Ecoul Moldovei, 1907-1908 (Anul 17, nr. 1-25)

1907-09-16 / nr. 1

ştiri, că cei de la cârma, nu să ocupă de chestia agrară, şi nu-i va da prin urmare nici o saluţie. Aceasta nu e patriotic, dar nici cinetic, căci cinstea trebue sa fie la baza luptelor politice. Scum erai a traiului Fiecare sâ întreabă, şi cu drept cânt , unde o sâ ajungem cu scumpetea Niului, ce tot creşte mereu, pe când mijloacele de agonosire scad din ce în . ?—Cum de s’a făcut o săritură aşa b mare în urcarea preţurilor asupra articolelor de prima necesitate, când e ECOUL MOLDOVEI a trăi sunt covărşitoare faţă de mijloacele ei şi aceasta e cauza legitimă a nemulţumirilor pricinuite, nemulţumiri cari au început a duce deja la murmure, ceia ce însamnă că cuţitul a ajuns la os. TAINUL MUNCITORILOR AGRICOLI Obiceiul pământului, cum se zice, este că întocmelele agricole, la falcea de lucru, sâ se dea de stăpânul moşiei, pe lângâ plata în bani, faina pentru mămăligă şi udâtura cuvenita, care constâ , în brânza, peşte, muraturi şi chiar in carne. Ceea mai mare parte dintre moşieri, diaca nu aproape totalitatea lor, protitâ de aseminea tocmalâ ca sâ poatâ trece muncitorilor popuşoiul stricat, brânza mucigâitâ şi înroşită de vechime, muraturile deaseminea dintre cele mai rale, peştele sarat, cumpărat cu mult înainte de începerea lucrului câmpului, iar drept carne, pastrama fâcutâ din viţele bolnave. Aseminea hrană să înţelege că numai line nu poate produce în organismul muncitorilor, şi de aceia vedem omul la trei-zeci de ani deja slăbit şi scop licit şi mai abuzând şi de băutură rachiului, cu tot soiul de dresuri ca să-şi aline durerile din stomah, la patru-zeci de ani, daca a ajuns, e tot aşa de înâtrânit ca şi cum ar fi de şepte-zeci de ani.—Acesta e fapt ce nu se poate ingâdui, deoarece toţi ştiu cum sunt rataţi ţaranii angajaţi la muncile agricole; arendaşii jidovi îi tratează în un mod şi mai mizerabil, fiindcâ ei caută chiar din iutrementul ce sunt datori al ■la, după învoială ca tain, să substragâ 'e pot mai mult, pe lângă încărcarea socoteli şi furatul la măsurătoare.În ce priveşte calitatea nutrimentului iat de ei muncitorilor angajaţi, e tot poate fi mai rău şi mai desastros pentru sanatatea bieţilor oameni; e îngrozitor faptul acesta şi totuşi supra- i ca pe o scară foarte largă pe la mocile arendate de jidovi şi fără pic de îmuşcare din parte-le câ stâng vieţi uâ vreme, câ dau loc de epidemii ce ierâ fâră cruţare populaţia noastrâ miralâ. Mai daunăzi pe una din moşiele ţi- I ute de jidovul Untiman, bieţii munci■ori au fost hrăniţi cu carne de vita ilăcită şi totuşi crima aceasta, ca atâtea altele, prevedem câ n are sâ see în samâ, de oare ce nu s’a făcut de tt un prea mic demers din partea au- i -ritaţilor, ca simpla investigaţie iar nu I o datorie faţa de un caz aşa de grav, »spre care pomeneşte cu destula revolta lar confratele „Opinia“ ce nu poate bănuit de ostil d-lui Guttman şi corigenilor sei arendaşi, proprietari, etc. Cu astfeliu de hrana sunt trataţi lolitorii angajaţi la muncile agricole şi pe deasupra păziţi şi zăvoriţi nopţile , in hambare şi coşare, ca nu cumva işi eie lumea in cap şi să se duca întro vor vedea cu ochii. Acestea toate iteţesc pe locuitori şi’i fac ca, nemai f and încredere in nimeni, fiindcă nieni nu li crede, sâ se gândească la neptatea cu care nu se mai întâlneşte, să-i ţie intr’o continuă râsvrătire fleteasca, vădit că producţiunea n’a fost din calea afară de rea, luând media mijlocia de pe cinci ani, ba din contra, relativ ea a fost bună şi deci având îndestulare avem dreptul la preţuri moderate ? Vitele relativ nu se vând scump , grâne, cu toată restriştea