Dreptatea, octombrie 1936 (Anul 10, nr. 2672-2697)

1936-10-01 / nr. 2672

Partidul libilal In discursul său din comitetul executiv, d. preşedinte. Mihalache a amintit de jalnica situaţie în care se găseşte azi partidul liberal. «In echilibrul Politic era un par­­tid lberal» — a spus d-sa. In fapt el este complect dispărut, fiindcă a abzis de la orice prestigiu şi demni­­tate. E un partid care nu mai fiin­­ţează azi». Intr’adevăr partidul liberal s’a e­­liminat complect, s’a exclus din via­ţa politică. Echipa de guvernare a d-lui Tă­­tărăscu, i-a încheiat definitiv exis­tenţa. Şubred, din cauza Şubrezeniei în­săşi a temeliei sale bancare, parti­dul liberal a comis în ultima guver­nare greșeli enorme cari i-au pecet­luit definitiv soarta. «A abzis de la orice prestigiu și demnitate», spune d. Mihalache. Perfect adevărat. Este cea mai odioasă decădere, cea mai ticăloasă abzicere, de la ori­ce demnitate. Ceea ce a făcut partidul liberal după asasinarea lui Duca, este unic în istoria politică a lumii. Lipsa de demnitate s’a împletit ușor cu lipsa de prestigiu. Având în fruntea guvernului pe d. Tătărăscu, om bun să încurce treburile la ministerul de interne sau să monteze scandaluri la Ora­­dia sau Tatar-Bunar, dar complect neserios şi incapabil pentru postul pe care-l ocupă, partidul liberal a tolerat trei ani la ministerul de in­terne «prestigiul» d-lui Inculeţ iar la diversele subsecretariate speci­mene de talia d-lor Eugen Titeanu şi Petre Bejan. Cel mai slab guvern pe care l-a a­­vut vreodată ţara, cel mai lipsit de prestigiu şi de demnitate este gu­vernul d-lui Tătărăscu. Cu asemenea tare, cu asemenea păcate şi defecte congenitale, guver­nul Tătărăscu şi-a permis şi neve­rosimila lovitură împotriva d-lui Titulescu. Omul lipsit de prestigiu şi de demnitate, care stă în fruntea gu­vernului s’a dovedit şi inelegant în gesturile cu colaboratorii. Obsequtorul dela Constanţa, tole­rantul anarhiei, timoratul gata să închee orice pact, cu viciul, numai să i se impue lui liniştea personală, a găsit să facă pe bravul şi pe ener­gicul, faţă de d. Titulescu, între­buinţând pentru debarcarea­­ aces­tuia cea mai ignobilă metodă. Gu­vernul d-lui Tătărăscu poartă aces­te grele păcate. Dar prin ele, parti­dul d-lui Dinu Brătianu, care a to­lerat tot acest scandal, dispare. Partidul liberal a fost. El a dis­părut din echilibrul politic. Fenomene precise indică aceasta. «In aceste momente grele adaogă d. I. Mihalache — guvernul dezertea­ză de la datoria lui. Rezultatul este o destrămare sufletească a naţiunii, în timp ce guvernul face pe zi ce trece, din ce în ce mai mult dovada injonc­­ţiunilor din afară, cărora se supune cu docilitate. Guvernul este incapa­bil să reprezinte interesul naţional şi demnitatea naţională. Guvernul a abzis de la datoria sa de a face or­dine. Am ajuns astăzi să avem un gu­­­vern, care ne spune că suntem pe lista de condamnaţi la moarte şi că el nare posibilitatea să ne apere. In administraţie trăim într’o per­­­mane­n­­­a a comisiilor interimare». Partidul liberal deşi îşi dă seama de dezastrul spre care merge, totuşi nu reacţionează deloc. Conştient însă de situaţia sa, de dispariţia sa apropiată şi-a creiat ca nişte anexe ale lui, formaţiile de dreapta pe care le întreţine şi le a­­ţâţă împotriva partidului naţional - ţărănesc. Prin ele partidul liberal încearcă să-şi prelungească o agonizantă existenţă. După dezastrul economic care i-a distrus baza bancară, temeiul eco­nomic, actele guvernului lipsit de prestigiu și demnitate, l-au