Dreptatea, octombrie 1944 (Anul 1, nr. 32-57)

1944-10-01 / nr. 32

Seria 2-a Anul I Nr- 32 4 pagini fkhrecior­­ MMN LIVI AMU proprietar: S. A. „Dreptatea" Registrm publicaţiunl Nr. 1057/1838 Un an­­ Şase luni: Trei luni­­ II ABONAMENTE : 3.500 Iei Instituţii particulare gl de stet 1.800 lei 10.000 lei anual: 1.000 lei Organul partidului naţional-Duminică I Odom­b. 1944 IO iei REDACŢIA fi ADMINISTRAŢIA Str. Domniţa Anastaia, 8 ( Direcţia 54307 Telefoane i ) Redacţia 48928 Ad­ţia 82753 INAMOVIBILITATEA MAGISTRATUREI de ALEXANDRU LICIU fost Prim-Preşedinte al Curţei de apel Bucureşti spirit de cavalerism spre a sprijini pe cel mic şi umil şi înţelegerea marilor aspi­raţii ale lumei — şi mai pre­sus de toate independenţa, o absolută şi integrală indepen­teristic, simptomatic, e faptul denţă. Inamovibilitatea serveşte că această actualizare e dato­rată nu elogiilor pe care ori­să garanteze această indepen­denţă — e o condiţie primor­itoară presa le aducea magis­­dială a ei. Fiindcă interesele tra­turei în toate momentele cardinale ale vieţii publice, ci împrejurărea că marea epura­ţie, care e imperios cerută pentru întregul nostru orga­nism de stat, se face deopotri­vă simţită şi pentru magistra­tură. In felul acesta examina­rea acestei chestiuni devine necesară chiar în noianul ce­lor mai grave probleme ce-şi aşteaptă deslegarea şi a mari­lor preocupări ce ne sbuciumă. Situaţia magistraturei e re­glementată astăzi sub aspec­tul stabilităţei profesionale de două dispoziţii — acea a De­cretului din 31 August 1944, de repunerea în vigoare a Constituţiei şi acea din 19 Septembrie 1944 ce prevede eliminarea din cadrele func­ţiunilor publice a acelora ce au deservit interese străine şi au făcut parte din anumite formaţiuni politice, vechei lumi politice erau să aibe o magistratură depen­dentă, a trebuit să treacă o jumătate de veac ca dezidera­tul independenţei magistratu­rei să-şi găsească realizarea în întreaga ei ierarchie. Cei 30 de ani de carieră trăiţi în mijlocul magistratu­rei, mă fac să răspund afir­mativ. Magistratura e astăzi mult mai pregătită profesio­nal decât era mai înainte. In locul magistratului de odi­nioară, om de lume, subtil şi fin, care alcătuia o protipen­dadă nu lipsită de diletantism, avem un corp de magistraţi mai sârguitori ca înainte, la cari cercetarea migăloasă în­locuieşte strălucirea. Apoi nivelul intelectual s’a ridicat mult şi sunt din ce în ce mai numeroase hotărîrile judecătoreşti care dovedesc isteţime de minte şi talent de Prima din aceste legi consa- redactare remarcabilă. Magis­cră principiul imamovibilită­­ţei cu corectivul că inamovi­bilitatea primeşte numai o consacrare de principiu, ră­mânând ca o lege specială ul­terioară să-i organizeze struc­tura şi întinderea, şi să deslu­­şiască principiul constituţio­nal putând restrânge garan­ţiile acordate. Legea a doua accentuiază această precari­tate deoarece supune magis­tratura întreagă unei cerce­tări riguroase, unui triaj se­ver, care poate conduce la e­­li­minarea celor vinovaţi din funcţia publică ce o deţin. Aceste două legi, ce par la prima vedere că se exclud, îşi găsesc un teren de reconcilie­re prin faptul că trebuiesc privite în SUCCESIUNEA LOR — întâi are loc epura­rea şi după aceea elementele tratura în sfârşit e infinit mai corectă materialmente decât cred unii şi nu sunt rare ca­zurile în care, în mijlocul unei vieţi facile şi pline de ispită, magistratul are eroismul să ducă o viaţă de amachoret. Cât