Ecoul Moldovei, 1906-1907 (Anul 16, nr. 1-25)
1906-07-16 / nr. 1
ECOUL MOLDOVEI blica şi a-i aţâţa curiositatea, in afară că au fost şi sunt puse in totdeauna la dispoziţia celor ce plătesc mai bine, pentru a-i susţinea in luptele politice, in afară de şantajele ce le face, directorul acestui ziar, dl. Mille, este vândut jidanilor şi îndatorat pentru suma ce o primeşti de a lovi fără cruţare in Români şi să sprijine fără nici o rezervă pe jidani. Primeşte pentru această vânzare de neam şi de ţară bune parale de la alianţa Israelită Universală, cu titlul de subvenţie; i s’a făgăduit de la anul acesta că i se va mai trimete 100.000 de lei şi aceasta in vederea zelului pus pentru susţinerea trustrului jidovesc în exploatarea pământului şi a ţăranimei, acoperirea faptelor murdare, ca ale lui Ignatz Rapaport, indignarea şi alarmarea opiniei publice,, că s-a mişcat un fir de păr din un perciune jidovesc, şi în sfârşit ca o remuneraţie in plus pentru succesul ce i’a avut in chestia grecească, chestie ce a folosit mult pe jidani deschizindu-le uşile porturilor prin alungarea grecilor. N’a fost interes românesc, in ciocnire cu acele ale jidanilor, care să nu fi fost combătut cu înverşunare de Dl. Smille prin ziarul seu Aihvor : cine nu-şi aduce aminte cum Societatea România, înfinţată de capitaliştii români pentru exploatarea terenurilor petrolifere din ţară, a fost obiectul celor mai vrăjmaşe atacuri din partea Adevărului ce era şi în solda d-lui Tache Ionescu care voia se deie concesia exploatărei acestor terenuri lui Rockefeller ? Şi cine a uitat inca campania acerbă dusă de Adirer pentru prelungirea concesiei Societâţei de iluminat şi tramvaiu din Capitală ? Dar susţinerea pentru împământenirile jidanilor, dar nesfârşitele articole prin care pledează suprimarea art. 7 din constituţie ? Dar laudele pentru faptele jidoveşti şi urmărirea până la scara murgului pe nenorocitul de român care ar fi greşit cu ceva vreunui jidan ? Cine nu-şi aduce aminte de vâlva ce o râdicase Adivarul, că un ofiţer a îndrăznit se încerce de a fura pe o jidovcâ din neamul fişeresc şi la cât ridicol a căutat monitorul jidovesc se scoboare deflorarea a 11 fete de săteni de jidovul Rapaport ? Dar cu toată demascarea ce se făcu prin citata broşură, cronicarul Adevărului, salariatul Alianţei Israelite Universale, trădătorul de neam şi ţară, Const. Mille, îşi va continua înainte meseria de vrăjmaş al românilor şi sprijinitor devotat al jidovinei şi al intereselor ei. De opinia publică nu are habar, căci ea e schimbătoare mult, se primineşte de trei ori pe zi.—Aşa cel puţin o crede Dl. Mille-Şmil, când cu preotul, când cu primarele cînd cu învăţătorul. Pe de altă pare, toţi aceşti trei păstori ai ţârănimei, sunt râu plătiţi, şi rău trataţi de administraţie, care stă mână in mână cu arendaşii şi cu proprietarii. Dar dacă plata acestor trei păstori este proastă, munca cea mai mare o face învăţătorul. Toată ziua ocupat cu şcoala, cu gradinăria, cu albinaritul,cu împletituri, etc. etc., nici Duminicele şi sărbătorile nu este lăsat in pace : coruri in biserică, casa de economie pentru ţarani, in cât bieţii oameni au ajuns bolnavi cu toate că trăesc la aer de ţară. Cât despre copiii lor proprii mai toţi sunt piperniciţi şi bolnăvicioşi din pricina istovirei părinţilor. Cât priveşte chestia ţărănească, ea nu poate fi resolvită de preot, primar, sau invâţător, când un ministru o găseşte complexă. Cultivarea moşiilor in devălmăşie de către ţărani este sistemul cel mai nimerit. Proprietatea muncei să o aibă