Epoca, decembrie 1896 (Seria II - Anul 2, nr. 323-334)

1896-12-06 / nr. 323

SERIA n,—ANUL II, No. 323. NUMARUL IO BANI iROIAMENTELE încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni și se plates« tot­d’a­una Înainte In București la Casa Administrația­ In județe și atreinătate prin mandate poștala Un an In țară 30 lei; In străinătate 50 lei t Șase luni ... 15 * » * 15 * Trei luni . . . 8 » * * 13 » Un număr In streinătate 30 bani MANUSCRISELE JJUI5E ÎNAPOIAZĂ REDACȚIA No. 8—STRADA CLEMENȚEI—No. 8 VINERI, 6 DECEMBRE 1896 NUMARUL10 BANI juinuntoi In București și județe «a primase numai la Administrație [In străinătate, direct la adnentatrafic și la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV......................0.30 b. linia . » » DI...................1.— lol 1 9­9­9 H ..... 3.“• 9 . Inserțiile și reclamele 8 lei rlndul] On nail Trekli 80 Hal ADMINISTRAȚIA No. 8.- STRADA CLEMENȚEI —No.~». Ediția de seara BISERICA fUMNA Er­, 4 Decembrie, s’a încheiat „„un capitol din cele mai însemnate ș^ale istoriei noaste contimporane. In ziua aceasta, la întrebarea dacă Biserica romînă mai viează, s’a dat un răspuns afirmativ. Da, Biserica romînă trăiește, te­meliile ei sunt sănătoase, edificiul ei, cu toată părăsirea ce-o arată pe din-afară, e solid ca ’n zilele vechi. Ori­cît de violente ar fi atacu­rile—cu conștiință date, sau fără de socoteala—ele abia pot sgîrîia tencuiala învechită; clădirea stă însă măreață, înfruntînd asalturile vremei și ale oamenilor. Sunt patru­zeci de ani de cînd­­ Biserica romînă, mulțumită unor împrejurări anormale și pentru a­­tingerea unor înalte țeluri, sufere scăderi peste scăderi. Dezbrăcată de puterea materială cu care o înzestrase evlavia stră­moșilor noștri, întîmpinînd prea puțină îngrijire din nanților absorbiți de partea guver­pripila tran­sformare a Statului român, Biserica s’a cufundat încetul cu încetul în cea mai desăvîrșită uitare. Cel puțin în ochii poporațiunii culte și pretinse culte, în ochii căr­turarilor cari constituiesc stratul politic al țării, Biserica nu mai e­­xista decit ca un trup fără suflet, p e care nu-i nevoie să se ție vre-o seamă și cu care poți să faci ce vrei. Cine se ocupa de Biserică ? Cine se interesa de S-tul Sinod ? Cui II păsa de soarta clerului ? Abia cu greu partidul conserva­tor a izbutit să dea în două rîn­­duri—în timp de trei­zeci de ani —puțina îngrijire părăginitei Bise­rici ; și alunei a stîrnit furia ad­versarilor săi și nemulțumirea mul­tor capete luminate. încolo, doar în vremea campaniilor electorale își mai aducea cîte cine­va aminte de Biserică, pentru a cîștiga votu­rile servitorilor săi. •0 Fondul cugetării cărturarilor era­­ că Biserica nu mai e bună decît pentru copii și pentru babe. In acest curs nenorocit al lucru­rilor a căzut, ca un trăznet din se­nin, chestiunea Mitropolitului Pri­mat Ghenadie. Și i-a pus stavilă. Sub­ formă personală, cum cele mai adese­ori se întîmplă, chestiu­nea cea mare a Bisericei romane a fost pusă, în trăsături de foc, subt ochii lumei noastre politice. Zguduitura ce s’a produs, frămîn­­tarea de peste o jumătate de an, oprirea în loc a tuturor trebilor ța­rei, complicațiunile ce puteau să se nască, au luminat, în chip brutal dar vindecător, vederile tuturora. Istoria afacerii Mitropolitului Ghe­­nadie a arătat cit de adînc sunt încă înfipte temeliile Bisericei în conștiința poporului român , atît de adînc, în­cît pot înfrunta cu