Dreptatea, octombrie 1936 (Anul 10, nr. 2672-2697)
1936-10-01 / nr. 2672
Partidul libilal In discursul său din comitetul executiv, d. preşedinte. Mihalache a amintit de jalnica situaţie în care se găseşte azi partidul liberal. «In echilibrul Politic era un partid lberal» — a spus d-sa. In fapt el este complect dispărut, fiindcă a abzis de la orice prestigiu şi demnitate. E un partid care nu mai fiinţează azi». Intr’adevăr partidul liberal s’a eliminat complect, s’a exclus din viaţa politică. Echipa de guvernare a d-lui Tătărăscu, i-a încheiat definitiv existenţa. Şubred, din cauza Şubrezeniei însăşi a temeliei sale bancare, partidul liberal a comis în ultima guvernare greșeli enorme cari i-au pecetluit definitiv soarta. «A abzis de la orice prestigiu și demnitate», spune d. Mihalache. Perfect adevărat. Este cea mai odioasă decădere, cea mai ticăloasă abzicere, de la orice demnitate. Ceea ce a făcut partidul liberal după asasinarea lui Duca, este unic în istoria politică a lumii. Lipsa de demnitate s’a împletit ușor cu lipsa de prestigiu. Având în fruntea guvernului pe d. Tătărăscu, om bun să încurce treburile la ministerul de interne sau să monteze scandaluri la Oradia sau Tatar-Bunar, dar complect neserios şi incapabil pentru postul pe care-l ocupă, partidul liberal a tolerat trei ani la ministerul de interne «prestigiul» d-lui Inculeţ iar la diversele subsecretariate specimene de talia d-lor Eugen Titeanu şi Petre Bejan. Cel mai slab guvern pe care l-a avut vreodată ţara, cel mai lipsit de prestigiu şi de demnitate este guvernul d-lui Tătărăscu. Cu asemenea tare, cu asemenea păcate şi defecte congenitale, guvernul Tătărăscu şi-a permis şi neverosimila lovitură împotriva d-lui Titulescu. Omul lipsit de prestigiu şi de demnitate, care stă în fruntea guvernului s’a dovedit şi inelegant în gesturile cu colaboratorii. Obsequtorul dela Constanţa, tolerantul anarhiei, timoratul gata să închee orice pact, cu viciul, numai să i se impue lui liniştea personală, a găsit să facă pe bravul şi pe energicul, faţă de d. Titulescu, întrebuinţând pentru debarcarea acestuia cea mai ignobilă metodă. Guvernul d-lui Tătărăscu poartă aceste grele păcate. Dar prin ele, partidul d-lui Dinu Brătianu, care a tolerat tot acest scandal, dispare. Partidul liberal a fost. El a dispărut din echilibrul politic. Fenomene precise indică aceasta. «In aceste momente grele adaogă d. I. Mihalache — guvernul dezertează de la datoria lui. Rezultatul este o destrămare sufletească a naţiunii, în timp ce guvernul face pe zi ce trece, din ce în ce mai mult dovada injoncţiunilor din afară, cărora se supune cu docilitate. Guvernul este incapabil să reprezinte interesul naţional şi demnitatea naţională. Guvernul a abzis de la datoria sa de a face ordine. Am ajuns astăzi să avem un guvern, care ne spune că suntem pe lista de condamnaţi la moarte şi că el nare posibilitatea să ne apere. In administraţie trăim într’o permanena a comisiilor interimare». Partidul liberal deşi îşi dă seama de dezastrul spre care merge, totuşi nu reacţionează deloc. Conştient însă de situaţia sa, de dispariţia sa apropiată şi-a creiat ca nişte anexe ale lui, formaţiile de dreapta pe care le întreţine şi le aţâţă împotriva partidului naţional - ţărănesc. Prin ele partidul liberal încearcă să-şi prelungească o agonizantă existenţă. După dezastrul economic care i-a distrus baza bancară, temeiul economic, actele guvernului lipsit de prestigiu și demnitate, l-au