ţăranul, iar nu a pământului , pămîntul l’a avut la 1864, şi pană azi la perdut, împărţindu-1 intre feceori şi fete, sau vînzîndu-1. .. ------- ----Ne am rezervat ca pe timpul vacanfiei să reproducem din discursurile rostite cu ocazia pelerinajului din istan la mormîntul lui Mihail Cogălniceanu de la 24 iunie a. c. Chestia ţârâneasca şi învăţătorul sătesc. Dl. Dimitrie Streceanu, noul ministru de justiţie, in discursul recent ţinut la clubul conservator şi publicat in VEvemanentulu de la 13 iulie a. c. vorbeşte intre altele şi de chestiea ţărănească, recunoaşte că această chestie e foarte complexă, şi nu dă dreptate d-lui Carp, care a acuzat pe învăţători şi pe preoţii de la sate. Noi vom vorbi azi de învăţători, in deplină cunoştinţă de cauză, căci am avut convorbiri cu mulţi din ei. Iată ce am putut culege din tânguirile lor: Toată pacostea satelor este arendaşul şi proprietarul, nu spun învăţătorii. Ei, arendaşii şi proprietarii, vrau să aibă în partea lor şi pe primar, şi pe preot, şi pe învăţător, adică se aibă la dispoziţie pe ciobani, pentru ca prin ei să cârmuiască turma ţărănească. Din aceasta cauză ţărănimea este învrăjbită. Discursul D-lui Gheorghe, G. Mârzescu Onorată Adunare ! Sânt câteva zile—de la 20 iunie— când s’au încheiat în plin 15 ani de la moartea lui Mihai Kogălniceanu, cel mai ilustru fiu al Iaşului, cel mai puternic sprijinitor al Moldovei, cel mai convins şi mai de inimă democrat, a cărei viaţă a fost o vecinică frământare pentru libertăţile noastre civile şi politice, pentru crearea unei ţări româneşti neatârnată, puternică şi demnă. Această tristă aniversare, sfinţită, de noi in anul când s'a sărborit jubileul de 40 de ani al domniei Regelui Carol şi jubileul de 40 ani al vieţei noastre constituţionale , astăzi, în anul apotezoei, când înălţăm oamenii, când evocăm evenimentele trecute, când chemăm străinătatea să judece activitatea noastră, şi noi rnşine să ne dăm samă de progresele realizate sub regimul constituţional....—avem prilejul, avem datoria să spunem : toate aceste sunt roadele unor acte eşite numai din mintea şi inima generaţiunei pe care o însufleţa Mihai Kogălniceanu. In luminele vii ale apoteozei jubliare,de înălţare a unei domnii cu adevărat glorioasă, umerii lui Mihai Kogălniceanu sprijină tronul dinastiei străine pentru că din mintea şi inima lui a eşit acea mare dorinţă naţională pe care Divanul ad-hoc al Moldovei o exprima cu următoarele cuvinte: „Unirea ţarilor surori sub domnia unui Principe străin din o casă domnitoare a Europei. “In luminele vii ale apoteozei jubilam de glorie a vieţei noaste ca stat constituţional, numele lui Mihai Kogălnicean se leagă de toate principiile constituţionale, de toate libertăţile noastre civile şi politice, numele lui stă înscris pe frontispiciul tu- turor instituţiunilor noastre de stat. Toate libertăţile garantate prin Constituţiunea de la 1866, libertatea individuală libertatea conştiinţei, libertatea presei, libertatea învăţământului, egalitatea civilă şi politică cu oborârea rangurilor şi privilegiilor de clasă, desfiinţarea pedepsei cu moartea, principiul de garantare a proprietăţi, respunderea ministerială....