Ecoul Moldovei, 1893 (Anul 2, nr. 65-86)
1893-06-10 / nr. 82
ECOUL MOLDOVEI «Contrariu celor arătate de «Evenimentul» ne am informat că ajutoarele pentru inundaţi se distribue de o potrivă şi pretutindeni, românilor ca şi evreilor. La Sculeni s’a numit un comitet compus din doi români şi doi evrei care să se ocupe cu aceasta, ceia ce dovedeşte că la nenorociri nu se ace deosebire între om şi om. Citim în Solidaritatea că alăturea cu şoseaua căei ferate la o mică distanţă de cantonul Noi, s’au găsit, zâcend într’un lac de sînge, doi indivizi, Ludvic Carol Clapca, şi Nicolas August, ambii polonezi de loc din Lemberg, Galiţia. Ei s’au curmat singuri viaţa. Cel dintiiu nu ere mai mare de 18 ani, iar cel de al deilea de aproape 24 ani, judecăndui după hîrtiile ce s’au găsit la dînşii. Se,lice că dacă aceşti nenorociţi tineri ar fi fost ajutaţi la timp de compatrioţii lor, la care s’au adresat, espunendu-le starea disperată, ar fi putut fi scapaţi, căci asupra lor nu s’a găsit de căt 15 bani şi o bucată de păne, ceea ce dovedeşte că causa sinuciderei, n’a putut să fie de cât cea mai extremă mizerie. G&P . Persecuţiile Ungurilor contra naţionalităţilor nemaghiare şi cu deosebire a Românilor devin din cei în ci mai mari, mai revoltătoare. Nu ştim pănă unde vor împinge încă isprăvile lor neomenoase, dar e cred,lut că sunt departe de a înceta, ceea ce aduce la disperare populaţiunea română din Transilvania. Darea în judecată a tuturor celor din comitetul de redacţiine a Memorandului este deja un fapt îndeplinit şi după cât se asigură, se vor intenta procese tuturor acelor care l’au subsemnat. Ungurii împing lucrurile la extreme. * Alegerile din Germania pănă acum au dat resultate foarte descurăjătoare pentru guvern şi împărat. Proectul militar aşadar e perdut ceea ce dă loc la o mulţime de conjecturi asupra situaţiei cabinetului şi în special a d-lui de Caprivi. Reuşita socialiştilor în număr cum nici sperau, este viu comentată de presa europeană. Arieni şi Semiţi Din cele zise până acum, sub acest titlu, reese că , cea ce ucide o rasă este tocmai incăpăţinarea de a ţinea literalminte la cele mai vechi forme şi de a nu voi să o sperimenteze schimbându-le. Findcă voim a vorbi despre rolul modern al popoarelor de rasa semitică, cată să amintim cetitorilor că unul din aceste popoare—Arabil, au dispărut de pe orizontul civilizaţiunii, după ce au aruncat câteva seminţe, de cari profită astăzi popoarele de viţă arbă; al doilea popor—Turcii, sunt aproape de a călca pe urmele Arabilor şi a se cufunda în barbaria din care au eşit ; al treilea—Evreii, cari s’au împrăştiat printre popoarele civilizate, de a căror instituţii binefăcătoare profită foarte mult, vor ajunge credem să fie striviţi, pentru cuvîntul că prin amestecul lor tulbură foarte mult tendinţele altor rase. Căci o deosebire trebue făcută şi anume : Evreii deşi trăiesc printre popoarele arice, ei nu se adaptează aproape de loc cu spiritul celorlalte naţii ; felul de societate ce le place Evreilor este curat comercial, pornit din calcul şi pe baze economice, lucru ce nu se potriveşte de loc cu modul de a vedea al celorlalte popoare, cari purced de la rasa arică. Afară de aceasta, Evreii după ce că din alt punct de vedere consideră traiul, de cum îl consideră popoarele arice, se amestecă în trebile politice şi religioase ale acestor popoare, şi năzuind după drepturi politice, vor şi aci să introducă spiritul de comerţ, prin care să pângărească şi să paralizeze scopurile şi mijloacele altor popoare, cari se conduc de vederi mai presus de ştiinţa cifrelor. Sistemul de guvernare de care se ţin Evreii este acelaş ca întotdeauna la dânşii teocratici, şi plecând de la D-zeu ei nu vor să considere nimica superior în oameni; de aceea Evreii, consequent principiului teocratic, caută neîncetat să pogoare pe om, să-l înjosască, să-l corumpă, să-l demoralizeze prin toate mijloacele, pentru a săpa o mai mare prăpastie între om şi D-zeu; cu un cuvent, a stabili nimicirea omului şi mărirea lui D-zeu. Popoarele arbe, înţeleg în alt mod a mări pe D-zeu; acestea caută a face pe om vrednic să se înalţe către Creatorul sau; ele stabilesc ierarchii pe pământ, întemeiază State, guverne, cari sunt subordonate paterei divine Evreii, din contra, lucrează la dărâmarea Statelor, colaborează stăruitor, la compromiterea funcţionarilor puterei publice, cea ce a contribuit ca şi Statul lor să fie, cu dreptul, ruinat şi dânşii împrăştieţi. Dacă în cursul vremurilor şi-au adunat capitaluri, şi-au stabilit averi nemişcătoare, ei au reuşit la aceasta numai prin o supunere şi o umilire ce nu lasă nici urmă de bănuială; însă când el s’au întărit într’un stat, şi au început a lucra pe faţă la distrugerea lui, îndată s’au văzut spulberaţi. Aceasta a fost soartaa lor în trecut şi tot aceasta va