distrus acum definitiv. Partidul liberal dispare. MOMENTE fltta titanaigHa Un ascultător la Radio al conferinţelor d-lui Ior ca, venind în Bucureşti, a luat în serios îndemnul de a vizita muzeele. S’a dus şî la muzeul «Saint-Georges» dela Fundaţiile Regale. A găsit acolo o dactilografă şi o diurnistă; directorul era în treburile lui. Domnul acesta, Sfăntu Gheorghe, a fost pe vremurile lui călăreţ. Stricându-şi pulpele, s’a gândit să alcătuiască un muzeu. ■ I-a dat casă gratuit, i-a dat leafă bună şi i-a dat ore în care să nu facă nimic, având totuşi iluzia că ilustrează cultura. Când se plictiseşte, d. director se mai dedă la vechiul nărav al colindărilor; strânge scrisori de dragoste, drept documente pentru muzeul lui. Pe semne auzindu-l pe d. Iorga că foile de zestre ale domnițelor de odinioară constituesc astăzi piesele importante de documentare istorică, fostul cavalerist «Saint Georges» şi-a luat arhiva sentimentală şi a depus-o în sertarele muzeului. Cică pentru felul cum se poartă în orele de serviciu, d. Donescu era să săvârşească o faptă bună: să isticnească din hipodromul Fundaţiilor cavaleristul ăsta care călăreşte pe o leafă importantă şi pe o situaţie nemeritată. S’au opus până acum împrejurările. Timpul însă nu este trecut. Marele director dela muzeul sentimental trebue ridicat cu harnaşamentele lui intelectuale cu tot şi expediat la locul de manej al inutilităţilor. Sau dacă sau lăsat gambele, cum este înalt, tăios, spilcuit şi cu monoclu propun să fie turnat în statue echestră şi utilizat ca ornament în una din pieţele municipiului. Am avea şi noi, fără sforţări artistice, un reuşit Coleone. Interzicerea întrunirilor în Ungaria BUDAESTA 30 (Rador). — Agenţia telegrafică ungară anunţă: Guvernul a interzis, până a noua ordine, toate întrunirile publice şi cortegiile având caracter politic. Se face excepţie pentru întrunirile publice ţinute de deputaţi în circumscripţia lor electorală. Minciuna, funcţie politică de I. BALOIU Politica nu este apanagiul unor anumiţi inşi. Nimeni nu se naşte cu drepturi politice, cu acele prerogative, adică, de a exercita în numele altora, anumite funcţiuni diriguitoare de interese generale. Drepturile politice se acordă, se capătă prin lege. Ceea ce însemnează că societatea dă ea însăşi — şi prin aceasta obligă în acelaş timp — dreptul fiecăruia de a purta de grijă, de a veghea şi de a lucra la înfăptuirea dezideratelor ei cele mai necesare. Fiecare membru al societăţii având, aşadar, obligaţia de a participa la marea operă de organizare ce se îndeplineşte prin activitatea politică, are în acelaş timp şi dreptul de critică, de liberă discuţie şi de control asupra actelor pe care guvernanţii le fac. După cum iarăşi, propriile sale acte sunt supuse criticei, dacă ele nu reprezintă interesele tuturor. Fiindcă actul politic nu este expresia unei voinţi individuale, el se inspiră din acele regiuni ce depăşesc pe individ şi care îmbracă societatea. Actul politic este un act simbolic. El se prezintă ca fiind conform cu aspiraţiile colectivităţii, ale acelei colectivităţi ce trece pe deasupra fiecăruia şi totuşi, care ea singură satisface pe fiecare. Un om politic nu vorbeşte în numele său niciodată, cel mult in numele unui partid care, în convingerea lui, reprezintă, majoritatea membrilor unei societăţi date. Şi de aceia actele lui sunt supuse criticei. Ele referindu-se la altă, aceştia au dreptul să se întrebe dacă sunt sau nu convenabile lor. Urmează de