timp viaţa publică a ţa­rei a fost normală, principiul inamovibilităţei s’a putut men­ţine. Când a început seria re­gimurilor anormale, inamovi­bilitatea a suferit două atin­geri: una, prin legea de orga­nizare judecătorească din 1938 şi alta, printr-o lege spe­cială din octombrie 1940. Legea din 1938 împreună cu Constituţia din acelaş an aduc uşoare restricţii princi­piului inamovibilităţei inte­grale. Regimul dictatorial in­stituit la acea dată suspendă inamovibilitatea în principiu constatate apte și demne se numai, fără a face uz efectiv bucură de integritatea garant de această suspendare, ţiei constituţionale. Problema ce se pune e a­­ceasta ( 1) a avut dreptate legiuitorul când a restaurat i­­namovibilitatea şi 2) e justifi­cată obligaţia de a epura ca­drele înainte de a le acorda această inamovibilitate ? Dat fiind marele rol social al magistratului desigur că i se cer o infinitate de calităţi -o inteligenţă şi cultură pro-In 1940 în Septembrie, ţara intră într’o nouă fază a isto­riei sale. Regimul fascist în­tronat la acea dată năzuieşte la o schimbare structurală a ţărei şi pentru asta e nevoie în ce priveşte magistratura de şefi noui, după chipul şi ase­mănarea regimului şi de ma­gistraţi noui. In chiar clipa instaurărei regimului se ing­resională şi generală şi acel (Continuare în pag. 3-a)­­ C­hestiunea magistra­turei şi inamovibilităţei ma­­gistraturei a devenit în ultimul timp de mare actuali­tate şi aproape nu e ziar să nu o pună în discuţie. Carac­ E­ste greu de presupus că România a ar fi alunecat spre bezna nazistă şi în feudarea totală a ţării la carul intereselor imperialismului ger­man, dacă politica faţă de U­­niunea Sovietică dela 1918 în­coace, n'ar fi reprezentat o lun­gă şi îndărătnică suită de e­­rori grosolane, de provocări absurde şi de falsuri istorice. Ani dea rândul, cu un înver­şunat dispreţ faţă de adevăr, oameni politici şi profesori de istorie s'au străduit să dena­tureze raporturile noastre cu poporul rus mai întâi, şi cu Statul Sovietic mai târziu, năs­­­cocind astfel o duşmănie ne­­roadâ. Se vorbea şi se scria despre „conflictul nostru secu­lar" cu Rusia, ca despre o axi­omă a politicei externe, iar cei ce se ridicau împotriva acestei dogme funeste erau înfăţişaţi opiniei publice ca vrăjmaşi ai ţării ba uneori ca „vânduţi" unor interese streine. Bătrânul Radu Rosetti mergea până aco­lo, încât înfăţişa cetitorilor răz­boaiele liberatoare ale Rusiei împotriva imperiului otoman ca acţiuni de cotropire, uitând cu bună ştiinţă, că pentru nea­târnarea României, poporul rus a vărsat atâta sânge în munţii şi în văile Balcanilor. Originea politicei greşite faţă de Uniunea Sovitică, trebue aşa­dar căutată în politica streină de aspiraţiile româneşti, urma­tă de România până la 1916, împotriva sentimentelor foarte vechi, de recunoştinţă şi de dragoste faţă de Franţa, îm­potriva intereselor celor trei milioane de români aflaţi în robia habsburgică, statul ro­mân a fost legat, printr-o ali­anţă niciodată ratificată de vreun parlament românesc, de Austro-Ungaria şi Germania. Spre a întări în conştiinţa po­porului această alianţă inpopu­­lară, spulberată de altminteri în 1916, a fost creiată ad-hoc o is­torie a raporturilor ruso-româ­­ne, bizuită pe falsuri şi desti­nată să întreţină în sentimentul public teama şi neîncrederea faţă de poporul rus. Politica noastră de după răz­boiul mondial faţă de noua a­şezare statală a imenselor spa­ţii răsăritene, a continuat să păstreze