nepă­sare ori­ce furtună. Cu adevărat, mai neegală luptă grea s’a putut vedea vre-o dată. De o parte, un guvern puternic, uzînd de toate mijloacele și ajutat chiar de Sfîntul Sinod — o dovadă mai mult de starea părăsită a Bi­sericei — de altă parte un singur om închis între ziduri bătrîne. Și poporul întreg se ridică, pen­tru că omul închis între ziduri e Capul Legii, și omul cel singur în­vinge. Ceea­ ce părea stins în conștiința poprului—fierasca dragoste către Bi­serică — s’a dovedit ast­fel viu și puternic. Stratul de indiferentism ce din neîngrijire învăluise această dragoste, s’a spulberat ca pleava ’n vinturi, la cea d’intâi suflare. Zică cine ce-o vrea, dar, pe lîngă multul râu ce l-a făcut, trebuie să fim recunoscători d-lui Dumitru Sturdza, șeful guvernului trecut, că prin greșala sa a dat prilej popo­rului român să privească în fundul conștiinței sale. Făcînd aceste constatări, gîndul nostru se îndreaptă spre acela că­ruia dar i-a fost să întrupeze ma­rea chestiune a soartei Bisericei, spre a o face mai înțeleasă tuturora. A suferit mult părintele Ghena­die , a îndurat hula și nedreptatea și sala trupească, de pe treapta cea mai de sus a Bisericei, din strălucitoarea înălțime a scaunului Primăriei, a fost aruncat cu bruta­litate pe cea mai de jos și umilită treapta, urmărit și acolo de ura dușmanilor. I s’a făcut astă­zi dreptate, stră­lucită dreptate. Dar, chiar dacă ranele sufletu­lui sau nu se vor închide așa cu­­rînd, Mitropolitul Ghenadie are o rară și scumpă mângâiere. In mo­mentele de dureroase amintiri, el va auzi glasul înduioșat al țărei șoptindu-I : — Bucură-te, căci prin durerile tale s’a renulțat Biserica Română. I. Popescu, cariera sa de militar și socotește că tot așa va fi și cu posteritatea. Să iei piedestalul gătit pentru generalul Florescu și să-l dai generalului Cernat! O ! timpuri! O! Budiștenade ! Generalul Florescu a organizat școala mi­litară sub Vodă Știrbei și a pus bazele pu­terii noastre militare sub Vodă Cuza. Generalul Cernat s-a pomenit comandînd armata Romînă la Plevna, căci lui Ion Bră­­tianu îi trebuia un om de pae în acest post. Dar generalul Cernat nu a fost pe cîmpul de bătaie de la Grivița și chiar în redută, de­cît după ce a căzut Plevna. Intre generalul Florescu prigonit și ge­neralul Cernat sanctificat de șleahta Budiș­­tenească, noi apărăm pe generalul Florescu, căci alăturea cu noi avem conștiința pu­blică. Junius. Demisia Mitropolitului Ghenadie EXI­L, MINISTRUL DE RESBEL Ziarul Epoca este informat că generalul Budișteanu va cere un concediu de cîte­va luni și că la 8 Aprilie viitor, împlinind anii de serviciu, va cere să fie pus la re­tragere. E cu desăvîrșire greșită informația Epo­­cei: generalul Budișteanu în loc să caute a se pune la pensie, ca un infirm intelectual și fizic ce este, umblă să ia comanda corpului al 2-lea de armată. Ce-i pasă că nu poate încăleca ; ce-i pasă că e pastramă cu suflet pe cînd Reglemen­tele spun ca militarul să fie notat dacă are vigoarea și constituția de a putea face răs­­boiul; ce-i pasă de toate acestea? Legea— s’a spus de mult — e o pînză de păiajen, ce oprește pe muscă de a trece, dar prin care, favoriții d-lui Sturdza, trec. De aceea generalul Budișteanu nici n’a lucrat, cît a fost ministru, să scoată pe ge­neralul Arion din comandamentul corpului al 2-lea de armată, își rezerva o asemenea manoperă cînd va fi mazilit din minister, și astă­zi încearcă prin