anului acestuia, tot sunt ceva, aşa că să poate satisface în mod lesnicios nevoile ţârei. De ce prin urmare carnea şi pâinea au ajuns la un preţ exorbitant ? De ce lemnele de foc au ajuns la un preţ îndoit şi întrnit chiar, când se ştie că s’au dat şi se dau pădurile în exploatare, cu preţuri destul de moderate, dacă nu derizorii, cum de ex. acelea din munţii Vrancei? — Pentru care motiv brânza, un articol de mare nevoe pentru casa românului, a ajuns astâzi la un preţ fabulos, aşa că nu şi-l procură decât cei cari mai pot, dispune de mijloace ? Fără îndoială că aceste articole şi altele de feliul lor, privitoare la existenţa poporului, nu pot rămânea esclusiv la discreţia celor ce le-au acaparat şi cauta trafica cu ele, când aceştia s’a luat drept normă, de a se folosi cu orice preţ de nevoia populaţiei şi ai lua sută pe sută şi de multe ori câte 200 la sută. In aseminea înprejurări anormale, create, nu din cauze provenite din cine ştie ce nenorociri abătute asupra ţărei, ci din simpla înţelegere a deţinătorilor comerţului cu aceste produse, e de datoria guvernului sâ intervie cu toată energia ca să reprime acest asalt îndrăzneţ la punga poporului, nevoit să mănânce ca să poată trăi. E de datoria administraţiei sâ se intereseze cît costă aceste producte şi acordând în plus o sumă oarecare, ce ar cuprinde procente, cheltueli şi perderi, să hotărească preţurile cu care să fie vândute consumatorilor. Peste graniţă nu odată populaţiile, a oraşelor mai ales s’au rădicat în contra traficanţilor, de i-au silit să se mulţumească cu un câştig omenesc asupra vânzării articolilor cari formează alimentarea publică ; nu o dată asemenea traficanţi au plătit cu pelea lor stăruinţa de a se îmbogăţi repede, dispuind pe nevoiaşii de a se hrăni. In afară de aceste, mai sunt şi greşelile fostului guvern, cari au contribuit foarte mult la urcarea nesocotită a preţurilor diferitelor obiecte indispensabil nevoei de toate zilele ; aceste greşeli se impută în prima linie d-lui Tache Ionescu, care, ca ministru de finanţe vrând sâ deie dovadă că e financiar iscusit şi dornic de a spori veniturile statului, a urcat taxele asupra articolelor de import, şi cu aceasta a lovit mult populaţia ţărei, fiindcă tot turcul plăteşte, cu alte cuvinte orice urcare de taxe tot asupra poporului se resfrînge. Toate obiectele lovite de sporul taxelor au fost imediat urcate de comercianţi, nu în proporţia cuvenită cu noul tarif, dar cu mult mai mult, de cum s’ar fi cuvenit. Aceasta fără îndoială pentru că li s'a dat ocazia de a fi nu numai fără de lege ci şi fără de sufiet faţă cu publicul nevoit de a plăti. Dl. Tache Ionescu n’a fost de loc la înălţimea unui economist când a urcat tariful vamal pe obiecte ce încă nu le poate produce ţara, şi nici n’a avut prevederea de a face sâ se fie măsuri din timp, ca noua urcare asupra importului să nu deie loc simultaneu la sporirea preţurilor asupra fabricatelor din ţară, cum s’a făcut bunâ-oară cu pelăria, stofele, sticlăria, faianţe etc. etc. Urcarea taxelor asupra felului de ex. a fost ideia cea mai nenorocită şi tot atât de condemnabila se poate socoti şi acea asupra aţei de cusut şi a altor articule indispenzabile uzului de la bordei până la palat. In sfârşit dările indirecte ce populaţia le plăteşte ca sâ consume pentru CRONICA LITERARĂ PROPRIETARUL DIN PLOPI Satul Plopi avea forma unei cruci, din care lemnul pe care au fost ţintuite mâinile lui Christos ar fi fost şoseaua dintre biserică şi şcoală. Partea pe care atârna trupul Mintuitorului, era o uliţă strimtă şi intortochiată, in care se înbucau alte zeci de ulicioare, iar uliţa aceasta străbătea satul în lung