Dreptatea, decembrie 1938 (Anul 12, nr. 3295-3308)

1938-12-01 / nr. 3295

ANUL XII No. 329 5 C 4 PAGINI 2 LEI DIRECTOR: DEMOSTENE BOTEZ PROPRIETAR : S­­A. ..Dreptatea” Registru pubicaţiuni Nr. 1057/938 Joi 1 Decembrie 1938 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Str. Clemenceau No. 9 Telefon Nr­ 303.42­­ Concomitent cu tratativele de îm­păciuire a lumii, concomitent cu măsurile de înarmare ale diferitelor ţări — s’a pus ca o problemă de vie actualitate şi capacitatea eco­nomică a ţărilor. Numai din pregătirile pentru răz­boi­, din toamna aceasta, s‘a putut vedea ce rol covârşitor, ca astăzi, pentru apărarea unei naţiuni, for­ţele ei productive economice. A produce căt mai mult —a ajuns o lozincă nu numai economică ci şi naţională. De aceia nu e de mirare, că in multe ţări, conducătorii şi-au concentrat intreaga atenţie pentru a organiza şi stimula cât mai mult, elanul forţelor productive ale naţiu­nii. Problema economică a depăşit de mult cadrul simplelor relaţii private între patroni şi lucrători, când sti­mulentul de productivitate se con­centra mai ales în interesul perso­nal. Desvoltarea tehnicei, utilizarea ei covârşitoare in aparatul statului, a făcut ca şi problema producţiei eco­­nomice, să evolueze de pe planul individualist, pe unul colectiv-naţio­­nal. De randamentul producţiei in­­cepe să se intereseze nu numai in­dividul, ci şi statul. Ridicarea pro­ducţiei economice nu e un câştig numai pentru individ, ci şi pentru naţiune. Existenţa şi prosperitatea unei na­­ţiuni, bazându-se din ce in ce mai mult pe forţele ei productive, nu este de mirare, că în ultimii ani în diferite state s'au emis aşa zise „mituri sociale" — destinate să mo­bilizeze spiritualiceşte colectivităţile naţionale pentru a mări la ultima li­­mita capacitatea forţelor productive. Aceste „mituri" in afară de semnifi­­caţia lor naţională şi politică, au şi o mare valoare economică. In procesul de producţie ele tind să substitue interesul privat, prin unul social. Este o mare experienţă economi­că , de reuşita căreia depinde va­labilitatea teoriei multor economişti, cari au preconizat ca singur mod­l de mărire a producţiei, interesul in­dividual. Din toate acestea, deocamdată se desprinde o constatare şi anume : pentru angrenajul nevoilor economi­ce, a unui stat capitalist modern, producţia bazată pe interesul su­biectiv, individualist, nu e suficientă pentru a face faţă nevoilor de inte­res superior naţional. Ideia de forţă productivă, atât de actuală astăzi, a fost formulată şi in doctrina economică, de celebrul economist german Friedrich List. Cu o sută de ani in urmă, ca un adevărat vizionar, el a întrezărit în­semnătatea ce o va avea in desvol­tarea unui stat, forţa lui productivă. Deşi ideia de forţa productivă, a emis-o pentru prima oară Adam Smit, el s'a ocupat de ea mai mult sub aspectul valorii de schimb. Acestei teorii a valorii de schimb, List ii opune teoria forţelor produc­tive întemeiate pe plan naţional.­ ­ Astfel, naţiunea ajunge fa cterul determinant in procesul de desvol­­tare a forţei productive. De aci, toată atenţia lui List se concentrează asupra naţiunii sub aspectul ei spiritual. El consideră că numai o naţiune care a ajuns la un anumit grad de cultură şi civilizaţie, poate să folosească toate forţele ei productive. In această concepţie a lui List, forţele spirituale ale unei naţiuni, sunt acelea cari desvoltă forţele ei productive materiale. In concepţia lui List elementul uman, starea lui sufletească, joacă un rol hotăritor, in asanarea forţelor productive. Printre atâtea „mituri" actuale, cari tind la mărirea producţiei eco­nomice, mobilizând sufletul naţiuni­lor pe făgaşul unor idei tulburătoa­re de pace — concepţia „forţei pro­ductive" formulată de