aci, ca o consecinţă că un act politic nu poate fi secret. O politică secretă este un non sens. Fiindcă nu se poate hotărî de soarta cuiva, fără de ştirea lui. Decât numai prin forţă, şi atunci nu se mai face politică. Orice altceva, dar nu politică. Deci, politica fiind funcţie a societăţii, nu a individului — acesta nu este decât mijlocul de realizare a ei — orice act politic trebue să fie de domeniul public. Nici o excepţiune nu este admisă. Luptele politice trebue să împrumute acest caracter deci. O luptă politică nu este în fond altceva decât o licitare a mai binelui. Politică însemnează corectare, îndreptare a ceea ce este rău, a neajunsurilor de care societatea suferă în prezent. Politică însemnează mai bine. Din toate punctele de vedere. Aşadar, doui adversari politici (două partide de ex.) nu pot să fie adversari decât pe chestie de principii sau de metodă. Şi într’un caz, şi în altul, lupta lor se reduce la o dialectică publică, unde fiecare vine cu arsenalul său de argumente. Scopul fiecăruia fiind ca punctul său de vedere să se impună, argumentarea trebue să aibă loc în public. Şi se mai cere o condiţie: să fie de bună credinţă. Dar pentru asta se mai cere iarăşi o condiţie — şi care este cea mai însemnată — anume, publicul cărora se adresează să fie acelaş. Unele din concluziile ce se desprind de aci, au încercat să fie aplicate şi pe plan internaţional. Ce este Liga Naţiunilor altceva decât politica internaţională pe faţă? Decât înlocuirea politicii de cabinet, secretă, cu o politică sinceră, deschisă, în care fiecare naţiune să fie conştientă de soarta ce o aşteaptă? Şi este natural să fie aşa. Dar adevărul, acţiunea dreaptă, nu place totdeauna. Şi nu place desigur aceluia ce se află în inferioritate, învinşii se resemnează cu greu. Cei mai mulţi caută să-şi ia revanşa. Ori, cum pe calea cea dreaptă au fost bătuţi, şi cum nu orice om are forţa morală de a se supune judecăţii obiective, ei avizează, în atari situaţii, la mijloace de altă natură. Dintre care, cel mai obişnuit, cel mai răspândit şi cel mai eficace în acelaş timp, este minciuna. Minciuna, în domeniul politic, joacă un rol foarte mare. După felul cum se practică astăzi, după importanţa ce i se dă, am putea spune că joacă rolul cel mai important. Nu numai aceia care îşi simt puterile slăbite, temându-se să dea lupta pe faţa, se servesc de ea. Nu. Minciuna a devenit arma de luptă şi a celor tari. Şi nu numai înlăuntrul statelor, dar şi în afară, în politica internaţională. Sunt unele puteri, aşa zise mari, care o practică pe scară întinsă. Nu e nevoe de exemple, fiindcă nu există om care să nu fi reacţionat sau cel puţin care să nu fi observat cu câtă nesinceritate relatează lucrurile comune dour adversari. Mă întreb, în ce constă puterea atât de miraculoasă a minciunei? Se ascund în ea anumite virtuţi, de îndată ce poate să producă asemenea efecte? Am văzut mai sus ce însemnează a face politică. Ce condiţii se cer. Şi totuşi sunt partide politice care lucrează tocmai invers. Şi sunt oameni politici de seamă, a căror viaţă prin instabilitatea concepţiilor, prin neseriozitatea convingerilor, prin contrazicerea actelor lor, dau strălucite exemple de întruchipări ale minciunei! Desigur că minciuna nu foloseşte decât aceluia care o practică. Numai că astăzi o practică toată lumea. Şi dacă foloseşte celor mai mulţi, atunci începi să te îndoeşti de imoralitatea ei. Să fie oare aşa? — Nu! Cauzele cari au ridicat minciuna la rangul