Dreptatea, mai 1938 (Anul 12, nr. 3132-3155)

1938-05-01 / nr. 3132

mi XII NO. 3132. 4 ^ pagini ^ Director:DEMOSTENEBOTEZ Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon: Redacţia 3.03-42, Adiţia 5.13.91 DISCRIMINARE || Anschlussul, naţional - socialismul De multe ori, şi pe înţelesul tuturor, am stăruit aici asupra greşelii pe care o făceau grupările româneşti de dreapta atunci când, orbite de propaganda antisemită a hitleriştilor, nu vedeau primejdia întărirei germane. . Atât lozinca antisemită cât și faimoasa cruciadă anti-comunistă, au însemnat din partea Germaniei, bulina adormitoare pentru anesteziate unei clare viziuni asupra intenţiunelor celui de al treilea Reich. Ele au ținut loc de perdea de fum, în dosul căreia se pregătea pornirea marșului spre Est care ar fi să calce şi peste ţinutul nostru românesc. Cu ochii ţintă la antisemitism şi la svastică, naivii unei mişcări naţionale româneşti, — care putea să fie atât de frumoasă dacă era curată şi se sprijinea pe ţărănime şi revendicările ei, — au uitat unde sunt interesele mari ale ţării româneşti, înfrăţirea dintre ideologie şi politica externă era pentru ei inatacabilă. Şi, de atâtea ori au stricat armonia consensului naţional asupra politicei noastre externe, cu adversitatea lor care nu avea altă justificare decât o camaraderie întru antisemitism şi alte concepte totalitare. In acel sistem nu se putea concepe naţionalism la un loc cu o politică externă alături de Franţa fiindcă aceasta ar fi stricat «frontul» antisemit internaţional. Valul de fum care trebuia să mascheze pregătirea marşului spre Est îşi produsese efectul. Lozincele hitleriste izbutiseră să devieze în parte priviri româneşti, — unele din ele bine intenţionate, — deja primejdia care ni se administra. Se ajunsese cu anestezia simţului naţional până acolo încât anumite mitturi st b.ţate ca un adevărat triumf românesc, atunci când ele, de fapt, nu însemnau altceva decât punctul de plecare al expansiunei Germane spre Est. Asupra acestei grave erori şi stări de spirit am atras aici, atenţiunea la timp. Acest fenomen a fost fără excepţie până la înfăptuirea Anschlussului. De la această dată însă, s’au deschis ochii mai cu atenţie, mai ales fiindcă nici glasurile autorizate dela Berlin ca şi atitudinea lor făţişă nu au mai ascuns intenţiunele altădată acoperite. Drumul spre Est, spre gurile Dunării, spre Constantinopol, spre mările calde şi, mai departe, spre Bagdad, trece pe la noi. Acest vis uluitor de acoperire a globului cu influenţă germană, a fost stimulat de Anschluss, şi acei care până atunci, prin generaţii şi mituri, visaseră numai au început să vorbească ziua mare şi în stare de trezie. Semnalăm aici ca fenomen de discriminare, atitudinea d-lui Nichifor Crainic. Iată un naţionalist, un antisemit un anti-democrat, care a dat la o parte valul înşelător de fum, şi a procedat cu bravură la discriminarea cuvenită dintre antisemitism şi politica noastră externă. Poţi fi antisemit şi, cu toate acestea, să nu te arunci în braţele hitlerismului şi să nu serveşti de unealtă conştientă sau inconştientă pentru a-i pregăti spiritele şi atmosfera favorabilă expansiunei germane atât de primejdioasă pentru fiinţa statului nostru. D. Nichifor Crainic este naţionalist şi antisemit, dar aceasta pentru lichidarea după concepţia d-sale a unei probleme de ordin intern, de la noi de acasă, — şi în ce priveşte restul îşi păstrează libertatea de raţiune necesară pentru a demasca şi arăta sistemele de expansiune germană, azi în Cehoslovacia, — mâine în România. Destulă vreme, mişcările de dreaptă de la noi au făcut serviciul de difuzare şi de încetăţenire în spirite româneşti, a tuturor lozincelor menite să uşureze calea germană înspre Est: atacuri la adresa Societăţii