List, se pre­zintă ca cel mai ştiinţific „mit" pen­tru propăşirea economică a ţărilor. Ideia de progres economic legată de gradul de desvoltare culturală a masselor populare . Iată ceiace nu trebue să scăpăm din vedere niciun moment. Iată de ce, azi, mai mult ca ori­când, pregătirea culturală a masse­­lor, este o problemă de covârşitoa­re importanţă naţională. Cu cât un popor e mai cult, cu cât e mai con­ştient de îndatoririle lui,­­ cu atât statul respectiv are o bază mai so­lidă în lupta lui şi de progres dar şi de rezistenţă in perioade grele. Alexandru Lipcan nu­ social și formă productivă comentarii PRIN COMERŢ, SPRE PACE A fost la Bucureşti o delegaţiune italiană pen­tru noui convenţiuni co­merciale. A fost, sau mai este şi acum o de- Jgațiune franceză pentru intensi­ficarea raporturilor comerciale­­dintre Franţa şi România. S’a vorbit mult despre o adevărată campanie comercială dusă alături dre Anglia. Am revizuit conven­­ţiunile comerciale cu Germania şi s’au luat discuţiuni referitoare la schimburile cu Palestina. Asta da ! Să deslegăm rapor­turile comerciale de sclavii accep­tate cu docilitate, şi să le discri­minăm de contingenţe cu ideologii fixe. Mai ales să nu primim noi sin­guri şi să nu ne complăcem în a­­deveni zone de influenţă pentru cutare sau cutare mare putere. Este în această supuşenie neapă­rată la o dominaţiune străină, fie ea şi numai economică, un fel de gust înjositor şi lipsit de demni­tate.. Să ne spunem deci cu hotărâre că nu vroim să fim în economia noastră sclavii sau roboţii nimă­nui. Să renunţăm de a ne consti­tui benevol în colonie. Nu înţele­gem să fim massă de exploatat. Avem numai ceva produse de vânzare şi considerăm ca prieteni pe acei care ni le cumpără şi ni le plăteşte cu bani buni,­­ adică cu valuită forte — şi, mai ales fără să ne întreabe în ce constela­ţie politică ne învârtim. Cui îi place glutenul din grâul nostru să-l cumpere, dar cine-şi vinde produsele— să se ştie — nu-i nici supus, nici om cu ziua. E un muncitor onest şi independent. In felul acesta ne putem asigu­ra o neatârnare onestă şi priete­nii durabile. Comerţul a însemnat totdeauna prietenie între acei cari produc şi vând pe deoparte şi acei cari au nevoie să cumpere pe de altă parte. Ceia ce irită în deosebi viaţa po­poarelor de astăzi este îngrădirea economică între hotare, între care distribuţia defectuoasă de la natu­ră nu este lăsată să se corecteze prin voia şi fapta omului. Atunci când pe­ o bucată de pământ lo­cuitorii huzuresc în belşug, iar alături alţii mor de foame, fiindcă între ei şi ceilalţi este o artificială oprelişte , se naşte în capul ce­lor privaţi ideia de a cuceri, de a trece dincolo cu forţa şi a lua cu sila cele necesare gurii. Nivelarea şi omogenizarea pro­duselor pământului, în mod nor­mal, cu toate mijloacele pe care civilizaţia le are azi la îndemână, este singurul mijloc sigur pentru a potoli urile şi­ a linişti spiritele. Concurenţa comercială între popoare, oricât de aprigă ar fi, nu poate fi atât de acerbă pe cât este starea de spirit pe care o creiază privaţiunile fortuite şi in­explicabile pe care le provoacă sistemele autarhice în care se în­cearcă o contrazicere inutilă a naturei însăşi. Este cu neputinţă ca o ţară cu un teritoriu relativ restrâns să poată avea între hotarele ei, tot ceia ce îi pretind multiplele nece­sităţi impuse de desvoltarea com­plexă a vieţii. De ce atunci să se forţeze na­tura însăşi ? ! Iar folosirea în comun a tutu­ror avuţiilor pe care le produce pământul pretutindeni nu cere ne­apărat supunerea unora sub pute­rea altora şi nici cucerire pe vecii vecilor. Atunci când ai o haină de prisos pe care o poţi schimba cu o bucată de pâine din mâna altuia şi care-ţi lipseşte, nu te porneşti să-l ucizi pe celălalt