier Pop (de ce nu d. Titeanu), pentru că Votul Camerei era deplin asigurat de o majoritate docilă, pentru gradul de înţelegere al căreia nu există principii. * Cum se solicită depline pu­teri, şi, mai ales, cum se acordă depline puteri, în Franţa şi la noi. Exemplul pe care î l dă parla­mentul republicei democrate este demn de luat în seamă. Iar atitudinea cabinetului Flandin care a tras consecinţele, serveşte o lecţie guvernului de diletanţi de la noi, care stăpâneşte o situa­ţie la voia întâmplării.­­ Ion Vişoianu Cum se solicită deplinele puteri In Franca şi noi sambata i ionic 1935 2 lei Uni, iiși Uni! Putregaiul guvernamental s’apro­­pie de descompunere totală. Du­hoarea afacerilor cari s’au ținut lant, a infectat întreaga atmosferă a tării. _ Niciodată în România, ritmul a­­facerilor scandaloase, al loviturilor de mare stil, stil de ganster , la Manolescu-Strunga, protectorul sam­sarului Grosz, n’a fost atât de rapid, atât de accelerat ca sub guverna­rea d-lui Guță Tătărăscu. Afaceri. Pretutindeni, sub toate formele, numai afaceri veroase. Dacă s’ar lua de aproape fiecare membru al partidului liberal și­­ s’ar urmări activitatea, ne îndoim dacă unul măcar ar fi găsit fără nici o pată. Deviza unui fost mare fruntaş al partidului liberal «îmbogăţiţi-vă!», a fost îmbrăţişată cu entuziasm ne­ţărmurit de cadrele partidului, care au aplicat-o cu elan neîntrerupt. Deviza aceasta a constituit firul roşu al tuturor guvernărilor libera­­le. Datorită virtuţilor ei magice, am văzut lărgindu-se treptat şi sigur cercul îmbogăţiţilor istoricului şi gloriosului partid. Fireşte, totul se făcea în numele sacrosanct al Pa­triei, naţionalismului şi datoriei că­tre ţară. Porcul liberal nu poate opera în avutul ţării fără aceste formule, cari lui însuşi ii dau im­presia că i este spălată murdăria prin invocarea lor, cum se presupu­ne că se spală păcatele netrebnicu­lui prin apa sfinţită a botezului. Observaţi însă, că niciodată rit­mul afacerilor n’a fost aşa de in­tens ca acum sub guvernarea lui Grosz, spertarul fabulos al ceasului, care­ a lăsat complect în umbră pe ilustrul Tancred. Afaceri cu regimul de la contin­­gentare, afaceri cu regimul devize­­lor, cu regimul comerţului exterior, cu trafic de influenţe, cu societăţi­le financiare ale partidului, şi mai cu seamă afaceri uluitoare cu pe­rimetrele petrolifere. Dar unde nu dăm peste firul roşu al combina­­ţiilor frauduloase? Este dat ca sfârşitul acestei gu­­vernări, al acestei ultime guver­­nări liberale, să se împlinească în apoteoza celor mai mari şi mai nu­­meroase panamale. Să se ’nece lu murdării ca porcul în grăsime. Ca turca... A apărut un nou «valach», proba­bil în organizaţia d-lui Garabet Meh­met; se numeşte Vintilă Caftangio­­glu, colaborează la «Porunca Vre­mii» şi se revoltă împotriva ofensi­vei antireligioase, desigur contra a­­celeia anti-mahomedane. D. Ilie Rădulescu, decide în ziarul său: «Fericiţi cei slabi»... ...Căci cu lapte de la lăptăria co­munală se vor îngrăşa... J «Viitorul» descopere în Prahova o propagandă pentru muncă şi econo­mie. I Adică propagandă contra libera­lilor. as ■ '•) D. Tătărăscu a primit cu un su­perior surâs vestea demisiei guver­nului Flandin. Pentru an fleac de nimic. Să nu poată obţine depline puteri? Dacă apela la experienţa d-lui Gu­ţă, nu o p­ăţea. Batalia programelor didactice La ministerul instrucţiei a izbuc­­nit din nou bătălia în jurul pro-­ gramei oficiale pentru cărţile di­dactice. Avem două programe: 1) programa veche, 2) programa nouă. Programa veche era extrem de încărcată. Tot soiul de cunoştinţe utile şi inutile împovărau