fie un caracter ostil, fie o atitudine de nepăsare vi­novată, iar încercările unor oa­meni ca Nicolae Titulescu şi Constantin Vişoianu d­e­­ a schimba această politică exter­nă cu una care să corespundă intereselor poporului român, au fost sabotate din umbră sau atacate făţiş. Cât priveşte stră­duinţele de­ a trezi opinia pu­blică somnolentă, indrumând-o pe calea unei cunoaşteri a rea­lităţilor sovietice, e deajuns să amintesc cazul acelei asociaţii de intelectuali, muncitori şi ar­tişti „Amicii U.R.S.S.", socotită de guvernele reacţionare ale timpului, ca o adevărată orga­nizaţie de răufăcători şi tra­tată ca atare. Această politi­că anti-sovietică era de fapt expresiunea, pe plan extern, a politicei interne confiscată în folosul ei, de clasa conducă­toare alcătuită din moşieri, ban­cheri, fabricanţi şi presa ei co­ruptă. Aşezându-se, cu toate puterile pe care le deţinea, deacurmezişul reformelor de­mocraţiei şi încercând să stă­vilească orice năzuinţă pro­­gresistă, clasa stăpânitoare tre­buia să fie consecventă şi pe plan internaţional, împotrivin­­du-se unei înţelegeri cu Uniu­nea Sovietelor. O politică de apropiere de marea Putere a Răsăritului, nu putea fi armoni­zată cu politica internă care tindea la păstrarea privilegii­lor unei clase exploatatoare.--1 (Continuare în pag. 3-a) La ordinea zilei Noi și Uniunea Sovietică dl. SERGIU DAN teoria „spiritului ardelean“ Expulzarea românilor din ArdeaNicu Filipescu de ION URC­AN έnchipuiţi-vă o bufniţă cobitoare de nenorociri, cocoţată pe o grămadă de gunoiu. Acesta era Pul, când, cocoţat la tribună, înain­tea deputaţilor unguri, expunea teo­ria „spiritului ardelean"­ într’un par­lament din care lipseau reprezentan­ţii poporului român încălcat, care tot ardelean se cheamă că era, dar ar­delean cu adevărat, nu cu perfidia teoriei pe care o elabora cioclul dela Viena! Ce pretindea Teleky Păi, când vor­bea de „spiritul ardelean” ? In teorie, propovăduia înfrăţirea tuturor acelora care trăesc pe pă­mântul Ardealului, peste deosebirile de origine etnică, buna înţelegere a tuturor şi colaborarea lor, pentru bunul mers al statului unguresc. Pe plaiurile Ardealului — spunea contele Teleky — trăesc de sute de ani trei neamuri care se urăsc şi se ceartă. De sute de ani, însă, pe pă­mântul Ardealului, s’au născut gene­raţie după generaţie, părinţii acelora care nu se înţeleg nici astăzi, îm­preună au trăit, împreună au iubit,­­împreună au asudat pentru pâine ţi, adesea, s’au înfrăţit, cot la cot, în răsboaie! De ce să fie învrăjbite atunci neamurile acestea trei ? De ce? Normal ar fi să se împrietenească, să se înţeleagă, să fie ca fraţii, pen­­tru ca Ardealul, prin spiritul special care îl caracterizează, se deosebeşte întrucâtva şi de statul unguresc şi de cel românesc. Graţie revenim Ardealului la Patria-Mamă (zicea el!) spiritul ardelean se va putea desvolta liber, nestânjenit şi — m­ii mult — va fi încurajat chiar de că­tre stat! In Ardeal sunt numai unguri E­rau cuvinte frumoase, dădătoare de nădejdi, cuvinte menite să anestezieze carnea acelora care aveau să simtă în curând bisturiul guvernului-măcelar. Şi — nu mai mult decât câteva ceasuri — chiar şi românii au răsuflat uşuraţi, nă­dăjduind că înstrăinarea şi aştepta­rea revenirii fraţilor de sânge le va fi uşurată de bunăvoinţa primului ministru care — din fericire — s’a grăbit să moară. Bunăvoinţa aceasta era însă min­cinoasă şi sub învelişul cuvintelor pline de promisiuni pentru români se