pen­tru ca să rămâi şi cu plusul de vestmânt şi cu pâinea. Regulele acestea pot părea sim­ple, prea simple, şi, poate, unor savanţi care judecă numai prin capul altora, chiar puerile prin simplitatea lor. Totuşi în aceste axiome stă cheia unei linişti în lume, după cum în ele stă şi explosibilul gata să arunce în sus, totul. Epocile de libertate economică au asigurat omenirea nu numai o epocă de propăşire şi de o mai generală bună stare, dar şi epoci mai liniştite. Spiritul comercial general care se desvoltă nu este, prin firea şi nici prin interesul lui, prea de tot războinic. In de­finitiv cu puţină bunăvoinţă, şi, onest, dând în schimb ceia ce ai şi ce-ţi prisoseşte, poţi avea tot ce se produce oriunde pe supra­faţa pământului, fără ca pentru aceasta să ai nevoie să cucereşti globul, nici să îngenunchi pe cei care produc. Prin extinderea comerţului a­­jungem la extinderea ideii de pace. Pentru aceasta însă trebue în­lăturată o restrânsă castă de pro­fitori din omenire — aceiaşi ca formaţiune sufletească pretutin­deni — căci pentru lăcomia ei se bate, se omoară şi suferă omeni­rea. Totul parcă ar fi ce limbă vorbeşte ventrilogul cu lanţ de aur care exploatează şi confiscă toate profiturile. Nu. Naţionalita­tea lor nu importă. Ei sunt dealt­fel ,,internaţionali“. Cinismul lor nu o spune, dar, pe ascuns se strâmbă de râs. Prin organizarea comerţului nostru internaţional devenim în chip pozitiv factori de pace, și satisfacem, oricum mai ieftin, a­­petituri cami altfel ar pune mâna pe arme, pentru a se îndestula. Demostene Botez Graniţe sfinte La 1 Decembrie, sărbătorim douăzeci de ani dela unirea Ar­dealului cu patria mamă, întrea­ga suflare românească tresaltă şi azi de bucurie la gândul că s'a putut înfăptui acest act de drep­tate naţională, care dă neamului nostru cea mai măreaţă reparaţie istorică. Deasemeni, cu toţii laolaltă, de nimeni învrăjbiţi, românii stau str­a­je neclintită la hotare, gata oricând să le apere cu sânge. Iată de pildă că una din orga­nizaţiile cele mai numeroase, a- anume „Frontul asiguraţilor so­ciali*’ a lansat un apel special pentru această zi mare, de recu­legere şi recunoştinţă faţă de băr­baţii luminaţi cari au înfăptuit actul de la 1 Decembrie 1918. Chemarea asiguraţilor spune: „Ţara noastră are nevoe mai mult ca oricând de braţe sănă­toase care să ţină astăzi în mâini cu vioiciune unealta de lucru iar mâine arma de apărare a patriei. Pentru noi, asiguraţii şi asigu­rători ai Casei Centrale, ziua de 1 Decembrie zi de întregire na­ţională înseamnă apelul la solida­ritatea poporului muncitor cu toa­te naţionalităţile conlocuitoare in sânul patriei noastre, patrie care priveşte cu aceiaş dragoste pe toţii fiii ei fără deosebire de neam, religie şi credinţă. De aceia, noi ca şi întreaga su­flare românească salutăm azi u­­nirea tuturor românilor cu toată căldura sufletului nostru. Chezăşia existenţei Statului român, a independenţei sale eco­nomice, politice şi naţionale, che­zăşia prosperităţii şi sănătăţii po­porului român, stau in unirea tu­turor românilor in acelaş gând de apărarea contra celor ce vor să sfarme integritatea ţării, înfăptu­ită prin jertfa celor 800.000 eroi. Graniţele ţării sunt­­sfinte pentru toţi românii. Numai nebunii şi criminalii se fac instrumentele duşmanilor din afară pentru a sfărâma unitatea ţării încercând să înlesnească astfel drumul des­­membrării noastre naţionale prin încurajarea propagandei revizio­niste şi anarhice”. Iată un apel de bun simţ care arată cât de curat este patriotis­mul celor mulți și obidiți. IN PAG. IV: Cum decurge greva generală din Franța aiMiniimum—bmm Ani, grevă generală in Iran (o Dacă nu ne înşelăm, în Franţa n'a mai fost grevă generală din 12 Februarie 1934. Atunci, fascismul bătea la