memoria şcolarilor. Astă-toamnă s’a angajat o discu­ţie aprinsă în jurul programelor*­­ Să fie încărcate? Să se descongestioneze materia­lul de învăţătură? ! Se întâmplase şi crima celor trei lidieni cari au asasinat după toa­te regulile romanului poliţist pa deputatul Eusebiu Poposi­ci Discuţia era neprielnică, fiindcă se găsea sub impresia unui f­apt dramatic. Se generaliza. Se consi­dera ca un simptom grav al pu­tregaiului şcolarităţii­ S’a spus că elevii au timp prea mult liber şi nu sunt supravegheaţi. Că frecven­tează cinematografe, baruri, bor­deie, etc-Ofensiva pentru încărcarea ma­nualelor şi a programei didactice cu tot soiul de cunoştinţe era în toiu.­­ Din fericire, s’au ridicat depe cea­laltă parte a baricadei glasuri au­torizate ca să combată această per­secuţie a poporului mic şcolar pe motivul că s’au aflat printre ei şi trei descreieraţi. Nu se poate pădure fără uscături. Şi nu are niciun raport multă sau puţină învăţătură cu temperamen­tul impulsiv sau criminal al şcola­rului. Nu era Dinescu un strălucit elev de liceu? Nu avusese o exce­lentă educaţie în familie? Pericolul încărcării programelor didactice era, însă, imens. Minţile fragede ar fi trebuit să secere până la extenuare pogoane întregi de termeni tehnicii ieşeau din liceu enciclopezi şi obosiţi înainte de vreme. •­­ Tot atunci a răsunat apelul cald şi înţelept al profesorului N. Gin Lupu de la Facultatea de medicină­ din Bucureşti: — Nu tâmpiţi naţia ! i • *1 • Câţiva domni realmente tâmpit! din naştere s’au revoltat şi au acu­zat pe profesorul Lupu de-., calom­nie a naţiunii.­­ Sfatul profesorului a fost, totuş, ascultat. De părerea lui erau de­­a­lminteri majoritatea dascălilor­ serioşi. ’ i J Nouile programe didactice au ti-* nut socoteală de acest deziderat. Polemica a izbucnit în chestia manualelor didactice. Campania da tipărire se face din vreme. Unele cărţi s’au tipărit după programa veche şi altele după programa nouă.­­ ! Cei interesaţi la programa veche strigă să se interzică manualele confecţionate după programa nouă. Asta e, desigur, o mare stupiditate, fiindcă noutatea are prioritate chiar, la vânzarea căpşunilor. După toate probabilităţile se va ajunge la soluţia din toţi anii. Cărţilor didactice tipărite după programa veche li se va da un timp de scurgere a vânzării. E vorba de un impozant capital învestit în tipă­rituri. Evident, că manualele tipărite după programa nouă trebuie să ră­mână. Ele reprezintă un progres impozant la sistematizarea și sim­plificarea materiei de predare. Deocamdată bătălia se află în curs: cei vechi cu cei noui după un tipic foarte vechiu­.. Dar, ca întotdeauna, ceea ce este nou trebuie să învingă ceea ce este vechi­u. „ ra. ..Continuare rtt pag. l1 a­ Combaterea tuberculozei e o gra­vă problemă de politică socială și sanitară. Ea nu trebue să fie tri­vializată prin procedee în care fan­tezia își dă mâna cu un desfrânat mercantilism, în scop de a exploata candoarea și credulitatea bolnavilor. Tuberculoza nu e boala care nu iartă, cum sună elegia, dar fals ne­crologurile, dar atunci­ când leziunile sunt constituite, ea e o boală greu curabilă. Sunt totuşi metode de cău­tare, care permit chiar în cazuri îna­intate, socotite altă dată ca defini­tiv pierdute să se obţină rezultate terapeutice. E o jale şi un scandal ca atunci, când un bolnav poate fi încă recu­perat, el să-şi cheltuiască puţina să­nătate care i-a mai rămas şi puţinii bani pe care ii are —boală a să­racului, ea duce la sărăcie, deoarece scos din câmpul muncei, tuberculo­sul nu-şi mai poate agonisi traiul — în tratamente care nu numai că