—intr’un cuvânt toate principiile constituţionale, a căror existenţă de 40 ani sărbătorim astăzi sunt principii cari au format cele mai hotărâte puncte ale programului politic al lui Mihai Kogălniceanu, ale programului partididei naţionale din Moldova, din Aug. 1848, — program dictat de inima lui Kogălniceanu, eşit din mintea lui, scris cu mina lui în vremile amare a unui surgun. Constituţiunea, pe care o cîntăm astăzi, nn două din cele mai principale dispoziţiuni, consacră, respectă două din cele mai măreţe acte a lui Kogălniceanu. Cînd Constituţiunea zice: „proprietatea dată ţăranilor „de legea rurală şi despăgubirea garantată a proprietarilor prin acea lege nu vor putea „fi niciodată atinse“, aduce omagiul cel mai măgulitor de respect unei opere, care face gloria cea mare a vieţei lui Kogălniceanu. Oborîrea boerescului şi împroprietărirea sătenilor gospodari, va răminea pururea legată de programul partidei naţionale din Moldova, de numele celor doi mari moldoveni revoluţionari, autori ai loviturei de Stat de la 2 Maiu: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Kogălniceanu. Când Constituţiunea de astăzi proclamă principiul că nu există în stat, putere care să nu emane de la naţiune, că actele de stare civilă sunt numai de atribuţiunea autorităţei civile, consfinţeşte o altă ideie o altă reformă mare eşită din mintea şi inima lui Kogălniceanu, „secularizarea societăţei,“ adecă îndepărtarea puterei spirituale din organizarea noastră socială şi politică. Cînd ne gîndim la una şi la celaltă din aceste reforme, respectate şi însuşite de Constituţiunea de la 1866, că ele amîndouâ au eşit din lovitura de stat de la 2 Maiu , cînd ne gîndim la legile salutare eşite din acest act îndrăzneţ a lui Kogălniceanu, la consecinţele grave, eşite din secularizare,consecinţi cari au schimbat cu totul faţa socială şi politică a ţarei, ca de pildă : Mitropolitul nu mai este de drept preşedintele Corpurilor Legiuitoare, că, căsătoria nu mai este privită ca o taină dar ca un contract civil, că în loc de preoţi avem ofiţeri de stare civilă, că Regele este expresiunea suveranităţei naţionale, iar nu a unui pretins drept divin... Cînd ne gîndim mai departe, că ceea ce stă scris în Constituţia de astăzi a fost discutat in mare parte in Divanul adhoc al Moldovei de la 57, sub influenţa puternică a lui Kogălniceanu ; că ceea ce a fost discutat acolo era scris numai in programul partidei naţionale din Moldova, gîndit şi scris numai de Kogălniceanu, suntem în drept să strigăm : jubileul Constituţiunei de la 66 este jubileul Statului de la 2 Maiu, este jubileul de 50 ani al dorinţelor exprimate în divanul ad-hoc al Moldovei, este jubileul de 60 ani al programului partidei naţionale din Moldova ! Gloria ţărei noastre ca stat constituţional este gloria noastră a Moldovenilor, este gloria moldovanului Mihai Kogălniceanu ! Această stare socială nouă, această vieaţă politică nouă, cu legi «noui», cu oameni «nou», cu concepţia modernă de stat, cu ideia vieţei unui popor cirinuită după legi eşite din inima poporului, alcătuite pentru nevoile poporului şi demnitatea ţărei, ne-au dato Kogălniceanu, o generaţiune de inteligenţe şi de caractere ce pare că nu ne mai este dat să întâlnim in vieaţa noastră politică. Mai ieri am glorificat, la Ruginoasa, memoria lui Alexandru Ioniu Cuza, astăzi glorificăm pe Kogălniceanu, ca miine in faţa unei figuri eternizate in bronz vom glorifica pe Vasile Alexandri şi tot miine istoria, dezrobită de patimi, va şti să glorifice numele tuturor moldovenilor revoluţionari de la 48 strinşi uniţi în jurai lui Kogălniceanu’mpăciuitorii şi organizatorii de la 57, cu toţii buni romîni, cu toţii caractere hotărîte întru realizarea ideilor ce formauă visul tinereţei lor. Aceştia au fost oamenii cari au trăit viaţa politică ideală, care ştiau să sacrifice ambiţiunele individuale pentru ambiţiunele de neam, cari ştiau să jertfească