distrus acum definitiv. Partidul liberal dispare. MOMENTE fltta titanaigHa Un ascultător la Radio al confe­rinţelor d-lui Ior c­a, venind în Bu­cureşti, a luat în serios îndemnul de a vizita muzeele. S’a dus şî la muzeul «Saint-Geor­­ges» dela Fundaţiile Regale. A gă­sit acolo o dactilografă şi o diurnis­­tă; directorul era în treburile lui. Domnul acesta, Sfăntu Gheorghe, a fost pe vremurile lui călăreţ. Stri­­cându-şi pulpele, s’a gândit să alcă­tuiască un muzeu. ■ I-a dat casă gratuit, i-a dat leafă bună şi i-a dat ore în care să nu facă nimic, având totuşi iluzia că ilustrează cultura. Când se plic­tiseşte, d. director se mai dedă la vechiul nărav al colindărilor; strân­ge scrisori de dragoste, drept docu­mente pentru muzeul lui. Pe semne auzindu-l pe d. Iorga că foile de zes­tre ale domnițelor de odinioară constituesc astăzi piesele importan­te de documentare istorică, fostul cavalerist «Saint Georges» şi-a luat arhiva sentimentală şi a depus-o în sertarele muzeului. Cică pentru felul cum se poartă în orele de serviciu, d. Donescu era să săvârşească o faptă bună: să is­­ticnească din hipodromul Fundaţii­lor cavaleristul ăsta care călăreşte pe o leafă importantă şi pe o situa­ţie nemeritată. S’au opus până acum împrejură­rile. Timpul însă nu este trecut. Marele director dela muzeul senti­mental trebue ridicat cu harnaşa­­mentele lui intelectuale cu tot şi ex­pediat la locul de manej al inutili­­tăţilor. Sau dacă sau lăsat gambele, cum este înalt, tăios, spilcuit şi cu monoclu propun să fie turnat în statue echestră şi utilizat ca orna­ment în una din pieţele municipiu­lui. Am avea şi noi, fără sforţări artistice, un reuşit Coleone. Interzicerea întruni­rilor în Ungaria BUDAESTA 30 (Rador). — Agen­ţia telegrafică ungară anunţă: Guvernul a interzis, până a noua ordine, toate întrunirile publice şi cortegiile având caracter politic. Se face excepţie pentru întrunirile pu­blice ţinute de deputaţi în circum­scripţia lor electorală. Minciuna, funcţie politică de I. BALOIU Politica nu este apanagiul unor anumiţi inşi. Nimeni nu se naşte cu drepturi politice, cu acele prerogative, adică, de a exercita în numele altora, a­­numite funcţiuni diriguitoare de in­terese generale. Drepturile politice se acordă, se capătă prin lege. Ceea ce însemnează că societa­tea dă ea însăşi — şi prin aceasta obligă în acelaş timp — dreptul fie­căruia de a purta de grijă, de a veghea şi de a lucra la înfăptuirea dezideratelor ei cele mai necesare. Fiecare membru al societăţii a­­vând, aşa­dar, obligaţia de a par­ticipa la marea operă de organi­zare ce se îndeplineşte prin activi­tatea politică, are în acelaş timp şi­­ dreptul de critică, de liberă discuţie şi de control asupra actelor pe care guvernanţii le fac. După cum ia­răşi, propriile sale acte sunt supuse criticei, dacă ele nu reprezintă inte­resele tuturor. Fiindcă actul politic nu este expresia unei voinţi indivi­duale, el se inspiră din acele regiuni ce depăşesc pe individ şi care îm­bracă societatea. Actul politic este un act simbolic. El se prezintă ca fiind conform cu aspiraţiile colecti­vităţii, ale acelei colectivităţi ce trece pe deasupra fiecăruia şi totuşi, care ea singură satisface pe fiecare. Un om politic nu vorbeşte în nu­mele său niciodată, cel mult in nu­mele unui partid care, în convin­gerea lui, reprezintă, majoritatea mem­brilor unei societăţi date. Şi de­ aceia actele lui sunt su­puse criticei. Ele referindu-se la altă, aceştia au dreptul să se întrebe dacă sunt sau nu convenabile