uşe. Regimul parlamentar democratic era ameninţat de ligile paramili­tare, care manifestaseră în stra­dă în ziua memorabilă de 6 Fe­bruarie. S'au făcut multe excese: s'au incendiat autobuze ; s’au tăiat vinele cailor gărzii republi­cane; s’a dat foc ministerului Ma­rinei; s’a încercat să se ia cu a­­salt Palais Bourbon, unde depu­taţii se înghesuiau îngroziţi de spaimă. Atunci, ca şi azi, Franţa avea un guvern Daladier. Ofensiva extremei drepte a provocat acţiunea de apărare a libertăţilor democratice, declan­şată de organizaţiile muncito­reşti. O primă manifestaţie de stradă a avut loc în seara de 9 Februarie, când s-au ridicat nu­meroase baricade. In ziua de 12 Februarie a fost grevă generală, grevă care a barat drumul dic­taturii. Guvernul Daladier s’a retras atunci de bună voe. S’a format apoi un guvern Doumergue, care a tolerat mai departe agitaţiile extremiste. Ce a urmat se ştie. La 14 Iu­lie 1935 s’a închegat Frontul Po­pular, în care au intrat toate par­tidele şi grupările democratice. In primăvara anului 1936, Frontul Popular era la putere, iar ligile fasciste erau dizolvate. Astăzi, muncitorimea franceză este din nou în defensivă. Re­curgând la arma sa de lupte mari, ea a vrut să arate cât de gravă este situaţia şi cât de adânc a fost lovită prin recentele de- I crete-legi. Ea a pornit la luptă­­ cu hotărârea de a-şi apăra drep­­t­­urile câştigate prin legiuirile sociale ale frontului popular şi de a apăra în acelaş timp libertă­ţile individuale ameninţate. Ordinul de grevă dat de C­­. T. este aprobat şi aplicat de toate sindicatele muncitoreşti. La lupta contra decretelor-legi par­ticipă, alături de sindicate, par­tidele socialist, Uniunea socialis­­tă-republicană şi comunist. Această acţiune a produs efec­te şi în parlament, unde guver­nul Daladier întâmpină o dârză opoziţie din partea foştilor săi a­­liaţi, cari l-au readus la putere după alungarea din Februarie 1934. Comisia de finanţe a Camerei n a acordat încredere guvernu­lui decât cu 20 voturi, contra 18 şi 5 abţineri, ceiace înseamnă că 23 deputaţi s-au pronunţat contra decretelor-legi şi numai 20 în favoarea lor. Grupul deputaţilor radicali, din care face parte d. Daladier, nu s a arătat nici el mai tandru cu actualul guvern. La ultima reu­niune a acestui grup, n’au apro­bat politica d-lui Daladier decât 45 deputaţi din 85 câţi erau pre­zenţi. Deputaţii radicali Pierre Cot, Francois de Tessan şi dr. Crutel s au alăturat opoziţiei democrate, care refuză să ratifice decretele­­legi. Din cei 380 deputaţi ai par­tidelor democratice, guvernul Daladier nu are decât 65-70 de partea sa. Se aşteaptă, prin ur­mare, ca la redeschiderea parla­mentului de Daladier să facă apel la partidele de dreapta pentru a-și improviza o majoritate. Anticipând evenimentele, d. Leon Blum a făcut apel la d. Da­ladier, îndemnându-l să-și dea de­misia. Iată ultimul pasagiu din scrisoarea deschisă a fostului preşedinte de consiliu către suc­cesorul său: „Trebue ca o ramură Paul Teodorescu (Continuare în pag. II-a) ATENTATUL Până în clipa când scrim rândurile de faţă nu au fost încă prinşi atentatorii la viaţa rectorului Universită­ţii din Cluj, profesorul Şte­­fănescu­ Goangă. Ca atare nu putem şti nici caracterul acestui asasinat, cu totul neobişnuit firei noastre. Oricare ar fi însă autorul sau autorii lui, oricare ar fi caracterul atentatului, a­­cum, ca şi totdeauna, spu­nem acelaş lucru : nu îm­părtăşim sistemul violenţe­lor cari duc la suprimarea oamenilor. Oricine le-ar face, ori de unde ar porni, oricari ar fi cauzele cari le-ar determina şi oricare motivele cari ar fi invocate pentru a le scuza. DELA CLUJ In felul nostru de a ve­dea şi a soluţiona stările de lucruri, ori­cât ar fi ele de grele, nu intră socoteala armei de