ascundea un plan întreg de nimi­cire a acestor martiri din generaţie în generaţie. In timp ce, la radio, Teleky Pál rostea un interminabil discurs despre ,opritul ardelean“, la Cluj — ca în tot Ardealul — românii cădeau sub cuţitele, gloanţele sau ştreangurile honvezilor şi secuilor ! In debitul de ţigări de la Primărie am auzit o convorbire — pe care mai târziu am auzit-o de mii de ori — între un „zászlos” şi un învăţător român. In prezenţa honvedului, învăţătorul i-a cerut vânzătoarei, vorbind româ­neşte, un pachet de ,,sizimfonia“. A băgat ţigările în buzunar, a plă­tit şi a dat să plece. Honvedul îl opreşte . Spiritul ardelean, conte . L-ai cu­noscut pe pielea proprie, tu şi neamul tău de călăi turanici, dar nu este a­­cela pe care l-ai propovăduit tu ! Spiritul ardelean, conte ? Da, spiri­tul revoluţiilor româneşti, spiritul propovăduit de Horia, Cloşca şi Cri­­şan, de Avram Iancu şi prefecţii le­giunilor lui, de Memorandişti, spiritul ardelean, spiritul jertfelor pe altarul neamului, spiritul urii, spiritul luptei pentru libertatea naţională ! Da, conte! Spiritul ardelean, acela de care aţi tremurat hoarde de săl­bateci, hoţi de pământ şi fericire tă­­bărîţi pe plaiurile noastre şi numai ale noastre ! N’ai trăit destul pentru a-ţi vedea — Mondja, en oláh 7 — Spune, eşti valah 7 S’a întâmplat ca învăţătorul să ştie ungureşte. — Da, i-a răspuns, fără a-şi putea stăpâni o strălucire de mândrie şi sfi­dare în ochi. — Român curat 7 — insistă honvé­dul. — Român curat. Din tată ’n fiu. — Şi... când ai venit din „Regat 7 — Din care „Regat“ 7 — Din... România ! — Domnule „zászlós“, sunt român ardelean. Născut şi crescut în Cluj. — Cum 7 Născut şi crescut în Cluj 7 Şi îndrăzneşti să spui că eşti român 7 Află că în Ardeal nu există decât un­guri ! Niciun român ! înţelegi 7 Nu­mai unguri ! munca de măcelar a românismului desăvârşită şi nici viaţa întregului popor maghiar nu este destul de lungă pentru a ne vedea nimiciţi pe noi care suntem numai viaţă! "Ai instaurat, conte de tristă po­mină, nu o politică de desnaţionali­­zare a românilor, ci un sistem întreg de măsuri de felul acesta ! Nu voiaţi să existe români în Ar­deal ! Trebuiau­­ ucişi, expulzaţi şi desnft­­ţionalizaţi. Spre ciuda voastră, românii nu erau dispuşi cu nici un preţ să se trans­forme în unguri. Nu vă mai rămânea decît decât să ucideţi şi să expulzaţi. Deci, aţi ucis cu nemiluita şi aţi expulzat! Indrăşni-veţi, oare, să negaţi ! Ce urmarea Teleki Pál î­n vremea aceasta, la Budapesta. Teleky Pal propovăduia „spiri­tul ardelean“. Centrul oraşului Cluj „Ţitul“ S­unt date care nu se uită. Ţi se imprimă în memorie şi te ur­măresc toată viaţa. Una dintre acestea este ziua de 9 octombrie 1944. Eram la Cluj. La „Tribuna Ardea­lului“, primeam ştirile, prin telefon, de la Budapesta, pentru că prea cinstita M. T. I., biroul telegrafic maghiar, nu catadixise să-şi instaleze o sucursală în Cluj. Deodată, uşa se deschide şi se pră­buşeşte pe un scaun de Sima, care avea centrala de difuzare a ziarelor. Era galben ca lumânările de ceară. — Ce s’a întâmplat ? Nu putea prinde glas. îmi întinse o hârtie. Era un ordin semnat de colo­nelul măcelar Beck, fostul comandant militar al Clujului, prim care d. Sima era considerat ca indezirabil şi era invitat să se prezinte la gară până la ora 14, pentru a părăsi teritoriul Un­gariei. Avea voe să ducă cu sine o pă­tură, 2.000 lei, alimente pentru trei zile şi, natural, toată familia ! Sună telefonul. Duc receptorul