Naţiunilor, la adresa Franţei, la adresa prietenei Cehoslovacia care ne fabrică armament, la adresa principiului de siguranţă colectivă. Opinia publică a fost cu diabolică persistentă, educată în acest sens. E timpul să ne găsim laolaltă toate sufletele româneşti, cu toate disensiunile care ne-au învrăjbit în interior, cel puţin pe marea problemă a apărării hotarelor noastre care nu poate fi resolvată decât prin întărirea noastră spirituală şi armată şi cu ajutorul acelor puteri care sunt interesate alături cu noi de a opri elanul expansionist spre Est a marii puteri germane. Revirimentul pe care semnalăm poate contribui şi el la pacificarea spiritelor, fiindcă, — cu drept cuvânt, — nimic nu putea să ne îndârjească mai mult pe poziţii diferite decât convingerea că acolo unde suntem apărăm integritatea teritoriului românesc. Şi cu aceasta se va putea să ne înţelegem şi pe teren naţionalist fiind că, —ori cât de aspre şi de tari au fost acuzaţiunele de trădare a sentimentului naţional care ni s’au aruncat în focul luptei politice şi a ra'âm^r —o -—•—5*. ifodecată nu există român care, în lui să nu dorească şi să nu lupte pentru ridicarea elementului românesc. In această privinţă, noi, acei de-aci, ne-am făcut datoria în conştiinţă, fiindcă am luptat pentru ridicarea ţărănimei, cu convingerea neclintită că nici un naţionalism constructiv şi durabil nu se poate concepe decât începând cu ridicarea şi pregătirea elementului românesc pentru toate funcţiunele economice în complexitatea unui Stat. Demostene Botez Momenta din şapte părţi Intre exerciţiile recomandate cuiburilor legionare era şi «bombardamentul legionar (un singur om va fi bombardat din şapte pârţi)». De ce tocmai din şapte? Exerciţiul şi cifra au un rost, care nu putea scăpa tocmai unei organizaţii «patriotice şi tradiţionaliste». Se pretinde că «românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă». Cum singurii români veritabili, recunoscuţi de legiune, erau numai cei înscrişi în, Garda de fier, însemnează că toţi aceştia aveau câte şapte vieţi. In consecinţă, căpitanul — ca să-i verifice — îi supunea unui bombardament din şapte părţi, punându-le în pericol, simultan, toate cele şapte vieţi. Experienţa trebuia să fie concludentă pentru viitorul legionar, bombardat cu anticipaţie.Şi ea urma să-i fixeze şi gradul funcţia. „Avertisment Europei“ de VICTOR JINGA Revista «Țara de mâine» din Cluj ne aduce un admirabil comentariu al d-lui Victor Jinga, asupra «Avertismentului» lui Thomas Mann, atât de actual azi, când destinele Europe se joacă după liniile prevăzute de acest scriitor. „In ordinea întâmplării faptelor, aceste rânduri poate vin cam târziu —scrie d. Victor Jinga. Credem însă că nu aceasta interesează; important este ca ideia cuprinsă într-o naraţiune să-şi păstreze actualitatea, şi de acest fapt nu ne putem îndoi. „Avertismentul” lui Thomas Mann este şi acum de mare actualitate. Thomas Mann, german de viţă iţeche şi autentică, scriitor de nume mondial, a’ ’nfruntat — cu atitudinea şi cu scrisul — regimul hitlerist. S’a expatriat şi locueşte în Elveţia. Averea lui din Bavaria a fost secestrată, i s’a retras dreptul de naţionalitate germană, retrăgându-i- se şi titlul de doctor „honoris cauza” al universităţii din Bonn. In 11 Decemvrie 1936 decanul facultăţii de filozofie din Bonn îi aduce lui Thomas Mann la cunoştinţă că „facultatea s’a văzut în obligaţiunea de a vă şterge din lista doctorilor honoris cauza, în urma excomunicării voastre naţionale”. La sfârşitul lui Decemvrie, Th. Mann răspunde decanului de la Bonn: „Universităţile germane — spune Th. Mann — printr’o neînţelegere înspăimântătoare a ceasului de faţă, se fac complice cu toate forţele răufăcătoare cari surpă temeliile moralei, ale culturei