Epoca, decembrie 1896 (Seria II - Anul 2, nr. 323-334)
1896-12-06 / nr. 323
SERIA n,—ANUL II, No. 323. NUMARUL IO BANI iROIAMENTELE încep la 1 și 15 ale fiecărei luni și se plates« totd’auna Înainte In București la Casa Administrația In județe și atreinătate prin mandate poștala Un an In țară 30 lei; In străinătate 50 lei t Șase luni ... 15 * » * 15 * Trei luni . . . 8 » * * 13 » Un număr In streinătate 30 bani MANUSCRISELE JJUI5E ÎNAPOIAZĂ REDACȚIA No. 8—STRADA CLEMENȚEI—No. 8 VINERI, 6 DECEMBRE 1896 NUMARUL10 BANI juinuntoi In București și județe «a primase numai la Administrație [In străinătate, direct la adnentatrafic și la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV......................0.30 b. linia . » » DI...................1.— lol 1 999 H ..... 3.“• 9 . Inserțiile și reclamele 8 lei rlndul] On nail Trekli 80 Hal ADMINISTRAȚIA No. 8.- STRADA CLEMENȚEI —No.~». Ediția de seara BISERICA fUMNA Er, 4 Decembrie, s’a încheiat „„un capitol din cele mai însemnate ș^ale istoriei noaste contimporane. In ziua aceasta, la întrebarea dacă Biserica romînă mai viează, s’a dat un răspuns afirmativ. Da, Biserica romînă trăiește, temeliile ei sunt sănătoase, edificiul ei, cu toată părăsirea ce-o arată pe din-afară, e solid ca ’n zilele vechi. Oricît de violente ar fi atacurile—cu conștiință date, sau fără de socoteala—ele abia pot sgîrîia tencuiala învechită; clădirea stă însă măreață, înfruntînd asalturile vremei și ale oamenilor. Sunt patruzeci de ani de cînd Biserica romînă, mulțumită unor împrejurări anormale și pentru atingerea unor înalte țeluri, sufere scăderi peste scăderi. Dezbrăcată de puterea materială cu care o înzestrase evlavia strămoșilor noștri, întîmpinînd prea puțină îngrijire din nanților absorbiți de partea guverpripila transformare a Statului român, Biserica s’a cufundat încetul cu încetul în cea mai desăvîrșită uitare. Cel puțin în ochii poporațiunii culte și pretinse culte, în ochii cărturarilor cari constituiesc stratul politic al țării, Biserica nu mai exista decit ca un trup fără suflet, p e care nu-i nevoie să se ție vre-o seamă și cu care poți să faci ce vrei. Cine se ocupa de Biserică ? Cine se interesa de S-tul Sinod ? Cui II păsa de soarta clerului ? Abia cu greu partidul conservator a izbutit să dea în două rînduri—în timp de treizeci de ani —puțina îngrijire părăginitei Biserici ; și alunei a stîrnit furia adversarilor săi și nemulțumirea multor capete luminate. încolo, doar în vremea campaniilor electorale își mai aducea cîte cineva aminte de Biserică, pentru a cîștiga voturile servitorilor săi. •0 Fondul cugetării cărturarilor era că Biserica nu mai e bună decît pentru copii și pentru babe. In acest curs nenorocit al lucrurilor a căzut, ca un trăznet din senin, chestiunea Mitropolitului Primat Ghenadie. Și i-a pus stavilă. Sub formă personală, cum cele mai adeseori se întîmplă, chestiunea cea mare a Bisericei romane a fost pusă, în trăsături de foc, subt ochii lumei noastre politice. Zguduitura ce s’a produs, frămîntarea de peste o jumătate de an, oprirea în loc a tuturor trebilor țarei, complicațiunile ce puteau să se nască, au luminat, în chip brutal dar vindecător, vederile tuturora. Istoria afacerii Mitropolitului Ghenadie a arătat cit de adînc sunt încă înfipte temeliile Bisericei în conștiința poporului român , atît de adînc, încît pot înfrunta cu nepăsare orice