lor. Urmează de aci, ca o consecinţă că un act politic nu poate fi secret. O politică secretă este un non sens. Fiindcă nu se poate hotărî de soarta cuiva, fără de ştirea lui. Decât nu­mai prin forţă, şi atunci nu se mai face politică. Orice altceva, dar nu politică. Deci, politica fiind funcţie a so­cietăţii, nu a individului — acesta nu este decât mijlocul de realizare a ei — orice act politic trebue să fie de domeniul public. Nici o excepţiune nu este admisă. Luptele politice trebue să împrumute acest caracter deci. O luptă politică nu este în fond altceva decât o li­citare a mai binelui. Politică însem­nează corectare, îndreptare a ceea ce este rău, a neajunsurilor de care societatea suferă în prezent. Politică însemnează mai bine. Din toate punctele de vedere. Aşa­dar, doui adversari politici (două partide de ex.) nu pot să fie adversari decât pe chestie de prin­cipii sau de metodă. Şi într’un caz, şi în altul, lupta lor se reduce la o dialectică publică, unde fiecare vine cu arsenalul său de argumente. Scopul fiecăruia fiind ca punctul său de vedere să se impună, argu­mentarea trebue să aibă loc în pu­blic. Şi se mai cere o condiţie: să fie de bună credinţă. Dar pentru asta se mai cere iarăşi o condiţie — şi care este cea mai însemnată — a­­nume, publicul cărora se adresează să fie acelaş. Unele din concluziile ce se des­prind de aci, au încercat să fie aplicate şi pe plan internaţional. Ce este Liga Naţiunilor altceva decât politica internaţională pe faţă? Decât înlocuirea politicii de cabinet, secretă, cu o politică sinceră, des­chisă, în care fiecare naţiune să fie conştientă de soarta ce o aşteaptă? Şi este natural să fie aşa. Dar adevărul, acţiunea dreaptă, nu place totdeauna. Şi nu place de­sigur aceluia ce se află în inferio­ritate, învinşii se resemnează cu greu. Cei mai mulţi caută să-şi ia revanşa. Ori, cum pe calea cea dreaptă au fost bătuţi, şi cum nu orice om are forţa morală de a se supune judecăţii obiective, ei avizează, în atari situaţii, la mijloace de altă na­tură. Dintre care, cel mai obişnuit, cel mai răspândit şi cel mai eficace în acelaş timp, este minciuna. Minciuna, în domeniul politic, joa­că un rol foarte mare. După felul cum se practică astăzi, după impor­tanţa ce i se dă, am putea spune că joacă rolul cel mai important. Nu numai aceia care îşi simt pu­terile slăbite, temându-se să dea lupta pe faţa, se servesc de ea. Nu. Min­ciuna a devenit arma de luptă şi a celor tari. Şi nu numai înlăuntrul statelor, dar şi în afară, în politica internaţională. Sunt unele puteri, aşa zise mari, care o practică pe scară întinsă. Nu e nevoe de exemple, fiindcă nu există om care să nu fi reacţionat sau cel puţin care să nu fi ob­servat cu câtă nesinceritate relatează lucrurile comune dour adversari. Mă întreb, în ce constă puterea atât de miraculoasă a minciunei? Se ascund în ea anumite virtuţi, de în­dată ce poate să producă asemenea efecte? Am văzut mai sus ce însemnează a face politică. Ce condiţii se cer. Şi totuşi sunt partide politice care lucrează tocmai invers. Şi sunt oa­meni politici de seamă, a căror viaţă prin instabilitatea concepţiilor, prin neseriozitatea convingerilor, prin con­trazicerea actelor lor, dau strălucite exemple de întruchipări ale minciu­nei! Desigur că minciuna nu foloseşte decât aceluia care o practică. Numai că astăzi o practică toată lumea. Şi dacă foloseşte celor mai mulţi, atunci începi să te îndoeşti de imo­ralitatea ei. Să fie oare aşa? — Nu! Cauzele cari au ridicat minciuna la rangul de