şi ale economiei germane, devenind într’o oarecare măsură solul de unde aceste forţe se alimentează”... „Cum aşi fi putut eu să rămân mut, să accept să tac pentru totdeauna în prezenţa răului ireparabil ale cărui victime zilnice sunt în ţara mea corpul şi sufletul, spiritul, justiţia şi adevărul? Cum aşi fi putut eu trece sub tăcere pericolele teribile pe care le aduce în Europa acest regim distrugător al omului, care nesocoteşte toate exigenţele ceasului de faţă? Acest lucru nu era cu putinţă... Vremea nu este prea departe când poporul german va refuza cu ultima sa energie de a fi identificat cu aceşti oameni cărora hazardul le-a dat acum puterea”. Marele scriitor execută necruţător pe actualii conducători ai Germaniei. „Ce au făcut ei — se ’ntreabă Th. Mann — în mai puţin de 4 ani din Germania? înarmările au ruinat din punct de vedere moral şi economic, ţara. Nimeni nu iubeşte această ţară... Scopul suprem al statului naţional-socialist este de a face din Germania un istrument de răsboi, docil, interzicând orice gândire critică, mânat, de o ignoranţă oarbă şi fanatică, deşi nici un popor nu este astăzi mai puţin dispus pentru răsboi, mai incapabil de a suporta răsboiul ca poporul german”. „Cele vreo 10 la sută din profitorii regimului, cari nici ei nu cred decât pe jumătate, nu ar fi suficienţi pentru a câştiga răsboiul. Majoritatea naţiune nu ar vedea decât ocaziunea de mult aşteptată de a scutura un jug ruşinos. La prima defecţiune, răsboiul străin s’ar transforma în răsboi civil” — spune Th. Mann. „Dumnezeu să ajute ţara noastră cufundată în întuneric şi abătută de la drumul său şisă o înveţe să facă pace cu altele şi cu sine însăşi” — încheie Th. Mann scrisoarea să cătră decanul din Bonn. Am reprodus numai câteva fraze din scrisoarea lungă şi de un înalt conţinut etic a marelui scriitor expatriat cătră decanul facultăţii de filozofie din Bonn. Thomas Mann a trecut de vârsta de 70 de ani, am putea spune, un om bătrân, dacă gândirea sa nu ar fi păstrat seninătatea, intransigenţa şi vigoarea specific tinerească. Marele pribeag n’a consimţit să tacă, conştiinţa lui nu i-a îngăduit să fie laş, ca atâţia dintre intelectualii germani. Când Germanii au împins cu o bună distanţă hotarele ţării lor spre noi, avertismentul unuia dintre cei mai distinşi gânditori ai acestui popor trebue să-l ţinem în seamă. Din volumul de unde am reprodus părţile de mai sus, putem desprinde încă un mănunchiu de gânduri profunde şi semnificative. Scriitorul se consideră complet integrat în spiritul vremii lui. „Acela care se separă de timpul său, nu poate lua poziţie faţă de acesta”, — susţine Mann. Judecata lui despre tineret este severă. „Tinerii — spune Mann — nesocotesc cultura în sensul ei cel mai ridicat, cel mai profund. Ei nu mai ştiu nimic din răspunderea individuală, găsindu-şi toate comoditaţile în viaţa colectivă”... „Tineretul nu aspiră decât’ să se cufunde în massă, despensându-se da orice aprofundare personală a sensului grav al vieţii” Desigur, în părerile lui Mann s’a reflectat imagina disciplinei automate, geometria defilărilor şi manifestaţiilor tineretului hitlerist. „Epoca noastră a creat un idealism romantic, oamenii nemai dându-şi seama de pericolele cari le reprezintă pentru umanitate şi cultură orice anti intelectualism al inteligenţii”.. „Trebue să constatăm că a lipsit sentimentul responsabilităţii areora caii pretind a preţui spiritul; ei n’au văzut că valorile morale sunt inseparabile de valorile intelectuale; ele cresc şi decad împreună şi dispreţul raţiunei atrage cu sine ruina mamei”. (Va urma) pi catolicii din Austria In aceiaş zi în care Adolf Hitler «Führerul tuturor germanilor» îşi făcea intrarea triumfală în capitala Austriei, cardinalul Innitzer, arhiepiscop al