furtună. Cu adevărat, mai neegală luptă grea s’a putut vedea vre-o dată. De o parte, un guvern puternic, uzînd de toate mijloacele și ajutat chiar de Sfîntul Sinod — o dovadă mai mult de starea părăsită a Bisericei — de altă parte un singur om închis între ziduri bătrîne. Și poporul întreg se ridică, pentru că omul închis între ziduri e Capul Legii, și omul cel singur învinge. Ceea ce părea stins în conștiința poprului—fierasca dragoste către Biserică — s’a dovedit astfel viu și puternic. Stratul de indiferentism ce din neîngrijire învăluise această dragoste, s’a spulberat ca pleava ’n vinturi, la cea d’intâi suflare. Zică cine ce-o vrea, dar, pe lîngă multul râu ce l-a făcut, trebuie să fim recunoscători d-lui Dumitru Sturdza, șeful guvernului trecut, că prin greșala sa a dat prilej poporului român să privească în fundul conștiinței sale. Făcînd aceste constatări, gîndul nostru se îndreaptă spre acela căruia dar i-a fost să întrupeze marea chestiune a soartei Bisericei, spre a o face mai înțeleasă tuturora. A suferit mult părintele Ghenadie , a îndurat hula și nedreptatea și sala trupească, de pe treapta cea mai de sus a Bisericei, din strălucitoarea înălțime a scaunului Primăriei, a fost aruncat cu brutalitate pe cea mai de jos și umilită treapta, urmărit și acolo de ura dușmanilor. I s’a făcut astăzi dreptate, strălucită dreptate. Dar, chiar dacă ranele sufletului sau nu se vor închide așa curînd, Mitropolitul Ghenadie are o rară și scumpă mângâiere. In momentele de dureroase amintiri, el va auzi glasul înduioșat al țărei șoptindu-I : — Bucură-te, căci prin durerile tale s’a renulțat Biserica Română. I. Popescu, cariera sa de militar și socotește că tot așa va fi și cu posteritatea. Să iei piedestalul gătit pentru generalul Florescu și să-l dai generalului Cernat! O ! timpuri! O! Budiștenade ! Generalul Florescu a organizat școala militară sub Vodă Știrbei și a pus bazele puterii noastre militare sub Vodă Cuza. Generalul Cernat s-a pomenit comandînd armata Romînă la Plevna, căci lui Ion Brătianu îi trebuia un om de pae în acest post. Dar generalul Cernat nu a fost pe cîmpul de bătaie de la Grivița și chiar în redută, decît după ce a căzut Plevna. Intre generalul Florescu prigonit și generalul Cernat sanctificat de șleahta Budiștenească, noi apărăm pe generalul Florescu, căci alăturea cu noi avem conștiința publică. Junius. Demisia Mitropolitului Ghenadie EXIL, MINISTRUL DE RESBEL Ziarul Epoca este informat că generalul Budișteanu va cere un concediu de cîteva luni și că la 8 Aprilie viitor, împlinind anii de serviciu, va cere să fie pus la retragere. E cu desăvîrșire greșită informația Epocei: generalul Budișteanu în loc să caute a se pune la pensie, ca un infirm intelectual și fizic ce este, umblă să ia comanda corpului al 2-lea de armată. Ce-i pasă că nu poate încăleca ; ce-i pasă că e pastramă cu suflet pe cînd Reglementele spun ca militarul să fie notat dacă are vigoarea și constituția de a putea face răsboiul; ce-i pasă de toate acestea? Legea— s’a spus de mult — e o pînză de păiajen, ce oprește pe muscă de a trece, dar prin care, favoriții d-lui Sturdza, trec. De aceea generalul Budișteanu nici n’a lucrat, cît a fost ministru, să scoată pe generalul Arion din comandamentul corpului al 2-lea de armată, își rezerva o asemenea manoperă cînd va fi mazilit din minister, și astăzi încearcă prin ajutorul