nu au nici o valoare dar sunt şi di­rect sau indirect vătămătoare, de­oa­rece, iluzionând bolnavii asupra ca­lităţilor lor, îi fac să piardă timpul, evitând metode terapeutice ce ar fi putut să le fie de folos şi permiţând leziunilor să înainteze până devin in­curabile. Tratamente fanteziste sunt nenu­mărate în tuberculoză. Soarta şi re­putaţia lor e efemeră. Cele mai multe dispar aproape imediat după ce s-au născut. Bolnavii, ori­cât ar alerga după mirajul leacurilor, miraculoase care să-i vindece sigur şi repede au ajuns şi ei să fie blazaţi deoarece minunile simt prea multe şi afectele lor ori cât ar fi de trâmbiţate nu pot în nici într’un fel să fie con­statate. Serurile şi vaccinurile şi-au avut epoce de faima. După falimentul lor — am avut şi noi epizode răsună­toare scufundate însă in uitare şi ri­dicol — s’a crezut că se poate cânta pe o altă strună, pentru a proclama vindecarea tuberculozei. Terapeutica prin droguri în tuberculoză e veche ca şi boala însăşi. Drogurile acestea sunt anunţate de obicei cu preten­ţii modeste. Li se atribue cel mult o valoare simptomatică, foarte conte­stabilă şi aceia dar care se poate totuşi discuta când nu se pun exa­gerări în afişarea acestei valori. Bol­navul însă are pretenţii mai mari. El cere afirmări absolute. Când îi se spune că un leac complect al tu­berculozei, piatra filozofală aproape a terapeuticei a fost găsită, viziu­nea aceasta salvatoare îl fscinează. Halucinat, el aleargă către limanul de scăpare care îi este prezentat că poate fi uşor atins. Sdrobit de su­ferinţe, in naufragiul nădejdilor ca­re-l mai susţineau, când alte trata­mente au dat greş, cum boala îl ma­cină şi-l distruge — tratamentele se­rioase câte există le ignorează, de­oarece deşi indicate nu i-au fost re­­comandate — arătându-i-se că poate fi îndreptat şi ,chiar Ivindecat, el ab­dică de la orice judecată şi recurge la miracol. El îşi făureşte astfel idoli căror li se închină cu o desăvârşită încredere. E totdeauna un rol ingrat de a sfărâma idoli ,dar când idolii ace­ştia au picioarele de lut şi sunt si­nistre contrafaceri, e o datorie de conştiinţă de a deveni iconoclast. Drogurile ca să aibă succes într’o boală ca tuberculoza, în care pentru simptomele ei toată farmacopeea a­­proape e pusă la contribuţie —­ şi e nevoe de multă răbdare din par­tea bolnavului să le poată suporta cu atât mai mult că stomacul lui e pus la grele încercări şi începe el prin a le refuza — trebue să fie pre­zentate în aşa fel încât să lovească puternic imaginaţia. ’ --M Anul trecut se anunţa un vaccin obţinut dintr’o enormă broască ţes­toasă din nu ştiu ce insulă pierdută în ocean. Acum se vorbeşte că mi-­ nunea se datoreşte unei plante exo­tice încă neidentif­icată — întrebarea e întru cât există pentru a fi identi­ficată — atât e de misterioasă care creşte în sudul Africei! Romanul e înscenat ca un film de senzaţie. Nu lipseşte ca prolog nici tuberculosul pierdut în ochii medicilor, ca şi în o­­chii lui proprii, nici peisagiu­ buco­lic şi idilic unde merge să moară, ca să sfârşească în frumuseţe ca un erou ibsenian. El învie însă pen­tru că un indigen i-a relevat c o iarbă minunată care îl vindecase şi trebue să fie şi pentru el leacul atât de mult căutat. Romanul are astfel un sfârşit optimist cum se cade să fie după reţeta romanelor foiletoane. In cartea de 200 pagini pe care a scris-o un medic din Geneva, Sei chiehage pentru glorificarea medica­­tu­i, romanul acesta e povestit cu un lux de amănunte uluitor. Se începe prin a se arăta lacunele, incovenien­­tele și riscurile celorlalte tratament«! —­­ I . I I ' ■»"

Next