ajutorul protectoru­lui său Sturdza, a o executa. Cît despre pensie, nici nu gîndește­ ter­menul de 40 de ani de serviciu, cînd un militar are dreptul să iasă la pensie cu leafa întreagă, s’a împlinit de acum 2 ani; această caracatiță însă s’a lipit de armată ca și că­pușa de pielea piel. In timpul ministerului sau urmărea o procopseală: introducerea în legea de înain­tare a gradului de comandant de corp de armată, un fel de mareșalat romînesc. Se­natul a votat această lege, dar Camera va suprima un așa caraghioslâc, ce era să de­vie și o haralea bugetară. Urme de fapte serioase n’au rămas după dinsul în ministerul de rasboiű. N’a rămas de­cît o frază: Pușca Mannlicher e un ciomag. Grație acestei prostii, care a făcut o rană adîncă țărei noastre, față cu străină­tatea, se va duce pomina de numele gene­ralului Budișteanu. Géraudel trăiește din pastilele sale, iar generalul Budișteanu din prostia lui. Fără prostie, ca și fără aer, nu poate trăi omenirea; generalul Budișteanu a fost zidit ca să demonstre acest adevăr. Uitasem o isbîndă a acestui faimos ma­­nevrier, a manevrat ca să dea jos pe ge­neralul Florescu după piedestalul ce i se pregătise în fața corpului al 2-lea de ar­mată, spre a-l înlocui cu viteazul său cum­nat, generalul Cernat. A găsit, celebrul fost ministru de răs­­boiu, sat fără cîini și a umblat fără băț în »EMISIUNEA MITROPOLITULUI GHENADIE Iată textul de misiunea pe care I. P. 8. 8. Mitropolitul Ghenadie a trimis-o M. 8. Re­gelui prin d. Lascar Catargiu și pe care o publică «Monito­rul Oficial» de azi: Sire. De la începutul crizei du­reroase prin care a trecut de atîtea luni ,fînta noas­tră Kísérten Kom­îmi, mi-am pus toată nădejdea în drep­tatea Majestății Voastre. Acum, cînd dreptatea mi s’a făcut, și sfînta noastră Kiséri­că nu mai este turbu­rată de niște întîmplări, pe cari eu, urmînd pilda Mîn­­tuitorului, m’am­ hotărît să le uit, nu vroiesc să se crea­dă că aș fi piedică la dra­gostea și liniștea care tre­ime să domnească printre păstorii sufletești ai nea­mului nostru. Prețuind mai mult binele sfintei noastre biserici și pacea supușilor credincioși ai M. Vostre, de­cît deșer­tăciunile slavei și a mări­rilor, rog pe M. Voastră să bine-voiască a-mi primi di­­misia din scaunul de Mitro­polit Primat al țării. M’am ținut statornic în fața nedreptăței, prilej de vrajbă între fr­ații mei în­tru Christos nu vroiu să fiu. De aci înainte, ca și în trecut, mă voi ruga lui Dumnezeu­ pentru liniștea și buna stare a Sfintei nós­­tre biserici, pentru înălța­rea și propășirea patriei și pentru sănătatea și în­delunga viață a Majestății Voastre și a întregii dinastii. Simt al Maj­estătei Voastre prea supus și prea plecat smerit rugător către Dum­­nezeu, pentru Voi și Dinas­tia Voastră. 1 Ghenadie Mitropolit Primat 1896. Decembrie 4.____________________ Neapărat că în viața politică nu se pe­trec zilnic asemenea împrejurări, dar to­tuși ele se ivesc din când în când, și par­tidele politice sunt datoare să lucreze la resolvarea lor fără cuget rou, cu desinte­­resare, așa cum au procedat astă­zi. Machiavelismul imputat d-lui Lascar Ca­targiu în incidentul cu demisia Mitropolitu­lui care i se încredințase spre a o da în anume condițiuni, nu prea vedem în ce constă ! Condițiunile s’au îndeplinit, era dar prin urmare firesc, ba chiar obligatoriu pentru șeful partidului conservator să’și îndeplinească și dinsul mandatul ce primise din partea