protectorului său Sturdza, a o executa. Cît despre pensie, nici nu gîndește termenul de 40 de ani de serviciu, cînd un militar are dreptul să iasă la pensie cu leafa întreagă, s’a împlinit de acum 2 ani; această caracatiță însă s’a lipit de armată ca și căpușa de pielea piel. In timpul ministerului sau urmărea o procopseală: introducerea în legea de înaintare a gradului de comandant de corp de armată, un fel de mareșalat romînesc. Senatul a votat această lege, dar Camera va suprima un așa caraghioslâc, ce era să devie și o haralea bugetară. Urme de fapte serioase n’au rămas după dinsul în ministerul de rasboiű. N’a rămas decît o frază: Pușca Mannlicher e un ciomag. Grație acestei prostii, care a făcut o rană adîncă țărei noastre, față cu străinătatea, se va duce pomina de numele generalului Budișteanu. Géraudel trăiește din pastilele sale, iar generalul Budișteanu din prostia lui. Fără prostie, ca și fără aer, nu poate trăi omenirea; generalul Budișteanu a fost zidit ca să demonstre acest adevăr. Uitasem o isbîndă a acestui faimos manevrier, a manevrat ca să dea jos pe generalul Florescu după piedestalul ce i se pregătise în fața corpului al 2-lea de armată, spre a-l înlocui cu viteazul său cumnat, generalul Cernat. A găsit, celebrul fost ministru de răsboiu, sat fără cîini și a umblat fără băț în »EMISIUNEA MITROPOLITULUI GHENADIE Iată textul de misiunea pe care I. P. 8. 8. Mitropolitul Ghenadie a trimis-o M. 8. Regelui prin d. Lascar Catargiu și pe care o publică «Monitorul Oficial» de azi: Sire. De la începutul crizei dureroase prin care a trecut de atîtea luni ,fînta noastră Kísérten Komîmi, mi-am pus toată nădejdea în dreptatea Majestății Voastre. Acum, cînd dreptatea mi s’a făcut, și sfînta noastră Kisérică nu mai este turburată de niște întîmplări, pe cari eu, urmînd pilda Mîntuitorului, m’am hotărît să le uit, nu vroiesc să se creadă că aș fi piedică la dragostea și liniștea care treime să domnească printre păstorii sufletești ai neamului nostru. Prețuind mai mult binele sfintei noastre biserici și pacea supușilor credincioși ai M. Vostre, decît deșertăciunile slavei și a măririlor, rog pe M. Voastră să bine-voiască a-mi primi dimisia din scaunul de Mitropolit Primat al țării. M’am ținut statornic în fața nedreptăței, prilej de vrajbă între frații mei întru Christos nu vroiu să fiu. De aci înainte, ca și în trecut, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru liniștea și buna stare a Sfintei nóstre biserici, pentru înălțarea și propășirea patriei și pentru sănătatea și îndelunga viață a Majestății Voastre și a întregii dinastii. Simt al Majestătei Voastre prea supus și prea plecat smerit rugător către Dumnezeu, pentru Voi și Dinastia Voastră. 1 Ghenadie Mitropolit Primat 1896. Decembrie 4.____________________ Neapărat că în viața politică nu se petrec zilnic asemenea împrejurări, dar totuși ele se ivesc din când în când, și partidele politice sunt datoare să lucreze la resolvarea lor fără cuget rou, cu desinteresare, așa cum au procedat astăzi. Machiavelismul imputat d-lui Lascar Catargiu în incidentul cu demisia Mitropolitului care i se încredințase spre a o da în anume condițiuni, nu prea vedem în ce constă ! Condițiunile s’au îndeplinit, era dar prin urmare firesc, ba chiar obligatoriu pentru șeful partidului conservator să’și îndeplinească și dinsul mandatul ce primise din partea