şi libertatea şi vieaţa lor pentru cauzele sfinte de ridicare a neamului, cari în tăria convingerei punea tăria caracterului, care in judecarea unei cauze puneau şi creer şi inimă. Dar s’au dus toţi din lumea de visuri trecătoare în lumea de visuri eterne şi pare că cu dînşiî au îngropat toată judecata serioasă şi toate simţirile vii pentru nevoile acestei ţări,—îndeosebi pentru nevoile acestei părţi din ţara romînească, care se numeşte : Moldova! Astăzi cind sărbătorim progrese, cînd înălţăm glorii şi cînd expunem produsul muncei noastre naţionale, Moldova lui Kogălniceanu, Moldova inteligentă şi simţitoare Moldova muncitoare şi avută din trecut, după 40 ani de glorie, pune în serviciul ţărei păcătoşia omenească în locul virtuţilor cetăţeneşti, mizeria în locul avuţiei şi desnădejdea în locul aspiraţiunelor din trecut! Ce-am făcut şi ce facem noi, bâtrîni şi tineri, generaţii vechi, generaţii noi, generaţii care ne succedăm continuu? Ce-am făcut pentru opera ce ne-a fost transmisă de generaţiile viguroase ale trecutului? Oameni lipsiţi de idei, caractere nestatornice, sclavi ai politicianismului practic, vecinie conrupători sau conrupţi, vecinie limbi de clopot, vecinie in hezitare, suntem vecinie nepregătiţi in faţa reformelor pe care le dictează necesisităţile sociale de astăzi. Tăria lui Kogălniceanu, tăria generaţiilor trecute, a făcut’o credinţa într’un ideal, adîncimea unei convingeri şi fermitatea caracterului. Slăbăciunea generaţiilor actuale o face lipsa de credinţă, lipsa de ideal, uşurinţa convingerilor şi nestatornicia caracterelor. Aceste solemnităţi triste, procesiuni la morminte de oameni mari, sunt solemnităţile care trebuie să ne deştepte minţile şi să ne deschidă inimile, să ne înveţe viaţa de ideal din trecut, să ne silească să luăm ceva din creerul şi inima, ceva din munca şi conştiinţa bărbaţilor de stat, cari au pus temeliile statului român. La morminte de eroi avem ceva mai mult de făcut, decit de a varsa lacrimi. Ar fi o ruşine, ar fi o speranţă mai mult răpită lumei romîneşti, dacă şi’n slăbăciunea noastră am varsa numai lacrimi, fără să ne gîndim la ceea ce au făcut ei fără sa ne arătăm demni şi destoinici a desăvirşi opera pe care ei ne-au transmis’o. Ar fi o ruşine să dovedim lumei romîneşti, că din stejarii falnici cari au avut rădăcini atît de viguroase şi atît de adincite în pămîntul rominesc în nevoile poporului român, cari au atins cu fruntea lor lumea cerească de ideal, de aspiraţiuni ale poporului.... că din ei s’a născut o generaţie păcătoasă de arbuştri, care priveşte pământul fără să fi cutezat a privi vreodată cerul , biete sălcii care plâng la căpătâie de morminte...! La mormîntul lui Kogălniceanu mintea noastră trebue să se deştepte şi inima noastră să se deschidă pentru două mari reforme cu caracter politic şi social. Kogălniceanu a transmis generaţiei actuale desâvîrşirea operei de dînsul începută la 64:„Apropriaţi ţaranii—zicea el—, gindiţi-vă necontenit la ei astăzi, căci miine va prea tirziu şi poimîne in zadar.“ Acea*tă chestie atîrna astăzi de noi, să luăm dar sama ca să nu se hotărască miine fără de noi cu varsare de piime de singe! Kogălniceanu a mai transmis judecăţei generaţiunii actuale una din convingerile lui cele mai adinei, pe care in sinul diva- nului ad-hoc o exprima sub forma urmă- toarei dorinţi: «în viitoarea organizare a «ţărei puterea legislativă să fie încredinţată «unei obşteşti adunări, compuse pe baze largi, «încit să se reprezinte toate interesele ge-! nerale ale naţiei». Omagiul cel mai stră-