pănă ce eşea afară în câmp. La sfîrşitul acestui drum, sub poalele unei păduri bătrâne, care acoperea un deal pietros, să înălţa, în mijlocul unui parc înconjurat cu un zid de piatră, casa proprietarului din Plopi, a lui Iorgu Pârvu, scoborâtor dintr’o veche familie românească. La început era acolo o casă după cum obicinuiau să zidească străbunii noştri pe vremea lor, dar Iorgu Pârvu moştenind moşia Plopii, puse de a dărîmat vechea casă şi turnă pe acelaş loc una la modă, cu două rînduri, cu balcoane şi turnuri, un adevarat castel. Zidul însă a fost lăsat în pace. Acum o sută de ani, ţeranii au muncit sute de zile la zidul acesta. Nimeni nu poate spune câte sudori au curs pe bolovanii aceia înegriţi de ploi. In vîrstă acum, Iorgu Pârvu, care şi-a împărţit viaţa între străinătate şi Capitală, colo cheltuind câştiul pe care i-1 dădea proprietăţile sale, dincolo reprezentând colegiul I-iu de senat din jud. seu,—să retrăsese de curând la ţară, minunat cum nişte oameni pe cari el îi ştia leneşi, beţivi şi răi putură să se deştepte aşa de-odată, să se pună pe muncă. Lui Iorgu Pârvu nu-i venea a crede una ca asta, dar mai degrabă credea că-i o amăgire. — M’aşi fi crezut rătăcit cu totul în alt sat, dacă n-aş fi recunoscut casa mea, zise intr’o zi proprietarul către preotul din Plopi. Şi Iorgu Pârvu continuă : am aflat că toate acestea se datoresc Soţiei tale şi aşi fi foarte fericit, dacă m’aş prenumăra printre prietenii d-tale. Trebue să-ţi mărturisesc sincer, eu aveam o idee rea de ţăran, îl credeam leneş din fire, aplecat spre beţie, neputincios să sboare cu propriile lui aripi, îl comparăm cu ţăranul francez, acest din urmă muncitor, isteţ şi econom şi-mi ziceam : ce păcat că nu-i şi al nostru aşa ! Iar gândul ăsta mă durea, căci oricât voiui fi trăit eu departe de ţară, n-am încetat niciodată să fiu român. De altfel, astăzi, când văd cât de greşite erau părerile mele, nu poate decât să-mi pară rău că, în loc să las banii mei pe aiurea, n-am întrebuinţat aceşti bani pentru îndulcirea rănilor de care sufere—el mai mult ca oricare—poporul nostru! Preotul din Plopi ascultă mărturisirea aceasta, cu o modestie şi bună-voinţă, cari n-aveau nimic de fals. — Ferice de acei cari simt şi gîndesc ca d-ta, zise preotul. Dacă ar fi mulţi cari sâ simtă aşa de româneşte, ce iute am ajunge să vedem multe rele schimbate în bine ! Dar să avem cu toţi încredere în D-zeu şi în viitor. Cât priveşte meritul meu, el este că iubesc poporul din care am eşit. Iorgu Pârvu rămase foarte îneîntat de acest răspuns plin de dragoste şi mărinimie. — Aş dori să mai vorbesc cu sfinţia ta, zise proprietarul, stringînd mina preotului. Vino la mine cînd vrei, te asigur mai dinainte de plăcerea ce-mi vei face. A doua zi chiar preotul din Plopi se duse să vadă pe proprietar. Acesta era în grădină, in mijlocul citorva oameni cari lucrau. La vederea preotului, Iorgu Pârvu il intimpină cu un zimbet pe buze și cu mâinile întinse: — Sunt foarte vesel, dragă părinte, c’ai venit să mă vezi aşa de curind. Ia uite-te la grădina.... Pe când preotul şi proprietarul iinaintau spre grupul de lucrători, soţia lui Pârvu tocmai venea spre dînşii, cu un suris plin de bunătate la colţul buzelor. înaltă, tinără încă după înfăţişare, cu o frunte largă pe care abea se citea umbra unui creţ, Elena Pârvu avea o jumătate din păr atins de brumă, care-i dădea un farmec deosebit. Preotul din Plopi se înclină in faţa ei cu un adine respect. — Iţi recomand pe preotul nostru, despre care ţi-am vorbit atitea, zise Pârvu cu căldură. Sunt sigur că vei găsi in sfinţia sa un bun şi devotat amic. — Nu mă îndoesc de buna-voinţa Sfinţiei sale, zise