de mare funcţie politică, cred că se pot uşor găsi. Dar minciuna nu are virtuţi şi nici moralitate în cuprinsul ei. Astfel, de ce nu se manifestă în toate domeniile de activitate ale omului? De ex. în ştiinţă. Aci minciuna nu are acces. Eroarea da, minciuna însă nu. Căci, pe când eroarea este o presupunere, o formulare inexactă a unei realităţi altfel constituită, minciuna este diformarea conştientă a realităţii cunoscute. In eroare se presupune că ceva este aşa, fiindcă nu ştii altfel cum este; în minciună afirmi că ceva este altfel, tocmai fiindcă ştii cum este. Ori, aceasta din urmă nu este posibilă în ştiinţă, fiindcă aci există mijlocul de desmințire. Anume experimentul. Iată ceea ce face ca minciuna să nu aibă acces aci. Dar în domeniul social — și mai cu seamă în cel politic, unde minciuna tronează? Iată cauza care face ca (Continuare în pag. Hă) Sip/iu *y mi X. NO. 2ITt 4 pegini taxele de bancare flakik- In numerar conf. aprojirîi Directiunii Generale P. T. T. No. 34.65.!1! Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303|42, Adţia 341|02 Liberalii şi finanţele loiale Activitatea nefastă a comisiilor interimare dă roade Avalanşa de împrumuturi peste puterile de plată Bunurile oraşului Tg.*Neam|... scoase In vanzare Administraţia financiară de încasări şi plăţi a judeţului Neamţ a cerut, şi tribunalul a admis, vânzarea următoarelor bunuri ale oraşului Târgu Neamţ, pentru îndestularea creditoarei Cassa Naţională de economii şi cecuri poştale din Bucureşti, cu suma de lei 5.219.002 lei, plus dobânzile respective: Băile Oglinzi, cu instalaţiile complecte, Abatorul comunal şi Uzina electrică. S’au făcut formele şi publicaţiile necesare, şi nu ştim dacă până la această oră nu s’a ţinut cumva şi licitaţia. * Cazul este extrem de grav şi trebue luat în seamă. Evident, Casa de economii a fost In drepturile ei să urmărească pe cale legală o sumă împrumutată, care nu i-a fost restituită la termenul stabilit Iarăşi trebue convenit că, într’adevăr, primăria oraşului Târgu Neamţ s’a găsit în situaţia de a nu putea onora plata la scadenţă. Bugetele unităţilor locale sunt din ce în ce mai sărăcăcios alimentate, şi nimic nu este mai firesc decât lipsa dispon nibilului de fonduri pentru asemenea Plăţi. •Dar cazul de la Târgul Neamţ trebue să atragă serioasa luare aminte a ministerului de interne. Necesitatea executării unor lucrări edilitare, a impus încă de acum câţiva ani unităţilor administrative, lipsite de fonduri bugetare, de a recurge la mijloace excepţionale. Exista chiar posibilitatea legală pentru realizarea de împrumuturi. Pe calea proectelor de legi, cu aprobarea Parlamentului, judeţele şi comunele au putut contracta împrumuturi la Casa de depuneri şi la Casa de economii şi cecuri poştale. Asemenea împrumuturi au făcut judeţele şi comunele în timpul guvernărilor partidului naţional-ţărănesc. Lucrări edilitare de mare interes, care nu au fost realizate în cei zece ani după războiu, au putut fi execu- tate recurgându-se la acest mijloc de finanţare excepţională. Aceasta nu înseamnă însă că trebuesc făcute abuzuri. Dar dela venirea partidului liberal la guvern s’a deschis şi în această direcţie poarta largă tuturor abuzurilor. Finanţele focale au fost dezorganizate. Bugetele unităţilor administrative au rămas în scurtă vreme bugete de personal. Prefecţii şi primarii au apelat la parlamentari să le procure fonduri pentru lucrările edilitare. Şi atunci a pornit avalanşa proectelor de