mare funcţie politică, cred că se pot uşor găsi. Dar min­ciuna nu are virtuţi şi nici moralitate în cuprinsul ei. Astfel, de ce nu se manifestă în toate domeniile de activitate ale omului­? De ex. în ştiinţă. Aci minciuna nu are acces. Eroarea da, minciuna însă nu. Căci, pe când eroarea este o pre­supunere, o formulare inexactă a unei realităţi altfel constituită, minciuna este diformarea conştientă a realităţii cunoscute. In eroare se presupune că ceva este aşa, fiindcă nu ştii altfel cum este; în minciună afirmi că ceva este altfel, tocmai fiindcă ştii cum este. Ori, aceasta din urmă nu este posibilă în ştiinţă, fiindcă aci există mijlocul de desmințire. A­­nume experimentul. Iată ceea ce face ca minciuna să nu aibă acces aci. Dar în domeniul social — și mai cu seamă în cel politic, unde minciuna tronează? Iată cauza care face ca (Continuare în pag. H­ă) Sip/iu *y mi X. NO. 2ITt 4 pegini taxele de b­ancare flakik- In nu­­merar conf. aprojirîi Directiunii Generale P. T. T. No. 34.65­­.!1! Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303|42, Ad­ţia 341|02 Liberalii şi finanţele loiale Activitatea nefastă a comisiilor interimare dă roade Avalanşa de împrumuturi peste puterile de plată Bunurile oraşului Tg.*Neam|... scoase In vanzare Administraţia financiară de înca­sări şi plăţi a judeţului Neamţ a ce­rut, şi tribunalul a admis, vânzarea următoarelor bunuri ale oraşului Târgu Neamţ, pentru îndestularea creditoarei Cassa Naţională de eco­nomii şi cecuri poştale din Bucu­­­reşti, cu suma de lei 5.219.002 lei, plus dobânzile respective: Băile Oglinzi, cu instalaţiile com­plecte, Abatorul comunal şi Uzina electrică. S’au făcut formele şi publicaţiile necesare, şi nu ştim dacă până la această oră nu s’a ţinut cumva şi li­citaţia. * Cazul este extrem de grav şi tre­bue luat în seamă. Evident, Casa de economii a fost In drepturile ei să urmărească pe cale legală o sumă împrumutată, care nu i-a fost restituită la termenul sta­­­bilit Iarăşi trebue convenit că, într’ade­­văr, primăria oraşului Târgu Neamţ s’a găsit în situaţia de a nu putea onora plata la scadenţă. Bugetele unităţilor locale sunt din ce în ce mai sărăcăcios alimentate, şi nimic­­ nu este mai firesc decât lipsa dispon­­ nibilului de fonduri pentru asemenea Plăţi. •­­Dar cazul de la Târgul Neamţ trebue să atragă serioasa luare a­­minte a ministerului de interne. Necesitatea executării unor lu­crări edilitare, a impus încă de acum câţiva ani unităţilor administrative, lipsite de fonduri bugetare, de a re­curge la mijloace excepţionale. Exista chiar posibilitatea legală pentru realizarea de împrumuturi. Pe calea proectelor de legi, cu aprobarea Parlamentului, judeţele şi comunele au putut contracta împru­muturi la Casa de depuneri şi la Casa de economii şi cecuri poştale. Asemenea împrumuturi au făcut ju­deţele şi comunele în timpul guver­nărilor partidului naţional-ţărănesc. Lucrări edilitare de mare interes, care nu au fost realizate în cei zece ani după războiu, au putut fi execu-­­ tate recurgându-se la acest mijloc de finanţare excepţională. Aceasta nu înseamnă însă că trebuesc făcute abuzuri. Dar dela venirea partidului libe­ral la guvern s’a deschis şi în acea­stă direcţie poarta largă tuturor a­­buzurilor. Finanţele focale au fost dezorganizate. Bugetele unităţilor administrative au rămas în scurtă vreme bugete de personal. Prefecţii şi primarii au a­­pe­lat la parlamentari să le procure fonduri pentru lucrările edilitare. Şi atunci a pornit ava­lanşa proectelor de