I. P. S. S. Mitropolitului Ghe­nadie. Machiavelism, e una, cinstea man­datarului e alta! Aceiași obiecțiune avem de făcut în pri­vința umilinței ce se zice că a fost impusă d-lui Aurelian și guvernului actual prin fap­tul că a avut recurs la sprijinul unui par­tid adversar, spre a repara greșala comisă de guvernul liberal Sturdza. Dar care a socotit vre­un om cu minte că Ion Brătianu a fost umilit și partidul liberal deconsiderat atunci cînd șeful libe­ralilor primea să facă parte dintr’un minis­ter sub preșidenția conservatorului Lascar Catargiu ? Negreșit nu! Să fim dar fericiți cînd vedem că oame­nii noștri politici știți să sacrifice aspirațiu­­nile de guvernămint ale partidului față cu interesele mai serioase ale țării, să fim fe­riciți cînd vedem izvorînd din cînd în cînd semnele îmblînzirei moravurilor noastre po­litice, și dispărînd apucăturile sălbatice ale răzbunărilor fără eroare și fără preget, împăciuitorii și împăcații au săvîrșit o fap­tă bună, patriotică, eată sentimentul sănă­tos al țărei, și acest sentiment are negre­șit mai multă valoare de­cît acel al presei fără patrie care ne avînd nimic de salvat nu are nici nimic de respectat ! Evenimentele cari se petrec de câte­va zile au avut darul să ridice și în contra li­­­beralilor și în contra conservatorilor indig­­națiunea prefăcută a unei prese oare­care. Nu voesc să înțeleagă acești ziariști cum au putut consimți conservatorii să dea spri­jinul lor partidului liberal spre a ajunge la rezolvarea cestiunei Mitropolitului, cum au putut primi liberalii un asemenea concurs. Acolo unde nu a fost în definitiv de­cât o dorință unanimă și legitimă de a îndrepta un rou, ei nu văd de­cât machiavelism în­­tr’o parte, umilință în alta. TORTURILE JA EXTERNE Un cetățean demn de toată credința, trecînd era pe strada Dionisie, a auzit niște țipete îngrozitoare eșind din be­ciurile casei Roznovanu, ocupată de Mi­nisterul de externe. Victima brutalităților gemea din cînd în cînd și se auzeau cuvintele urmă­toare în limba germană: Nicht so starch. Ich bitte zu verzeihen! Cetățeanul curios ca toți cetățenii, a intrat în curte, a deschis o ușă, a co­­borît cîte­va scări și a intrat în beciu­rile caselor. Acolo a găsit pe d. Nicolae San Ma­rin, șeful cabinetului Ministerului de Ex­terne, care turna la pumni după ceafa unui nenorocit ca vas de la legațiunea austro-ungară, pe cînd acesta solicita er­oare. — Bine, ce faci domnule, zise cetă­țeanul. — Sunt în exercițiul funcțiunei mele, răspunse șeful de cabinet. — Ce, și la Externe, bați ca la Po­liție, urmă cetățeanul. — A­­pardon, ripostă șeful de cabi­net, eu mă credeam tot la poliție. Am făcut eroare, prin urmare nu se prinde. Cetățeanul s’a retras în urma aces­tor explicații. Pe de altă parte insă, ni se afirmă că Ministrul austro-ungar a trimis ime­diat o notă ministrului nostru de ex­terne cerînd satisfacție și scuze. îndată ce d-nu D. Sturdza a fost în­­cunoștiințat despre acest din urmă eve­niment, a scris d-lui C. Stoicescu: «Dragă Costica: «Nu mai sunt ministru, nu mai în­semnez nimic, dar toate ca toate, nu pot admite să facă alt­cine­va scuze de­cît eu. Fă’mi acest hatîr, dacă ții la mine, și nu’mi strica bieful.» D-nu Stoicescu a cedat, d-nu D. Stur­dza a făcut cuvenitele linsori. TRIBUNA LITERARA CREDINȚELE NOASTRE ! Pesimismul filosofic și desilusiunile vie­ții noastre politice au determinat starea noastră de conștiință de azi și consti­­tuesc fondul mai