Elena Pârvu, întinzând către preot o mână albă şi fină, pe care acesta o strînse încetişor. Dacă n’aş fi văzut cu ochii mei cât a făcut Sfinţia sa pentru Plopi, esistenţa unui asemenea preot mi s’ar fi părut cri neputinţă in ţara noastră. Mă deprinsesem încă din copilărie să-mi închipuesc preoţii noştri neciopliţi şi inculţi... Un altfel de preot nu-mi puteam imagina în ţara noastră. Astăzi me ruşinez de ceea ce credeam eri. Astă dovedeşte că poporul român a mers înainte, mereu înainte, pe cind eu mă aflam departe de el, înstrăinându-me tot mai mult de cugetarea lui. Ce rău imi pare, că nu l-am înțeles mai de mult!... Preotul zîmbi cu bunătate. — Nu-i nimic, răspunse el. Aţi înțeles poporul tocmai la timp, in ajunul răsăritului. Poporul acesta a avut multe şi grele dureri de încercat. Aceasta e şi pricina că deşteptarea lui s’a făcut aşa de încet. Dar chiar preoţii aceia despre cari vorbeaţi adineauri, îşi au micul lor merit în mişcarea românească , căci ei au ţinut aprinsă credinţa în popor, au îmbărbătat cu crucea în mină pe acei cari plecau să-şi apere moşia. Acuma Statului îi dă mina să dea mai multă instrucţie norodului şi va face-o, căci timpul o cere. Să sperăm din ce în ce mai bine... ---------------------------------------- O isprava jidovascâ Ni se denunţă cu jidovul Lupu Felman, din Sâveni angajând un număr de muncitori, dintre care unii din Iaşi, ca să lucreze un lan cu sfecle de pe moşia Hâneşti, au fost ţinuţi de la 15 Mai până la 27 August intr’o adevărată tortură, iar drept plată au primit numai câte zece lei de om, sumă ce li s’a dat ca arvonă la angajament ; cât despre tain li s’a împărţit tot ce era mai rău şi mai de neîntrebuinţat ca hrană omenească. Jidovul simţind că oamenii sunt nemulţumiţi şi hotărâţi de a părăsi localitatea, îi păzea pe câmp în timpul zilei cu vâtătăii iar noaptea îi desbraca de hainile ce le mai aveau pe ei şi-’i închideau prin hambare. Astfel nu au fost sechestraţi timp de aproape 60 de zile. Iar când au reclamat primarului de cele ce sufăr şi că nici nu li se plăteşte macar dreptul lor, acesta a pus pe jandarmi de i-au bătut, spunându-le în acelaş timp hotărâtor că au sâ fie ţinuţi până ce va cădea omătul. Când însă muncitorii au început să strâge că au să darâ judecată şi au să se plângă proprietarului moşiei, când va veni pe acolo, li s’au dat drumul, dar fără sâ li plătească pe timpul cât au muncit. Faptul acesta nu este unicul în ţară, mai ales in partea Moldovei, unde jidovii arendaşi şi vichilii se găsesc cu mâna liberă de a face ce vor cu locuitorii, fără teamă de răspundere, deoarece sunt asiguraţi de concursul primarilor şi al jandarmilor în toate samavolniciile ce le fâptuesc. Palatul Administrativ din Iaşi Sub acest titlu L’Indépendance Roumaine ne dă următoarea informaţiune despre soarta foastei Curţi Domneşti, din foasta Capitală a Moldovei. Am avut ocaziunea să vedem proiectul viitorului palat administrativ din Iaşi de pe piaţa Ştefan cel Mare, proiect datorit d-lui arhitect Berendey. Acest palat va fi o minune a arhitecturei şi unul din cele mai frumoase din ţară. Marele merit al acestui proect residă în aceasta că palatul princiar actual nu va fi distrus, această veche construcţie va servi la construirea acestui nou şi imens palat. E regretabil că o parte din această clădire a fost deja distrusă, căci servindu-se de fondaţiile şi de zidurile vechi ale vechei construcţii, se realizau în proectul actual o economie de mai bine de două milioane. Intradevăr, un proiect precedent, care preconisa distrugerea întregului palat, cerea mai bine de 4 milioane, pe când devizul actual nu cere decât un milion și jumătate.