îm­prumuturi, cărora majori­tatea liberală din Cameră le-a dat cuvenita apro­bare. In cursul unei discuţiuni în parlament, partidul na­­ţional-ţărănesc a atras a­­tenţia guvernului asupra abuzului care se face. Aceasta nu a împiedicat insă ca toţi parlamentarii liberali să-şi treacă la vo­tul Camerii aprobările de împrumuturi. Casa de Depuneri şi cea de economii şi cecuri poş­tale au mai rezistat. (Continuare în pag. 1i­a) Datoria cea mare Prognosticurile asupra rezul-­­ tatului şedinţei comitetului exe­cutiv al partidului naţional-ţă­rănesc, au stimulat imaginaţia perfidă şi stearpă a tuturor ad­versarilor. N’a fost idiot care să nu-şi dea cu părerea asupra celor ce ur­mau să se întâmple. Partidul na­ţional-ţărănesc ar fi fost să se sfărâme de parcă ar fi fost vor­ba de o explozie în mijlocul co­mitetului. N’a fost fruntaş naţio­­nal-ţărănist căruia să nu i se atri­bue o disidenţă, o intenţie cen­trifugă, o alianţă cu un adversar, o invectivă ultimă şi decisivă contra partidului. Cu o largheţă princiară se împărţeau fiecăruia nu un biet portofoliu ministe­­ral ci numai şi numai preşedin­ţia de consiliu. Prostia cuprinde în sine ceva hiperbolic, fiindcă de obicei sca­pă simţitul comun al dimensiu­nilor, ea putând fi nelimitată, fără de sfârşit, infinită, imposi­bilă de cuprins cu gândul chiar de cel mai deştept om. De apoi când prostia este agra­vată de voinţa de a imagina şi de a fi extraordinară!! Dacă nu ne-ar stăpâni un sen­timent de dispreţ şi de scârbă, am înşira aici toate istorioarele inventate în preajma comitetului executiv şi cu prevestirile res­pective, una mai ridicolă decât cealaltă. Dar este degradator să ne o­­prim­ asupra lor. Sunt rezidurile unei neputinţe ambiţioase şi a unor tare bizantine din care exală aceste emanaţii ale unei închipuiri bolnave. Nu mai este timp pentru ana­liza acestor producţii de deg­e­­nerescenţă morală şi de turpitu­dine. Comitetul executiv al partidu­lui naţional-ţărănesc, prin mo­ţiunea pe care a votat-o, s-a ară­tat preocupat de cea mai de sea­mă problemă a ceasului de faţă, de adevărata problemă naţio­nală. A demascat trădarea şi a por­nit la deşteptarea masselor şi a conştiinţei naţionale în faţa ac­­ţiunei criminale de trădare a celor care lucrează la submina­rea alianţelor noastre şi la a­­runcarea ţării în lagărul revi­zionist. Comitetul executiv a dat alar­ma. Guvernul doarme. Şeful gu­vernului s’a culcat la Poiana. Din când în când mai face câte o declaraţiune în chestiuni mă­runte, câte un subsecretar de stat care a rămas trează. Guverul suferă încă de opera­ţia din August. Fără d. Titules­cu, guvernul a mai mers un timp în virtutea inerţiei, ca acei deca­pitaţi în marş care se mai ţin pe picioare câteva secunde şi după ce li s’a tăiat capul. Mai mult chiar decât la 1916 trebue să dăm alarma, şi să în­fierăm slugile nemţeşti care de ■mrmss CITIŢI IN PAG. 11I­ar Impunătoarea mani­festaţie culturală din Priboieni-Muscel dragul de a purta svastică pe braţ, cămaşă albastră, şi de a maimuţări gesturi ridicole, duc ţara ameţită ca de un narcotic, în tabăra revizionistă. La 1916 aveam cu germanii o alianţă. E un gust de sinucidere care poate privi pe fiecare nebun în parte dacă s-a săturat de viaţă, dar care nu poate fi tolerat a­­tunci când e vorba de sinucide­rea unei naţiuni. Germania revizionistă este cea mai mare duşmană a României. Fără ea, fără înarmarea ei for­midabilă, revizionismul ungar ar fi un deziderat platonic. Toţi agenţii germani, toţi acei trădători, conrupţi cu fondurile germane, care