la ureche : — Aici, doamna Lupa. Soțul meu nu e la dvs ? — Nu. Doctorul a plecat la banca Albina, să ne aducă bani pentru hâr­tie şi plata tipografiei... — Dacă îl vedeţi, spuneţi-i să vină numaidecât acasă , e cât se poate de urgent... Sima se uita la mine, eu la Sima. Ne gândeam amândoi la acelaș lucru: „ţidula“ 1— €€ Să povestească expulzaţii! M’am repezit la d. Emil Ha­­ţieganu, să-l anunţ. Curtea din strada „Hegedűs János”, cum o numiseră tâlharii, era plină de bărbaţi şi femei. Toţi primiseră „ţidule”. „Nănaşul” se plimba prin ca­să, îngândurat, amărît, oprin­­du-se în dreptul uşilor, surprins de măsura aceasta neaşteptată şi crudă a ungurilor: românul pleca, iar averea îi era oprită acolo ! Şi lucrul acesta se întin­dea în tot Ardealul. — Ce-i de făcut? — l-am în­trebat. — Ştiu şi eu? Aştept, din cli­pă în clipă, să mi se aducă şi mie o ţidulă... Nu i s’a adus. A scăpat. S’a dus la nemţi, la italieni, la en­glezi, la toate consulatele, să protesteze, împreună cu P. S. S. Iuliu Hossu. In zadar... Românii au fost îmbarcaţi, cu miile, în vagoane de marfă, în-­­­chise. După ce au fost ţinuţi, în starea aceasta, două zile, în gară, sub batjocurile ungurilor, au pornit spre ţară. Ce-au pătimit pe drum, este de nedescris. Să povestească săr­mana doamnă Deleu, să poves­tească toţi ceilalţi, să povestea­scă bărbaţii, mamele şi copiii ce au păţit. Să povestească domnul Anca! Să povestească doctorul Lupan ce a păţit la Lökösháza ! Să povestească! Să povestea­scă ! Teleky Pál a mai vorbit, după­­ expulzări despre spiritu­l arde- * lean, dar în zadar. Nu mai as­culta nimenea discursurile lui: la ce bun când trista­­realitate era mai elocventă decât toate discursurile din lume ! COMUNICATUL Marelui Stat Major al Armatei asupra operaţiunilor din ziua da 20X-1944 In Transilvania de Centru, trupele noastre care au trecut Mureşul superior, continuă înaintarea. In Transilvania de Vest, unităţile române lup­tând în legătură cu cele sovietice, au realizat noui progrese și au ocupat numeroase localități, prin­tre care și Salonta. In Ungaria a fost ocupat orașul­­uia. de Lt. Col. ILIE DUMITRESCU A­mintirea marilor oameni aii ţării constitue una dinn bogăţiile spi­rituale ale neamului. Ea este un izvor nesecat din care generaţiile tre­buie să-şi învioreze voinţa, pentru a merge în viaţa lor, numai pe un sin­gur drum: al propăşirii Neamului Românesc. Din acest punct de vedere, credem că amintirea lui Nicolae Filipescu poate să fie cel mai bun îndreptar de cum trebue să fie un Român. De altfel, despre el, marele lui prie­ten Barbu Delavrancea a spus că : „Dacă printr’un cataclism Neamul Românesc ar pieri şi din el nu cur ră­mâne decât Nicu Filipescu, atunci ar fi suficient ca lumea să vadă în el pe cel mai splendid reprezentant al acestui neam“. Acum 28 ani, în ziua de 30 Sep­tembrie, în plină putere a vârstei, — tânăr însă ca energie şi voinţă — , a fost răspits de soartă, în timp ce lupta neobosit pentru marea cauză a Neamului Românesc. Acei cari au avut norocul să-l cu­noască nu vom putea niciodată să-i uităm mândra lu­i statură, plină de uittăm mândra lui statură, plină de Energia d-au cunoscut-o şi simţit-o atât prietenii, cât şi duşmanii ; bu­nătatea i-au apreciat-o ţăranii după moşiile lui şi noi, foştii lui elevi ai Liceului dela Mănăstirea Dealului. In toată ţinut lui, se oglindeau dis­preţul de moarte al dacilor lui Dece­­bal, şi toată vigoarea legionarilor lui­­ Traian. Dar dacă, noo, care am fost şi sun­tem sufleteşte, ai lui, am putea fi a­­cuzaţi că-i vedem într’o lumină atât de măreaţă, nimeni, însă, nu poate pune la îndoială mărturia unui strein de neamul nostru, şi care a fost ma­rele scriitor francez Robert de Flers. Acesta scrie astfel, despre dânsul: „Dintr’o singură privire, o cunoş­­teai pe Filipescu. Figura sa, ca şi ca­racterul erau fără şovăiri. Prvirea-i era francă, directă, fixă, mustaţa gris, fruntea lată; expresia: gravă, ho­tărâtă, militărească.