fi şi în viitor, fiindcă el continuă cu îndărătnicie a face totdeauna acelaş lucru. Poporul evreu are toate simptomele societăţilor primitive; la dânşii pâture diriguitoare aproape se confundă cu pătura diriguită, de aceea dânşii nu se pot împăca cu ideia de Stat, ce o văd realizată de popoarele civilizate. Apariţia unei puteri autoritare însă, este semnul unei societăţi înaintate, căci acea putere autoritară garantează trăinicia organismului social, şi subordinează pe indivizi la un scop comun. Evreii nu vor să audă de autoritate, ei vor să facă libertate, pretutindenea pe unde trăiesc, pentru ca dânşii să poată profita de lipsa unei forţe, care ar trebui să le zică la fiecare moment halt ! Poate vor fi unii, cari să creadă că libertăţile moderne se datoresc cooperărei Evreilor. Aceasta nu m’ar mira de loc dacă aşi auzi-o; eî sunt în stare să o zică, tot aşa de bine cum zic dânşii că elementul lor este iubit de păturile populare şi că numai câte un descherat nu-l lasă din când în când în ticnă! In această iluzie nici ei singuri nu cred, dar se prefac a crede pentru a face pe alţii să o creadă. Aşa cei din România ne spun că ei sunt iubiţi în Franţa, Austria, Germania, etc, pe când în realitate, judecând după spiritul acelor popoare şi dovadă ne dau scrierile ce avem despre dânşii, ei sunt acolo mai urâţi decât la noi! Iar cât priveşte partea de libertăţi publice ce ei ar pretinde că un popor nesemit le o ditoreşte, am putea spune, fără spală, că păguba ce au făcut el acelui popor şi câştigul cules de dânşii din realizarea acelor libertăţi sunt nemăsurat de mici faţă cu binele ce acele libertăţi revarsă asupra poporului de viţă arbă. Pentru a conchide trebue să declarăm că ţinem că am constatat o colosală divergenţă de principii conducătoare la aceste două rase—arică şi semitică—şi o contopire a lor, în corp de naţiune, va fi întotdeauna cu neputinţă de realizat. Evreii pot fi cel mult toleraţi, şi numai de tolerare se bucură; de aceea dânşii sunt mai numeroşi acolo unde tolerarea este mai mare. Hecateu. Chestia „adevărului“ Unile ziare streine se ocupă de maltratările ce le au suferit redactorii Adevărului* din partea maiorului Cocea și a celor unsprezece camarazi ai sei. Intre acestea este și ziarul englez Times care relatănd faptul după cum î-i raportează corespondentul seu din Viena, iar acesta după informaţiunele ce le a cetit din gazeta ungurească, Paster Lloyd, încheie spunând că aceasta a întarcat mult opoziţia. Se vede însă că ziarele noastre, redactate în limba franceză, nu au inspirat destulă încredere prin modul cum au prezentat faptul şi în asemenea caz nu ar trebui să uităm că adevărul curat este cea mai bună aparare ce se poate face acelor ce o merită. Deşi la rîndul nostru am descris cele petrecute şi am înfierat purtarea militarilor agresori, totuşi credem că e bine se revenim, asupra acestei chestiuni, cu atâta ■ ' mai mult că e de nevoe să se dovedească că foia engleză greşeşte luându-se după relatările celor ungureşti. Adeverul curat e, că nu-î numai opoziţia singură care s’a mişcat şi întartat în contra purtăreî barbare a maiorului Cocea cu al sei, l’a redacţiunea «Adevărului», că toţi oamenii de bine care judecă drept şi’şî dau seamă de situaţiune, fără să facă politică guvernamentală ori opozionistă, au fost unanimi în a vesteji cum se cuvine maltratarea făptuită de ofiţerii armaţi asupra redactorilor dezarmaţî şi surprinşi în biurourile lor. Mai mult încă, nu am auzit ca un singur ofiţer, afară de cei compromişi în atentatul urmat, care se fi aprobat purtarea rea a maiorului Cocea. Datoria principelui Ferdinand, ca comandant superior al batalionului, era credem şi aşa ofice toată lumea ca să pedepsască pe ofiţerii agresori, căci pentru politica antidinastică şi atacurile pedepsite de legi, Principele Coroanei era cel dintîiu dator a nu suferi răsbunărî personale şi cu atâta mai puţin încă din partea ofiţerilor din batalionul comandat de el însuşî. Faptele date la lumină în greutatea d-luî maior Cocea încă de pe timpul când el se afla în Iaşi, sigur că a luminat pe comandantul sau superior ca şi pe toată lumea asupra adevăratelor motive ce l-au îndemnat a calea peste toate cuviinţele, cu scop de a fi protejat în purtările sale necorecte chiar ca cetăţean, nu numai ca militar. In această privinţă opiniunea este unanimă, atât a militarilor neinplicaţî în această afacere cât şi a civililor, că maiorul Cocea, trebue să răspundă înaintea justiţiei militare ca şi a celei civile despre faptele de care s’a făcut posibil. In faţa opiniunei publice nedesbinată şi necombătută în justa sa apreciare asupra faptului şi asupra mobilului personalit al făptaşului nu vedem de loc cum s’ar putea pune mal presus de respectul legel, inculparea unui ziar şi a unei singuratice nuanţă de opiniune.