împrumuturi, cărora majoritatea liberală din Cameră le-a dat cuvenita aprobare. In cursul unei discuţiuni în parlament, partidul naţional-ţărănesc a atras atenţia guvernului asupra abuzului care se face. Aceasta nu a împiedicat insă ca toţi parlamentarii liberali să-şi treacă la votul Camerii aprobările de împrumuturi. Casa de Depuneri şi cea de economii şi cecuri poştale au mai rezistat. (Continuare în pag. 1ia) Datoria cea mare Prognosticurile asupra rezul- tatului şedinţei comitetului executiv al partidului naţional-ţărănesc, au stimulat imaginaţia perfidă şi stearpă a tuturor adversarilor. N’a fost idiot care să nu-şi dea cu părerea asupra celor ce urmau să se întâmple. Partidul naţional-ţărănesc ar fi fost să se sfărâme de parcă ar fi fost vorba de o explozie în mijlocul comitetului. N’a fost fruntaş naţional-ţărănist căruia să nu i se atribue o disidenţă, o intenţie centrifugă, o alianţă cu un adversar, o invectivă ultimă şi decisivă contra partidului. Cu o largheţă princiară se împărţeau fiecăruia nu un biet portofoliu ministeral ci numai şi numai preşedinţia de consiliu. Prostia cuprinde în sine ceva hiperbolic, fiindcă de obicei scapă simţitul comun al dimensiunilor, ea putând fi nelimitată, fără de sfârşit, infinită, imposibilă de cuprins cu gândul chiar de cel mai deştept om. De apoi când prostia este agravată de voinţa de a imagina şi de a fi extraordinară!! Dacă nu ne-ar stăpâni un sentiment de dispreţ şi de scârbă, am înşira aici toate istorioarele inventate în preajma comitetului executiv şi cu prevestirile respective, una mai ridicolă decât cealaltă. Dar este degradator să ne oprim asupra lor. Sunt rezidurile unei neputinţe ambiţioase şi a unor tare bizantine din care exală aceste emanaţii ale unei închipuiri bolnave. Nu mai este timp pentru analiza acestor producţii de degenerescenţă morală şi de turpitudine. Comitetul executiv al partidului naţional-ţărănesc, prin moţiunea pe care a votat-o, s-a arătat preocupat de cea mai de seamă problemă a ceasului de faţă, de adevărata problemă naţională. A demascat trădarea şi a pornit la deşteptarea masselor şi a conştiinţei naţionale în faţa acţiunei criminale de trădare a celor care lucrează la subminarea alianţelor noastre şi la aruncarea ţării în lagărul revizionist. Comitetul executiv a dat alarma. Guvernul doarme. Şeful guvernului s’a culcat la Poiana. Din când în când mai face câte o declaraţiune în chestiuni mărunte, câte un subsecretar de stat care a rămas trează. Guverul suferă încă de operaţia din August. Fără d. Titulescu, guvernul a mai mers un timp în virtutea inerţiei, ca acei decapitaţi în marş care se mai ţin pe picioare câteva secunde şi după ce li s’a tăiat capul. Mai mult chiar decât la 1916 trebue să dăm alarma, şi să înfierăm slugile nemţeşti care de ■mrmss CITIŢI IN PAG. 11Iar Impunătoarea manifestaţie culturală din Priboieni-Muscel dragul de a purta svastică pe braţ, cămaşă albastră, şi de a maimuţări gesturi ridicole, duc ţara ameţită ca de un narcotic, în tabăra revizionistă. La 1916 aveam cu germanii o alianţă. E un gust de sinucidere care poate privi pe fiecare nebun în parte dacă s-a săturat de viaţă, dar care nu poate fi tolerat atunci când e vorba de sinuciderea unei naţiuni. Germania revizionistă este cea mai mare duşmană a României. Fără ea, fără înarmarea ei formidabilă, revizionismul ungar ar fi un deziderat platonic. Toţi agenţii germani, toţi acei trădători, conrupţi cu fondurile germane, care fac