temeinic al credințelor noastre. Această afirmațiune, asupra căreia voesc să revin astă­zi, are nevoe de a fi controlată. Vom­ invoca în sprijinul proposițiunii de mai sus mărturia unui poet, care a fost și unul din gânditorii cei mai pu­ternici ai timpului nostru. Această mărturie ne va fi de mare folos, căci în opera artistului, în deo­sebi, se oglindește cu sinceritate inima unui popor. Poetul, stăpânit de idealul lui și îndrăgit cu deosebire de frumu­sețea formei, se silește să întrupeze în opera sa simțirile unei epoce, ferit de bănuiala vre­ unui interes. Să evocăm dar, printre poeții noștri, pe acela care, între toți, se poate înfă­țișa ca interpretul cel mai credincios al cugetului actualei generațiuni, pe Emi­­nescu, care de zece ani stăpânește gân­direa română. El ne va fi o călăuză sigură. Căci intinsa-i erudițiune s’a adăpat la toate isvoarele gândirii, sorbind toate amă­­rîciunile filosofiei contimporane. Peste inima-i pustiită, el a aruncat umbra a­­dâncă a pesimismului modern, prin care abia zărim licărind pe alocurea lumini­șul impresiunilor fragede culese în po­ezia populară. El a suspinat toate tân­guirile sufletelor chinuite azi de îndo­ială ; el a înecat în lacrămile sale vi­surile de dragoste ale tinerimii noas­tre ; el a dat glas blestemului întreg al neamului românesc în contra neade­vărului civilizațiunii noastre calme și străine. Peste aceste credințe ale noastre, Emin­escu a pus «straele de purpură și aur» ale poesiei sale; el a învăluit șoaptele inimii generațiunii noastre cu splendoarea unei forme întinerite de dînsul, în care a turnat «limba veche și înțeleaptă» a cronicarilor. Cu aceste însușiri, Eminescu a deve­nit vrednicul represintant al credințelor și aspirațiunilor omului ce coboară cli­nul acestui sfirșit de veac, despre care se poate repeta ceea­ ce poetul francez zicea de epoca anterioară că «tot ce a fost nu mai este, și tot ce va fi nu este încă». De aceea generația tînără ar fi în­dreptățită a scrie pe operile lui Emi­nescu : «Acesta este crezul nostru». Să ascultăm clar cuvîntul poetului. Sentimentul predomnitor la Eminescu e iubirea de adevăr. Această pasiune, cînd e pusă în serviciul științei se împodobește la Emi­nescu de frumosul nume de «știința cătării». Ea l-a împins spre cercetarea tutu­ror sistemelor de filosofie și l-a dus la pesimism. Tot ea, ciocnindu-se cu minciuna or­­ganizațiunii noastre sociale, a făcut din poet un răsvrâtit în contra așezămintu­­lui nostru politic. In ambele domenti, aceste senti­mente găsesc în Eminescu o putere de expresiune încă neatinsă în literatura noastră. Ce vom scruta mai int­iu credințele filosofice ale poetului, el ne va spune concepția sa despre lume, într’un singur vers: Căci e vis al neființei universul cel [himeric. La începutul și la sfârșitul acestei lu­mi, Eminescu nu vede de­cît haosul nepătruns : Cum că lumea asta’ntreagă e o clipă [suspendată Că 'ndărâtu­i și ’nainte-i întuneric se [arată... Iar dincoace de aceste hotare ale întunericului, omul lipsit de credință și de ideal, duce o viață mizerabilă, care nici nu are înțeles, și d’aceea nici nu merită a fi trăită. Ascultați și răspun­sul poetului la grava problemă a vip­­ței. A fi ? Nebunie și tristă și goală. Urechea te minte și ochiul te’nșală. Ce un secol ne zice, cel­l­alți ne deszic: De­cît un vis searbăd, mai bine nimic. Văd vise ’ntrupate gonind după vis« Pîn’ dau în morminte ce așteaptă deschise

Next