Vienei, s’a şi grăbit să-i facă o vizită la hotelul Imperial. Conversaţia între cei doi oameni a durat douăzeci de minute. Conţinutul esenţial al acestei conversaţii a fost făcut cunoscut opiniei publice prin următorul comunicat oficial: «Arhiepiscopul Vienei şi-a exprimat bucuria sa cu privire la actul unirii Austriei germane cu Reichul, ca şi dorinţa fermă a catolicilor austriaci de a colabora cu toată căldura la marea operă de reconstrucţie a Germaniei». Prima consecinţă vădită a acestui demers a fost redactarea unei declaraţii colective a episcopilor Austriei, care a fost citită din amvonul tuturor bisericilor în ziua de Duminică 27 Martie. Omagiind opera săvârşită de naţional-socialismul german şi în ce priveşte reconstrucţia naţională şi economică şi în ce priveşte reconstrucţia socială, afirmând pe de altă parte convingerea lor că «acţiunea mişcării naţionalsocialiste a înlăturat pericolul bolşevismului ateu şi distrugător», episcopii n’au scăpat prilejul să însoţească manifestarea lor de binecuvântări şi promisiuni solemne. Şi aceştia au mai adăugat: «Ziua plebiscitului va constitui pentru noi, episcopii, datoria de a ne alipi ca germani, Reichului german şi aşteptăm de la toţi credincioşii dovada că au conştiinţa datoriei pe care trebue să o împlinească faţăl de poporul german». . Această declarat«»- -Joi i.ţi_____i.„;i austriac, [ a fost înmânată de cardinalul Innitzer d-lui Bürckel, comisarul Reichului pentru organizarea plebiscitului, cu următoarea scrisoare: «Vă transmit declaraţia de mai jos, care vă va dovedi că noi, episcopii, ne-am îndeplinit datoria liberi, fără nici o constrângere. Sunt convins că această declaraţie va fi urmată de o sinceră colaborare. Cu expresia celei mai distinse consideratului şi Heil Hitler!» In textul dactilografiat, aceste trei ultime cuvinte au fost scrise chiar de mâna arhiepiscopului Vienei. Şi acest lucru a putut fi aflat de toţi cetăţenii germani, deoarece ziarele oficioase au reprodus în întregime fotocopia documentului. Gestul epistopilor Față de această atitudine s’a pus o întrebare: episcopii catolici procedând astfel au vrut să lovească în autoritatea Sfântului Scaun, sau au lucrat în acord cu acesta? Răspunsul la această întrebare nu a întârziat. Astfel, în «Osservatore Romano» se putea citi la 2 Aprilie următoarea notă: «Faţă de interpretările diferite, adesea tendenţioase (provenind din aceiaş neaşteptată sursă) cu privire la declaraţia episcopatului austriac, suntem autorizaţi să comunicăm — ca o constatare de fapt, făcând abstracţie de orice consideraţie de ordin politic — că această declaraţie a fost formulată şi semnată fără nici o înţelegere prealabilă, fără autorizaţia ulterioară a Sfântului Scaun şi pe singura răspundere sus amintitului episcopat». Iltitutivnca Vaticanulias Se ştie că «Osservatore Romano» organ oficial al Vaticanului, este un jurnal de seară, care apare cu data de a doua zi. Ori, Vineri 1 Aprilie, în momentul în care ieşea de sub presă numărul conţinând nota de mai sus, postul radiofonic al Vaticanului difuza în limba germană o conferinţă despre «catolicismul politic», care conţinea o desavuare formală şi categorică a atitudinii adoptată de episcopii austriaci şi o critică severă a termenilor utilizaţi în declaraţia lor. Faţă de aceste manifestări, nimeni nu s’ar mai fi îndoit de sentimentele Sfântului Scaun, dacă pe ziua de 3 Aprilie nu sar fi produs o nouă manifestare oficială a Sfântului Scaun. Astfel, un comunicat al Secretariatului de Stat, precizează că mesagiul difuzat la radio în ziua de Vineri, nu a avut nici un caracter oficial şi că el să produs fără ca Secretariatul de Stat să aibă vreo cunoştinţă. De asemenea, comunicatul precizează că faptul difuzării mesagiului odată cu apariţia