propagandă pentru cel mai vajnic duşman al nostru, trebue să fie demascaţi, luaţi de guler şi târâţi la stut alături de predecesorii lor de la 1916. Ne declarăm în stare de mobilizare sufletească. Să excludem din societate, spionii, trădătorii şi uneltele. Să-i arătăm lumii, să le aruncăm în faţă dispreţul şi loviturile unui neam care vrea să se apere şi nu se lasă momit şi dus pe sus în cortul inamic. Să-i stigmatizăm cu fierul şi insignele trădării. Partidul naţional-ţărănesc întotdeauna aproape de sufletul acestui popor, a reacţionat ca însăşi instinctul de conservare al neamului românesc. E cea dintâi datorie româneasca. D. Razu JOi Wilklis HUI 2 lei Democraţie şi naţionalism In loc să discute situaţia d-lui Goga în cadrul vieţii noastre de Stat, simpatizanţii Himerei dictatoriale, încearcă să arunce un nou blam democraţiei. Sunt la ordinea zilei alegerile comunale. Sub un guvern onest, aceste alegeri trebuiau să aibă loc de mult. Guvernul le-a amânat sub motiv că... vor eşi în unele consilii comunale minoritare. Acum vin în ajutor şi simpatizanţii doctrinari ai dreptei, cari nnvinovăţesc democraţia pentru că ea, urmărind socialul, nu ia deloc în seamă latura naţională, etnică. Este o afirmare cât se poate de greşită. Ea ar presupune o totală necunoaştere a realităţilor politice — dacă n’ar veni din partea unor persoane atât de versate în problemele noastre interne. Cum să ne explicăm atunci aceste afirmaţii străine cu totul oricărui spirit de bună credinţă! Mai întâi amintim un fapt: că democraţia a creat naţionalismul. Naţionalism înseamnă spirit colectiv, înseamnă dinamica colectivităţilor. Nu putea fi vorba de naţionalism în Evul Mediu, când prinţul, măritându şi odorul, îi dădea ca zestre o parte din regat. Marea putere de p° vremuri a Austriei, se datora mult şi unor căsătorii «fericite». Atunci când provincii întregi, din cauza sentimentalismului de alcov senioral, treceau dintr-un stat în altul — nu putea fi vorba de naţionalism. Naţionalismul a apărut atunci când ideile democratice, şi-au arătat roadele, prin desrobirea marilor mase populare şi chemarea lor la viaţa politică activă. Numai când democraţia a ridicat starea socială a poporului, deabia atunci s’a putut vorbi de ideia naţională şi de unire. Democraţia a creat naţionalismul, care la rândul lui, a fost nucleul de închegare a statelor moderne — democraţia burgheză devenind în esenţa ei, pur naţională. N’avem decât să ne referim la legea noastră electorală, cu faimoasa primă de mandate pentru partidul guvernamental şi ne vom da seama cât sunt de false afirmaţiile celor de dreapta — această lege fiind tocmai menită să diminueze importanţa politică a minorităţilor. De aproape douăzeci de ani se fac alegeri comunale, iar în regiuni unde sunt masse compacte minoritare, i s’au ales, fireşte, consilii comunale minoritare. Numărul unor astfel de consilii a fost totdeauna mie. Deodată se ridică brusc această chestie prin fraze, printre rândurile cărora, se poate ceti dorinţa de suprimare a vieţii noastre constituţionale. Cum? Aproape douăzeci de ani au fost consilii comunale, aşa cum au fost, şi nu s’a întâmplat nimic, şi numai acum se pune problema lor? Au devenit minoritarii agresivi? Mi se pare că da... Prin Ardeal, saşii hitlerişti, au consilii şi «fuhrerii» lor, afişează provocator drapelele cu zvastică germană, şi se revoltă contra autorităţii româneşti. In Banat la fel. Nu de mult la Timişoara un neamţ a bătut pe un comisar pentru