I. P. S. S. Mitropolitului Ghenadie. Machiavelism, e una, cinstea mandatarului e alta! Aceiași obiecțiune avem de făcut în privința umilinței ce se zice că a fost impusă d-lui Aurelian și guvernului actual prin faptul că a avut recurs la sprijinul unui partid adversar, spre a repara greșala comisă de guvernul liberal Sturdza. Dar care a socotit vreun om cu minte că Ion Brătianu a fost umilit și partidul liberal deconsiderat atunci cînd șeful liberalilor primea să facă parte dintr’un minister sub preșidenția conservatorului Lascar Catargiu ? Negreșit nu! Să fim dar fericiți cînd vedem că oamenii noștri politici știți să sacrifice aspirațiunile de guvernămint ale partidului față cu interesele mai serioase ale țării, să fim fericiți cînd vedem izvorînd din cînd în cînd semnele îmblînzirei moravurilor noastre politice, și dispărînd apucăturile sălbatice ale răzbunărilor fără eroare și fără preget, împăciuitorii și împăcații au săvîrșit o faptă bună, patriotică, eată sentimentul sănătos al țărei, și acest sentiment are negreșit mai multă valoare decît acel al presei fără patrie care ne avînd nimic de salvat nu are nici nimic de respectat ! Evenimentele cari se petrec de câteva zile au avut darul să ridice și în contra liberalilor și în contra conservatorilor indignațiunea prefăcută a unei prese oarecare. Nu voesc să înțeleagă acești ziariști cum au putut consimți conservatorii să dea sprijinul lor partidului liberal spre a ajunge la rezolvarea cestiunei Mitropolitului, cum au putut primi liberalii un asemenea concurs. Acolo unde nu a fost în definitiv decât o dorință unanimă și legitimă de a îndrepta un rou, ei nu văd decât machiavelism într’o parte, umilință în alta. TORTURILE JA EXTERNE Un cetățean demn de toată credința, trecînd era pe strada Dionisie, a auzit niște țipete îngrozitoare eșind din beciurile casei Roznovanu, ocupată de Ministerul de externe. Victima brutalităților gemea din cînd în cînd și se auzeau cuvintele următoare în limba germană: Nicht so starch. Ich bitte zu verzeihen! Cetățeanul curios ca toți cetățenii, a intrat în curte, a deschis o ușă, a coborît cîteva scări și a intrat în beciurile caselor. Acolo a găsit pe d. Nicolae San Marin, șeful cabinetului Ministerului de Externe, care turna la pumni după ceafa unui nenorocit ca vas de la legațiunea austro-ungară, pe cînd acesta solicita eroare. — Bine, ce faci domnule, zise cetățeanul. — Sunt în exercițiul funcțiunei mele, răspunse șeful de cabinet. — Ce, și la Externe, bați ca la Poliție, urmă cetățeanul. — Apardon, ripostă șeful de cabinet, eu mă credeam tot la poliție. Am făcut eroare, prin urmare nu se prinde. Cetățeanul s’a retras în urma acestor explicații. Pe de altă parte insă, ni se afirmă că Ministrul austro-ungar a trimis imediat o notă ministrului nostru de externe cerînd satisfacție și scuze. îndată ce d-nu D. Sturdza a fost încunoștiințat despre acest din urmă eveniment, a scris d-lui C. Stoicescu: «Dragă Costica: «Nu mai sunt ministru, nu mai însemnez nimic, dar toate ca toate, nu pot admite să facă altcineva scuze decît eu. Fă’mi acest hatîr, dacă ții la mine, și nu’mi strica bieful.» D-nu Stoicescu a cedat, d-nu D. Sturdza a făcut cuvenitele linsori. TRIBUNA LITERARA CREDINȚELE NOASTRE ! Pesimismul filosofic și desilusiunile vieții noastre politice au determinat starea noastră de conștiință de azi și constituesc fondul mai