fac propagandă pentru cel mai vajnic duşman al nostru, trebue să fie demascaţi, luaţi de guler şi târâţi la stu­t alături de predecesorii lor de la 1916. Ne declarăm în stare de mobi­lizare sufletească. Să excludem din societate, spionii, trădătorii şi uneltele. Să-i arătăm lumii, să le arun­căm în faţă dispreţul şi lovitu­rile unui neam care vrea să se apere şi nu se lasă momit şi dus pe sus în cortul inamic. Să-i stigmatizăm cu fierul şi insignele trădării. Partidul naţional-ţărănesc în­totdeauna aproape de sufletul a­­cestui popor, a reacţionat ca în­săşi instinctul de conservare al neamului românesc. E cea dintâi datorie românea­sca. D. Razu JOi­­ Wilklis HUI 2 lei Democraţie şi naţionalism In loc să discute situaţia d-lui Goga în cadrul vieţii noastre de Stat, simpatizanţii Himerei dictato­riale, încearcă să arunce un nou blam democraţiei. Sunt la ordinea zilei alegerile co­munale. Sub un guvern onest, a­­ceste alegeri trebuiau să aibă loc de mult. Guvernul le-a amânat sub motiv că... vor eşi în unele consilii co­­m­unale minoritare. Acum vin în ajutor şi simpati­zanţii doctrinari ai dreptei, cari nnvinovăţesc democraţia pentru că ea, urmărind socialul, nu ia deloc în seamă latura naţională, etnică. Este o afirmare cât se poate de greşită. Ea ar presupune o totală necu­noaştere a realităţilor politice — dacă n’ar veni din partea unor per­soane atât de versate în problemele noastre interne. Cum să ne explicăm atunci aceste afirmaţii străine cu totul oricărui spirit de bună credinţă! Mai întâi amintim un fapt: că democraţia a creat naţionalismul. Naţionalism înseamnă spirit co­lectiv, înseamnă dinamica colectivi­tăţilor. Nu putea fi vorba de naţionalism în Evul Mediu, când prinţul, mări­­tându şi odorul, îi dădea ca zestre o parte din regat. Marea putere de p° vremuri a Austriei, se datora mult şi unor căsătorii «fericite». Atunci când provincii întregi, din cauza sentimentalismului de alcov senioral, treceau dintr-un stat în altul — nu putea fi vorba de naţio­nalism. Naţionalismul a apărut atunci când ideile democratice, şi-au ară­tat roadele, prin desrobirea marilor mase populare şi chemarea lor la viaţa politică activă. Numai când democraţia a ridicat starea socială a poporului, deabia atunci s’a putut vorbi de ideia na­ţională şi de unire. Democraţia a creat naţionalis­mul, care la rândul lui, a fost nu­cleul de închegare a statelor mo­derne — democraţia burgheză de­venind în esenţa ei, pur naţională. N’avem decât să ne referim la le­gea noastră electorală, cu faimoasa primă de mandate pentru partidul guvernamental şi ne vom da seama cât sunt de false afirmaţiile celor de dreapta — această lege fiind tocmai menită să diminueze impor­tanţa politică a minorităţilor. De aproape douăzeci de ani se fac ale­geri comunale, iar în regiuni unde sunt masse compacte minoritare, i s’au ales, fireşte, consilii comunale­­ minoritare. Numărul unor astfel de consilii a fost totdeauna mie. Deodată se ri­dică brusc această chestie prin fraze, printre rândurile cărora, se poate ceti dorinţa de suprimare a vieţii noastre constituţionale. Cum? Aproape douăzeci de ani au fost consilii comunale, aşa cum au fost, şi nu s’a întâmplat nimic, şi numai acum se pune problema lor? Au devenit minoritarii agre­sivi? Mi se pare că da... Prin Ardeal, saşii hitlerişti, au consilii şi «fuh­­rerii» lor, afişează provocator dra­pelele cu zvastică germană, şi se re­voltă contra autorităţii româneşti. In Banat la fel. Nu de mult la Ti­mişoara un neamţ a bătut pe un co­misar