­­­n fel aparte de a ţine cu naturaleţă umerii drepţi şi capul foare înălţat, te făcea să în­trevezi imediat, că aceşti umeri şi acest cap falnic nu se înclinaseă în faţa nimănui. Niciodată onoarea şi mândria nu au fost mai bine impri­mate în fizionomia şi ţinuta cuiva. Privirea-i era profundă şi plină de voinţă. Când vorbea, avea impresia că se ridică deasupra tuturor şi cu­ toate că atitudinea sa avea o blân­deţe gravă, păstra totuşi energia şi oarecare tristeţe; era privirea unui om care luptase mult şi dispreţuise. Când nu iubea, Niculae Filipescu dispreţuia. Indiferenţa era pentru el o noţiune şi un sentiment fără sens. Şi totuşi, pe acest om al cinstei ce­lei mai neprihănite şi al curajului* îndrăgit de ţara lui ca rumeni altul — ni l-au luat Dumnezeu, în dure­rea unanimă a întregului neam ro­mânesc, mult prea timpuriu. In sfârşitul unei frumoase zile de toamnă, o lume imensă a însoţit ca­rul mortuar al lui Nicolae Filipescu. Toţi prietenii săi erau acolo. Duşma­ni, de asemenea. Primii plângeau pentru că îl pierduseră, ceilalţi fiind­că nu putuseră să-l facă să fie al lor. Durerea fiecăruia avea ceva băr­bătesc, robust, milităresc. In acele zile de toamnă, toată acea mulţime simţea în adâncurile tăcute, că o mare flacără se stinsese şi că România pierduse pe acela ce trăise cel mai aproape de inima ei“. * I­n scurtul timp, în care am posi­bilitatea să evoc aici memoria lui Nicolae Filipescu, nu voi pu­tea vorbi de ceea ce el a însemnat pentru ţara noastră imediat după în­­napoierea sa de la studiile făcute în Elveţia. Mă voi mărgini să relev, însă, în puţine cuvinte, ceea ce el a făut pentru înfăptuirea idealului na­ţional. Din cauza firii sae tăioase, era temut atât de prieteni, cât şi de că­tre adversari. Lascăr Catargou, care era­­un mare cunoscător de oameni, a prevăzut foarte bine cariera politică a lui Nicu Filipescu spunând, de când s-a în­scris acesta în partidul conservator, că „Băiatul aista“ are să-i facă „multe pozne“. Poznele lui erau de natură a strica calculele politice ale adversarilor săi, dar nu mai puţin şi ale amicilor lui politici. El nu înţelegea să facă nici un fel de compromis, în nici o ches­tiune şi pentru nimeni . El a înţeles că dacă generaţia a­­rab­ă de la 1859, a realizat Unirea Principatelor, celor cari urmau, le revenea ca unică şi sacră datorie, să realizeze unitatea naţională, care nu­ era alta decât aducerea la îndeplinire a testamentului lui Mihai Viteazul, care nu l-a lăsat scris ci l-a realizat ca pe cea mai istorică înfăptuire. Nicu Filipescu face parte de la înce­put, din „Liga pentru unitatea cultu­rală a Românilor“ care îşi luase sar­cina să pregătească unitatea naţio­nală. Dar de la primele manifestări ale li­­gei, lumea politică s’a alarmat, pen­­tru că puţinii dintre oamenii de răs­pundere ai ţării, de atunci, aveau cu­rajul să înfrunte percolul, făţiş. Primul gest de demnitate naţională al acestei ligi — oare de altfel sinte­fContinuare in pag. 3-a) Camuflaj moral­camuflaj economic