temeinic al credințelor noastre. Această afirmațiune, asupra căreia voesc să revin astăzi, are nevoe de a fi controlată. Vom invoca în sprijinul proposițiunii de mai sus mărturia unui poet, care a fost și unul din gânditorii cei mai puternici ai timpului nostru. Această mărturie ne va fi de mare folos, căci în opera artistului, în deosebi, se oglindește cu sinceritate inima unui popor. Poetul, stăpânit de idealul lui și îndrăgit cu deosebire de frumusețea formei, se silește să întrupeze în opera sa simțirile unei epoce, ferit de bănuiala vre unui interes. Să evocăm dar, printre poeții noștri, pe acela care, între toți, se poate înfățișa ca interpretul cel mai credincios al cugetului actualei generațiuni, pe Eminescu, care de zece ani stăpânește gândirea română. El ne va fi o călăuză sigură. Căci intinsa-i erudițiune s’a adăpat la toate isvoarele gândirii, sorbind toate amărîciunile filosofiei contimporane. Peste inima-i pustiită, el a aruncat umbra adâncă a pesimismului modern, prin care abia zărim licărind pe alocurea luminișul impresiunilor fragede culese în poezia populară. El a suspinat toate tânguirile sufletelor chinuite azi de îndoială ; el a înecat în lacrămile sale visurile de dragoste ale tinerimii noastre ; el a dat glas blestemului întreg al neamului românesc în contra neadevărului civilizațiunii noastre calme și străine. Peste aceste credințe ale noastre, Eminescu a pus «straele de purpură și aur» ale poesiei sale; el a învăluit șoaptele inimii generațiunii noastre cu splendoarea unei forme întinerite de dînsul, în care a turnat «limba veche și înțeleaptă» a cronicarilor. Cu aceste însușiri, Eminescu a devenit vrednicul represintant al credințelor și aspirațiunilor omului ce coboară clinul acestui sfirșit de veac, despre care se poate repeta ceea ce poetul francez zicea de epoca anterioară că «tot ce a fost nu mai este, și tot ce va fi nu este încă». De aceea generația tînără ar fi îndreptățită a scrie pe operile lui Eminescu : «Acesta este crezul nostru». Să ascultăm clar cuvîntul poetului. Sentimentul predomnitor la Eminescu e iubirea de adevăr. Această pasiune, cînd e pusă în serviciul științei se împodobește la Eminescu de frumosul nume de «știința cătării». Ea l-a împins spre cercetarea tuturor sistemelor de filosofie și l-a dus la pesimism. Tot ea, ciocnindu-se cu minciuna organizațiunii noastre sociale, a făcut din poet un răsvrâtit în contra așezămintului nostru politic. In ambele domenti, aceste sentimente găsesc în Eminescu o putere de expresiune încă neatinsă în literatura noastră. Ce vom scruta mai intiu credințele filosofice ale poetului, el ne va spune concepția sa despre lume, într’un singur vers: Căci e vis al neființei universul cel [himeric. La începutul și la sfârșitul acestei lumi, Eminescu nu vede decît haosul nepătruns : Cum că lumea asta’ntreagă e o clipă [suspendată Că 'ndărâtui și ’nainte-i întuneric se [arată... Iar dincoace de aceste hotare ale întunericului, omul lipsit de credință și de ideal, duce o viață mizerabilă, care nici nu are înțeles, și d’aceea nici nu merită a fi trăită. Ascultați și răspunsul poetului la grava problemă a vipței. A fi ? Nebunie și tristă și goală. Urechea te minte și ochiul te’nșală. Ce un secol ne zice, cellalți ne deszic: Decît un vis searbăd, mai bine nimic. Văd vise ’ntrupate gonind după vis« Pîn’ dau în morminte ce așteaptă deschise