notei din «Osservatore Romano» a fost o simplă coincidenţă. Cum trebue interpretat acest ultim comunicat? Postul Vaticanului emite în fiecare Vineri o conferinţă religioasă cu un subiect de actualitate. De obiceii, acest subiect este indicat cu puţin înainte *5 ACCflSia pi ccttutiîîiMîîifir fost omisa la 1 Aprilie. Oratorul, un cunoscut jesuit, a tratat subiectul amintit aşa cum a vezut de cuviinţă, fără să consulte, în prealabil, pe superiorii săi. Se ştie, pe de altă parte, că Pius XI ţinând la autoritatea sa, îşi rezervă toate iniţiativele şi controlează cu rigurozitate executarea ordinelor sale. Deci, se poate presupune cu multă certitudine că desavuarea Secretariatului de Stat nu are valoarea care i-a fost acordată. In orice, caz, această desavuare n’a privit decât emisiunea radiofonică, rămânând în picioare comunicatul publicat cu data de 2 Aprilie, de «Osseratore Romano». Dacă ne-am ocupat de toate aceste circumstanțe în detaliu, am făcut-o, pentru că din ele se pot vedea o dezorientare, o lipsă de deciziune îndestul de explicabile, în faţa evenimentelor atât de repezi şi atât de grave, cari răspândesc în spirite atâta tulburare. Episcopii Austriei au făcut act de supunere şi credinţă faţă de Fuhrerul naţional-socialist,fără să consume pe şeful bisericii Catolice. Iată un fapt precis. Papa a condamnat oare, sau a dat măcar un vot de blam, în mod public, episcopilor austriaci? S’ar părea că făptui s’a produs, dacă admitem că speakerul dela Radio Vatican a vorbit din ordinul său şi conform instrucţiilor sale. Atunci însă, dece această jumătate de desminţire, de ce acest fel de remuşcare? de MAURICE PERNOT învăţămintele din 1933 Trebue să ne gândim la grava încertitudine care apasă peste viitorul a şase milioane de catolici austriaci. Asigurând pe Hitler de loialismul lor şi garantând pe acela al credincioşior lor, episcopii austriaci au avut desigur o singură preocupare: să cruţe biserica austriacă şi catolică de persecuţiile posibile. Desigur că stăpâniţi de un sentiment analog au fost şi episcopii germani, în 1933, când au rugat pe Papa să semneze concordatul dintre Vatican şi Reich. Se ştie ceia ce a urmat. Semnăturile cardinalului Pacelli şi a d-lui Von Papen, nu se uscaseră încă bine pe hârtia pactului, că guvernul hitlerist — nepăsător faţă de angajamentele semnate — dizolva organizaţiile catolice ale tineretului, interzicea publicării ziarelor confesionale şi inaugura o serie de persecuţii arbitrare împotriva preoţilor şi călugărilor catolici. Episcopatul german se înşelase în calculele sale. Concordatul din 1933 adusese d-lui Hitler avantagii considerabile: recunoaşterea oficială a regimului său de către Sfântul Scaun; suprimarea definitivă a partidului Centrului, renunţarea — de bună voe — din partea preoţilor şi credincioşilor catolici la orice activitate politică sau socială. In schimb, biserica din Germania nu obţinuse nici măcar respectarea doctrinei sau facultatea de a o propovădui în libertate. Papa Pius XI a protestat împotriva multipelelor violări ale concordatului, a denunţat şi a condamnat într’o enciclică gretoTceiace spfliția Era era îndestul pentru a putea restabili pacea religioasă pe care episcopii germani se lăudaseră că o vor aduce prin simpla semnare a unui acord solemn. Eroarea episcopilor Austriaci Atunci lumea se poate întreba: Dece, după o experienţă atât de decisivă, episcopatul austriac repetă aceiaşi greşală? Mai multe motive se pot invoca. întâi — oricât de straniu ar părea — cardinalul Innitzer s’a încrezut în asigurările d-lui Von Papen, reînoite apoi de către d. Burckel, făcând act de supunere, acceptând în mod loial regimul naţional socialist, catolicii din Austria ar putea evita soarta catolicilor din Germania. In sfârşit, episcopii au