că acesta i-a spus că nu are dreptul să afişeze drapelul german. Asta e realitatea. Dar mă întreb, acest spirit de obrăznicie a saşilor hitlerişti din Ardeal şi Banat e rezultatul «propagandei democratice sociale», sau efectul «tacticei» şi «doctrinei» «naţionaliştilor» noştri? Se fac imputări democraţilor că privesc problemele politice numai sub aspectul lor social , nu şi naţional. Dar obrăznicia saşilor hitlerişti e rezultatul unei «atitudini» româneşti, naţionale sau sociale . Să aibă bunăvoinţa să mediteze puţin simpatizanţii «doctrinari» ai «manei forţe». Fără propaganda «naţionaliştilor» noştri şi îngăduinţa complice a guvernării liberale, această minoritate ar fi rămas şi mai departe docilă, în cadrul intreselor Statului, iar cele câteva consilii comunale nar fi împiedicat mersul normal al vieţii noastre politice. «Minorităţile sunt o realitate faţă de care trebue să adoptăm un spirit conciliant, căutând să-i integrăm în viaţa noastră socială» — spunea nu de mult d. Iunian, care nu se rupe de prea mult democratism. Şi a fost aprobat de aceiaşi doctrinari simpatizanţi cu dreapta, cari au mai adăugat: «că ar fi cea mai josnică crimă să-şi închipue cineva că se propagă ideia unei nopţi a Sf. Bartolomu, contra minorităţilor». Atunci? De ce discuţia cu pericolul minoritar? Intre prima afirmare cu pericolul câtorva consilii comunale minoritare, şi aceasta a doua afirmare,— unde e consecventa? ţ Căci dacă vrei «să integrezi în viaţa statului» pe aceşti minoritari, — cum s’ar putea face altfel decât dându-le oarecare posibilitate de manifestare? „ Minorităţile sunt o realitate — e doar premisa tuturor construcţiilor logice pentru soluţionarea acestei chestiuni. A pune problema altfel de a vorbi în zadar, înseamnă să faci pe seama democraţiei, discuţii de o patentă rea credinţă. Fiindcă ne aflăm într’o situaţie cu totul ciudată. Democratismul «cu principii politice» «cu dialectică socială» «cu tendinţe antinaţionale» — a reuşit totuşi în cei aproape douăzeci de ani, să conducă aceste minorităţi aşa, că nici unul din comunitatea lor, să nu bată vreun reprezentant al autorităţilor româneşti pentru că i-a atras atenţia că steagul străin nu poate fi afişat după bunul plac, şi nici nu s’a întâmplat ca un grup minoritar să dea lecţii de politică conducătorilor statului român , aşa cum o fac acum hitleriştii saşi din Ardeal şi Banat, sub guvernul d-lui Tătărăscu. Şi mai e ceva La Sibiu, cu ocazia alegerilor comunale şi în faţa compactei minorităţi germane, partidele democratice româneşti au vrut să facă un bloc naţional. Ei bine acest bloc nu s’a putut înfăptui nu din cauza vre-unui democrat ci fiindcă reprezentantul d-lui Goga la Sibiu, n’a vrut. Intre necesităţile naţionale româneşti şi mişcarea hitleristă, reprezentantul «naţionalistului» Goga, a preferat să facă jocul hitleriştilor — cu cari e în afinităţi... sociale ! Fiindcă, dacă ar fi fost afinităţi naţionale, — n’ar fi avut ce căuta lângă Saşi. Şi iată cum problema «socialului» şi «naţionalului» în politică, ia cu totul alt aspect. Acel «social» «făcând abstracţie de necesităţile naţionale» pentru cari «diferenţele de rasă nu contează» etc., etc., este tocmai urzeala pe care se împletesc floricelele naţionalismului... minorităţii germane — spre pacostea comisarilor de poliţie, cari cu greu se vor decide de acum încolo, să facă observaţie unui neamţ pentru nepermisă etalare de drapel german sau atitudine şovin-provăcătoare. ALEXANDRU LIPCAN