pentru că acesta i-a spus că nu are dreptul să afişeze drapelul german. Asta e realitatea. Dar mă întreb, acest spirit de obrăznicie a saşilor hitlerişti din Ardeal şi Banat e rezultatul «pro­pagandei democratice sociale», sau efectul «tacticei» şi «doctrinei» «na­ţionaliştilor» noştri? Se fac imputări democraţilor că privesc problemele politice numai sub aspectul lor social , nu şi na­ţional. Dar obrăznicia saşilor hit­lerişti e rezultatul unei «atitudini» româneşti, naţionale sau sociale . Să aibă bunăvoinţa să mediteze pu­ţin simpatizanţii «doctrinari» ai «manei forţe». Fără propaganda «naţionaliştilor» noştri şi îngăduinţa complice a gu­vernării liberale, această minoritate ar fi rămas şi mai departe docilă, în cadrul in­treselor Statului, iar cele câteva consilii comunale nar fi împiedicat mersul normal al vie­ţii noastre politice. «Minorităţile sunt o realitate faţă de care trebue să adoptăm un spirit conciliant, căutând să-i integrăm în viaţa noastră socială» — spunea nu de mult d. Iunian, care nu se rupe de prea mult democratism. Şi a fost aprobat de aceiaşi doctrinari simpatizanţi cu dreapta, cari au mai adăugat: «că ar fi cea mai josnică crimă să-şi închipue cineva că se propagă ideia unei nopţi a Sf. Bar­­tolomu, contra minorităţilor». Atunci? De ce discuţia cu perico­lul minoritar? Intre prima afirmare cu pericolul câtorva consilii comunale minori­tare, şi aceasta a doua afirmare,— unde e consecventa? ţ Căci dacă vrei «să integrezi în viaţa statului» pe aceşti minoritari, — cum s’ar putea face altfel decât dându-le oarecare posibilitate de manifestare? „ Minorităţile sunt o realitate — e doar premisa tuturor construcţiilor logice pentru soluţionarea acestei chestiuni. A pune problema altfel d­e a vorbi în zadar, înseamnă să faci pe sea­ma democraţiei, discuţii de o paten­tă rea credinţă. Fiindcă ne aflăm într’o situaţie cu totul ciudată. De­mocratismul «cu principii politice» «cu dialectică socială» «cu tendinţe antinaţionale» — a reuşit totuşi în cei aproape douăzeci de ani, să con­ducă aceste minorităţi aşa, că nici unul din comunitatea lor, să nu bată vreun reprezentant al autori­tăţilor româneşti pentru că i-a a­­tras atenţia că steagul străin nu poate fi afişat după bunul plac, şi nici nu s’a întâmplat ca un grup minoritar să dea lecţii de politică conducătorilor statului român , aşa cum o fac acum hitleriştii­ saşi din Ardeal şi Banat, sub guvernul d-lui Tătărăscu. Şi mai e ceva­ La Sibiu, cu oca­zia alegerilor comunale şi în faţa compactei minorităţi germane, par­tidele democratice româneşti au vrut să facă un bloc naţional. Ei bine acest bloc nu s’a putut înfăp­tui nu din cauza vre-unui democrat ci fiindcă reprezentantul d-lui Go­ga la Sibiu, n’a vrut. Intre necesi­tăţile naţionale româneşti şi mişca­rea hitleristă, reprezentantul «na­ţionalistului» Goga, a preferat să facă jocul hitleriştilor — cu cari e în afinităţi... sociale ! Fiindcă, da­că ar fi fost afinităţi naţionale, — n’ar fi avut ce căuta lângă Saşi. Şi iată cum problema «socialului» şi «naţionalului» în politică, ia cu totul alt aspect. Acel «social» «fă­când abstracţie de necesităţile na­ţionale» pentru cari «diferenţele de rasă nu contează» etc., etc., este toc­mai urzeala pe care se împletesc floricelele naţionalismului... mino­rităţii germane — spre pacostea comisarilor de poliţie, cari cu greu se vor decide de acum încolo, să fa­că observaţie unui neamţ pentru nepermisă etalare de drapel ger­man sau atitudine şovin-provăcă­­toare. ALEXANDRU LIPCAN

Next