avut oarecari garanţii în faptul că în Austria catolicii reprezintă o majoritate puternică, nu o simplă minoritate ca în Germania. De asemeni ei cunoşteau temperamentul austriacului, care este docil, impresionabil şi foarte puţin capabil la o rezistenţă. De aceia socoteau că ameninţarea cu persecuţia putea avea efecte dezastruoase asupra bisericii austriace. Dar cum nu sau gândit oare episcopii austriaci, când au semnat manifestul din 18 Martie, la mareleimpas — în care puneau pe colegii lor germani, solicitaţi, ca şi ei, să (Continuarea în pag. IV-a) Duminică 1 Maim 1938 2 lei Taxele de francare plătite în numerar conform aprobării Direcțiunii Generate P. X. T. No. 34,85b. BULETIN INTERN Adunarea dascălilor La Braşov, s’au reunit in congres profesorii secundari din întreaga ţară. Un nou şi fericit prilej de regăsire în acea atmosferă camaraderească, de confruntare a diferitelor concepţii de educaţie, de lămurire şi afirmare a unei atitudini comune faţă de problemele actualităţii. In aceste momente de răscruce, când disputele subalterne s’au eliminat de la sine, când forţele pozitive fac straie în jurul demnităţii naţionale şi libertăţii cetăţeneşti, problemele culturii şi ale îndrumării tineretului apar pe primul plan al preocupărilor zilei. Şcoala are astăzi un rol cu mult mai mare ca de obicei. Are o misiune înaltă pe care nici oficialitatea şi nici dăscălimea nu o pot subaprecia. Este vorba de educarea tineretului întrun spirit nou, care să anuleze definitiv acţiunea de rătăcire pe care au dus-o instigatorii profesionişti în rândurile şcolarilor. In congresul lor, profesorii secundări desbat problemele şcoalei cu cea mai autentică competenţă. Ei sunt mai în măsură ca oricare alţii să propună soluţii de îndreptare şi progres. Pe umerii lor apasă răspunderea formării acestei generaţii dinamice. Lor le revine misiunea de a repara cât mai repede şi cât mai valabil tot ce s’a făcut rău până acum. Prin glasul preşedintelui lor, profesorii secundari au lansat un călduros şi lăudabil apel la armonie şi unitate. Mândri de organizaţia lor, ei nu doresc decât să-i sporească aurioritatea prin înmulţirea rândurilo raîV cdV‘d‘'L'er şi număr fi ■ rentă. Unitatea de acţiune şi unitatea de organizaţie, neapărat necesare oricărei mişcări profesionale, sunt bunuri de mult câştigate de profesorimea liceelor noastre. Aşteptăm rezultatele pozitive ale acestui congres. P. T. I • EXTERN Hotărârile dela Londra Convorbirile franco-britanice au luat sfârşit. Niciodată două state nu au concurat către aceiaşi el într’un mod mai perfect, către acelaş scop al pacificării lumii şi al evitării unui război de pe urma căruia umanitatea ar avea de suferit mai mult ca oricând. Însăşi colaborarea militară pe care conversaţiile de la Londra au preconizat-o, este tot o măsură de înlăturare a spectrului războiului, printr-o intensă apărare a edificiului păcii. In faţa blocului formidabil al celor două mari puteri, năzuinţele revanşarde se vor poticni. îngerul păcii adevărate pluteşte binefăcător peste un continent care a trăit ani de sbucium, sub teroarea unei conflagraţii apropiate. Textul comunicatului oficial, ce a fost dat la încheerea convorbirilor franco-britanice, cuprinde următoarele puncte: 1. Mutuala încredere ce inspiră relaţiile dintre cele două ţări.2. Examinarea rezultatelor acordului anglo-italian. Miniştrii francezi au aprobat această contribuţie la împăciuirea Europei. 8. De asemenea, reprezentanţii Marii Britanii speră ca şi Franţa să ajungă la rezultate similare în convorbirile ce le va avea cu reprezentanţii Italiei. 4. Pacificarea Mediteranei şi retragerea străinilor din Spania, care iau parte acolo, la războiul civil. 