foc. De aceia veştejim cu ul­tima energie atentatul de la Cluj, care a suprimat viaţa unui nevinovat şi mărunt slujbaş al statului, fată de copii şi lipsit de orice avere şi a pus în primejdie viaţa rectorului Universităţei lo­cale. Ca şi în cazul celuilalt a­­tentat, tot aşa de odios, în­­dreptat anii trecuţi împotri­va d-lui Bratu, rectorul Uni­versităţei ieşene, tot aşa şi azi, veştejim gestul nesoco­tit de la Cluj. O NOUA EREZIE Cardinalul Ildefonso Schuster, ar­hiepiscopul Milanului, a denunţat dela înălţimea stranei sale o nouă erezie, punând în gardă pe cei ce au rămas fideli învăţăturilor creş­tine. Intr’una din predicile sale obişnu­ite, arhiepiscopul Milanului a de­clarat următoarele: „O nouă erezie s’a născut în străinătate şi tinde să se infiltreze peste tot. Este o ere­zie care sapă bazele supranaturale ale Bisericii catolice şi care, — materializând in sângele oamenilor conceptul spiritual al individului, al naţiunii şi al patriei, — priveşte o­­menirea de orice valoare spirituală şi constitue prin urmare un pericol internaţional“. Condamnând atât de sever rasis­mul hitlerist, cardinalul Schuster a atras atenţia asupra primejdiei care pândeşte creştinismul. In adevăr, se pare că s-au uitat astăzi ideile fun­damentale ale creştinismului, ega­litatea indivizilor şi fraternitatea popoarelor. RĂZBOI DE LUNGA DURATA ? Zilele trecute, generalul n­agak, a vizitat fabricile de armament din Tokio. După ce i-a încurajat pe indus­triaşi, ministrul de război a vorbit de noul plan al guvernului In­ ce­­ priveşte campania împotriva Chinei.­­ Perspectivele războiului se prezintă de pe acum in culorile cele mai sumbre. Altfel, nu se explică de ce acest ministru competent a lăsat să se înţeleagă că războiul de ocupa­re a Chinei va fi un război de lungă durată. Lungă durată in ce priveşte viito­rul, dar lungă durată şi In ce pri­veşte trecutul, căci războiul din Ex­­tremul-orient durează de mai bine de şapte ani. început In 1931 prin ocuparea Manciuriei, acest război a bântuit de atunci cu turle, reducând la­­ug un popor învăţat să trăiască liber. Şapte ani de război au trecut de atunci, şapte ani de distrugere şi groază. Şi, cu toate acestea, Japo­nia anunţă şi pentru viitor un război de lungă durată. Pericolul galben, de care se te­meau odinioară părinţii noştri, revi­ne astfel din nou in actualiate. LA ADEVARATA NE­­INTERVENŢIE Ministerul apărării naţionale din Barcelona a comunicat comitetului de neintervenţie de la Londra câte­va cifre cum nu se poate mai eloc­vente. Este vorba de amestecul a două mari puteri în războiul care însângerează de mai bine de doi ani peninsula iberică. Aceste cifre nu privesc decât sprijinul pe care guvernul din Bur­gos l-a primit din afară în interval de la 15 Octombrie la 15 noembrii anul crt. După relatarea oficială a guver­nului republican, Italia ar fi trimis generalului Franco următoarele a­­jutoare: 5000 soldaţi şi 300 aviatori, 49 avioane şi 1000 tone material de război. Din partea Germaniei stat fi primit 74 avioane, 12.000 puşti, 46 tunuri şi 1000 tone material dt războia. Aceste date pun într’o curioasă lumină activitatea comitetului de neintervenţie dela Londra. In orice caz, pactul neintervenţiei fiind uni­lateral călcat, din ce în ce mai pu­ţin poate fi vorba de a se acorda dreptul de beligeranţă guvernului Franco. UN REFUZ Ziarul „’Limes” anunţă că în cursul unei vizite făcută la Vie­­na, cancelarul Hitler ar fi oferit fostului Cancelar al Austriei d. Schuschnigg să-l pună în liber­tate, împreună cu soţia şi fiul său. Fostul cancelar a refuzat, pre­tinzând să se acorde o amnistie şi foştilor săi colaboratori, cari ispăşesc prin diferite închisori, aceiaşi „vină". Un gest frumos, care de câ­­tăva vreme era din ce în ce mai rar.

Next