piniunile politice n'au fost niciodată la noi preţe ferme. Se opuneau în acest scop factori variaţi de natură geo­grafică, de natură economică, de natură politică şi adeseori, de ce să nu o recunoaştem, chiar de natură ra­sială. Un proverb poate vulgar dar desigur expresiv, amin­teşte arta de a se da „după par" cu o foarte fericită ex­presie literară şi cu tot atât de reuşită raportare la tristeţea situaţiilor de fapt. Dor în clasa noastră conducătoare, clasă care nu deţinea numai posturile de comandă ci toate cheile vieţii economice şi politice, se păstrau anumite forme şi se menajau anumite tranziţii, structurile spirituale prezentând oarecare fixitate, in ciuda labilităţii situaţiilor. Conversiunile erau marcate prin discursuri, articole-program sau mărtu­risiri şi pe cât posibil se fereau de coincidenţa unei numiri simultane la vreun post bine retribuit din bugetul statului. Din 1938 insă, când s'a întâmplat cea mai deşănţată cădere de solzi de pe ochi din câte a înregistrat până astăzi istoria politică a ţârii, precauţiunile sunt neglijate. Dela o zi la alta, omul devine din legionar „democrat" avansat, sau din client al camarilei „comunist", fără să-şi schimbe men­talitatea servilă sau delaţionistă. S'a atins cu prilejul in­staurării dictaturii un plafon atât de înalt (să ni se i:'•'­» expresia), încât schimbările la faţă şi trădările care au sur­venit par episoade mărunte. Vorbim fireşte din punct de vedere moral, recunoscând că pe alt plan, al crimei imediate faţă de integritatea patriei, s-au putut comite şi mârşăvii mai mari. Operaţia de camuflaj politic este şi astăzi un curs. Am vorbit în articolele noastre precedente despre „augustiştii", democraţi agresivi şi de ultimă oră, despre lichelele care pentru a se apăra au trecut la ofensivă, şi despre numeroşii conducători politici sau numai spirituali cari, pentru a-şi salva o situaţie, invocă senin calitatea de spion sau de agent acoperit al vreunei puteri străine sau al vreunui partid advers. Pe plan economic, lucrurile nu se petrec în mod deo­sebit. Averi evreeşti au fost camuflate pentru a nu deveni germane şi bunuri nemţeşti sunt pe cale de a schimba eti­cheta pentru, a nu deveni româneşti. Se întâmplă uneori ca pentru maleabilitatea lor morală aceiaşi oameni să ser­vească la toate camuflările posibile şi imaginabile, trans­­formându-se din emeriţi „cenerişti" nu nu mai puţin vajnici comisari de lichidare. Din punct de vedere comercial, strict comercial, şi anume al prosperării comerţului, s'ar putea întâmpla ca formula să prezinte avantagii. In acest moment Insă, autoritatea de stat are tot interesul să închidă porţile unei evaziuni de capital, unei strecurări de bunuri, care se îndeplineşte sub ochii noştri, uneori sub supravegherea noastră oarecum distrată. Partidele blocului democratic au pus la dispoziţia guvernului o seamă de valori pe care le presupunem de o desăvârşită probitate morală, dar pe care le-am dori însufleţite, pe lângă un verificat spirit anti-ger­­man, de o pricepere tot atât de încercată în ale controlului contabilicesc şi comercial. Iar dacă stăm să judecăm faptele în relaţiile lor nu p­ier depărtate, ne dăm seama că pe calea camuflajubii n-”” elitele noastre Intelectuale pierd ce brumă mai rămăsese din substanţa lor morală, iar pe calea camuflajului comer­cial, avutul naţiunii ar putea să se micşoreze substanţial printre altele şi din cauza unor factori la îndemâna con­trolului de stat. N. Garandino .

Next