5. Un acord deplin asupra acţiunii comune pe care Anglia şi Franţa ar putea s’o întreprindă în Europa Centrală, spre rezolvarea paş''A şi justă a problemelor din aastă regiune, şi trecerea in programul din Societatea Naţiunilor, a problemelor privitoare la această chestiune. 7- Guvernele ambelor state sunt hotărâte să continue contractul dintre statele majore generale ale armatelor lor, așa cum s’a stabilit prin aranjamentul dela Londra din 19 Martie 1936. C. N. N. Programul şi mijloacele de luptă ale ministerului Agriculturii D. Gh. Ionescu-Siseşti, ministrul agriculturii, a făcut astăzi de dimineaţă reprezentanţilor presei o expunere asupra mijloacelor de lucru ale acestui departament. Pornind de la definirea ministerului agriculturii ca minister al producţiei, care restitue tezaurului aproape totalitatea bugetului său, prin vărsămintele regiilor autonome ce depind de el (Caps, Parid, ţ. a.), conducătorul departamentului a precizat şi scopul principal al activităţii ministerului agriculturii, trebue să fie sporirea producției şi prosperitatea agricultorilor, pentru că aceasta se transformă în putere de cumpărare pentru industrie şi comerţ, şi în putere de contribuţie fiscală pentru tezaur. Şi a declarat răspicat d. Siseşti că acest scop nu se poate atinge numai cu metode de propagandă şi cu specialişti care nu se pot deplasa pe teren din lipsă de mijloace. De aci necesitatea sporirii mijloacelor bugetare. •î» S’a realizat în parte o acoperire a necesităţilor bugetare, prin sporul înscris în buget, de 115 milioane lei la material şi 84 milioane lei la personal. Dar nu se poate trece uşor cu vederea care a fost situaţia bugetului ministerului agriculturii. In ultimul an, 1937-1938, bugetul ministerului agriculturii a însumat un total de 580.485.000 lei. D. Siseşti a arătat că structura acestui buget era destul de anormală, PENTRUCĂ CHELTUELILE DE PERSONAL REPREZENTAU 327 MILIOANE LEI, PE CÂND CHELTUELILE DE MATERIAL NUMAI 253 MILIOANE LEI. Aceasta este constatarea care s’a putut face la încheierea socotelilor ultimei guvernări de patru ani, care s’a desfăşurat în condiţiuni economice din cele mai favorabile, nu sa făcut nimic pentru agricultură. D. Vasile Petcu Sassu s’a odihnit 4 ani în fotoliul ministerial, pe care, pentru înlesnirea familiei, îl transportase acasă la d-sa. Şi totuşi, să ne amintim, s’au prea mărit de către chiar conducătorul fostei guvernări rezultatele activitatii nulă în domeniul agriculturii. Să nădăjduim că cu acest spor de buget la material, ministerul agriculturii va putea întreprinde o acţiune mai puternică pentru înviorarea agriculturii. * Programul de lucru schitat în expunerea conducătorului ministerului agriculturii, prevede: Desăvârşirea lucrărilor de reformă agrară întârziate; exercitarea pe o scară mai întinsă a dreptului de preemţiune al statului pentru moşiile ce se scot în vânzare, în special în regiunile de graniţă; intensificarea lucrărilor de colonizare; accelerarea măsurătorilor cadastrale şi completarea parcelărilor de loturi; întemeierea de centre agricole şi înzestrarea lor cu maşini pentru ţărani; înlesniri pentru seminţele recunoscute şi seminţele selecţionate; sprijinirea acţiunei pentru intensificarea producţiei de textile; îmbunătăţirea înzestrării şi gospodăriei şcolilor de agricultură, aşa fel încât să devină cu adevărat instrumente de progres; în sfârşit, o acţiune susţinută în domeniul forestier, pentru refacerea bogăţiei pădurilor. Este un program de ridicare a agriculturii care îşi aşteaptă de prea multă vreme realizarea. La începutul acestei noui campanii agricole, nu se pot exprima decât nădejdi. Pentru interesul prosperităţii agriculturii, pentru interesul milioanelor de ţărani, muncitori neosteniţi ai pământului care rodeşte, nu poate să fie altă dorinţă decât ca nădejdile, să fie împlinite.